Abuzul de drept – între tradiție și actualitate

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 3-46.

§1. Buna-credință. Principiu general al dreptului civil

Statutul bunei-credințe – de principiu general al dreptului civil – nu a fost dintotdeauna cert^[1]. Cu toate acestea, principiul bunei-credințe – ca principiu (general sau director) de drept civil este recunoscut astăzi în unanimitate^[2]. Mai mult decât atât, în literatura de specialitate s-a arătat că: „(…) este în afara oricărui dubiu că postulatul bunei-credințe străbate aproape toate instituțiile dreptului civil și este astăzi în plină expansiune”^[3].

O asemenea consacrare se întemeiază pe patru coordonate: (i) reglementarea bunei-credințe în cadrul titlului preliminar din Codului civil^[4] [i.e. „Titlul preliminar. Despre legea civilă”, Capitolul III „Interpretarea și efectele legii civile”, art. 14 alin. (1)^[5] C. civ.^[6]]; (ii) reglementarea, cu titlu general, a prezumției de bună-credință [art. 14 alin. (2) C. civ.^[7]]; (iii) reglementarea particulară a bunei-credințe în cadrul diferitelor instituții de drept civil [e.g. în materia accesiunii (art. 586 C. civ.^[8]); în materia uzucapiunii (art. 931 C. civ.^[9]); în materia contractului – ca izvor de obligații (art. 1170 C. civ.)^[10])] și (iv) omniprezența bunei-credințe în exercițiului drepturilor subiective civile și în îndeplinirea obligațiilor corelative [i.e. „orice persoană (…) trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligațiile civile cu bună-credinţă (…)” – art. 14 alin. (1) C. civ.].

Dintre toate aceste coordonate, în aplicarea dreptului civil, omniprezența bunei-credințe în exercițiul drepturilor subiective civile surprinde cel mai bine rolul acesteia de principiu general al dreptului civil. Însă, buna-credință în exercitarea drepturilor subiective civile este subliniată în mod particular în relația acesteia cu abuzul de drept.

Relația bunei-credințe cu abuzul de drept presupune expunerea următoarelor concepte: (i) drept subiectiv civil; (ii) exercitarea dreptului subiectiv civil și (iii) nerespectarea principiilor de exercitare a dreptului subiectiv civil. Evocarea acestor concepte va scoate în evidență: (iv) problema abuzului de drept.

§2. Dreptul subiectiv civil

2.1. Noțiunea de drept subiectiv civil

În literatura de specialitate „nu există un punct de vedere unitar”^[11] în ceea ce privește definirea noțiunii de drept subiectiv civil^[12].

În mod tradițional, dreptul subiectiv civil este definit ca fiind: „posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă sau să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, și să ceară concursul forței de constrângere a statului în caz de nevoie” ^[13].

Literatura juridică română de drept civil a oferit, de-a lungul timpului, sub imperiul fostului și actualului Cod civil, și alte definiții^[14].

2.2. Elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil

2.2.1. Enumerarea elementelor definitorii

Pentru definirea noțiunii de drept subiectiv civil esențială este precizarea următoarelor aspecte (i.e. „elementele definitorii”^[15]): (i) recunoașterea dreptului subiectiv civil de către normele dreptului obiectiv și (ii) structura dreptului subiectiv civil^[16].

2.2.2. Recunoașterea dreptului subiectiv civil de către dreptul obiectiv

Recunoașterea dreptului subiectiv civil constă în reglementarea^[17] sau consacrarea lui^[18] de către normele de drept civil. Fiind „o posibilitate (putere, facultate) recunoscută de legea civilă”^[19], premisa existenței oricărui drept subiectiv civil constă în consacrarea/reglementarea acestuia de către normele de drept civil^[20].

Dintr-o asemenea perspectivă, în definirea dreptului subiectiv civil trebuie menționat faptul că un asemenea drept este recunoscut de legea civilă (normele dreptului obiectiv).

2.2.3. Structura dreptului subiectiv civil

Structura dreptului subiectiv civil cuprinde „trei componente”^[21], respectiv posibilitatea subiectul activ (i.e. titularul dreptului): (i) să aibă el însuși o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege; (ii) să pretindă subiectului pasiv, în limitele prevăzute de lege, o conduită corespunzătoare dreptului său [i.e. să dea (aut dare), să facă (aut facere) sau să nu facă ceva (aut non facere)] și (iii) să solicite, în caz de nevoie, concursul forței de constrângere a statului (i.e. în ipoteza în care dreptul său este nesocotit sau încălcat)^[22].

Fără precizarea componentelor care întră în structura dreptului subiectiv civil, definirea acestuia nu ar fi completă.

§3. Exercitarea dreptului subiectiv civil

Existența dreptului subiectiv civil – care este o simplă posibilitate juridică – nu trebuie confundată cu exercitarea sau exercițiul unui asemenea drept – care este posibilitatea materializată (i.e. punerea efectivă în valoare a posibilității juridice)^[23].

Pentru a putea fi ocrotit de lege, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea anumitor principii. Însă, la fel cum în literatura de specialitate „nu există un punct de vedere unitar”^[24] cu privire la noțiunea de drept subiectiv civil, un asemenea punct de vedere nu există nici în privința principiilor de exercitare a unui asemenea drept^[25].

Totuși, principiile exercitării dreptului subiectiv civil pot fi sintetizate după cum urmează:

(i) „respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri”^[26] [e.g. art. 11^[27]; art. 14 alin. (1); art. 1169^[28]; art. 1225 alin. (3)^[29]; art. 1236 alin. (2)^[30] și (3)^[31] C. civ.]^[32];

(ii) respectarea limitelor externe ale dreptului subiectiv civil^[33], atât de ordin material [i.e. care se referă la corporalitatea bunului care formează obiectul dreptului; e.g. art. 556 alin. (1) C. civ.^[34]], cât și de ordin juridic [i.e. care se referă la conținutul juridic al dreptului, respectiv prerogativele ce intră în conținutul dreptului subiectiv civil; e.g. art. 555 alin. (1)^[35]; art. 703 C. civ.^[36]];

(iii) respectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil^[37] (i.e. potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege)^[38];

(iv) exercitarea dreptului subiectiv civil cu bună-credință^[39] [art. 57 din Constituția României^[40]; art. 14 alin. (1) C. civ.].

Cele patru principii ale exercitării dreptului subiectiv civil „sunt cumulative”^[41]. Elaborarea celor patru principii are în vedere faptul că drepturile subiective civile nu trebuie să fie: „instrumente de realizare a nedreptății”^[42]. Dimpotrivă, ele trebuie să fie exercitate: „civiliter, cu grija de a nu vătăma pe ceilalți decât în măsura în care acest rezultat negativ, desigur, nedorit, este consecința necesară a satisfacerii unui interes legitim”^[43]. Astfel, dreptul subiectiv civil, exercitat cu respectarea acestor principii, corespunde adagiului: qui suo iure utitur neminem laedit (i.e. cine își exercită dreptul său, nu vatămă pe nimeni)^[44].

§4. Nerespectarea principiilor de exercitare a dreptului subiectiv civil

În funcție de respectarea sau nerespectarea celor patru principii de exercitare a dreptului subiectiv civil, se poate distinge între trei situații: (i) exercițiul normal al dreptului subiectiv civil; (ii) inexistența dreptului subiectiv civil și (iii) abuzul de drept^[45]. Astfel, respectarea tuturor principiilor de exercițiu a dreptului subiectiv civil echivalează cu exercițiul normal al dreptului (i.e. qui suo iure utitur neminem laedit)^[46].

Nerespectarea legii, ordinii publice sau bunelor moravuri sau depășirea limitelor externe ale dreptului subiectiv civil (i.e. nerespectarea primelor două principii ale exercitării dreptului subiectiv civil) echivalează cu inexistența dreptului^[47].

Nerespectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil sau neexercitarea acestuia cu bună-credință (i.e. nerespectarea ultimelor două principii ale exercitării dreptului subiectiv civil) naște problema abuzului de drept^[48].

Prin urmare, „până la limitele sale interne, adică acolo unde se întâlnește cu sferele de exercitare a drepturilor sau intereselor altor persoane, fără a le încălca, dreptul este exercitat normal. Între limitele interne și limitele externe se întinde spațiul abuzului de drept”^[49].

§5. Problema abuzului de drept

Deși este disputată în literatura de specialitate de mai bine de un secol, problema abuzului de drept este și astăzi controversată. Din această perspectivă, considerăm că o nouă abordare a unei asemenea instituții este utilă, atât pentru sintetizarea opiniilor exprimate până acum, cât și pentru reevaluarea aspectelor controversate în lumina reglementării actuale.

Astfel, în analiza problemei abuzului de drept, pe lângă prezenta introducere (i), vom avea în vedere următoarele aspecte: (ii) reglementarea abuzului de drept; (iii) evoluția abuzului de drept în dreptul civil român; (iv) noțiunea de abuz de drept; (v) formele abuzului de drept; (vi) domeniul de aplicare a abuzului de drept; (vii) condițiile abuzului de drept; (viii) proba abuzului de drept și (ix) sancțiunea abuzului de drept. În urma prezentării aspectelor mai sus evocate, vom desprinde (x) concluziile la care vom fi ajuns.

§6. Reglementarea abuzului de drept

6.1. Reglementarea abuzului de drept în Codul civil din 1864

Codul civil din 1864 (C. civ. 1864)^[50] nu cuprindea o reglementare a abuzului de drept. Însă, o asemenea reglementare exista în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice^[51].

Potrivit art. 3 din Decretul nr. 31/1954: „Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social”. Per a contrario, se considera că exercitarea dreptului subiectiv civil cu nerespectarea scopului economic și social în vederea căruia a fost recunoscut constituie un abuz de drept^[52].

6.2. Reglementarea abuzului de drept în Codul civil (actual)

6.2.1. Aspecte prealabile

Spre deosebire de Codul civil din 1864, în privința abuzului de drept, Codul civil actual cuprinde: (i) dispoziții generale și (ii) dispoziții particulare (speciale).

În afara acestor dispoziții, în prezentarea reglementării abuzului de drept în lumina Codului civil actual se impun unele mențiuni în privința: (iii) sursei de inspirație a legiuitorului român și (iv) unor reglementări din dreptul comparat.

6.2.2. Dispoziții generale în materia abuzului de drept

Dispozițiile generale referitoare la abuzul de drept din Codul civil sunt cuprinse în două articole (i.e. art. 15 și art. 1353 C. civ.).

Primul articol (art. 15 C. civ.) situat în Codul civil [i.e. „Titlul preliminar. Despre legea civilă” (art. 1-14 C. civ.), Capitolul III „Interpretarea și efectele legii civile” (art. 9-17 C. civ.)], sub denumirea marginală: „Abuzul de drept” prevede: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Al doilea articol (art. 1353 C. civ.) situat în Codul civil [i.e. Cartea a V-a „Despre obligații” (art. 1164-2499 C. civ.), Titlul II „Izvoarele obligațiilor” (art. 1166-1395 C. civ.); Capitolul IV „Răspunderea civilă” (art. 1349-1395 C. civ.), Secțiunea a 2-a „Cauze exoneratoare de răspundere” (art. 1351-1356 C. civ.)], sub denumirea marginală: „Exercițiul drepturilor” prevede: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

6.2.3. Dispoziții speciale în materia abuzului de drept

De lege lata, dincolo de reglementarea generală din Codul civil, dispoziții speciale referitoare la abuzul de drept pot fi identificate în diverse materii ale dreptului civil, precum: (i) în materia comunității convenționale [art. 367 lit. c) C. civ.^[53]]; (ii) în materia actelor de stare civilă [art. 378 alin. (3) C. civ.^[54]]; (iii) în materia de adopție (art. 467 C. civ.^[55]); (iv) în materia limitelor dreptului de proprietate (art. 630 C. civ.^[56]); (v) în materia coproprietății [art. 641 alin. (3) C. civ.^[57]]; (vi) în materia dezmembrămintelor drepturilor reale principale [art. 747 alin. (1)^[58]; art. 754 C. civ.^[59]]; (vii) în materia garantării obligațiilor [art. 2321 alin (3)^[60]; art. 2492 alin. (1) C. civ.^[61]]; (viii) în materia clauzelor abuzive [art. 4 alin. (1)^[62] din Legea nr. 193/2000^[63]] etc.

6.2.4. Sursa de inspirație a legiuitorului român în materia abuzului de drept

Principala sursă de inspirație a legiuitorului român pentru elaborarea reglementării referitoare la abuzul de drept (art. 15 C. civ.) a constat în Codul civil al provinciei canadiene Québec^[64] (art. 7 C. civ. Québec).Potrivit art. 7 C. civ. Québec (versiunea în limba franceză): «Aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi»^[65]. Potrivit art. 7 C. civ. Québec (versiunea în limba engleză): „No right may be exercised with the intent of injuring another or in an excessive and unreasonable manner which is contrary to the requirements of good faith”^[66].

6.2.5. Reglementări din dreptul comparat

Anterior adoptării Codului civil român (actual), în dreptul francez^[67] era remarcată „tendința de a se lărgi noțiunea de abuz de drept pentru a cuprinde atât actul săvârșit cu intenția, cât și culpa gravă sau culpa ușoară”^[68]. Astfel, se considera că reglementare din materia răspunderii civile delictuale (art. 1382 C. civ. fr. – anterior modificărilor prin Ordonanța nr. 131/2016) „este destul de largă pentru a include abuzul de drept, care nu este altceva decât o anumită variantă de act ilicit ascuns sub aparența folosirii unui drept”^[69].

O asemenea optică s-a păstrat și ulterior modificărilor aduse Codului civil francez prin Ordonanța nr. 131/2016. Potrivit art. 1240 C. civ. fr. (fostul art. 1382 C. civ./în versiunea în limba franceză)^[70]: „Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence”^[71].

6.3. Reglementarea abuzului de drept în Codul de procedură civilă

Reglementarea de drept material (i.e. substanțial) referitoare la abuzul de drept nu trebuie confundată cu cea de drept procesual. De altfel, abuzul de drept procesual civil a fost reglementat atât de Codul de procedură civil din 1865^[72] (art. 723 C. proc. civ. 1865^[73]), cât și de Codul de procedură civilă actual^[74] (art. 12 C. proc. civ.^[75]).

Deși între exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil (i.e. material/substanțial) și exercitarea abuzivă a dreptului procesual pot exista suprapuneri^[76], ele se manifestă, în principiu, întru-un cadru distinct (i.e. extrajudiciar sau judiciar) și au regimuri juridice diferite. În considerarea acestor aspecte, prezentul studiu are în vedere doar abuzul de drept material (substanțial).

§7. Evoluția abuzului de drept în dreptul civil român

7.1. Segregarea cronologică a evoluției abuzului de drept

Sub imperiul Codului civil din 1864, în funcție de perioadele pe care le-a traversat, doctrina abuzului de drept poate fi împărțită în următoarele etape: (i) etapa doctrinei clasice; (ii) etapa doctrinei socialiste și (iii) etapa doctrinei moderne. Pentru prezentarea problemelor pe care abuzul de drept le întâmpină în reglementare actuală, la etapele mai sus menționate se impune prezentarea concisă a: (iv) etapei doctrinei corespunzătoare Codului civil (actual).

7.2. Etapa doctrinei clasice

7.2.1. Coordonatele doctrinei clasice

Etapa doctrinei clasice are în vedere perioada cuprinsă între adoptarea Codului civil din 1864^[77] și adoptarea Decretului nr. 31/1954^[78].

Din punct de vedere legislativ^[79], această perioadă s-a caracterizat prin lipsa reglementării abuzului de drept.

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate^[80], această perioadă s-a caracterizat prin trecerea abuzului de drept de la faza contestării la aceea a afirmării acestuia. Mai mult decât atât, în această perioadă au fost formulate principalele teorii cu privire la abuzul de drept (i.e. teoria subiectivă și teoria obiectivă)^[81].

7.2.2. Contestarea abuzului de drept

Inițial, abuzul de drept a fost întâmpinat cu rezerve de literatura de specialitate^[82]. Astfel, s-a afirmat că alăturarea cuvintelor abuz și drept „(…) implică o contrazicere, căci a zice că exercițiul unui drept e abuziv, este a zice că limitele dreptului au fost depășite, în alte cuvinte că nu a fost exercițiul unui drept”^[83].

Prin urmare, o teorie a abuzului de drept era considerată: „(…) la prima vedere, puțin serioasă”, „periculoasă și inexactă” și făcând parte din rândul teoriilor „(…) de drept speculativ”^[84].

De altfel, asemenea rezerve aveau corespondent și în literatura de specialitate franceză^[85], în cadrul căreia se afirma că abuzul de drept este „o logomahie” (t.n.)^[86].

7.2.3. Teoria subiectivă a abuzului de drept

Deși era contestat de o parte a doctrinei, abuzul de drept a fost acceptat de către alta. Astfel, o primă formă în care abuzul de drept a fost acceptat de literatura de specialitate a constat în teoria (concepția) subiectivă^[87].

Potrivit teoriei subiective, abuzul de drept consta în exercitarea dreptului subiectiv civil cu „intenția de a vătăma”^[88] sau „a păgubi”^[89] pe altul („intenția pur păgubitoare și răutăcioasă a autorului”^[90]) ori în „absența unui interes legitim”^[91] (i.e. malitiis non est indulgendum)^[92].

Neajunsul unei asemenea teorii a constat în faptul că în „calificarea abuzului în exercitarea unui drept subiectiv (civil – n.n.)” era luată în considerare „exclusiv intenția titularului de a vătăma sau prejudicia pe altul”^[93] (i.e. art. 998 C. civ. 1864^[94]). Însă, „practica a demonstrat că este posibil ca abuzul să fie săvârșit și prin culpă propriu-zisă, constând în imprudență sau neglijență”^[95] (i.e. art. 999 C. civ. 1864^[96]).

O asemenea teorie avea corespondent și în literatura de specialitate franceză^[97].

7.2.4. Teoria obiectivă a abuzului de drept

În considerarea neajunsurilor pe care le prezenta teoria subiectivă a abuzului de drept în activitatea practică^[98], în literatura de specialitate a fost elaborată teoria (concepția) obiectivă^[99].

Potrivit teoriei obiective, abuzul de drept consta în lipsa conformității exercițiului dreptului subiectiv civil „cu funcționarea socială și cu interesul economic cu care corespunde dreptul”^[100].

De altfel, o asemenea teorie avea corespondent și în literatura de specialitate franceză^[101].

7.3. Etapa doctrinei socialiste

7.3.1. Coordonatele doctrinei socialiste

Etapa doctrinei socialiste are în vedere perioada cuprinsă între adoptarea Decretului nr. 31/1954 și schimbarea regimului politic al României din decembrie 1989.

Din punct de vedere legislativ^[102], această perioadă s-a caracterizat prin reglementarea indirectă (implicită) a abuzului de drept prin dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954.

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate^[103], această perioadă s-a caracterizat prin adaptarea (actualizarea) teoriei obiective cu privire la abuzul de drept și elaborarea teoriei eclectice.

7.3.2. Actualizarea teoriei obiective a abuzului de drept

În lumina reglementărilor în vigoare în perioada socialistă (art. 3 din Decretul nr. 31/1954), teoria (concepția) obiectivă a abuzului de drept a fost reconsiderată^[104].

Potrivit teoriei obiective (din perioada socialistă^[105]), exercițiul dreptului subiectiv civil este abuziv^[106] atunci când este deturnat de la scopul economic și social în vederea căruia dreptul a fost recunoscut^[107] (per a contrario, art. 3 teza a II-a din Decretul nr. 31/1954)^[108].

7.3.3. Teoria eclectică a abuzului de drept

În considerarea jurisprudenței din perioada respectivă^[109], în literatura de specialitate^[110] s-a apreciată că cele două teorii referitoare la abuzul de drept (i.e. teoria subiectivă și teoria obiectivă) trebuie îmbinate^[111]. Astfel a fost formulată teoria eclectică (i.e. mixtă ori subiectiv-obiectivă) a abuzului de drept.

Potrivit teoriei eclectice, în formula consacrată de jurisprudența de la finalul perioadei socialiste, exercițiul drepturilor subiective civile devine abuziv „(…) cînd drepturile civile sînt abătute de la finalitatea care le justifică existența, sau cînd sunt exercitate cu rea-credință, exercițiul lor devine abuziv și, în acest caz, nu se mai pot bucura de ocrotirea legii”^[112].

Prin urmare, abuzul de drept putea îmbrăca două forme: (i) forma obiectivă, respectiv când exercițiul dreptului era deturnat de la finalitatea sa (i.e. scopul economic și social) și (ii) forma subiectivă, respectiv când dreptul subiectiv civil era exercitat cu rea-credință (fără a fi necesară o formă de vinovăție calificată)^[113].

7.4. Etapa doctrinei moderne

7.4.1. Coordonatele doctrinei moderne

Etapa doctrinei moderne are în vedere perioada cuprinsă între schimbarea regimului politic al României din decembrie 1989 și intrarea în vigoare a Codului civil (actual).

Din punct de vedere legislativ^[114], principalul temei al abuzului de drept nu a suferit modificări (art. 3 din Decretul nr. 31/1954).

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate^[115], această perioadă s-a caracterizat prin renunțarea la „imperativul corelării permanente”^[116] a exercițiului drepturilor subiective civile cu interesul obștesc^[117], respectiv prin „încercarea de a renunța la orice element din ideologia vechiului regim politic (…)”^[118]. Astfel, abuzul de drept a fost redefinit^[119].

7.4.2. (Re)definirea abuzului de drept

Astfel, în literatura de specialitate au fost propuse două definiții pentru abuzul de drept.

Într-o primă opinie, prin abuz de drept se înțelege: „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”^[120].

O asemenea definiție a abuzului de drept a fost criticată pe motivul că problema abuzului de drept apare doar atunci când sunt încălcate doar anumite principii^[121] pentru exercitarea dreptului subiectiv civil (i.e. limitele interne și buna-credinţă). Nerespectarea celorlalte principii pentru exercitarea dreptului subiectiv civil (i.e. limitele externe; ordinea publică și bunele moravuri) echivalează cu inexistența dreptului^[122].

Într-o a doua opinie, „(…) se poate vorbi de abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui”^[123].

În același timp, în practica judiciară^[124] se arăta că trebuie avută în vedere mai degrabă buna-credință, decât o anumită formă de vinovăție (calificată) a titularului dreptului exercitat abuziv.

7.5. Doctrina corespunzătoare Codului civil (actual)

7.5.1. Coordonatele doctrinei corespunzătoare Codului civil (actual)

Doctrina corespunzătoare Codului civil (actual) are în vedere perioada ulterioară intrării în vigoare a Codului civil (i.e. 01.10.2011).

Din punct de vedere legislativ^[125], abuzul de drept este reglementat expres atât prin dispoziții generale, cât și prin dispoziții speciale (particulare).

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate^[126], această perioadă se caracterizează prin: (i) varietatea definițiilor atribuite abuzului de drept și (ii) dialectica teoriei/concepției care stă la baza abuzului de drept (i.e. subiectivă, obiectivă sau eclectică).

7.5.2. Varietatea definițiilor atribuite abuzului de drept

Într-o primă definiție, abuzul de drept constă în „exercitarea unui drept subiectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-o manieră excesivă și nerezonabilă, contrară bunei-credințe”^[127].

Într-o a doua definiție, abuzul de drept constă în „exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele sale firești, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege”^[128].

Într-o a treia definiție, abuzul de drept constă în „exercițiul unui drept subiectiv contrar exigențelor bunei-credințe”^[129].

În sfârșit, abuzul de drept apare „atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui”^[130].

7.5.3. Dialectica teoriei (concepției) care stă la baza abuzului de drept

În literatura de specialitate corespunzătoare Codului civil actual nu există un punct de vedere unitar nici în privința teoriei (concepției) care stă la baza abuzului de drept.

Deși nu este întotdeauna menționată teoria (concepția) care stă la baza abuzului de drept, din analiza opiniilor exprimate în doctrină rezultă că abuzul de drept este fundamentat fie pe teoria (concepția) subiectivă^[131], fie pe cea obiectivă^[132], fie pe cea eclectică^[133].

7.5.4. Segregarea problemei abuzului de drept în Codul civil actual

Dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil actual, polemicile referitoare la abuzul de drept erau justificate de lipsa unei reglementări exprese, după intrarea în vigoare a Codului civil, dialectica necontenită asupra acestei teme pare inexplicabilă. Totuși, explicația trebuie căutată în formularea noii reglementării (art. 15 C. civ.).

Dispozițiile referitoare la abuzul de drept din Codul civil actual (art. 15 C. civ.) au la bază fie o traducere imprecisă a dispozițiilor corespunzătoare din Codul civil al provinciei canadiene Québec (art. 7 C. civ. Québec), fie o traducere neadaptată la tradițiile dreptului autohton.

Astfel, dispozițiile art. 15 C. civ. (i.e. „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe”) pot fi citite fie în sensul în care „contrar bunei-credințe” este doar exercițiul dreptului excesiv și nerezonabil, fie în sensul în care „contrar bunei-credințe” este exercițiul abuziv al dreptului care, la rândul lui, poate îmbrăca două forme: a) „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” și b) „într-un mod excesiv şi nerezonabil”.

Înțelegerea textului într-o a treia variantă [i.e. „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”, contrar bunei-credințe (n.n.) „ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe”] este de neconceput, întrucât nu este posibil ca un drept subiectiv civil să fie exercitat „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” și în același timp titularul dreptului să fie de bună-credință.

Dintr-o asemenea perspectivă, doctrina abuzului de drept poate fi reorganizată prin analizarea următoarelor aspecte: (i) noțiunea abuzului drept; (ii) formele abuzului de drept; (iii) domeniul de aplicare a abuzului de drept; (iv) condițiile abuzului de drept; (v) proba abuzului de drept și (v) sancțiunea abuzului de drept. În urma expunerii problemelor menționate, vom prezenta (vi) concluziile la care vom fi ajuns.

§8. Noțiunea de abuz de drept

8.1. Definiția abuzului de drept

Abuzul de drept reprezintă exercițiul unui drept subiectiv civil „contrar exigențelor bunei-credințe”^[134].

8.2. Elementul definitoriu al abuzului de drept

Elementul definitoriu al abuzului de drept constă în încălcarea principiului (general) al bunei-credințe în exercitarea drepturilor subiective civile^[135].

Astfel, prin sintagma „contrar bunei-credințe” (art. 15 C. civ.) se înțelege atât exercitarea dreptului subiectiv civil cu rea-credință [i.e. „(…) în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul (…)” – art. 15 C. civ.], cât și exercitarea dreptului subiectiv civil în „lipsa bunei-credințe”^[136] [i.e. „(…) într-un mod excesiv și nerezonabil (…)” – art. 15 C. civ.].

Dintr-o asemenea perspectivă, celelalte definiții elaborate de literatura de specialitate^[137] fie sunt formulate într-o manieră mult prea apropriată de textul de lege și nu surprind problema acestuia^[138], fie nu fac referire deloc la principiul bunei-credințe (i.e. aspect esențial)^[139], fie fac referire doar la reaua-credință^[140] (i.e. aspect de natură să surprindă doar un domeniu de aplicare mai restrâns al abuzului de drept).

8.3. Teoria (concepția) abuzului de drept

În privința teoriei (concepției) care stă la baza reglementării abuzului de drept, în lumina aspectelor mai sus menționate, legiuitorul a adoptat-o pe cea eclectică (i.e. mixtă sau subiectiv-obiectivă)^[141].

§9. Formele abuzului de drept

9.1. Enumerarea formelor abuzului de drept

De lege lata, abuzul de drept (i.e. exercitarea dreptului subiectiv civil contrar exigențelor bunei-credințe) poate îmbrăca două forme: (i) forma subiectivă, când dreptul subiectiv civil este exercitat: „(…) în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul (…)” (art. 15 C. civ.) și (ii) forma obiectivă, când dreptul subiectiv civil este exercitat „(…) într-un mod excesiv și nerezonabil (…)” (art. 15 C. civ.)^[142].

9.2. Forma subiectivă

În forma subiectivă, abuzul de drept constă în exercitarea dreptului subiectiv civil „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” (art. 15 C. civ.).

La rândul ei, forma subiectivă a abuzului de drept are două subdiviziuni, respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil în scopul: a) de a vătăma pe altul sau b) de a păgubi pe altul.

Exercitarea dreptului subiectiv civil în scopul de a vătăma pe altul presupune a aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane^[143]. Astfel, această subdiviziune subiectivă a abuzului de drept nu presupune existența unui prejudiciu.

Aplicarea unei asemenea concepții rezultă și din dispozițiile speciale prin care este reglementat abuzul de drept. În acest sens, „coproprietarul sau coproprietarii interesați pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului (…) care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului (s.n.)” [art. 641 alin. (3) C. civ.]. Într-o asemenea ipoteză „pentru a avea concursul instanței cei interesați nu trebuie să dovedească existența unui prejudiciu, ci doar utilitatea actului respectiv în ce privește menținerea valorii bunului”^[144].

Exercitarea dreptului subiectiv civil în scopul de a păgubi pe altul (animus nocendi) presupune a-i cauza altei persoane un prejudiciu material sau moral^[145]. Astfel, această subdiviziune subiectivă a abuzului de drept este condiționată de existența unui prejudiciu, fiind, în principiu, o formă particulară de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie.

Aplicarea unei asemenea concepții rezultă și din dispozițiile particulare prin care este reglementat abuzul de drept. În acest sens, „pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților şi de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente (s.n.)” [art. 378 alin. (3) C. civ.]. Într-o asemenea ipoteză, pentru a avea concursul instanței cei interesați trebuie să dovedească existența unui prejudiciu^[146].

9.3. Forma obiectivă

În forma obiectivă, abuzul de drept constă în exercitarea dreptului subiectiv civil „într-un mod excesiv și nerezonabil” (art. 15 C. civ.).

Astfel, exercițiul abuziv al dreptului poate să fie realizat și din culpă (i.e. imprudență sau neglijență), fără să mai fie condiționat de forma de vinovăției a intenției (sau neglijență), fără să mai fie condiționat de forma de vinovăției a intenției (i.e. scopului).

Prin această formă a abuzului de drept, legiuitorul a temperat neajunsurile legate de forma subiectivă a abuzului de drept^[147] și și-a rezervat prerogativa de a califica prin lege anumite conduite ale titularilor drepturilor subiective civile ca fiind abuzive [e.g. art. art. 747 alin. (1); art. 2321 alin. (4); art. 2492 alin. (1) C. civ.; art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și Lista clauzelor considerate ca fiind abuzive din Anexa legii].

Prin urmare, forma obiectivă a abuzului de drept cuprinde situațiile în care dreptul subiectiv civil este exercitat: (i) cu neglijență sau imprudență (i.e. culpă) și (ii) exercițiul abuziv al dreptului este calificat prin lege.

În literatura de specialitate^[148], forma obiectivă a abuzului de drept este denumită și „exercitarea anormală” a dreptului subiectiv civil.

§10. Domeniul de aplicare a abuzului de drept

10.1. Determinarea domeniului de aplicare a abuzului de drept

Domeniul de aplicare a abuzului de dreptdesemnează sfera drepturilor subiective civile care sunt susceptibile de exercitare abuzivă^[149]. Astfel, determinarea domeniului de aplicare a abuzului de drept înseamnă identificarea drepturilor subiective civile care sunt susceptibile de exercitare abuzivă spre a le deosebi de cele care nu sunt susceptibile de o asemenea exercitare^[150].

Din această perspectivă, se poate face distincția între: (i) drepturile subiective civile susceptibile de exercitare abuzivă și (ii) drepturile subiective civile nesusceptibile de exercitare abuzivă.

10.2. Drepturile subiective civile susceptibile de exercitare abuzivă

În principiu, orice drept subiectiv civil este susceptibil de a fi exercitat în mod abuziv^[151] (i.e. ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Astfel, pot fi exercitate abuziv atât drepturile patrimoniale (i.e. drepturi reale și drepturi de creanță), cât și drepturi personale nepatrimoniale^[152].

10.3. Drepturile subiective civile nesusceptibile de exercitare abuzivă

O situație particulară este reprezentată de categoria drepturilor potestative^[153]/secundare^[154] (i.e. care pot să fie atât patrimoniale, cât și personal nepatrimoniale^[155]). În literatura de specialitate^[156] s-a afirmat că drepturile potestative nu au limite interne și prin urmare nu ar putea fi exercitate în mod abuziv.

Însă, o asemenea generalizare pare să fie contrazisă atât de dispozițiile legale [e.g. art. 269 alin. (1) C. civ.^[157]], cât și de jurisprudența în materie^[158].

Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, în literatura de specialitate^[159] este necontestat faptul că anumite drepturi potestative nu sunt susceptibile de a fi exercitate în mod abuziv [e.g. dreptul de opțiune succesorală – art. 1100 alin. (1) C. civ.^[160]].

De altfel, o asemenea controversă este prezentă și în doctrina de drept civil francez^[161].

§11. Condițiile abuzului de drept

11.1. Aspecte prealabile

Deși doctrina referitoare la abuzul de drept a depășit un secol^[162], polemica referitoare la determinarea condițiilor abuzului de drept este de dată mai recentă. Cu toate acestea, în literatura de specialitate^[163] și jurisprudență nu a existat și nu există un punct de vedere unitar în privința condițiilor abuzului de drept.

11.2. Expunerea condițiilor abuzului de drept

În considerarea aspectelor mai sus expuse, pentru existența abuzului de drept se cer a fi întrunite următoarele condiții:

(i) Existența unui drept subiectiv civil. Problema abuzului de drept pornește de la existența unui drept subiectiv civil recunoscut de lege. În lipsa unui asemenea drept subiectiv civil, cel care exercită acte materiale sau juridice acționează fără drept. Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, problema abuzului de drept nu se pune.

(ii) Dreptul subiectiv civil să fie exercitat de titularul său în limitele externe. Pentru a se pune problema abuzului de drept nu este suficient ca titularul dreptului subiectiv civil să aibă un asemenea drept în patrimoniul său, întrucât abuzul de drept este strâns legat de exercițiul dreptului. Astfel, problema abuzului de drept se pune doar în măsura în care titularul său decide să-și exercite dreptul subiectiv civil. Însă, în măsura în care titularul dreptului subiectiv civil exercită un asemenea drept trebuie să respecte limitele externe ale acestuia (i.e. materiale și juridice). Nerespectarea limitelor externe atrage răspunderea civilă delictuală a titularului dreptului, dar nu pentru abuzul de drept, ci pentru depășirea sferei de exercitare a dreptului subiectiv civil (i.e. inexistența dreptului).

(iii) Dreptul subiectiv civil să fie exercitat contrar bunei-credințe. În sfârșit, exercitarea dreptului subiectiv civil contrar exigențelor bunei-credințe se poate realiza în una dintre cele două forme de manifestare a abuzului de drept, respectiv fie când dreptul subiectiv civil este exercitat: „(…) în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul (…)” (art. 15 C. civ.), fie când dreptul subiectiv civil este exercitat „(…) într-un mod excesiv și nerezonabil (…)” (art. 15 C. civ.).

§12. Proba abuzului de drept

12.1. Sarcina probei

Sarcina probei abuzului de drept revine celui care pretinde că dreptul subiectiv civil este exercitat abuziv de către titularul său.

Astfel, dacă reclamantul pretinde că pârâtul este titularul dreptului subiectiv civil exercitat abuziv, sarcina probei îi revine întrucât actori incumbit probatio (art. 249 C. proc. civ.^[164]), iar pârâtul beneficiază de prezumția de bună-credință [art. 14 alin. (2) C. civ.].

Dacă pârâtul pretinde că reclamantul este titularul dreptului subiectiv civil exercitat abuziv, sarcina probei îi revine, întrucât in excipiedo reus fi actor (art. 249 C. proc. civ.), iar reclamantul beneficiază de prezumția de bună-credință [art. 14 alin. (2) C. civ.].

12.2. Mijloacele de probă

În literatura de specialitate s-a arătat că „abuzul de drept este o chestiune de fapt”^[165] și „poate fi dovedit prin orice mijloc de probă”^[166].

De altfel, în anumite materii, legiuitorul a prevăzut expres că abuzul de drept poate fi dovedit cu orice mijloc de probă (e.g. art. 467 C. civ.).

§13. Sancțiunea abuzului de drept

13.1. Enumerarea căilor de sancționare a abuzului de drept

În principiu, exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv civil constituie o faptă ilicită^[167]. Sancționarea unei asemenea fapte ilicite (i.e. „reprimarea abuzului de drept”^[168]) se poate realiza: (i) pe cale ofensivă și (ii) pe cale defensivă.

13.2. Sancționarea abuzului de drept pe cale ofensivă

Sancționarea abuzului de drept pe cale ofensivă se realizează prin solicitarea concursului forței de constrângere a statului, prin promovarea de către victima abuzului de drept a unei acțiuni civile (art. 29 C. proc. civ.) împotriva titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv.

Însă, obiectul acțiunii civile depinde de consecințele produse de exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil.

Dacă prin exercițiul abuziv al dreptului subiectiv civil s-a cauzat un prejudiciu (art. 15 C. civ.), victima poate să solicite repararea prejudiciului astfel cauzat (art. 1353 C. civ.) și, dacă este cazul, încetarea exercițiului abuziv al dreptului subiectiv civil respectiv^[169] [art. 253 alin. (1)-(2) C. civ.^[170]].

Dacă prin lege nu se prevede altfel [e.g. art. 1350 alin. (3)^[171]; art. 269 alin. (1); art. 1800 C. civ.], repararea prejudiciului se va realiza în temeiul răspunderii civile delictuale [art. 1349 alin. (1)^[172]; art. 1381 C. civ. ^[173]].

În acest sens, pe lângă fapta ilicită (i.e. exercițiul abuziv al dreptului subiectiv civil), victima prejudiciului va trebui să dovedească (art. 249 C. proc. civ.), în principiu, întrunirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale (i.e. prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăție)^[174].

În privința vinovăției, dovada acesteia depinde de forma de răspundere civilă delictuală pe care victima își întemeiază cererea, precum și de forma în care pretinde că a fost săvârșit abuzul de drept (i.e. subiectivă sau obiectivă).

Dacă victima își întemeiază cererea pe o formă de răspundere subiectivă (e.g. răspunderea pentru fapta proprie a persoanei fizice) și pretinde că exercițiul abuziv al dreptului subiectiv civil s-a realizat cu scopul de a o vătăma sau păgubi (i.e. forma subiectivă), răspunderea titularului dreptului exercitat abuziv va fi subiectivă (i.e. forma de vinovă?ie trebuie dovedit?).

Dacă victima își întemeiază cererea pe o formă de răspundere subiectivă (ție trebuie dovedită).

Dacă victima își întemeiază cererea pe o formă de răspundere subiectivă (e.g. răspunderea pentru fapta proprie a persoanei fizice) și pretinde că exercițiul abuziv al dreptului s-a realizat din imprudență sau neglijență prin exercițiul anormal al dreptului (i.e. forma obiectivă) răspunderea titularului dreptului exercitat abuziv va fi obiectivă (i.e. nu va trebui dovedită forma de vinovăție).

Dacă prin exercițiul abuziv al dreptului subiectiv civil nu s-a cauzat un prejudiciu, victima poate să solicite încetarea exercițiului abuziv al dreptului subiectiv civil respectiv^[175] [art. 253 alin. (1)-(2) C. civ.].

13.3. Sancționarea abuzului de drept pe cale defensivă

De cele mai multe ori, reprimarea abuzului de drept se realizează pe cale defensivă^[176]. Sancționarea abuzului de drept pe cale defensivă se realizează prin „refuzul forței de constrângere a statului”^[177] solicitat de titularul dreptului exercitat abuziv.

În formularea tradițională, „refuzul forței de constrângere a statului”^[178] constă în faptul că „organul de jurisdicție, constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, așa cum a fost formulată, iar dacă exercițiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare”^[179].

În literatura de specialitate^[180] s-a arătat că soluția refuzului forței de constrângere a statului este „discutabilă”^[181], „în lipsa unui text de lege expres în acest sens”^[182], iar „respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unor dispoziții legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului”^[183].

Cu toate acestea, formularea tradițională a refuzului forței de constrângere a statului corespunde în mare măsură cu jurisprudența în materie și cu reglementarea în vigoare, inclusiv cu dispozițiile speciale.

De pildă, în practica judiciară s-a arătat că instanța de judecată poate să respingă sau să admită doar în parte cererea reclamantului (i.e. titular al dreptului subiectiv civil exercitat abuziv) în următoarele situații (e.g.):

a) în ipoteza în care reclamantul a solicitat în mod abuziv dărâmarea construcției în temeiul accesiunii imobiliare artificiale^[184] [art. 494 alin. (1) și (2) C. civ. 1864^[185]];

b) în ipoteza în care un membru de familie solicită anularea schimbului de locuințe pe motiv că nu și-a dat consimțământul, dacă refuzul său de a consimți la schimbul de locuințe a îmbrăcat forma abuzului de drept^[186];

c) în ipoteza în care, invocând dreptul de folosință comună asupra dependințelor – pivniță și pod –, locatarii pretind accesul permanent și separat la acestea^[187].

De asemenea, de lege lata, instanța de judecată poată să înlăture apărarea pârâtului (i.e. care se întemeiază pe un drept exercitat abuziv) în următoarele situații (e.g.):

a) în ipoteza încuviințării prealabile a unuia dintre soți „să încheie singur” un act de administrare, sub regimul comunității convenționale, dacă celălalt soț „se opune în mod abuziv” [art. 367 lit. c) C. civ.];

b) în ipoteza suplinirii acordului coproprietarului care „se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului [art. 641 alin. (3) C. civ.];

c) în ipoteza încuviințării adopției în ciuda refuzului „părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește (…) că acesta este abuziv (…)” (art. 467 C. civ.);

d) în ipoteza încuviințării cererii de încetare a uzufructului formulată de nudul proprietar pentru motivul că uzufructuarul abuzează de folosința bunului [art. 747 alin. (1) C. civ.];

e) în ipoteza încuviințării cererii debitorului de restituire a bunului de la creditorul gajist, dacă acesta îl „folosește sau conservă în mod abuziv” [art. 2492 alin. (1) C. civ.].

În toate aceste situații, eventuala apărare a pârâtului care invocă faptul că se află în exercițiul unui drept subiectiv civil va fi neîntemeiată (art. 1353 C. civ.).

De altfel, chiar în lipsa unei dispoziții legale exprese respingerea/admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată ori înlăturarea apărării celui care își exercită în mod abuziv un drept subiectiv civil se poate realiza în temeiul principiului general al bunei-credințe (art. 14 C. civ.), principiu care este aplicabil în lipsa unei dispoziții generale exprese, a uzanțelor sau a dispozițiilor legale privitoare la situațiile asemănătoare [art. 1 alin. (2) C. civ.^[188]].

§14. Considerații finale

14.1. Aspecte de lege lata

14.1.1. Noțiunea de abuz de drept

Abuzul de drept reprezintă exercițiul unui drept subiectiv civil „contrar exigențelor bunei-credințe”^[189].

14.1.2. Formele abuzului de drept

De lege lata, abuzul de drept (i.e. exercitarea dreptului subiectiv civil contrar exigențelor bunei-credințe) poate îmbrăca două forme: (i) forma subiectivă, când dreptul subiectiv civil este exercitat: „(…) în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul (…)” (art. 15 C. civ.) și (ii) forma obiectivă, când dreptul subiectiv civil este exercitat „(…) într-un mod excesiv și nerezonabil (…)” (art. 15 C. civ.)^[190].

14.1.3. Teoria (concepția) abuzului de drept

De lege lata, la baza reglementării abuzului de drept, legiuitorul a adoptat teoria (concepția) eclectică (i.e. mixtă sau subiectiv-obiectivă).

14.1.4. Domeniul de aplicare a abuzului de drept

În principiu, orice drept subiectiv civil este susceptibil de a fi exercitat în mod abuziv. Astfel, pot fi exercitate abuziv atât drepturile patrimoniale (i.e. drepturi reale și drepturi de creanță), cât și drepturile personale nepatrimoniale. O problemă particulară constă în determinarea criteriilor în baza cărora drepturile potestative pot fi sau nu pot fi exercitate abuziv.

14.1.5. Condițiile abuzului de drept

De lege lata, pentru existența abuzului de drept se cer a fi întrunite următoarele condiții: (i) existența unui drept subiectiv civil; (ii) dreptul subiectiv civil să fie exercitat de titularul său în limitele sale externe; (iii) dreptul subiectiv civil să fie exercitat contrar bunei-credințe.

14.1.6. Proba abuzului de drept

Sarcina probei abuzului de drept revine celui care pretinde exercitarea abuzivă a dreptului [art. 249 C. proc. civ.; art. 14 alin. (2) C. civ.], putând fi dovedit cu orice mijloace de probă.

14.1.7. Sancțiunea abuzului de drept

„Reprimarea abuzului de drept”^[191] se poate realiza: (i) pe cale ofensivă, prin acțiunea civilă formulată de către victima abuzului de drept împotriva titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv și (ii) pe cale defensivă, prin refuzul exercitării forței de constrângere a statului^[192].

14.2. Aspecte de lege ferenda

De lege ferenda, considerăm că se impune modificarea dispozițiilor referitoare abuzul de drept (art. 15 C. civ.).

În prezent, sub denumirea marginală: „Abuzul de drept”, textul prevede: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Ca urmare a analizei efectuate mai sus, propunem ca textul art. 15 C. civ., sub aceeași denumire marginală, să aibă următoarea formulare:

„(1) Niciun drept nu poate fi exercitat contrar bunei-credințe. (2) Este considerată abuzivă exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil”.

Credem că propunerea de modificare rezolvă trei probleme insuficient clarificate de actuala reglementare:

a) raportul între abuzul de drept și buna-credință: abuzul de drept este întotdeauna contrar exigențelor bunei-credințe, astfel cum s-a arătat, corect, în literatura de specialitate;

b) condiția bunei-credințe se referă la exercitarea dreptului, și nu la formele de manifestare a abuzului;

c) delimitarea conceptuală a noțiunii de abuz de drept [i.e. genului – pentru art. 15 alin. (1) C. civ. de lege ferenda] de formele acestuia: subiectivă și obiectivă [i.e. speciile de abuz de drept – art. 15 alin. (2) C. civ. de lege ferenda]

Note de subsol

^[1] În literatura de specialitate, principiul bunei-credințe nu era enumerat printre principiile generale ale dreptului civil. În acest sens, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980, p. 42-48; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută și adăugită de: M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 18-24.

^[2] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 243, 245, 252-256; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revăzută și adăugită de C. Ungureanu, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 39, 41-43; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 5, 7.

^[3] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 41-42.

^[4] Potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011): „Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011”. Înainte de intrarea în vigoare, Codul civil a fost republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011.

^[5] Sub denumirea marginală: „Buna-credință”, art. 14 alin. (1) C. civ. prevede: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.”

^[6] Pentru a desemna reglementarea în vigoare, vom utiliza, în continuare, sintagma Codul civil (prescurtat, C. civ.). Pentru a desemna Codul civil din 1864 sau vechiul Cod civil vom utiliza, în continuare, sintagma Codul civil 1864 (prescurtat, C. civ. 1864). De asemenea, o formulă similară de prescurtare va fi utilizată pentru a desemna și alte legislații, e.g. Codul civil francez (prescurtat, C. civ. fr.); Codul civil al provinciei canadiene Québec (prescurtat, C. civ. Québec); Codul civil italian (C. civ. it.) etc.

^[7] Sub denumirea marginală: „Buna-credință”, art. 14 alin. (2) C. civ. prevede: „Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.

^[8] Sub denumirea marginală: „Buna-credință a autorului lucrării”, art. 586 C. civ. prevede: „(1) Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său. (2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia”.

^[9] Sub denumirea marginală: „Uzucapiunea tabulară”, art. 931 C. civ. prevede: „(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. (2) Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie.”

^[10] Sub denumirea marginală: „Buna-credință”, art. 1170 C. civ. prevede: „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.”

^[11] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[12] În sens similar, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 343: „Fundamentarea teoretică, locul pe care îl ocupă în sistemul juridic, clasificarea și chiar definirea conceptului de drept subiectiv au fost și rămân obiect de dispută doctrinară, iar opinii conturate de-a lungul timpului asupra ceea ce este sau trebuie să fie dreptul subiectiv au pendulat între tendințe extreme”.

^[13] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 75.

^[14] Pentru varietatea definiției dreptului subiectiv civil, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, Tratat de drept civil român. Volumul I. Partea Generală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967, p. 182: „Dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare de drepturi), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere al statului”; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 120: „(…) dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea recunoscută de normele dreptului civil, subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate avea el însuși o anumită conduită – în limitele determinate de dreptul obiectiv, – sau poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare – să dea să facă sau să nu facă ceva, – în caz de nevoie putând face apel la forța coercitivă a statului”; T. Pop, Raportul juridic civil, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, p. 70-71: Dreptul subiectiv civil (…) „poate fi definit ca posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfășura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forța de coercitivă a statului”; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 343: „(…) ne mărginim să caracterizăm dreptul subiectiv la modul general, spunând că, în esență, el este puterea unui subiect de drept consacrată juridic (legal) sau, altfel spus, că este o putere individuală recunoscută și garantată de puterea publică”; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 134: „Prin drept (civil) subiectiv înțelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfășura o anumită conduită, garantată de lege prin putința de a pretinde subiectului pasiv o anumit conduită corespunzătoare, care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului”; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 17: „(…) putem defini dreptul subiectiv civil ca fiind acea prerogativă (sau facultate), recunoscută și garantată de normele dreptului obiectiv, în temeiul căreia titularul său poate trage (obține), dintr-o situație juridică determinată, un anumit avantaj sau folos exclusiv, material ori moral, după caz”; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63: „(…) vom defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului”.

^[15] În acest sens, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 120; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 75.

^[16] În sens similar, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 120; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 75; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[17] În acest sens, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 137.

^[18] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 599.

^[19] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 75. În sens similar, a se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[20] În acest sens, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 137; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 599.

^[21] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 3; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[22] În sens similar, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 120; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 75; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 3-4; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[23] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 602. În sens similar, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 120; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 76, 86; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 4, 10; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63, 73.

^[24] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63.

^[25] Pentru varietatea opiniilor cu privire la principiile de exercitare a dreptului subiectiv civil, a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 139-140; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 86-87; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 10-11; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[26] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603.

^[27] Sub denumirea marginală: „Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri”, art. 11 C. civ. prevede: „Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

^[28] Sub denumirea marginală: „Libertatea de a contracta”, art. 1169 C. civ. prevede: „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.

^[29] Sub denumirea marginală: „Obiectul contractului”, art. 1225 alin. (3) C. civ. prevede: „Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.

^[30] Sub denumirea marginală: „Condiții”, art. 1236 alin. (2) C. civ. prevede: „Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice”.

^[31] Sub denumirea marginală: „Condiții”, art. 1236 alin. (3) C. civ. prevede: „Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri”.

^[32] Principiul exercitării dreptului subiectiv civil cu „respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri” este nominalizat, uneori, de literatura de specialitate fi sub forma: „respectarea legii și (a) moralei” [în acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 86; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73], fie sub forma unui principiu distinct: „respectarea legii și numai potrivit cu scopul economic și social” [în acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158]. Cu toate acestea, considerăm judicioasă formularea principiului exercitării dreptului subiectiv civil cu „respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri” [în acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603], întrucât, pe de o parte, sintagma respectarea legii [i.e. art. 1169; 1225 alin. (3); art. 1236 alin. (2) C. civ.] în exercitarea dreptului subiectiv civil este cuprinsă în principiul respectării limitelor externe ale dreptului subiectiv civil, iar respectarea scopului economic și social al dreptului subiectiv civil se referă, de fapt, la principiul respectării limitelor interne ale acestuia (i.e. principiu distinct).

^[33] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73. În sens similar, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603.

^[34] Sub denumirea marginală: „Limitele exercitării dreptului de proprietate privată”, art. 556 alin. (1) C. civ. prevede: „Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege”.

^[35] Sub denumirea marginală: „Conținutul dreptului de proprietate privată”, art. 555 alin. (1) C. civ. prevede: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

^[36] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 703 C. civ. prevede: „Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța”.

^[37] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73. În sens similar, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158.

^[38] În sensul că dreptul subiectiv civil nu ar avea limite interne, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 613, n. 37: „În realitate, un drept subiectiv civil nu are limite interne, deoarece el nu se exercită împotriva titularului, ci asupra unui bun sau a unei persoane, după caz. Rezultă că așa-numitul «scop economico-social» nu poate fi intrinsec, consubstanțial, ci extrinsec, atașat dreptului subiectiv. Numai că, spre deosebire de vechea reglementare (art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954), art. 15 C.civ. nu mai prevede condiția scopului economic-social pentru exercitarea dreptului subiectiv civil, deoarece dreptul subiectiv civil, ca orice prerogativă juridică individuală, este un instrument pentru satisfacerea unui interes individual, personal, iar nu social (colectiv), astfel încât statul nu poate controla ori limita exercițiul din perspectiva unor exigențe economico-sociale impuse de un prezumtiv interes general. Singurele «limite», prin ipoteză, exterioare – drepturile și libertățile altuia, ordinea publică și bunele moravuri – condiționează exercițiul licit sau ilicit al dreptului subiectiv, iar nu exercițiul său abuziv.” În sensul că doar anumite drepturi nu au limite interne (i.e. drepturile potestative), iar asemenea drepturi nu pot fi exercitate abuziv, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, Studii de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 919: „În absența limitelor interne, drepturile potestative pot fi exercitate până la limitele lor externe, adică până la epuizarea prerogativelor care alcătuiesc substanța lor juridică. Ideea echilibrului dintre sferele de exercitare ale drepturilor aparținând unor persoane diferite este fără relevanță. Din punct de vedere conceptual, există incompatibilitate între noțiunea drepturilor potestative și noțiunea de abuzului de drept”.

^[39] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 86-87; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[40] Potrivit art. 57 din Constituția României (republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003): „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți (s.n.)”.

^[41] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[42] În acest sens, a se vedea: M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 163. În sens similar, a se vedea: L. Pop, Faptele juridice ilicite și celelalte fapte juridice extracontractuale cauzatoare de prejudicii (răspunderea civil delictuală sau extracontractuală), în L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 357: „instrumente de realizare a unei dreptăți”; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 254: „instrumente juridice ale nedreptății”.

^[43] În acest sens, a se vedea: M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 163; L. Pop, Faptele juridice ilicite și celelalte fapte juridice extracontractuale cauzatoare de prejudicii, în L. Pop, I. -Fl. Popa, S. I. Vidu, op. cit. (2020), p. 357; L. Pop, op. cit. (2020), p. 254.

^[44] În sens similar, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981, p. 185; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[45] În sens similar, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, op. cit. (2023), p. 918.

^[46] În sens similar, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1981), p. 185; Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[47] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, op. cit. (2023), p. 918: „Dincolo de limitele sale externe, dreptul nu există”.

^[48] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 63, 73. În sens similar, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 603-604.

^[49] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, înV. Stoica, op. cit. (2023), p. 918. În sens similar, a se vedea: M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 165: „Cînd un act a fost săvârșit de către titular în limitele externe (obiective) ale dreptului său, sîntem în prezența unui act de exercițiu al acestui drept. Dacă însă actul încalcă limitele interne (subiective), teleologice ale dreptului subiectiv, nesocotind scopul-economic în vederea căruia legea recunoaște acest drept, sîntem în prezența unui act săvîrșit fără drept, căci nu s-a ieșit din limitele externe ale dreptului exercitat, ci în fața unui act de exercițiu al unui drept, act care este abuziv, fiindcă depășește limitele teleologice ale acestui drept subiectiv. Spre pildă, proprietarul este în limitele externe ale dreptului său de proprietate, ridicând pe propriul său teren o construcție. Dacă însă construcția este ridicată cu singurul scop de a pricinui un rău vecinului, sîntem în prezența unui act de exercițiu abuziv, al unui abuz de drept, fiind exercițiul dreptului subiectiv civil a depășit limitele interne ale acestuia, dreptul fiind abătut de la destinația sa social-economică.”; V. Stoica, Limite judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în V. Stoica, Studii de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 465: „Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de proprietate există de zona inexistenței dreptului. Limitele interne conturează sfera în care dreptul de proprietate este exercitat în mod normal, fără a cauza prejudicii majore terților. Dincolo de aceste limite, exercitarea dreptului de proprietate este abuzivă întrucât cauzează prejudicii terților, altele decât cele care se produc în mod normal. Altfel spus, dincolo de aceste limite, exercitarea dreptului de proprietate are semnificația abuzului de drept”.

^[50] Codul civil din 1864 a fost abrogat expres prin intrarea în vigoare a Codului civil actual (Legea nr. 287/2009). Potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011): „La data intrării în vigoare a Codului civil (Codul civil actual – n.n.) se abrogă: a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174 și 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 (…)”.

^[51] Potrivit art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: (…) n) Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, cu modificările și completările ulterioare (…)”.

^[52] În acest sens, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M. I. Eremia, El. Roman, V. D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205-206; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 165-166; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 139-140; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1981), p. 186; T. Pop, Raportul juridic civil, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 76; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, p. 256; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605.

^[53] Sub denumirea marginală: „Obiectul convenției matrimoniale”, art. 367 lit. c) C. civ. prevede: „ În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte: (…) c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă (…)”.

^[54] Sub denumirea marginală: „Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public”, art. 378 alin. (3) C. civ. prevede: „Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente”.

^[55] Sub denumirea marginală: „Refuzul părinților de a-și da consimțământul”, art. 467 C. civ. prevede: „În mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință”.

^[56] Sub denumirea marginală: „Depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății”, art. 630 C. civ. prevede: „(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil. (2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea acelei activități. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri. (3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze, pe cale de ordonanță președințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei”.

^[57] Sub denumirea marginală: „Actele de administrare și de dispoziție”, art. 641 alin. (3) C. civ. prevede: „Coproprietarul sau coproprietarii interesați pot cere instanței să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-și exprima voința sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului”.

^[58] Sub denumirea marginală: „Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință”, art. 747 alin. (1) C. civ. prevede: „Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze”.

^[59] Sub denumirea marginală: „Alte dispoziții aplicabile”, art. 754 C. civ. prevede: „Dispozițiile prezentului capitol (i.e. „uzul și abitația” – n.n.) se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct”.

^[60] Sub denumirea marginală: „Scrisoarea de garanție”, art. 2321 alin. (3) C. civ. prevede: „Emitentul nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție și nu poate fi ținut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită”.

^[61] Sub denumirea marginală: „Restituirea bunului către debitor”, art. 2492 alin. (1) C. civ. prevede: „Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligația, cu excepția cazului în care creditorul folosește ori conservă bunul în mod abuziv (s.n.)”.

^[62] Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

^[63] Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată (republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012).

^[64] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 376; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 159; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 608, n. 23; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul I, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 330.

^[65] Potrivit art. 7 C. civ. Québec: „Niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a a-l prejudicia pe altul sau într-o manieră excesivă și nerezonabilă, contravenind astfel cerințelor bunei-credințe” (t.n. – lb. fr.).

^[66] Potrivit art. 7 C. civ. Québec: „Niciun drept nu poate fi exercitat cu intenția de a vătăma pe altcineva sau într-o manieră excesivă și nerezonabilă, care este contrară cerințelor bunei-credințe” (t.n. – lb. engl.).

^[67] Pentru doctrina corespunzătoare Codului civil francez în materia abuzului de drept, anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța nr. 131/2016, a se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, traducere a ediției a 3-a din limba franceză, Coordonator al ediției în limba română avocat Marius Șcheaua, traducere Diana Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 59-66; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11^e éd., Dalloz, Paris, 2013, p. 793-801.

^[68] În acest sens, a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 253.

^[69] Ibidem.

^[70] Pentru doctrina corespunzătoare Codului civil francez în materia abuzului de drept, ulterioară modificărilor aduse prin Ordonanța nr. 131/2016, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12^e éd., Dalloz, Paris, 2019, p. 1044-1050.

^[71] Potrivit art. 1240 C. civ. fr.: „Fiecare este responsabil pentru daunele pe care le-a provocat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sau imprudența sa” (t.n. – lb. fr.).

^[72] Codul de procedură civilă din 1865 a fost abrogat expres prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual (Legea nr. 134/2010). Potrivit art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012): „La data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (Codului de procedură civilă actual – n.n.) se abrogă: a) «Codicele de procedură civilă» (sau «Codul de procedură civilă»), republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare (…)”.

^[73] Potrivit art. 723 C. proc. civ. 1865: „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. (2) Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

^[74] Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012 a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, potrivit art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Ulterior, Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) a fost republicat (M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015), dându-se textelor o nouă numerotare (în continuare, prescurtat, C. proc. civ.).

^[75] Sub denumirea marginală: „Buna-credință”, art. 12 C. proc. civ. prevede: „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2)”.

^[76] În acest sens, a se vedea: I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 5046/29.06.2012 publicată pe scj.ro (accesat ultima dată la 10.09.2023): „Înalta Curtea constată că instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a stabilit, ca situație de fapt, că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor abuzului de drept, respectiv nu s-a dovedit că dreptul pârâtei de a contesta procedura de licitație a fost deturnat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege și nici dovada că acest drept a fost exercitat cu rea-credință”.

^[77] Codicele civil sau Codul civil din 1864 (M. Of. nr. 271/04.02.1864, nr. 07/12.01.1865, nr. 8/13.01.1865, nr. 8/14.01.1865, nr. 11/16.01.1865, nr. 13/19.01.1865) a fost decretat la 26.11.1864 promulgat la 04.12.1864 și pus în aplicare la 01.12.1865.

^[78] Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954) a intrat în vigoare la 01.02.1954 (art. 57 din Decretul nr. 31/1954).

^[79] În acest sens, a se vedea: M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 164-166; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 373-374, n. 1; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 332, n. 3.

^[80] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921, p. 430-431; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, Ed. „Național”, București, 1929, p. 761-762; El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205-206; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 162-166; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ed. îngrijită de G. Bucur, M. Florescu, Ed. ALL Educațional, București, 1998, p. 417-418; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. 2, ed. îngrijită de D. Rădescu, Ed. ALL, București, 1998, p. 468-469; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605.

^[81] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 430-431; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 761-762; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 251-254; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 417-418; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 468-469; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605; L. Pop, op. cit. (2020), p. 257.

^[82] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 430; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 761; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 417; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 468; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605; L. Pop, op. cit. (2020), p. 257.

^[83] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 430; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 417.

^[84] În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 761; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 468.

^[85] În acest sens, a se vedea: M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil – conforme au programme officiel des Facultés de Droit, t. II, 9e éd., Paris, 1923, p. 287: „(…) le droit cesse où l’abus commence, et il ne peut pas y avoir «usage abusif» d’un droit quelconque, par la raison irréfutable qu’un seul et même acte ne peut pas être tout à la fois conforme au droit et contraire au droit”.

^[86] În acest sens, a se vedea: M. Planiol, op. cit. (1923), p. 287. Pentru o traducere similară, a se vedea: M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 163. Pentru o altă traducere, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 254, n. 4: „logomanie”.

^[87] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 430-431; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 761-762; El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 417-418; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 164; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 251-252; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 160; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605.

^[88] În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 762; El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 251; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 160; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605.

^[89] În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 762; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 164; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469. În sens similar, pentru „intenția de dăuna altuia”, a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 252.

^[90] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 431; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 418.

^[91] În acest sens, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205. În literatura de specialitate, „lipsa unui interes legitim” a fost exprimată și prin sintagme precum: „fără interes special și legitim”, „inutilitatea actului pentru cel care l-a săvârșit”, „inutilitatea actului pentru cel care îl comite” sau „exercitarea dreptului în acest mod nu prezintă utilitate pentru titularul său”. Pentru aceste din urmă sintagme, a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 252; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 160.

^[92] În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 762; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605; L. Pop, op. cit. (2020), p. 257.

^[93] În acest sens, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 255. În sens similar, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 431 sau M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 418: „(…) am zis aiurea că criteriul subiectiv stabilit de unele legislați moderne și bazat pe intenția pur păgubitoare și răutăcioasă a autorului, nu e nici suficient nici exact, pentru că aprecierea cu privire la intenția internă și ascunsă care e la baza unui fapt sau a unei abstențiuni, nu intră decât într-o limită foarte restrânsă în câmpul de investigații a judecătorilor, fără a mai zice că o intenție pur răutăcioasă, chiar când ea ar fi constatată, nu poate prin ea însăși să determine caracterul ilicit al unui fapt care corespunde cu exercițiul unui drept necontestat”.

^[94] Potrivit art. 998 C. civ. 1864: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

^[95] În acest sens, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 255.

^[96] Potrivit art. 999 C. civ. 1864: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

^[97] În acest sens, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit. (2013), p. 797; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit. (2019), p. 1048.

^[98] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 43; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 418; L. Pop, op. cit. (2020), p. 255.

^[99] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 431; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 761-762; El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 418; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 164; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 252; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 160; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605-606.

^[100] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 431; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 418. În sens similar, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1929), p. 762; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. (1998), p. 469.

^[101] În acest sens, a se vedea: L. Josserand, De l’esprit de droits et de leur relativité. Théorie dite de l’abus des droits, Dalloz, Paris, 2006, nr. 292, p. 395: „(…) l’acte abusive este l’acte contraire au but de l’institution, à son esprit et à sa finalité”. Pentru doctrină mai recentă, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit. (2013), p. 797-798; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit. (2019), p. 1048.

^[102] În acest sens, a se vedea: supra, pct. 6.1.

^[103] În acest sens, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205-206; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 164-166; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1981), p. 185-186; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 254-261; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 6; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 160; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605-606; L. Pop, op. cit. (2020), p. 255-258.

^[104] În acest sens a se vedea: T.S., Plen, dec. îndr. nr. 24/22.11.1962, publicată (în extras) în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem al R.P.R pe anul 1963, Ed. Științifică, București, 1963, p. 95-96: „(…) art. 1 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice precizează că drepturile subiective sînt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-și satisface interese legitime și în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistă, iar art. 3 adaugă că aceste drepturi «pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social». Depășirea acestui scop și exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie un abuz de drept care este potrivnic principiilor dreptului socialist și regulilor de conviețuire socialistă”.

^[105] În sensul că teoria obiectivă a abuzului de drept din doctrina socialistă diferă de teoria obiectivă din doctrina anterioară, a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 256-257: „Această concepție (…) diferă de teoria obiectivă din dreptul burghez, întrucât scopul social-economic al drepturilor subiective civile în statul socialist este cel de a le pune în concordanță cu interesele generale ale societății socialiste multilateral dezvoltate și nu poate fi asimilată răspunderii civile delictuale sau cvasidelictuale, deoarece, printre altele, în cazul abuzului de drept, în afară de acordarea despăgubirilor, instanța poate hotărî revenirea la situația anterioară, anularea actului abuziv etc., adică poate adopta soluții care nu intervin de regulă în cazul răspunderii civile”.

^[106] În acest sens, a se vedea: I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, București, 1988, p. 50-51: „Ce se întâmplă însă atunci când un drept subiectiv este exercitat potrivnic scopului său economic și social? Abaterea dreptului de la rațiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost recunoscut și garantat, ori, altfel spus, «întrebuințarea» dreptului în cu totul alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridică ce-i stă la bază – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu interesul oștesc și exigențele normelor de conviețuire socială – semnifică nu uzul, ci abuzul de drept, trecere exercițiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea lui de sub protecția juridică și expunerea sa sancționării. Este fenomenul desemnat prin conceptul de abuz de drept”.

^[107] În acest sens, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M. I. Eremia, El. Roman, V.D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205-206; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 165-166; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit. (1980), p. 139-140; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1981), p. 186; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 261; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 605-606; L. Pop, op. cit. (2020), p. 257-258.

^[108] În acest sens a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 255-256.

^[109] O parte din jurisprudența din perioada respectivă referitoare la abuzul de drept nu se întemeia pe teoria obiectivă a abuzului de drept (art. 3 din Decretul nr. 31/1954). În acest sens, a se vedea (e.g.): T.S., col. civ., dec. civ. nr. 1012/10.10.1966, publicată (integral) în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1966, Ed. Științifică, București, 1967, p. 141-142: „(…) întrucât organul administrativ competent nu era în măsură să încuviințeze schimbul fără consimțământul pîrîtului, în calitate de colocatar, reclamanții erau în drept ca înăuntrul termenului de prescripție de drept comun de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – termen care nu a fost depășit –, să introducă acțiunea pentru a se constata că refuzul este abuziv și să solicite ca hotărârea judecătorească să-l înlocuiască”; T. Pop. Mediaș, sent. civ. nr. 1828/1967 publicată (în extras) în I.G. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Ed. Științifică, București, 1970, p. 428, pct. 1310: „Faptul de a otrăvi iarba de pe terenul propriu constituie abuz de drept, de natură a atrage răspunderea proprietarului, chiar dacă se reține că și reclamantul a avut o culpă în producerea prejudiciului, deoarece a pătruns fără voie pe teren și a cules de acolo buruieni cu care a hrănit animalele ce au pierit”.

^[110] În acest sens, a se vedea: P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 254: „În literatura noastră juridică s-a arătat că problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin exercițiul unui drept nu și-a găsit dezlegare în concepția răspunderii obiective întemeiată pe ideea de risc, întrucât nimeni nu a înțeles să susțină că cel ce desfășoară o anumită activitate ar trebui să fie responsabil de prejudiciile provocate, indiferent dacă această activitate ar corespunde sau nu cu exercițiul unui drept, deși, în această concepție, o asemenea consecință ar fi perfect justificată, și nici în cadrul răspunderii subiective, deoarece ideea de culpă pe care se bazează este prea restrânsă. S-a recurs atunci la teoria abuzului de drept, care ar reprezenta o cale de mijloc între cele două concepții”.

^[111] În acest sens, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 258.

^[112] În acest sens, a se vedea: T.S., s. civ., dec. civ. nr. 734/25.03.1989, publicată (în extras) în Dreptul nr. 3/1990, p. 61.

^[113] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 375.

^[114] În acest sens, a se vedea: supra, pct. 6.1.

^[115] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 607; L. Pop, op. cit. (2020), p. 258.

^[116] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 607.

^[117] În acest sens, a se vedea: G. Ripert, Le régime démocratique, ed. 2, Paris, 1948, p. 16 apud O. Căpățînă, Premise juridice ale exercitării comerțului, în R.D.C. nr. 1/1991, p. 13: „Orice drept privat conferă facultatea de a acționa în interes personal, iar nu în interes social. Revine legii atribuția să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public. Dar nu trebuie să-i cerem celui care își exercită dreptul să se preocupe el însuși de interesul social”; J. Dabin, L’abus de droit, Encyclopaedia Universalis, vol. I, Paris, 1968, p. 59 apud O. Căpățînă, Premise juridice ale exercitării comerțului, cit. supra., p. 13: „(…) recunoscând drepturile particularilor, legiuitorul le-a acordă încrederea sa. Dacă îi lăsăm totuși la discreția unor verificări, sub pretextul folosirii mai mult sau mai puțin conforme cu destinația economică și socială a așa-ziselor drepturi, le retragem în realitate beneficiul care le-a fost acordat”.

^[118] În acest sens, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 258.

^[119] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 11.

^[120] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87. În sens similar, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 607; L. Pop, op. cit. (2020), p. 258.

^[121] În acest sens, a se vedea: supra, pct. §4.

^[122] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 11; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 374, n. 5; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[123] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 11; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[124] În acest sens, a se vedea: T. Jud. Constanța, dec. civ. nr. 109/29.01.1992, publicată (în extras) în Dreptul nr. 5/1992, p. 88-90: „(…) Drepturile civile trebuie exercitate cu loialitate, diligență și prudență, la baza exercițiului acestor drepturi trebuie să se afle buna credință. Din probele administrate, rezultă, în mod evident, abuzul de drept, din partea pîrîtei recurente. (…) Întrucît pârâta nu a renunțat la folosirea orchestrei, deși ea însăși a recunoscut prin parte din actele depuse la dosar, că sînt corecte concluziile expertizei, în mod justificat instanța a dispus închiderea localului. A fost necesar să se dispună închiderea localului, întrucît S. A. «Euxin» Constanța, a comunicat judecătoriei, cu actul nr. (…), că nu înțelege să renunțe la folosirea orchestrei în cadrul exploatării Restaurantului «Rapsodia»”.

^[125] În acest sens, a se vedea: supra, pct. 6.2.

^[126] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 375-380; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158-162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 608-615; L. Pop, op. cit. (2020), p. 259-261; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73-75; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 329-342; V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, op. cit. (2023), p. 911-921.

^[127] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 376; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 333.

^[128] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158.

^[129] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 608; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[130] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[131] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, op. cit. (2023), p. 917: „Rezultă (…) că atât Legea fundamentală (i.e. art. 57 din Constituția României – n.n.), cât și Codul civil (i.e. art. 15 și art. 1353 C. civ. – n.n.) a fost adoptat criteriul subiectiv cu privire la abuzul de drept, spre deosebire de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în care era consacrat criteriul obiectiv”. În sens similar, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 377, n. 1; C.E. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 169.

^[132] În acest sens, a se vedea: L. Pop, Faptele juridice ilicite și celelalte fapte juridice extracontractuale cauzatoare de prejudicii, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, op. cit. (2020), p. 358: „Abuzul de drept este o faptă ilicită și în măsura în care se cauzează un prejudiciu injust altuia, se va putea angaja răspunderea civilă a autorului și va da naștere la obligația de reparare în sarcina sa; este vorba de o răspundere care nu este condiționată de existența vinovăției autorului, chiar dacă, în realitate, de cele mai multe ori, abuzul de drept este comis cu intenție, din imprudență sau neglijență. (…) în doctrină s-a propus ca abuzul de drept, dacă a cauzat prejudiciu altuia, să fie consacrat ca fiind o ipoteză distinctă de răspundere civilă obiectivă, fără vinovăția autorului său”.

^[133] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161; M. Nicolae, op. cit. (2017), p. 608; L. Pop, op. cit. (2020), p. 259-260; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74.

^[134] În sens similar, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 608; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[135] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161: „(…) trebuie observat că toate situațiile prevăzute de art. 15 C. civ. în care exercitarea unui drept poate fi socotită ca abuz de drept, indiferent că privește exercitarea dreptului cu intenție de a vătăma ori păgubi pe altul, exercitarea antisocială a dreptului, precum și exercitarea într-un mod excesiv sau nerezonabil nu traduc altceva decât încălcarea principiului general al bunei credințe impus de art. 14 C. civ.”.

^[136] În acest sens, a se vedea (e.g.): P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 251: „(…) Dar lipsa bunei-credințe nu înseamnă neapărat existența relei-credințe, aceasta din urmă implicând întotdeauna, astfel cum se arată în literatura juridică, viclenie, înșelăciune, fraudă sau omisiunea intenționată, dar poate constitui un abuz de drept. Sfera acesteia este deci mai largă decât a relei-credințe”; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 376: „Pentru a exista un abuz de drept este suficientă lipsa bunei-credințe, evocată de legiuitor prin sintagma «contrară bunei-credințe» și caracterizată prin aceea că, datorită neglijenței sau nepăsării titularului dreptului subiectiv, exercitarea acestuia se face într-o manieră excesivă și nerezonabilă, de natură să afecteze drepturile sau interesele legitime ale altuia”.

^[137] În acest sens, a se vedea: supra, pct. 7.3.2.

^[138] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 376; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 333.

^[139] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 158.

^[140] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 11; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 73.

^[141] În sens similar, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161; M. Nicolae, op. cit. (2017), p. 608; L. Pop, op. cit. (2020), p. 259-260; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74.

^[142] În sens similar, a se vedea: P. Perju, A. Măglaș, Comentariul art. 15 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 25; C.E. Zamșa, op. cit. (2023), p. 169.

^[143] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 613.

^[144] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 378.

^[145] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 613.

^[146] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 377.

^[147] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161.

^[148] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 613.

^[149] Pentru un raționament similar, a se vedea, în literatura de specialitate, aspectele introductive în domeniul prescripției extinctive. În acest sens: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 248-249; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit.(2010), p. 147; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 710; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 410; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 778; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 339; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul II,Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 311-312.

^[150] Ibidem.

^[151] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 610; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[152] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 378; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74; P. Perju, A. Măglaș, Comentariul art. 15 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. (2021), p. 25; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 339.

^[153] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 48-50.

^[154] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 161-176.

^[155] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, op. cit. (2021), p. 50.

^[156] În acest sens, a se vedea: V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în V. Stoica, op. cit. (2023), p. 919. În sens similar, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 260; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74; P. Perju, A. Măglaș, Comentariul art. 15 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. (2021), p. 25.

^[157] Sub denumirea marginală: „Răspunderea pentru ruperea logodnei”, art. 269 alin. (1) C. civ. prevede: „Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate (s.n.)”.

^[158] În acest sens, a se vedea: I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. civ. nr. 2627/23.09.2014, publicată (în extras) în Dreptul nr. 7/2015, p. 231 și (integral) în Buletinul Casației nr. 2/2015, p. 15-20: „Lipsa de disponibilitate a executării convenției de către consignatar, anunțată consignantului printr-o notificare de denunțare făcută cu încălcarea clauzelor contractuale, semnifică o neexecutare culpabilă a contractului din partea acestuia, de natură a atrage obligația celui în culpă de a plăti despăgubiri. Concretizând că în componența despăgubirii poate intra contravaloarea mărfii aflate la consignatar, retrasă de la vânzare în condițiile încălcării contractului, nu se poate reproșa creditorului despăgubirii o conduită de minimalizare a pagubei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare a bunurilor aflate în detenția consignatarului”; I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. civ. nr. 2863/02.10.2014, publicată (în extras) în Dreptul nr. 5/2015, p. 232 și (integral) în Buletinul Casației nr. 1/2015, p. 10-12: „În cazul în care printr-un contract de consultanță se reglementează angajamentul unei persoane fizice autorizate de a presta servicii în favoarea unei societăți 200 de zile pe an, limitarea serviciilor solicitate la 7 zile în primul trimestru al anului, corelată cu obligația de exclusivitate și neconcurență conduc la concluzia modificării unilaterale, fără justificare, a unor clauze contractuale esențiale de către societatea beneficiară, ceea ce echivalează cu denunțarea unilaterală, abuzivă, a contractului (s.n.)”.

^[159] În acest sens, a se vedea: El. Roman, Conținutul raportului juridic civil, în Tr. Ionașcu, E. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M. I. Eremia, El. Roman, V. D. Zlătescu, op. cit. (1967), p. 205: „Pe de altă parte, au fost făcute rezerve în privința unor drepturi subiective – cum era, spre pildă, dreptul ascendenților de a face opoziție la căsătoria descendenților – socotite ca nesusceptibile de abuz”; M. Eliescu, op. cit. (1972), p. 170: „Dispozițiile art. 1-3 incl. din Decretul nr. 31/1954 sînt concepute în termeni generali. Socotim însă că aceste dispoziții tocmai din cauza generalității lor, nu pun obstacol ca, în mod excepțional, exercițiul unor drepturi să nu fie susceptibil de abuz și, prin urmare, să nu poată genera o răspundere delictuală. Sînt drepturi absolute sau discreționare, deoarece folosirea lor implică o apreciere exclusiv personală. Astfel, rînduim în categoria excepțională a drepturilor absolute dreptul de a revoca o dispoziție testamentară sau o donație, dreptul de a dispune din cauză de moarte de cotitatea disponibilă, dreptul părinților de a consimți la înfierea copilului lor. În toate aceste cazuri, nu poate fi abuz și prin urmare nici răspunderea delictuală”; P. Cosmovici, Exercițiul drepturilor civile, în P. Cosmovici (coord.), op. cit. (1989), p. 257: „Ar fi însă și drepturi absolute sau discreționare, nesusceptibile de abuz, utilizarea lor implicând o apreciere pur personală, ca, de pildă, dreptul de a revoca o dispoziție testamentară sau o donație, dreptul de a dispune din cauză de moarte de cotitatea disponibilă, dreptul părinților de a consimți la înfierea copilului lor”; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 378: „Prin excepție, există însă și drepturi care se pot exercita discreționar, ceea ce înseamnă că ele nu sunt susceptibile de exercitare abuzivă. Este, de exemplu, cazul dreptului de a revoca testamentul sau o dispoziție a acestuia (art. 1051-1053 C. civ.), a dreptului de a exhereda (dezmoșteni) moștenitorii legali în limitele cotității disponibile (art. 1074-1075 C. civ.), a dreptului de a cere partajul bunurilor aflate în coproprietate (art. 669) ș.a.”; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 161: „(…) de regulă, exercitarea oricărui drept subiectiv este susceptibilă de abuz de drept, cu excepția situației în care ne-am afla în prezența unui drept care prin natura sa este discreționar (de pildă, dreptul de a revoca un testament)”; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74: „Există și drepturi care se pot exercita discreționar, ceea ce înseamnă că ele nu sunt susceptibile de exercitare abuzivă, de exemplu, dreptul de a revoca testamentul sau o dispoziție a acestuia (art. 1051-1053 C. civ.), dreptul de a exhereda (dezmoșteni) moștenitorii legali în limitele cotității disponibile (art. 1074-1075 C. civ.), dreptul de opțiune succesorală (art. 1100 C. civ.), mai larg, toate drepturile potestative”.

^[160] Sub denumirea marginală: „Noțiunile de opțiune succesorală și de succesibil”, art. 1100 alin. (1) C. civ. prevede: „Cel chemat la moștenire în temeiul legii sau al voinței defunctului poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea”.

^[161] În acest sens, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit. (2013), p. 796-797; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit. (2019), p. 1047.

^[162] În acest sens, a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit. (1921), p. 430-431; M.B. Cantacuzino, op. cit. (1998), p. 417-418.

^[163] În acest sens, a se vedea: I. Deleanu, op. cit. (1988), p. 77-78: „Condițiile abuzului de drept și ale răspunderii pe care o angajează sînt: a) existența unui drept subiectiv; b) săvârșirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau prin neexercitarea dreptului subiectiv; c) prejudiciul patrimonial sau moral; d) raportul de cauzalitate; e) vinovăția (greșeala)”; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 612-613: „(…) pentru existența abuzului de drept, acesta poate decurge fie din exercitarea dreptului subiectiv cu intenția de a vătăma sau păgubi pe altul, fie din exercitarea lui în mod excesiv și nerezonabil, deci anormal. (…) De reținut că aceste două condiții sunt alternative, iar nu cumulative, iar cauzarea unui prejudiciu altuia nu este o condiție a abuzului de drept, ci o consecință eventuală a exercitării abuzive a dreptului”; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260: „(…) abuzul de drept se caracterizează prin câteva elemente proprii: a) existența unui drept subiectiv; b) exercitarea dreptului subiectiv de către titularul său, care se obiectivează în acte materiale sau juridice specifice conținutului dreptului subiectiv; c) actele materiale sau juridice săvârșite de titularul dreptului subiectiv să fie contrare bunei-credințe – adică să fie săvârșite cu intenția de a vătăma sau păgubi pe altul, chiar dacă exercițiul respectiv ar fi în sine util titularului – ori să fie făcute într-un mod excesiv sau nerezonabil, prin nesocotirea limitelor firești ale dreptului exercitat, și de natură să vatăme sau să prejudicieze pe altul”; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 74: „Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv ca abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerințe: – să existe un drept subiectiv civil (…); autorul abuzului să fie titularul dreptului în cauză și să fie capabil să-l exercite; – dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege (…); – dreptul să fie exercitat cu rea-credință (…)”.

^[164] Sub denumirea marginală: „Sarcina probei”, art. 249 C. proc. civ. prevede: „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

^[165] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 380; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 341.

^[166] Ibidem.

^[167] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 88; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 379; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260-261.

^[168] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 88; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615. În sens similar, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 261.

^[169] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 379; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260-261; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 341.

^[170] Sub denumirea marginală: „Mijloace de apărare”, art. 253: „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c)”.

^[171] Sub denumirea marginală: „Răspunderea contractuală”, art. 1350 alin. (3) C. civ. prevede: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

^[172] Sub denumirea marginală: „Răspunderea delictuală”, art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

^[173] Sub denumirea marginală: „Obiectul reparației”, art. 1381 C. civ. prevede: „(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.

^[174] În acest sens, a se vedea: I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. civ. nr. 705/07.03.2018, publicată pe scj.ro, disponibilă (integral) (accesat ultima dată la 10.09.2023): „(…) În egală măsură, abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției, prejudiciului cauzat unei alte persoane și legăturii de cauzalitate dintre acestea”.

^[175] În acest sens, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2013), p. 379-380; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260-261; Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2022), p. 341.

^[176] În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[177] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 614; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[178] Ibidem.

^[179] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 614. În sens similar, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[180] În acest sens, a se vedea: G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 75.

^[181] Ibidem.

^[182] Ibidem.

^[183] Ibidem.

^[184] În acest sens, a se vedea: T.S., Plen, dec. îndr. nr. 13/06.08.1959, publicată (în extras) în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem al R.P.R pe anul 1959, Ed. Științifică, București, 1960, p. 39-40: „(…) Instanțele vor cerceta dacă acțiunea proprietarului fondului nu îmbracă aspectul unui abuz de drept prin pasivitatea sau acceptarea acestuia de a se face lucrărilor, făcând opunerea sau introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau aproape de sfârșitul lor. (…) Instanțele vor căuta să înlocuiască soluția neeconomică a dărîmării de construcții, plantații sau alte lucrări printr-o despăgubire în bani, ori de cîte ori această soluție apare mai echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților din proces cu cele economice generale (s.n.)”.

^[185] Potrivit art. 494 C. civ. 1864: „(1) Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. (2) Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”.

^[186] În acest sens, a se vedea: C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 1441/30.06.1992, publicată (în extras) în Dreptul nr. 7/1993, p. 91-92 și (integral) în V. Bogdănescu, L. Pastor, A. C. Ivanov, A. Pandrea, E. Popa, Gh. Uglean, E. Cean, I. Ionescu, V. Radu, R. Lazăr, Probleme de drept din Deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Ed. Orizonturi, București, 1993, p. 81-83: „În temeiul art. 26 din Legea nr. 5/1973 «locatarii principali au dreptul să facă între ei schimb de locuințe». Potrivit art. 15 alin. 1 din aceeași lege, locuința din fondul locativ de stat se atribuie titularului contractului de închiriere și membrilor familiei sale. În consecință, deși nu există o prevedere expresă a legii în acest sens, totuși pentru efectuarea schimbului de locuințe este necesar, în principiu, consimțământul tuturor membrilor majori ai familiei și locatarului principal, care au drepturi locative proprii. Cererea de schimb de locuințe formulată de titularul contractului de închiriere se prezumă că a fost făcută cu acordul tuturor membrilor de familie. În cazul în care totuși un membru al familiei ar pretinde că nu a fost de acord, el va putea solicita anularea schimbului. În raport cu dispozițiile legale de mai sus menționate, instanța era obligată să dea posibilitatea părților să administreze probatorii pe acest aspect, iar nu să judece cauza fără a stabili cert dacă persoana cu drepturi locative proprii a fost sau nu de acord cu schimbul. Tot pe baza probelor ce vor fi administrate, va trebui să se stabilească și dacă refuzul nu îmbrăca forma unui abuz (s.n.)”.

^[187] În acest sens, a se vedea: T.S., s. civ., dec. civ. nr. 734/25.03.1989, publicată (în extras) în Dreptul nr. 3/1990, p. 61: „Pretenția pîrîtelor de a avea acces permanent prin ușa ce asigură intrarea din exterior în holul casei scărilor, bazată pe dreptul de folosință comună pe care îl au asupra dependințelor – pivniță și podul – apare ca o exercitare abuzivă a dreptului lor, cît timp prin ușa de la holul apartamentului, creată în acest scop, au asigurată legătura, normală și corespunzătoare, cu scările de acces la dependințele respective (s.n.)”.

^[188] Sub denumirea marginală: „Izvoarele dreptului civil”, art. 1 alin. (2) C. civ. prevede: „(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.

^[189] În sens similar, a se vedea: M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 608; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.

^[190] În sens similar, a se vedea: C.E. Zamșa, op. cit. (2023), p. 169.

^[191] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 88; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 615. În sens similar, a se vedea: L. Pop, op. cit. (2020), p. 261.

^[192] În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. (2007), p. 87; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 162; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 614; L. Pop, op. cit. (2020), p. 260.