Abuzul de drept între tradiție și modernitate, în materia răspunderii civile extracontractuale

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 448-470.

§1. Reglementarea abuzului de drept în actualul Cod civil

Analiza textelor actualului Cod civil, poziția doctrinei și a jurisprudenței în această materie ne-au oferit reperele definirii abuzului de drept ca fiind „exercițiul anormal, excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, a drepturilor subiective și a intereselor legitime care obligă făptuitorul la restabilirea situației anterioare, prin încetarea acțiunilor sau inacțiunilor săvârșite, repararea tuturor prejudiciilor și a consecințelor de altă natură produse”^[1].

Instituția abuzului de drept, din perspectiva actualei reglementări, a fost apreciată a fi o „materie delicată și controversată”^[2], care se remarcă printr-o concepție eclectică ce reunește criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului, cât și criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive și nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credințe. Analiza doctrinară are ca obiectiv central protecția juridică eficientă a victimelor faptelor abuzive, expuse într-o măsură tot mai ridicată în condițiile societății moderne riscurilor suportării de prejudicii și stării de nemulțumire, disconfort și o serie de inconveniente.

Unuldintre elementele novatoare ale actualului Cod civil remarcate în comentariile pe marginea textelor îl constituie reglementarea în Capitolul III al Titlului preliminar „Despre legea civilă” a principiilor fundamentale ale dreptului civil, într-o prezentare paralelă cu excepțiile unanim recunoscute în doctrină și jurisprudență: buna-credință (art. 14), abuzul de drept (art. 15) și răspunderea civilă pentru faptele săvârșite cu vinovăție (art. 16), eroarea comună și invincibilă (art. 17).

Astfel, potrivit art. 14: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.

În raport cu aceste prevederi, în art. 15, consacrat „abuzului de drept”, a fost instituită regula conform căreia „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. A fost preluată integral definiția abuzului de drept din prevederile art. 7 C. civ. Quebec^[3].

Textul legal distinge între două ipoteze speciale de abuz de drept, în raport de existența sau inexistența unui prejudiciu cauzat victimei. Astfel, „fapta” generatoare de răspundere este descrisă în două modalități alternative: fie exercițiul dreptului să aibă drept scop acela „de a vătăma sau păgubi pe altul”,fie ca acesta să se realizeze „într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Ambele variante privesc exercițiul dreptului subiectiv contrar destinației legale recunoscute. Se recunoaște faptul că poate fi un abuz și numai producerea unor consecințe neprejudiciabile, dar care constituie o șicană sau cauzează disconfort celor din jur. De asemenea, remarcăm posibilitatea comiterii unui abuz atât în mod intenționat, deci cu vinovăție, dar și din culpă sau neglijență, ambele situații impunând făptuitorului încetarea exercițiului abuziv al drepturilor și prejudicierea victimei.

Aceste prevederi se coroborează cu art. 1357 C. civ., consacrat răspunderii civile delictuale pentru propria faptă și cu art. 1353, privind „exercițiul drepturilor”, referitor la cauzele exoneratoare de răspundere delictuală.

Potrivit art. 1357 C. civ.: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”. Din enunț rezultă îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții pentru angajarea răspunderii civile: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. Ilicitatea conduitei persoanei responsabile sancționate prin angajarea obligației de reparare a prejudiciului se raportează la încălcarea regulii generale instituite prin alin. (1) al art. 1349 privind nerespectarea regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, care a avut drept consecință atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Potrivit art. 1353 C. civ., exercițiul dreptului constituie o „cauză exoneratoare de răspundere”. În acest context, se poate deduce faptul că fundamentarea abuzului de drept poate fi, în unele situații de natură subiectivă, fiind condiționată de dovedirea intenției făptuitorului și a scopului în care acesta a acționat ori de natură obiectivă, în alte ipoteze, în care trebuie doar dovedit caracterul excesiv și nerezonabil în care titularul și-a exercitat dreptul subiectiv.

§2. Privire evolutivă asupra instituției abuzului de drept

De-a lungul timpului, principala preocupare a cercetătorilor și practicienilor dreptului a fost aceea de a delimita exercitarea abuzivă a drepturilor subiective de buna-credință a subiectului de drept, ca împrejurare de natură să înlăture răspunderea pentru urmările produse. Au fost exprimate opinii de la absolutizarea drepturilor subiective, până la identificarea „abuzului” cu instituția juridică a răspunderii civile delictuale fundamentată pe culpă, fiind astfel conturate elementele specifice acestei ipoteze de răspundere civilă.

Întreaga construcție juridică a abuzului de drept are ca element central buna-credință în exercitarea tuturor drepturilor civile, în sensul că fiecare cetățean trebuie să își exercite drepturile cu loialitate, diligență și prudență. În măsura în care depășește aceste limite, acționând prin manopere dolosive sau frauduloase, ori numai din neglijență sau imprudență, comite un abuz. Sintetizând, „abuzul este o formă de încălcare a bunei credințe”^[4].

În dreptul roman, potrivit regulii instituite de jurisconsultul Ulpian, „Neminem laedit qui suo jure utitur”^[5], nimeni nu este răspunzător atunci când își exercită dreptul său, în accepțiunea folosirii lui normale și juste, conforme cu scopul în vederea căruia a fost recunoscut legal. Astfel, prerogativele sau aptitudinileconferite titularului unui drept subiectiv sunt armonizate cu interesul general al societății, cu ordinea de drept. Respectarea lor exclude de facto posibilitatea săvârșirii unui „abuz”, care presupune inevitabil o încălcare sau o deturnare de la scopul său economic sau social. Rezultă că, în principiu, exercitarea unui drept subiectiv nu poate cauza vătămarea sau prejudicierea altor persoane, deci nu constituie un fapt juridic de natură să angajeze răspunderea civilă a făptuitorului.

Pornind de la această axiomă, dreptul civil modern a creat și dezvoltat teoria abuzului de drept, izvorâtă din necesitatea instituirii unui remediu pentru acele fapte prejudiciabile ori cauzatoare de alte consecințe negative, ca urmare a modului abuziv în care au fost folosite anumite drepturi subiective. Dezvoltarea tehnică și industrială de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a adus în dezbatere stabilirea limitelor exercitării unor drepturi subiective, îndeosebi a dreptului de proprietate privată, pentru a statua asupra normalității folosinței acestora.

a) Pe o poziție extremă, s-au situat autorii care au negat pur și simplu ideea abuzului de drept, fundamentându-și opiniile pe caracterul absolut al drepturilor subiective. Astfel, titularul unui drept, cum este dreptul de proprietate, nu poate comite un abuz în exercițiul acestuia, dat fiind faptul că i-a fost recunoscut legal. Printre susținătorii acestei orientări se numără autorul francez Marcel Planiol^[6], care cu peste un secol în urmă aprecia că ar fi o adevărată „logomachie” a invoca formule precum „abuzul sau folosința abuzivă a unui drept”, deoarece același act nu poate fi în același timp „conform cu dreptul și contrar acestuia”. În opinia sa, drepturile subiective au un caracter absolut, astfel că orice prejudiciu cauzat injust altei persoane dă naștere obligației de reparare. Dacă o persoană are dreptul de „a face”, respectiv de a desfășura o anumită activitate, nu poate fi vinovată tocmai pentru că a îndeplinit-o. La fel și în ipoteza în care dreptul său fiind de „a nu face” ceva, respectiv de a se abține, nu poate fi considerată culpabilă tocmai pentru că a omis să facă. Într-o formulare devenită celebră, Marcel Planiol sugera că abuzul de drept nu este decât „o falsă problemă”, deoarece „acolo unde dreptul încetează începe abuzul”.

Unii susținători ai teoriei riscului, printre care Emmanuel Levy, au îmbrățișat această poziție, considerând că orice faptă prejudiciabilă, culpabilă sau neculpabilă, obligă la restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului, ceea ce exclude existența unei probleme specifice a abuzului de drept. Exercițiul drepturilor implică săvârșirea unor asemenea fapte, dar presupune și asumarea riscurilor producerii consecințelor dăunătoare altor persoane, ceea ce înseamnă că „(…) a avea mai multe drepturi presupune a avea mai multe responsabilități”^[7].

Principala critică adusă acestei teorii^[8] privește confuzia care s-a creat între „(…) abuzul în exercitarea dreptului și lipsa de drept atunci când titularul iese din limitele materiale ale dreptului său”. Fiind în discuție exercițiul abuziv al unui drept subiectiv, trebuie avute în vedere doar limitele interne ale acestuia, care trebuie să corespundă finalității în vederea cărora au fost recunoscute legal. Astfel, ilegalitatea nu se identifică cu abuzul de drept. Săvârșirea unei fapte prejudiciabile, contrare legii, antrenează răspunderea civilă delictuală, fără a putea să se facă referire la un „abuz de drept”. Aceasta înseamnă că a împărtăși această orientare ar însemna să recunoaștem implicit și existența unui „drept de a păgubi”, ceea ce nu poate fi admisibil.

b) Susținătorii teoriei subiective^[9] au scos în evidență semnificațiile morale ale abuzului de drept și au apreciat că elementul hotărâtor în evaluarea conduitei făptuitorului este cel psihologic, subiectiv, constând în „intenția de vătăma”.La fel ca și în cazul răspunderii delictuale, a fost invocată Legea Aquilia, prin care romanii condiționau angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat altei persoane de existența vinovăției făptuitorului^[10]. Potrivit acestei orientări, obligația de restabilire a situației anterioare poate fi stabilită numai dacă se demonstrează exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv din culpă gravă, asimilată dolului. Faptele neintenționate, săvârșite prin imprudență sau din neglijență, nu au fost recunoscute ca fiind „abuzive”.Factorul obiectiv, cel privind consecințele sociale și economice ale exercițiului abuziv al dreptului, a fost considerat nerelevant.

În acest sens, sunt edificatoare reflecțiile lui Savatier: „Abuzul de drept ni se pare că ar constitui un caz de conflict între drept și morală, sau, mai precis, între un drept pozitivaparținând unei persoane și o datorie morală care îi incumbă; uzând de dreptul său, ea se îndepărtează de morală”^[11].

Pe bună dreptate, această orientare a fost criticată pentru caracterul său mult prea restrictiv, strâmt și individualist, chiar malițios^[12]. Răspunderea în cazul exercitării abuzive a unui drept subiectiv nu poate fi restrânsă doar la acele cazuri în care au fost săvârșite fapte intenționate, fiind necesară repararea prejudiciilor, restabilirea situației anterioare, inclusiv prin încetarea folosinței dreptului, chiar și atunci când au fost comise doar fapte de natură culpabilă. Această interpretare urmărește sancționarea autorului abuzului de drept care a acționat cu intenție dolosivă. Abuzul de drept este confundat cu reaua-credință, care este consecința dolului, fraudei și culpei grave. S-a subliniat însă valoarea principială și substanțială a acestei teorii care „(…) își propune să asigure plenitudinea logică ideii de sancționare a abuzului de drept (…)”.

Teoria subiectivă nu a avut în vedere faptul că exercițiul abuziv al dreptului nu poate fi disociat de elementul său specific, cel referitor la factorul extern, obiectiv, respectiv deturnarea de la scopul economic și social pentru care dreptul a fost recunoscut legal. Astfel, indiferent de atitudinea psihologică a făptuitorului, abuzul, în esența sa, încalcă această finalitate, ceea ce constituie elementul său distinctiv față de alte ipoteze de răspundere civilă.

c) Teoria obiectivă sau a scopului social

Este meritul incontestabil al autorului francez Louis Josserand care a realizat o nouă construcție juridică, având la bază ideea relativității drepturilor subiective, fondând teoria obiectivă sau a scopului social. În esență, această teorie poate fi exprimată prin axioma: „sufletul dreptului rezidă în destinația lui socială”^[13]. S-a realizat astfel o armonizare a criteriului subiectiv cu cel obiectiv care stau la baza definirii abuzului de drept, oferind o nouă perspectivă raportată la consecințele produse prin deturnarea exercițiului dreptului subiectiv de la scopul său,ceea ce oferă victimei posibilitatea de a obține restabilirea situației anterioare.

Potrivit lui Josserand, „(…) actul abuziv este actul contrar scopului în vederea căruia a fost instituit, sensului și finalității sale”. În argumentarea poziției sale, autorul a invocat „motivul legitim” care reprezintă „adevărată piatră unghiulară a întregii teorii a abuzului dedrept”^[14]. Drepturile subiective nu sunt absolute, astfel că ele nu conferă titularilor posibilitatea de a le exercita oricum, ci numai în anumite limite, care corespund scopului economic și social în vederea căruia au fost recunoscute prin lege, potrivit interesului general al societății. Teoria obiectivă sau „finalistă” consideră factorul obiectiv ca fiind decisiv pentru a stabili în ce măsură exercițiul unui drept este sau nu abuziv, factorul psihologic, subiectiv situându-se pe o poziție secundară. Pe aceste coordonate se susține legitimitatea reparării prejudiciului indiferent de culpa agentului.

Potrivit acestei teorii, construcția juridică a „abuzului de drept” are două componente: drepturile subiective (reale și personale) aparținând persoanelor fizice și persoanelor juridice, pe de o parte, și dreptul obiectiv, reprezentând ansamblul normelor juridice în vigoare, pe de altă parte. Astfel, exercitarea dreptului subiectiv poate fi realizată numai cu respectarea dreptului obiectiv, prin care este recunoscută legitimitatea sa, fiind precis stabilit scopul economico-social urmărit. Numai în acest mod poate fi armonizat interesul particular cu cel general, al întregii societăți, condiție esențială într-un stat de drept. Actul abuziv presupune în mod obligatoriu deturnarea dreptului subiectiv de la finalitatea urmărită cu prilejul adoptării normei juridice.

Teoria obiectivă, apreciată ca fiind „progresistă”, a fost primită cu entuziasm de cei care întrevedeau finalitatea socială a instituției abuzului de drept, considerând că ea reprezintă „triumful punctului de vedere al colectivității asupra egoismului titularului dreptului subiectiv”.Mai pesimiști, alți autori si-au exprimat rezerve apreciind că stabilitatea și securitatea pe care ne-o conferă drepturile subiective ar fi compromisă dacă instanțele judecătorești ar putea să interpreteze, de la caz la caz, finalitatea lor socială. Aceștia au criticat faptul că se ignoră total elementul subiectiv în săvârșirea abuzului de drept care nu poate fi închipuit în lipsa vinovăției. Soluțiile judiciare ar putea exprima o diversitate de opinii privind concepțiile economico-sociale care stau la baza recunoașterii drepturilor subiective, soluțiile fiind diferite, ceea ce ar crea un adevărat „haos judiciar”. În același sens, alți autori au apreciat că această teorie nu poate fi acceptată, deoarece drepturile subiective sunt reglementate, în mod expres sau implicit, în normele dreptul obiectiv, nefiind posibil să le și fundamenteze în același timp. Cele două noțiuni trebuie analizate distinct, pentru justificarea angajării răspunderii, în cazul producerii de prejudicii^[15].

d) Pe o poziție distinctă, s-a situat teoria asimilării abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală,consacrată de autorii francezi Henri și Léon Mazeaud, André Tunc^[16]. Potrivit acestor autori, abuzul de drept se identifică cu greșeala delictuală, în accepțiunea unei „fapte ilicite culpabile”, care angajează răspunderea făptuitorului pentru repararea prejudiciului produs. Exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv este un delict civil, fiind caracterizat prin „intenția rea sau dorința de a cauza un prejudiciu”. În acest sens, s-a precizat că: „(…) se abuzează de un drept ori de câte ori se comite o greșeală în exercițiul său, greșeala fiind definită după criteriile obișnuite”.

Această teorie nu constituie decât o extindere a orientării subiective privind abuzul de drept, în sensul că sunt acceptate toate formele „greșelii”, atât cele intenționate, cât și cele de natură culpabilă, ca fiind surse pentru angajarea răspunderii civile. Se invocă „(…) toate actele dolosive, neglijențele și imprudențele ce le poate comite o persoană exercitând un drept”. În acest sens, autorii Colin și Capitant, îmbrățișând această teorie, au afirmat că „cel care exercită dreptul său cu prudență și atenție (diligență) nu abuzează de el”^[17].

Deși incitantă, prin caracterul său pragmatic, aplicabilă în majoritatea cazurilor în care exercițiul abuziv al unui drept a avut drept consecință producerea injustă a unui prejudiciu, această orientare nu poate fi generalizată, astfel că nu reprezintă o „soluție” acceptabilă. Aceasta dacă avem în vedere faptul că abuzul de drept se circumscrie unor condiții speciale, impuse de scopul economic și social stabilit prin norma legală cu prilejul recunoașterii sale, prin care se deosebește radical de fapta delictuală.

§3. Poziția doctrinei noastre în materia abuzului de drept

a) În doctrina noastră interbelică, s-a susținut ideea potrivit căreia noțiunea de „abuz de drept”, folosită în doctrină și jurisprudență, este „(…) periculoasă și inexactă, căci exercitarea unui drept nu poate, prin definiție, să fie abuzivă (…)”^[18]. Depășirea limitelor dreptului subiectiv a fost apreciată ca fiind o faptă ilicită, fiind necesară dovedirea încălcării drepturilor terțului păgubit^[19].

Autorul Matei Cantacuzino a apreciat că abuzul de drept „(…) implică o contrazicere, căci a zice că exercițiul unui drept e abuziv este a zice că limitele dreptului au fost depășite, în alte cuvinte că nu a fost exercițiul unui drept”^[20]. Susținător al teoriei obiective a abuzului de drept, acesta afirma: „exercițiul unui drept nu poate fi privit ca licit, adică ca normal, decât în măsura în care el corespunde cu funcțiunea socială și cu interesul economic cu care dreptul corespunde”. Dar acest „criteriu obiectiv” trebuie dedus, în opinia autorului, „(…) din noțiunea cuprinzătoare de culpă în înțelesul cel mai larg al cuvântului, corespunzând cu funcțiunea sau utilitatea socială și economică ca în interesul echilibrului și păcii sociale trebuie să determine cuprinsul și limitele normale ale oricărei manifestații exterioare a dreptului subiectiv”. În aceste condiții, sublinia autorul, „(…) ideea de exercițiu abuziv a unui drept a contribuit, a îmbogățit și rafinat principiul responsabilității”. Cu această precizare, se anticipează aplicarea principiilor răspunderii delictuale, fundamentate pe ideea de culpă subiectivă, ceea ce, aparent, contravine fundamentului obiectiv declarat.

b) Poziția doctrinei noastre până în anul 1990

Teoria asimilării abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală a fost împărtășită în unanimitate de doctrina^[21] și jurisprudența^[22] noastră, care au apreciat, în mod constant, că cele două criterii, subiectiv și obiectiv în materia abuzului de drept „se îmbină organic”^[23]. Abuzul de drept a fost analizat în contextul ilicității faptei cauzatoare de prejudicii, element esențial pentru angajarea răspunderii civile delictuale, apreciindu-se că „exercitarea drepturilor prin deturnare de la scopul în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea-credință constituie o conduită ilicită (…)”^[24].

Într-o exprimare sintetică, într-o valoroasă monografie consacrată bunei-credințe, autorul Dimitrie Gherasim sublinia: „(…) exercițiul unui drept nu este abuziv când la baza lui stă buna-credință; încălcarea bunei-credințe în acest domeniu înseamnă abuz de drept”^[25].

Abuzul de drept a fost considerat a fi „abaterea unui (…) drept de la destinația sa social economică”, „o sursă de responsabilitate distinctă”, condiționată de existența unui drept subiectiv determinat, săvârșirea cu intenție sau din culpă a unei fapte abuzive care să fi avut drept consecință producerea unui prejudiciu, inclusiv „pricinuirea unor inconveniente sau incomodități”^[26]. Condițiile abuzului de drept au fost menționate astfel: existența unui drept subiectiv determinat (i); fapta ilicită să fie săvârșită cu intenție sau cu culpă (ii); producerea unui prejudiciu (iii). Fapta abuzivă se poate manifesta printr-o acțiune sau omisiune, cu scopul „(…) de a face rău, de a păgubi ori săvârșirea unor acte de șicană în vederea obținerii unor foloase ilicite”^[27].

Într-un studiu de referință consacrat „Principiului exercitării drepturilor civile numai în scopul în vederea cărora au fost recunoscute de lege”^[28], integrat în amplul proiect privind analiza „Contribuției practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, autoarea Maria Banciu a susținut: „Când drepturile civile sunt abătute de la destinația lor socială, atunci ele sunt exercitate cu rea-credință, exercițiul lor devine abuziv și, în acest caz, ele nu se mai pot bucura de ocrotirea legii”. În aceste condiții, „(…) lipsa acordului la care se referă art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 31/1954, contrarietatea dintre modul de folosire a drepturilor și intereselor obștești conduce la ideea de deturnare a dreptului subiectiv de la scopurile în vederea cărora legea îl recunoaște, deci la ideea abuzului de drept”. Instituția abuzului de drept s-a dovedit a fi „reversul” principiului folosirii drepturilor civile recunoscute persoanelor fizice numai potrivit cu scopul lor social și economic, fiind doar „(…) îngemănați prin finalitatea comună pe care o urmăresc”^[29].

Abuzul de drept a fost considerat asemănător altor „abateri” ale drepturilor de la finalitatea lor, cum ar fi frauda la lege sau fraudarea intereselor terțelor persoane. Astfel, s-a apreciat că fiecare drept subiectiv, potrivit cu natura sa, este destinat să permită satisfacerea unui anumit interes. Recunoașterea drepturilor subiective în societate are în vedere satisfacerea unor interese legitime, ceea ce implică respectarea finalității lor. Abuzul intervine ori de câte ori se constată o „abatere” de la destinația social-economică.

c) Poziția doctrinei noastre după anul 1990

Au fost conturate două orientări privind conținutul obiectiv sau subiectiv al abuzului de drept, în raport de semnificațiile atribuite atitudinii psihice a făptuitorului în exercițiul abuziv al drepturilor sale și scopul urmărit de acesta.

Constatăm faptul că definiția abuzului de drept se raportează invariabil la acea „faptă ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social economic, legii și regulilor de conviețuire socială”^[30]. Acestea reprezintă circumstanțele obiective de natură a antrena răspunderea făptuitorului, în măsura în care sunt vizate exclusiv limitele interne ale dreptului subiectiv. Săvârșirea unei fapte ilicite în absența dreptului subiectiv sau prin depășirea limitelor sale externe reprezintă un delict civil, de natură a antrena răspunderea civilă, dar în alt context decât cel al abuzului^[31]. Distingem în aceste condiții abuzul de drept de exces, fraudă și ilegalitate, care reprezintă fapte ilicite incluse în sfera mai largă a noțiunii de rea-credință, de natură să antreneze răspunderea delictuală a făptuitorului.

Potrivit autorului Gheorghe Beleiu, abuzul de drept este acea „(…) greșeală ce constă în exercitarea dreptului propriu fără vreun interes pentru sine, cu singurul scop de a-l deranja pe altul sau după orice alt criteriu, cu ignorarea sau necunoașterea datoriilor sociale”^[32]. În pofida noțiunii folosite, aceea de „greșeală”, autorul raportează fapta abuzivă strict la „ignorarea sau necunoașterea datoriilor sociale”, constând în exercițiul dreptului cu scopul producerii unor inconveniente altor persoane. Unii autori au adăugat în această definiție și un element subiectiv, apreciind că nu poate exista abuz de drept în absența „exercitării cu rea-credință a dreptului subiectiv”^[33]. În aceste condiții, în opinia acestor autori, ilicității faptei abuzive trebuie să i se adauge imputabilitatea conduitei făptuitorului, în absența căreia acesta nu poate fi tras la răspundere. În mod expres se susține necesitatea „sancționării” abuzului de drept, cu referire la obligația despăgubirii victimei pentru prejudiciile cauzate, în condițiile răspunderii civile delictuale.

Autorul Ovidiu Ungureanu a subliniat faptul că abuzul de drept „constituie o vinovăție care constă în a-ți exercita dreptul fără interes pentru tine însuți și numai cu scopul de a-l prejudicia pe altul sau, după un alt criteriu, de a-ți exercita dreptul cu nesocotirea îndatoririlor tale sociale”^[34]. În mod expres, a menționat că elementul esențial îl constituie „intenția vădită de a jena sau a cauza o pagubă unei persoane”, chiar dacă exercitarea dreptului nu îi aduce niciun avantaj, nefiind justificat de un interes propriu. Într-o altă lucrare, același autor a precizat faptul că „fundamentul abuzului de drept este buna-credință”^[35].

Apreciem că această interpretare a fost însușită și de redactorii actualului Cod civil care au menționat în art. 15 faptul că abuzul de drept implică exercițiul unui drept „(…) în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Am remarcat poziția dintr-un studiu consacrat reglementării abuzului de drept în noul Cod civil, în care autorul Sache Neculaescu^[36] a pledat „spre un alt fundament al abuzului de drept”. Autorul consideră că „(…) abuzul de drept este un concept mult mai complex decât cel avut în vedere de promotorii teoriei care îi poartă numele și că nu-și mai găsește fundamentul unic în intenția malefică a titularului (…)”.Întreaga construcție juridică propusă are în vedere elementul obiectiv al raportului juridic privind consecințele produse prin deturnarea exercițiului legal al dreptului subiectiv, respectiv „disproporția vădită între avantajul titularului și prejudiciul suferit de victimă”. Autorul are în vedere faptul că, potrivit orientării doctrinei și jurisprudenței din ultimele decenii, sunt susceptibile de abuz nu numai drepturile subiective, dar și simplele interese cu condiția de a fi legitime. Aceasta impune cu necesitate adoptarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului distrus, nicidecum pentru sancționarea făptuitorului, pentru că „a determina intenția autorului, gradul de vinovăție al acestuia (…)” ar însemna o adevărată „aventură”.

Împărtășim această nouă orientare privind obiectivarea fundamentării răspunderii civile în cazul abuzului de drept, considerând că aceasta permite o protecție mai eficientă a victimei inocente care a avut de suferit de pe urma exercițiului abuziv al drepturilor subiective.

§4. Repere privind exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv

Dreptul obiectiv recunoaște indivizilor anumite prerogative în domenii de activitate care se bucură de protecția legii, acestea fiind definite ca drepturi subiective. De-a lungul timpului, teoria dreptului civil^[37] a urmărit să surprindă esența acestei noțiuni atât de importantă pentru întreaga construcție juridică, considerând că ar consta în recunoașterea unor puteri, care ar putea fi folosite de titular în situațiile reglementate juridic ori ar fi doar anumite interese cunoscute și protejate din punct de vedere juridic. Toate prerogativele recunoscute unui individ în societate nu au consistența dreptului subiectiv^[38]. Titularul dreptului subiectiv este acea persoană fizică sau juridică căreia îi este recunoscut legal, moral sau contractual acel drept.

Problema abuzului de drept are ca reper comportamentul titularului în exercitarea dreptului subiectiv, acea „faptă ilicită” care este „sursa” răspunderii sale civile. Analiza acesteia trebuie să aibă ca punct de plecare dreptul subiectiv, care, potrivit doctrinei noastre, este acea putere (prerogativă, posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unui subiect activ – persoană fizică sau juridică – în virtutea căruia acesta poate să aibă o anumită conduită, să pretindă altei persoane, respectiv subiectului pasiv, o conduită corespunzătoare – să dea, să facă sau să nu facă ceva – și să ceară concursul forței coercitive al statului, dacă este nevoie^[39].

Exercițiul unui drept subiectiv reprezintă materializarea acestor prerogative, fiind guvernat de următoarele reguli: respectarea legii și a moralei (1), exercitarea numai în limitele sale externe, de ordin material și juridic (2), în limitele sale interne, adică potrivit cu scopul economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege (3) și cu bună-credință (4). Numai prin întrunirea lor cumulativă exercițiul dreptului este considerat a fi legitim, fiind protejat prin garantarea respectării lui, eventual prin recurgerea la forța de constrângere a statului.

În soluționarea litigiilor, instanțele trebuie să stabilească dacă, în speța supusă judecății, au fost depășite limitele în care poate fi exercitat dreptul subiectiv sau interesul legitim și în ce măsură conduita făptuitorului a urmărit producerea unui prejudiciu sau vătămarea altei persoane. În acest sens, se impun a fi făcute următoarele precizări:

a) Abuzul de drept se raportează atât la drepturile subiective determinate de lege, cât și la drepturile subiecte recunoscute contractual și drepturile naturale.

Născută în sfera răspunderii civile delictuale, teoria abuzului de drept a fost aplicată și în cadrul obligațiilor contractuale, demonstrându-se faptul că abuzul în contracte este foarte divers^[40]. Astfel, remarcăm faptul că sfera drepturilor subiective protejate nu este cea determinată exclusiv de către lege, existând posibilitatea ca, în raporturile de natură contractuală, părțile, prin voința lor, să stabilească anumite drepturi. De asemenea, unele drepturi absolute, cum sunt drepturile personalității, fiind drepturi naturale, fără să fie acordate de puterea publică, sunt recunoscute și protejate prin sancționarea oricărei fapte de natură a le aduce o atingere acestora.

b) Exercițiul abuziv al unor interese legitime este de natură a antrena răspunderea civilă numai dacă se face dovada producerii unor consecințe prejudiciabile sau vătămătoare.

În mod tradițional, analiza abuzului este raportată numai săvârșirea faptei în legătură cu exercițiul unui drept subiectiv. Astfel, ori de câte ori un drept subiectiv civil este exercitat cu încălcarea limitelor sale interne, fiind contrar scopului economic și social, ori cu rea-credință, se pune problema abuzului de drept. Cu toate acestea, apreciem că putem vorbi despre un abuz și atunci când privește exercițiul unui interes legitim. Astfel, dacă o persoană se prevalează de existența doar a unui interes legitim, justificându-și acțiunea sau inacțiunea sa, trebuie să fie de bună-credință, operând cu loialitate și onestitate, cu respectarea drepturilor celorlalte persoane, pentru a putea preveni prejudicierea acestora.

c) În majoritatea cazurilor, comportamentul abuziv este apreciat în raport de criteriul obiectiv privind exercițiul „excesiv și nerezonabil” al dreptului subiectiv.

Raporturile sociale impun cu necesitate exercitarea cu bună-credință a drepturilor subiective, cu respectarea drepturilor celorlalți cetățeni, prin prevenirea și evitarea producerii de prejudicii. Aceasta presupune respect și toleranță reciprocă, ca o condiție esențială a armoniei și păcii sociale.

Privite într-o viziune plastică, prerogativele fiecărui drept subiectiv se integrează în circumferința perfectă a unui cerc care reprezintă, virtual, limita (granița, frontiera) între licit și ilicit civil. În acest sens, într-o analiză densă consacrată drepturilor subiective și abuzului de drept, autorul Ion Deleanu a considerat drepturile subiective ca fiind „(…) atât mijloace juridice de grănițuire a comportamentului celorlalți față de titularii lor, cât și limite ale comportamentelor titularilor de drepturi subiective față de ceilalți”^[41]. Abuzul de drept intră în sfera ilicitului civil, dacă avem în vedere faptul că „(…) un act devine ilicit când încalcă normele dreptului”, iar „fapta devine ilicită când prin săvârșirea ei se aduce atingere dreptului subiectiv pe care legea îl ocrotește și îl recunoaște în favoarea unei persoane”^[42]. Sancționarea abuzului nu reprezintă altceva decât sancțiunea unui comportament prin care este deturnat exercițiul dreptului subiectiv de la rațiunea consacrării și recunoașterii sale juridice.

Considerăm util a preciza faptul că limitele acestui „cerc” sunt variabile, fiind stabilite de fiecare societate, în raport de nevoile sociale și valorile morale protejate. Depășirea acestora reprezintă „fapta ilicită” care constă în exercițiul abuziv al dreptului subiectiv raportată la neîndeplinirea unor obligații legale generale, cum ar fi aceea de a te comporta în viața socială cu prudența și diligența unui om rațional, a unei obligații contractuale, a unei obligații morale ori a unor îndatoriri speciale preexistente^[43].

Dar care sunt acele fapte abuzive de natură a antrena răspunderea civilă? Codul civil, în art. 15, stabilește două coordonate (fără a preciza dacă sunt cumulative sau alternative) pentru calificarea unei asemenea fapte: exercitarea dreptului subiectiv „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”, respectiv „într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.Problema se pune în a stabili dacă, pentru angajarea răspunderii civile, în cazul abuzului de drept, este necesară dovedirea cumulativă a comportamentului făptuitorului de natură a deturna exercițiul dreptului subiectiv, cât și a vinovăției acestuia ori de a considera cele două ipoteze ca fiind distincte, în fiecare caz fiind suficientă invocarea doar a unui element, obiectiv sau subiectiv, pentru a putea obține antrenarea răspunderii civile.

De regulă, atitudinea psihică a făptuitorului nu prezintă relevanță pentru angajarea răspunderii civile în cazul abuzului de drept. Reprimarea abuzului în exercițiul drepturilor subiective vizează numai acele acte care sunt contrare scopului în vederea căruia au fost recunoscute legal, moral sau de către părțile contractante, funcțiilor lor sociale și finalității lor.Modelul la care se raportează analiza comportamentului este cel al unui om normal, cu diligența și precauția unui „bonus pater familias” care acționează deliberat, evitând pericolul prejudicierii altor persoane. Opusul comportamentului normal, civilizat, este cel excesiv și nerezonabil, astfel cum s-a menționat în viitoarea reglementare legală. Aceste elemente sunt de natură obiectivă, deoarece privesc strict fapta ilicită, consecințele produse și legătura de cauzalitate.În raport de acestea, instanța poate dispune încetarea faptelor, restabilirea situației anterioare și, dacă este cazul, repararea prejudiciilor.

De principiu, abuzul de drept nu este definit prin „intenția de a vătăma pe altul”, deoarece nu presupune săvârșirea unei fapte ilicite intenționate, ci se referă strict la exercițiul anormal al unui drept subiectiv.

d) Ipotezele speciale ale abuzului de drept săvârșit „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”.

De la regula generală privind caracterul obiectiv al faptei abuzive, în jurisprudență a fost conturată o excepție cu referire la faptele constând într-un abuz al titularului dreptului de proprietate, caz în care este necesară dovedirea culpei intenționate. Astfel, proprietarul nu poate să își exercite propriul său drept cu malițiozitate, cu intenția de a prejudicia sau vătăma o altă persoană. Reaua sa credință rezultă din lipsa unui interes serios privind acțiunea sau inacțiunea șicanatoare sau prejudiciabilă pe care o săvârșește, dovedindu-se a fi pe cât de dăunătoare, pe atât de inutilă. De altfel, existența intenției și a scopului de a prejudicia pe altul reprezintă elementul prin care abuzul dreptului de proprietate se deosebește de inconvenientele sau tulburările anormale de vecinătate, precum și de situația juridică creată prin edificarea unei construcții pe terenul altei persoane, în care analiza se transpune în plan obiectiv.

Astfel, în jurisprudență au fost sesizate numeroase abuzuri privind modul de exercitare a dreptului de proprietate în cele mai diverse situații: un proprietar construiește pe acoperișul casei sale un horn care umbrește proprietatea învecinată, montează un gard cu țăruși care prezintă pericolul accidentării, ridică un zid sau crește o ferigă uriașă care acoperă zidul casei, menține inutil o schelă în apropierea proprietății vecinilor, instalează un manechin cu un aspect dizgrațios chiar în fața ferestrelor casei învecinate, face săpături pe terenul său pentru a seca sursa de alimentare cu apă a vecinilor, produce zgomote insuportabile, se opune edificării unei noi construcții ori demolării uneia care, din cauza stării avansate de degradare, riscă să se autodemoleze^[44] etc. În materia coproprietății, abuzul se manifestă prin folosința exclusivă a unei părți comune sau prin opoziția nejustificată la efectuarea unor lucrări de amenajare și conservare, strict necesare bunului deținut. De asemenea, poate exista abuz și în cazul folosinței abuzive a unei servituți de trecere, în pofida faptului că a devenit inutilă prin construirea unei căi de acces din drumul public^[45].

Concluzionând, apreciem că fundamentarea modernă obiectivă a abuzului de drept oferă perspectiva extinderii răspunderii civile din tiparele tradiționale, prin angajarea răspunderii pentru prejudicii cauzate prin deturnarea exercițiului dreptului subiectiv de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut cu depășirea limitelor sale, independent de poziția psihică a făptuitorului. Dacă a fost comis un abuz de drept, comportamentul anormal trebuie să înceteze, iar echilibrul social distrus să fie restabilit. Persoana responsabilă, titularul dreptului subiectiv, are calitatea de garant în fața celorlalți membri ai societății pentru toate consecințele și disconfortul creat, asumându-și riscurile pe care le implică exercițiul acestuia. Măsurile dispuse nu urmăresc neapărat aplicarea unei „sancțiuni” făptuitorului vinovat de situația astfel creată, ci se aplică pentru a proteja victima în vederea obținerii reparației.

Note de subsol

^[1] L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere civilă în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 67.

^[2] S. Neculaescu, Ambiguități ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011, p. 98-103.

^[3] „Aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi”.

^[4] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 104.

^[5] Gaius, Digeste, 3, cartea I, titlul 17.

^[6] M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, nr. 871, apud J. Flour, J.-L. Aubert, Les obligations. 2. Le fait juridique, Quasi contrats. Responsabilité délictuelle, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 112.

^[7] E. Levy, La vision socialiste du droit, Paris, 1926, p. 45.

^[8] D. Gherasim, op. cit., p. 111.

^[9] Printre aceștia, îl menționăm pe autorul francez G. Ripert, în lucrarea La règle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, p. 178.

^[10] Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 399.

^[11] R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral, Ed. Poitiers, Paris, 1916, p. 145.

^[12] D. Gherasim, op. cit., p. 111; I. Deleanu, op. cit., p. 64.

^[13] L. Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité. (Théorie dit de l’abus de droit), Paris, Litec, Dalloz, 1939, apud J. Flour, J.-L. Aubert, op. cit., p. 112.

^[14] L. Josserand, op. cit., p. 296.

^[15] Pentru o analiză detailată a opiniilor exprimate cu privire la opinia lui L. Josserand, v. J. Carbonnier, Droit civil, vol. IV, Les obligations, Dalloz, 1971, p. 130.

^[16] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle, ed. a VI-a, Montchrestien, Paris, 1965, p. 635-642.

^[17] A. Colin, H. Capitant, Traité de droit civile français refondu par Julliot de la Morandière, t. II, ed. a 8-a, nr. 195.

^[18] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 2, Ed. All, București, 1998, p. 468, nr. 1135.

^[19] Ibidem, p. 761.

^[20] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educațional, București, 1998, p. 417.

^[21] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1970, p. 162-170; L. Pop, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 215-216; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor,Ed. All Beck, București, 2002, p. 234-250; D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, op. cit., p. 113-117; Gh. Fekete, S. Curticeanu, Exercițiul drepturilor civile ale persoanelor fizice numai potrivit cu scopul lor economic și social, în Justiția Nouă nr. 3/1965, p. 61.

^[22] V. Plenul TS, dec. nr. 24/1962, în C.D. 1962, p. 95-96, potrivit căreia: „(…) drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-și satisface interesele legitime (…). Depășirea acestui scop și exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie un abuz de drept, care este potrivnic principiilor dreptului (…) și regulilor de conviețuire (…)”.

^[23] I. Deleanu, op. cit., p. 70.

^[24] L. Pop, op. cit., p. 216.

^[25] D. Gherasim, op. cit., p. 114.

^[26] Ibidem, p. 115-118.

^[27] M. Eliescu, op. cit., p. 167.

^[28] M. Banciu, Principiul exercitării drepturilor civile numai în scopurile în vederea cărora au fost recunoscute de lege, în A. Ionașcu, colectiv, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil, vol. II, Ed. Academiei, București, 1978, p. 38-40.

^[29] Ibidem, p. 40.

^[30] M. N. Costin, M. C. Costin, Dicționar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 8-9.

^[31] Sub acest aspect, sintagma abuz de drept nu este tocmai cea potrivită, având în vedere sensul în care este folosită. Abuzul ar putea sugera excesul sau depășirea limitelor dreptului subiectiv, deși, în conținutul sintagmei, privește exercitarea acestuia contrar cu scopul social-economic stabilit. Astfel, teoria abuzului de drept analizează deturnarea dreptului subiectiv de la scopul său, iar nu lipsa dreptului subiectiv, care echivalează cu un fapt ilicit. În doctrina noastră, autorul Sache Neculaescu – în articolul citat, p. 97 – a susținut că, sub aspect terminologic, mai potrivită ar fi formula „abuz de putere”, adoptată de terminologia juridică olandeză. În aprecierea noastră, ar putea fi folosită și expresia „abuzul în exercitarea prerogativelor dreptului subiectiv”.

^[32] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1995, p. 81.

^[33] G. Boroi, op. cit., p. 89.

^[34] O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a 8-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 105.

^[35] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 121-122.

^[36] S. Neculaescu, Ambiguități ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011, p. 94-95.

^[37] În dreptul roman, conceptul de drept subiectiv nu a beneficiat de o atenție deosebită. În Roma antică, una din condițiile promovării unei actio in rem sau actio in personam a fost considerată existența dreptului subiectiv, ceea ce a contribuit la recunoașterea treptată a importanței acestei noțiuni. În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, Școala dreptului natural a acordat teoriei drepturilor subiective un loc considerabil, cunoscând o dezvoltare fără precedent. Ideile juridice consacrate în legătură cu drepturile individului au fost ulterior preluate în conținutul Declarației drepturilor omului.

În Codul civil francez, sub influența filosofiei lui Auguste Comte, noțiunea de drept subiectiv a fost folosită relativ puțin, considerându-se că omul nu are un singur drept, acela de a-și îndeplini propria sa îndatorire. Abia la începutul secolului al XX-lea a fost conturat conceptul de drept subiectiv raportat la funcțiile sale sociale. Cu privire la evoluția istorică a opiniilor exprimate cu privire la conținutul noțiunii de drept subiectiv, v. J. Carbonnier, Droit civil, Ed. Quadrige/PUF, Paris, 2004, nr. 162.

^[38] Acestea ar putea fi: libertatea – posibilitatea alegerii unui comportament potrivit propriei voințe, puterea exercitării unui anumit drept, facultatea de a alege între a face sau a nu face ceva, opțiunea îndeplinirii unei anumite obligații, dreptul potestativ recunoscut părților care le conferă puterea de a crea, a modifica sau a extinde o anumită situație juridică printr-un act unilateral sau vocația, cu referire exclusivă la vocația succesorală.

^[39] Definiția aparține autorului Gh. Beleiu, în lucrarea Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Șansa, București, 1999, p. 87, fiind preluată de G. Boroi, în Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 78.

În literatura noastră juridică au fost propuse și alte definiții ale dreptului subiectiv: „Puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultățile, aptitudinile și puterile sale care nu sunt îngrădite, sau mai exact, în limitele în care el nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate adică nesupărate de alții sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voință creatoare de raporturi cu alții, sprijinite de societate prin organele sale, spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create” (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 25); „Posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfășura o anumită conduită garantată de lege prin putința de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului” (O. Ungureanu, Manual de drept civil. Parte generală, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 1999, p. 41).

^[40] Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 1529. Poate fi invocată încheierea unor contracte ori introducerea unor clauze abuzive în contractele civile, comerciale, de consumație ori în contractele de muncă.

^[41] I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 50.

^[42] P. Anca, în T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1964, p. 180.

^[43] În acest sens, v. M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. II, Paris, 1905, n. 806; H. et L. Mazeaud, Traité théorétique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle, t. 1, Paris, 1938, nr. 439; R. Savatier, Traité de la responsabilité civile en droit français, Ed. LGDJ, Paris, 1939, p. 54.

^[44] Ph. le Tourneau, op. cit., nr. 6876.

^[45] Ibidem, nr. 6877, nr. 6878.