Cazuri speciale de protecție și limitare a libertății de exprimare

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 6-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, 2023

1. Libertatea presei

Referindu‑se la libertatea presei, Curtea Europeană a subliniat că principiile ce rezultă din interpretarea art. 10 sunt cu atât mai importante în ceea ce privește presa. Aceasta, deoarece, „deși presa nu trebuie să depășească, între alte limite, și pe aceea a reputației altora, este de datoria ei să transmită infor­mații și idei cu privire la chestiunile de interes public”. 

În opinia Curții, libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloa­ce prin care publicul află sau își formează opinii despre ideile și atitudinile con­du­că­torilor politici [cauza Castells c. Spaniei (1992)]. „În acest sens, spune Curtea, liberta­tea dezbaterii politice este esența conceptului de societate democratică, concept care domină Convenția în întregul său”^[1].

O protecție efectivă a libertății presei se extinde, potrivit interpretării Curții, și asupra surselor jurnalistice, pentru a asigura o informare cât mai corectă a opiniei publice. Astfel, în cauza Goodwin c. RU (1996), Curtea a arătat că pro­tecția acestor surse este una din pietrele unghiulare ale libertății presei, deoa­rece absența unei asemenea protecții ar putea descuraja sursele jurnalistice de a ajuta presa să informeze publicul asupra unor probleme de interes general. Protecția confiden­țialității surselor este astfel consacrată, dar nu fără unele limite, mai ales că oricine își exercită libertatea de expresie își asumă obligații și responsabilități în privința drepturilor altora. În cauza menționată, s‑a pus problema furtului de documente în vederea informării publice, iar Curtea a afirmat că este dificil ca o asemenea faptă penală să se justifice cu ajutorul libertății de exprimare. 

De asemenea, în cauza Roemen și Schmit c. Luxemburgului (2003), Curtea a reamintit că art. 10 ocrotește dreptul la confidențialitatea surselor jurnalistice căci, fără acest drept, jurnaliștii și presa în general nu ar putea juca rolul de „câine de pază al democrației”^[2]. În speță, percheziția domiciliului unui jurnalist a fost considerată o violare a art. 10^[3]. La fel, în cauza Financial Times Ltd. ș.a. c. RU (2009), protecția surselor a fost numită „piatra unghiulară a libertății presei”.

În hotărâri pronunțate în cauze ca Lingens c. Austriei (1986), Castells c. Spaniei (1992), Oberschlick c. Austriei (1991), Curteaa stabilit că sancționarea jurnaliștilor pentru opiniile și criticile exprimate împotriva unor oameni politici constituie o încălcare a art. 10 și a libertății presei în special, argumentând că măsurile respective nu puteau fi considerate ca necesare într‑o societate democratică, deoarece esența unei asemenea societăți este tocmai posibilitatea exprimării acestor opinii și critici prin intermediul presei. 

Între argumentele Curții se află și acela că „limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți. Spre deose­bire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea ziariștilor, cât și a marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță”. Desigur, aceasta nu înseamnă că politicianul nu este și el îndreptățit la protecția reputației sale, dar cerința acestei protecții trebuie, în opinia Curții, pusă în balanță cu interesul dezbaterii libere a chestiunilor politice. Dacă, dimpotrivă, se urmărește doar publicarea unor chestiuni ce țin exclusiv de viața privată a omului politic, protecția nu mai este atât de extinsă. 

Pedepsele, mai ales cele penale, aplicate jurnaliștilor pentru fapte de genul „ofensă adusă autorității”, sunt considerate de Curte „forme de cenzură menite să descurajeze jurnaliștii de a mai emite critici” asupra demnitarilor. Curtea s‑a exprimat ferm arătând că „o sancțiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informații”. De asemenea, Curtea a stabilit că norme care cer proba verității opiniilor asupra autorităților nu sunt necesare într‑o societate democratică. Cu toate acestea, sancțiunile nu sunt excluse de Curte. Ele trebuie însă să fie „riguros proporționate și centrate pe afirmațiile ce au depășit efectiv limitele unei critici admisibile”^[4].

În aprecierea acestor restricții ale libertății presei, Curtea a impus distincția, devenită celebră, dintre „fapte” și „judecăți de valoare”. Faptele comentate în presă depășesc limitele criticii admisibile atunci când sunt lipsite de orice bază reală^[5].

În mod similar cauzelor menționate, în cauza Dalban c. României (1999), Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 10 din Convenție, în privința liber­tății presei, prin condamnarea penală aplicată unui jurnalist pentru publicarea unor informații de interes public despre un senator: „Curtea (…) constată că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporționată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist”^[6].

În cauza Tammer c. Estoniei (2001), Curtea a stabilit totuși că o condamnare a unui jurnalist pentru insultă, ca urmare a publicării unor afirmații despre viața privată a colaboratoarei unui om politic, nu a constituit o violare a art. 10, deoa­rece nu s‑a putut stabili că remarcile în cauză erau justificate de un interes public sau că se refereau la o chestiune de interes general. În plus, Curtea a arătat că reclamantul putea să‑și exprime opinia fără a utiliza formulele injurioase.

Curtea s‑a pronunțat de pe poziții de principiu în privința sancțiunilor aplicate jurnaliștilor, în cauza Cumpănă și Mazăre c. României (2004), care viza condam­narea la închisoare a reclamanților pentru calomnie. Marea Cameră a Curții a arătat ferm că, „dacă stabilirea pedepselor este, în principiul apanajul jurisdic­țiilor naționale, Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracțiune comisă în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de art. 10 din Convenție,decât în împrejurări excepționale, în special atunci când alte drepturi fundamentale au fost afectate în mod grav, de exemplu, în caz de difuzare a unui discurs ce incită la ură sau la violență”^[7]. 

Deși a avut o poziție fermă în raport cu orice limitare a libertății presei, Curtea a arătat că se recunoaște statelor o marjă de apreciere în ceea ce privește sensul sintagmei „măsuri necesare într‑o societate democratică”, cu condiția să poată demonstra cu argumente clare apartenența măsurilor luate la această categorie. De asemenea, mai este luată în considerare, pentru a determina dacă a existat sau nu o încălcare a art. 10, și proporționalitatea măsurilor luate cu scopul urmărit. Cu privire la aceasta din urmă, un stat va fi considerat că a acționat în mod dispro­porționat atunci când nu poate dovedi concret necesitatea măsurilor restrictive ale libertății de exprimare. 

În judecarea cauzelor privind libertatea de exprimare, Curtea a enunțat un întreg set de principii de interpretare și aplicare a art. 10. De asemenea, Curtea a căutat și caută stabilirea unui echilibru între libertatea individuală de expri­mare și interesul public. Prin deciziile Curții, a fost creat un adevărat standard european în materie, care a fost adoptat de statele părți în legislația și practica națională. Dacă protecția libertății de exprimare de către sistemul Convenției prin jurisprudența Curții Euro­pene este deosebit de puternică, trebuie avut în vedere și dreptul legitim al statului de a interveni atunci când anumite interese și valori superioare ar putea fi sau sunt încălcate, precum și dreptul acestuia de a reglementa și controla dezvoltarea operațională a mijloacelor de comunicare.

Două cauze de referință în materia echilibrului dintre libertatea presei și alte drep­turi și libertăți garantate de Convenție sunt Axel Springer c. RFG și Von Hannover (2) c. RFG, ambele din 2012^[8]. În ambele hotărâri, Marea Cameră a Curții a dat prioritate libertății de exprimare în fața dreptului la respectul vieții private și a „codificat” un set de principii care fuseseră deja enunțate în jurispru­dența ante­rioară.

În Axel Springer, Curtea a făcut referire la normele de soft law ale Consiliului Europei privind conflictele dintre libertatea de exprimare și alte drepturi: de exemplu, Recomandarea Rec (2003) 13 a Comitetului de Miniștri, care privește poten­țialul conflict al libertății de exprimare cu prezumția de nevinovăție și cu dreptul la un proces echitabil, recomandând statelor să ia măsuri pentru a pune în aplicare principiile enunțate: principiul informării publicului prin presă privind investigațiile penale, prezumția de nevinovăție, principiul echității informației, principiul liberului acces al jurnaliștilor la informație, principiul protecției vieții private în cadrul investigațiilor penale în curs. De asemenea, a fost invocată Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la viață privată, care include o definiție a noțiunii de „figuri publice” (public figures): „persoane aflate în funcții publice și/sau care folosesc resurse publice, precum și, în sens larg, toți aceia care joacă un rol în viața publică – politică, economică, artistică, socială, sportivă sau în oricare alt domeniu”^[9]. 

În hotărârea Axel Springer, Curtea a dezvoltat principiile jurisprudenței pro­prii în materia libertății de exprimare (cauza privea publicarea unor informații privind un actor arestat pentru deținere și consum de droguri), reamintind, de exemplu, că „libertatea presei acoperă un posibil recurs la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare”, iar Curtea sau instanțele naționale nu pot substitui cu propriile opinii pe cele ale presei. Cu toate acestea, un echilibru trebuie menținut între cele două valori protejate de Convenție – libertatea presei și dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la propria imagine. 

Cea mai importantă parte a acestei hotărâri este însă sinteza criteriilor aplicabile în cazurile în care Curtea sau instanțele naționale trebuie să concilieze aceste drepturi aflate în conflict, în special libertatea de exprimare cu viața privată:

a) materialele publicate trebuie să contribuie la o dezbatere de interes general. Curtea nu a formulat o definiție a noțiunii de „interes general” și a preferat să facă o analiză de la caz la caz; se poate spune că subiectele politice, cele legate de investigații penale, corupție, consum și trafic de droguri, ar putea fi considerate de interes general. De asemenea, domeniul de activitate al persoanei vizate de materialele respective poate fi relevant în determinarea interesului public (artă, cultură, sport etc.). 

b) persoana care este subiect al materialelor publicate trebuie să fie cunos­cută publicului, aici devenind activă distincția dintre figuri publice și private. Figurile publice pot include politicieni, actori, sportivi etc. Dacă publicația se referă exclusiv la viața privată a unei figuri publice, cu unicul scop de a satisface curiozitatea publicului, aceasta nu va intra în sfera de protecție a art. 10. 

c) conduita anterioară a persoanei vizate: dacă informațiile și/sau fotografiile persoanei vizate au fost publicate anterior, acesta ar putea fi un criteriu relevant pentru aprecierea unei ingerințe nejustificate cu dreptul său la viață privată, dar nu poate constitui singurul motiv de excludere a protecției vieții private în favoarea libertății de exprimare.

d) modul în care au fost obținute informațiile și veridicitatea lor: jurnaliștii trebuie să acționeze cu bună‑credință și în limitele eticii profesionale.

e) conținutul, forma și consecințele publicării: acest criteriu este evaluat de la caz la caz, inclusiv în privința gradului de diseminare a respectivei informații. 

f) severitatea sancțiunilor impuse pentru publicație sau jurnaliști: sancțiunile penale sunt descurajate și considerate încălcări ale art. 10 din Convenție^[10].

Aplicând aceste criterii, Curtea a ajuns la concluzia că, în cauza Axel Springer, X (subiectul materialelor a căror publicare fusese interzisă de instanțele germa­ne) era o persoană suficient de bine cunoscută publicului pentru ca unele aspec­te ale vieții sale private să poată face obiectul interesului public (consumul de droguri), că acea persoană a mai făcut obiectul unor sancțiuni similare pentru fapte similare, că arestarea sa a avut loc într‑un loc public, că informația publi­cată a fost obținută din surse judiciare oficiale, că materialele interzise nu au folosit limbaj ofensator sau informații mincinoase, iar sancțiunile aplicate ar fi putut avea un efect disuasiv asupra societății de presă reclamante. Așadar, Curtea a constatat violarea art. 10. 

În cauza Von Hannover 2, faptul că instanțele germane au permis publicarea fotografiilor reclamanților a fost considerat justificat, Curtea constatând că art. 10 nu a fost violat. Cauza privea publicarea unor fotografii ale membrilor familiei regale de Monaco, aflați în vacanță în timpul bolii prințului Rainier, lucru care a fost considerat ca fiind de interes public. 

În ambele cazuri, libertatea de exprimare a prevalat în fața dreptului la protecția vieții private, iar Curtea a indicat criterii precise pentru identificarea unor situații similare. Se poate spune că aceste criterii constituie un „cod al libertății presei” în curs de dezvoltare, care va servi ca ghid pentru instanțele naționale în viitor. 

O altă hotărâre importantă în această materie este Couderc și Hachette Filipacchi Associés c. Franței (2015), în care Marea Cameră a Curții a considerat că sancțio­narea publicației Paris Match la plata unor despăgubiri către Prințul Albert de Monaco, pentru publicarea unor fotografii ce țineau de viața sa privată și de familie, a constituit o ingerință disproporționată în libertatea de exprimare. Fotografiile priveau chestiunea presupusei paternități a prințului față de un copil în afara căsătoriei. Această chestiune a fost considerată de Curte una de interes public, ce ar fi putut avea un impact important asupra succesiunii la tron în Principatul de Monaco, așa încât „argumentele guvernului cu privire la protecția vieții private a prințului Albert și a dreptului său la propria imagine nu pot fi considerate suficiente pentru a justifica ingerința. Instanțele naționale nu au luat în considerare suficient de serios principiile și criteriile de conciliere a dreptului la respectul vieții private cu libertatea de exprimare”. 

2. Libertatea de exprimare politică

Principalele categorii sau „forme de expresie” care au făcut obiectul unor cauze în fața Curții au fost: expresia politică, expresia artistică și cea comercială. Dintre acestea, ne vom referi, cu precădere, la „expresia politică”, noțiune interpretată extensiv de către Curte, datorită implicațiilor și importanței sale într‑o societate democratică.

Încă de la primele hotărâri ce au tratat problema expresiei politice, Curtea de la Strasbourg a subliniat că libertatea de expresie este „cu atât mai prețioasă pentru un ales al poporului”^[11], dar și pentru partidele politice și membrii acestora^[12] sau un alt actor al vieții politice^[13]. Rezultă, așadar, în mod firesc, de altfel, poziția prioritară pe care o ocupă expresia politică în rândul diverselor forme de expresie care au făcut, de‑a lungul timpului, obiectul cererilor soluțio­nate de Curte. Conse­cința acestei poziții privilegiate este marja de apreciere mai restrânsă a statelor în privința restricțiilor aduse libertății de expresie pe teme politice. 

În privința oamenilor politici și acțiunilor lor, limitele criticii admisibile din partea presei, a opiniei publice sau chiar a particularilor, sunt mult mai largi decât în cazul persoanelor obișnuite: „spre deosebire de acestea, primii [oame­nii politici] se expun inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor atât din partea jurnaliștilor, cât și a masei cetățenilor”^[14]. 

Curtea Europeană a subliniat de multe ori, în jurisprudența sa, importanța libertății dezbaterii politice într‑o societate democratică, bineînțeles, în limitele impuse de lege și etică: „Este fundamental, într‑o societate democratică, a apăra jocul liber al dezbaterii politice. Curtea acordă cea mai mare importanță liber­tății de exprimare în contextul dezbaterii politice”. Consecința directă a acestei interpretări este aceea că autoritățile pot justifica o eventuală restrân­gere a discursului politic, fie ea anterioară sau posterioară (sancționatorie), doar cu motive extrem de grave și imperioase: „a permite restricții largi în cazuri parti­culare, ar afecta fără nicio îndoială respectarea libertății de exprimare în general în statul respectiv”, aducând atingere ideii de necesitate într‑o societate demo­cratică. 

Cu atât mai restrânsă este această marjă de apreciere atunci când nu este vorba de afirmații sau declarații care ar incita la violență sau nesupunere, în ciuda faptului că ar avea un caracter virulent. În plus, astfel de afirmații, chiar exagerate, dar purtând asupra unor probleme de interes general (utilizarea finanțelor publice, suspiciunea privind unele fapte de corupție etc.) nu pot face obiectul unor limitări justificate. Jurisprudența Curții cuprinde mai multe cauze similare, în care afirmații ale unor oameni politici, făcute în cadrul unor foruri politice, au făcut obiectul unor sancțiuni considerate ulterior de către Curte ca violând art. 10 din Convenție: Jerusalem c. Austriei (2001) – care a vizat adop­tarea unor hotărâri ce interziceau unui consilier municipal să reitereze unele declarații privind sectele religioase; Roseiro Bento c. Portugaliei (2006) – în care recla­mantul, primar, a fost condamnat pentru afirmații mai vehemente, profe­rate în cadrul unei ședințe a consiliului local la adresa unui consilier care îi contesta modul de gestiune a orașului. În numele libertății de exprimare, Curtea susține chiar ideea de „invective politice”, autorizate, în măsura în care sunt justificate de libera dezbatere politică^[15]: „Curtea admite că reclamantul a utilizat un limbaj provocator și, cel puțin, lipsit de eleganță la adresa adversarului său politic. Cu toate acestea, așa cum Curtea a avut deja ocazia să scoată în evidență, în acest domeniu, invectiva politică se răsfrânge adeseori și asupra planului personal: acestea sunt riscurile jocului politic și ale dezbaterii libere de idei, garanții ale unei societăți democratice”.

În jurisprudența Curții, condamnarea unui ales local, membru al unei mino­rități, pentru declarații prin care încuraja intoleranța etnică, nu a fost conside­rată o violare a art. 10 din Convenție^[16]; la fel, condamnarea unui politician pentru afirmații prin care se solidariza cu grupuri teroriste islamiste care au recurs la violență^[17]. Mai mult decât atât, Curtea a aplicat uneori art. 17 din Con­venție, pentru a refuza pro­tecția art. 10 asupra unor situații în care reclamanții susțineau doctrine contrare ideii de societate democratică.^[18]

În cauza De Lesquen du Plessis Casso c. Franței (2012), care viza condamnarea unui ales local pentru calomnie la adresa unui coleg, unul dintre criteriile apli­cate de Curte, pentru a aprecia caracterul justificat și proporționalitatea măsurii, a fost gravitatea sancțiunii aplicate reclamantului care, atât prin caracterul ei penal, cât și prin cuantumul amenzilor aplicate, nu a trecut testul „justului echilibru”, contri­buind la constatarea finală a existenței unei violări a art. 10. 

Un alt punct important scos în evidență de Curtea Europeană în această hotărâre este rolul organelor reprezentative într‑o societate democratică și, mai ales, comparația dintre organele reprezentative centrale și cele locale. Fiind vorba de libertatea de exprimare a aleșilor locali, Curtea a subliniat că, deși aceștia nu se bucură de imunitate, asemenea parlamentarilor, nu poate fi ignorată similitudinea dintre cele două calități: atât aleșii locali, cât și parla­mentarii fac parte din organe ce reprezintă, în viziunea Curții, adevărate „tribune indispensabile dezbaterii poli­tice democratice”. În acest context, îngrădirea libertății lor de exprimare, în dezba­teri privind treburile publice, pentru afirmații făcute în calitatea oficială și în cadrul lucrărilor organului reprezentativ respec­tiv, este cu atât mai puțin justificată. 

Tot în contextul libertății de expresie politică s‑a pronunțat Curtea în hotă­rârea Eon c. Franței (2013). În speță, reclamantul fusese condamnat pentru insultă la adresa Președintelui Republicii, pentru că a agitat o pancartă cu un text ofensator în timpul unei manifestații. Hotărârea este importantă, pe de‑o parte, pentru recunoa­ș­­terea rolului expresiei politice într‑o societate democratică și, pe de altă parte, pentru interpretarea noțiunii de satiră politică. Curtea a con­siderat că folosirea, de către reclamant, a unei expresii anterior folosite de însuși Președintele, nu a avut ca scop atingerea vieții private sau onoarei acestuia și nici nu a reprezentat un atac personal gratuit împotriva Președintelui. În opinia Curții, critica dlui Eon a avut o natură politică, iar curtea de apel a stabilit legă­tura dintre convingerile și poziția sa politică și natura expresiei folosite. Curtea a reamintit că politicienii se expun inevitabil și cu bună știință unui scrutin public foarte apropiat, în privința cuvintelor și faptelor lor și, în consecință, trebuie să arate un mai mare grad de toleranță la adresa criticilor care li se adresează. 

Mai mult, prin reproducerea unei expresii dure care fusese folosită de însuși Președintele și care atrăsese o largă mediatizare și dezbatere publică, în mare parte în ton umoristic, reclamantul a ales să adopte o abordare satirică. Din moment ce satira este o formă de expresie, în mod firesc destinată a provoca și agita, orice ingerință cu un astfel de tip de expresie trebuie examinată cu o atenție specială.

În opinia Curții, sancțiunile penale pentru un astfel de comportament sunt susceptibile a avea un efect de oprire a contribuțiilor satirice la dezbaterea unor chestiuni de interes public, dezbateri ce sunt fundamentale într‑o societate demo­cratică. Sancțiunea penală impusă dlui Eon a fost, așadar, disproporționată față de scopul urmărit și nu a fost necesară într‑o societate democratică. A existat deci o violare a art. 10 din Convenție^[19]. 

În contextul libertății de expresie politică s‑a pronunțat Curtea și asupra impor­tanței caracterului adevărat sau nu al informațiilor distribuite. Astfel, în cauza Salov c. Ucrainei (2005), Curtea a statuat că alegătorii au dreptul la infor­mație adevărată, iar statul poate invoca acest scop legitim pentru a restrânge libertatea de disemi­nare a unor informații false. Un context și o apreciere similare apar în Kwiecen c. Poloniei (2007). Aceste hotărâri „sugerează accepta­rea, de către Curtea EDO, a posibilelor prejudicii cauzate de dezinformarea electorală, dar, în același timp, este reticentă în a accepta restrângeri care nu discern între minciuni și declarații nefondate făcute cu bună credință.”^[20] Astfel, Curtea a făcut această distincție și în cauze mai recente, arătând că nu orice tipuri de afirmații malițioase pot fi încadrate în categoria „fake news” (expresie folosită, pentru prima oară, de Curte, în cauza Brzezinski c. Poloniei, 2019): „legea electorală poate justifica necesitatea de a se asigura ca «fake news» să nu prejudicieze reputația unor candidați în alegeri într‑o manieră în care să fie distorsionate rezultatele alegerilor”, dar, în cauza respectivă, încălcarea art. 10 a venit din faptul că încadrarea afirmațiilor reclamantului ca „malițioase” nu a presupus nicio diferențiere între informații false, „fabricate” cu intenție și critica unor funcționari publici făcută cu bună credință.^[21] Așadar, după cum s‑a remarcat și în doctrină^[22], buna sau reaua credință sunt esențiale în apre­cierea Curții asupra restrângerii libertății de exprimare politice în context electoral. În condițiile în care fenomenul „fake news” ia amploare în toate domeniile, iar astfel de afirmații pot afecta o multitudine de alte drepturi și valori, această abordare a Curții se va putea dovedi utilă în cauze viitoare având ca obiect acest fenomen, care, uneori, produce efecte similare cu discursul urii.

3. Libertatea de exprimare și justiția

Dacă libertatea de exprimare în viața politică presupune o protecție extinsă, Curtea Europeană s‑a aplecat cu o și mai mare atenție asupra cazurilor de pretinsă încălcare a libertății de expresie în cadrul sistemului judiciar. Una dintre cele mai interesante astfel de hotărâri este cea pronunțată în cauza Kudeshkina c. Rusiei (2009), în care reclamanta, judecătoare, fusese sancționată disciplinar pentru anu­mite afirmații „ofensatoare la adresa sistemului judiciar”, făcute în timpul campaniei electorale pentru Duma de Stat a Federației Ruse, pentru care își depusese candidatura. 

Curtea Europeană a considerat că afirmațiile reclamantei priveau un subiect extrem de sensibil – corupția și comportamentul unor funcționari publici în cazuri de corupție la nivel înalt în care aceasta fusese judecător. Concret, recla­manta se referise la presiunile exercitate asupra judecătorilor și implicațiile aces­t­ora asupra sistemului judiciar și independenței acestuia. În opinia Curții, o astfel de temă este esențială pentru dezbatere într‑o societate democratică. Sancțiunea disciplinară a fost dispusă cu încălcarea unor reguli procedurale, iar efectul ei a fost important asupra reclamantei – excluderea din postul de jude­cător de la instanța municipală din Moscova și interzicerea exercitării profesiei de judecător. O astfel de sancțiune, extrem de gravă în opinia Curții, a fost de natură să descurajeze alți judecători de a face declarații critice la adresa unor instituții publice sau a unor politici publice, de teama îndepărtării din funcție. Un astfel de efect disuasiv este, în viziunea Curții, „în detrimentul întregii societăți” și a reprezentat o măsură disproporționată în raport cu faptele imputate recla­mantei, împiedicând, totodată, dezbaterea publică pe un subiect extrem de important – independența sistemului judiciar. Curtea a constatat, așadar, viola­rea art. 10.

O hotărâre interesantă în acest domeniu este și cea pronunțată în cauza Morice c. Franței (Marea Cameră, 2015), care privește libertatea de exprimare a avocaților. Reclamantul, avocat, fusese condamnat la plata unei amenzi și a unor despăgubiri civile, pentru complicitate la calomnia prin presă la adresa unui judecător. Curtea Europeană a considerat că declarațiile reclamantului aveau o bază factuală – nu erau simple judecăți de valoare – și că sancțiunile impuse erau, pe de‑o parte, disproporționate cu scopul urmărit și, pe de altă parte, puteau avea acel efect disuasiv la adresa liberei dezbateri a unor chestiuni de interes public. Așadar, condamnarea reclamantului a reprezentat o încălcare a art. 10. Este importantă, în acest context, afirmația Curții că, „în cauza de față, limitele criticii acceptabile la adresa unor membri ai puterii judiciare, instituție fundamentală a statului, sunt mai largi decât în cazul unor cetățeni obișnuiți, iar comentariile sancționate puteau fi, așadar, îndreptate împotriva judecătorilor. Curtea subliniază însă necesitatea menținerii autorității puterii judiciare și a asigurării unor relații bazate pe respect reciproc între diferiții actori ai sistemului judiciar”. 

Putem sintetiza, așadar, regulile trasate de Curte pentru a se asigura un echilibru echitabil între protecția libertății de exprimare și menținerea autorității sistemului judiciar: orice chestiune cu bază factuală, de interes public, trebuie să poată fi supusă dezbaterii publice, fără teama de sancțiune a autorilor, fie că este vorba de judecători, procurori sau avocați; trebuie să se stabilească distincția între fapte și judecăți de valoare; trebuie să se asigure, în dezbaterea și critica absolut necesare într‑o societate democratică, existența unor relații bazate pe cooperare și respect reciproc. 

Libertatea de exprimare a magistraților a făcut obiectul analizei Curții și în cauza Kövesi c. României (2020). Aici, reclamanta a invocat faptul că demiterea pre­matură din funcția de procuror‑șef al DNA a fost consecința criticilor expri­mate anterior privind schimbările propuse de ministrul justiției [autoritate care a și propus demi­terea din funcție a reclamantei, în urma unei evaluări personale] în privința legis­lației asupra sistemului judiciar: „ea a considerat că aceste opinii asupra schim­bă­rilor legislative propuse sau adoptate au fost exprimate în concordanță cu obligația sa legală ca procuror‑șef de a oferi publicului informații de interes general. Ea a mai argumentat că ministrul însuși a admis că opiniile exprimate de ea au reprezentat motivul neoficial al demiterii din funcție, aceasta reprezentând, în opinia sa, o ingerință clară în libertatea sa de exprimare”.^[23]

Curtea a admis faptul că a existat o ingerință și, datorită importanței cauzei din perspectiva libertății de exprimare a actorilor judiciari, a preferat să ana­lizeze în profunzime nu condiția legalității, ci existența unui scop legitim și, mai ales, necesitatea într‑o societate democratică. Din punctul de vedere al exis­tenței unui scop legitim, Curtea a considerat că Guvernul nu a adus nicio dovadă că măsura con­testată ar fi servit protecției statului de drept sau vreunui alt scop legitim. Măsura a fost consecința exercitării prealabile a libertății de exprimare de către reclamantă, constatând, așadar, că nu este îndeplinită cerința scopului legitim prevăzută de art. 10 § 2. Deși ar fi putut constata o violare a art. 10 doar pe baza acestei consta­tări, Curtea a considerat util să evalueze și necesitatea într‑o societate democratică a măsurii. 

În acest context, Curtea a subliniat că este foarte importantă poziția recla­mantei în cadrul sistemului judiciar, ea fiind, la momentul faptelor, procuro­rul‑șef al Direc­ției Naționale Anticorupție, „ale cărui funcții și îndatoriri inclu­deau exprimarea de opinii asupra reformelor legislative de natură a avea un impact asupra sistemului judiciar și a independenței acestuia și, mai ales, asupra luptei anticorupție”. În sprijinul acestui argument, Curtea a invocat și reco­mandarea REC(2000)19 a Comi­tetului de Miniștri al Consiliului Europei privind dreptul procurorilor de a lua parte în dezbaterile publice asupra problemelor privind dreptul, administrarea justiției și protecția drepturilor omului. În privința conținutului opiniilor exprimate de recla­mantă, Curtea a subliniat că acestea nu erau atacuri la adresa altor membri ai sistemului judiciar și nici nu conțineau critici privind derularea unor proceduri în cauze concrete, ci erau opinii și critici privind reformele legislative care ar fi afectat sistemul judiciar, inclusiv în pri­vința modului în care urmau să fie afectate compe­tențele de investigare a infrac­țiunilor de corupție, toate fiind chestiuni de interes public. Aceste decla­rații intră, în opinia Curții, în sfera dezbaterii privind probleme de „mare interes public”, care presupun „un grad înalt de protecție a liber­tății de exprimare”, corespunzător unei „marje de apreciere restrânse a autorită­ților”. Demi­terea reclamantei ca urmare a exprimării acestor opinii „poate fi cu greu justifi­cată cu natura funcției judiciare de ramură independentă a puterii statale și cu principiul independenței procurorilor, care, potrivit Consiliului Europei și altor instru­mente internaționale, este un element‑cheie pentru menținerea independen­ței justiției”. De aceea, Curtea a considerat că măsura demiterii reclamantei ca urmare a exprimării opiniilor sale este de natură a descuraja exprimarea opiniei de către alți judecători și procurori sau de a‑i împiedica să participe la dezba­terea publică privind chestiuni de interes general legate de sistemul judiciar. În concluzie, măsura demiterii reclamantei nu a urmărit un scop legitim și nu a fost nici necesară într‑o societate democratică, Curtea constatând, așadar, o violare a art. 10. 

4. Noile tehnologii, accesul la informație și limitarea libertății de exprimare

4.1. Noile tehnologii și accesul la informație

Accesul la informație este unul din aspectele esențiale ale libertății de expri­mare. În absența unui real acces al publicului la informațiile de interes public, libertatea de exprimare, în general, și libertatea presei, în special, nu ar putea să‑și îndeplinească rolul fundamental de vector al formării opiniei publice. Noile tehnologii și dez­voltarea lor exponențială din ultimul deceniu au adus, în acest domeniu, provocări de neimaginat la începutul aplicării Convenției. De aceea, rolul creator al Curții Europene s‑a dovedit, și în acest caz, extrem de important. 

Într‑o jurisprudență aflată în plină expansiune, Curtea a statuat deja că „internetul a devenit în prezent unul din principalele mijloace prin care indivizii își exercită libertatea de a primi și de a distribui informații și idei (…). Internetul joacă un rol important în creșterea accesului publicului la știri și în facilitarea diseminării informațiilor, în general”^[24].

De aceea, orice limitare a accesului la sursele de informare online a fost riguros analizată și ferm sancționată de către Curte, atunci când a depășit limi­tele prevăzute de art. 10 § 2 din Convenție. O serie de astfel de hotărâri au fost pro­nunțate împotriva Turciei. De exemplu, în hotărârea Yildirim c. Turciei (2012), plângerea a avut ca obiect o decizie a unei instanțe naționale de a bloca accesul la Google Sites, care găzduia un site internet al cărui proprietar era acuzat de insultarea memoriei lui M. Atatürk. Urmare a acestei decizii, și alte site‑uri găzduite de acea platformă au fost restricționate, iar reclamantul a obiectat că a fost în imposibilitatea de a‑și accesa propriul site web, deși nu avea nicio legătură cu investigația penală respec­tivă. Curtea a constatat violarea art. 10, deoarece efectele deciziei instanței națio­nale au fost arbitrare și disproporționate. În cauza Cengiz ș.a. c. Turciei (2015), plângerea viza blocarea accesului la platforma YouTube, iar Curtea a constatat încălcarea dreptului de acces la informație pentru că măsura restricționării accesului reclamanților – majoritatea universitari – nu era prevăzută de lege. 

Restrângerea sau blocarea accesului deținuților la informații online poate fi considerată o încălcarea dreptului la informare, dacă statul în cauză recunoaște prin lege acest drept. În acest tip de cazuri, Curtea a precizat că nu poate deduce o obligație a statelor de a asigura un astfel de acces persoanelor deținute, dar, în cazul în care el este deja asigurat de legislația națională, restricționarea fără o justificare serioasă constituie o încălcare a art. 10 din Convenție^[25].

4.2. Noile tehnologii și limitarea libertății de exprimare

a) Limitări compatibile cu art. 10

Curtea Europeană a realizat una dintre cele mai interesante concilieri dintre libertatea de exprimare pe internet și dreptul la protecția vieții private, în cele două hotărâri Delfi c. Estoniei (Cameră, 2013; Marea Cameră, 2015). Starea de fapt privea sancționarea unei companii, ce deținea un portal de știri, cu amendă, pentru pretinsa violare a dreptului la viață privată, prin remarci defăimătoare postate de cititori la un articol publicat de site‑ul respectiv. Curtea a constatat, în ambele hotărâri, că nu a existat o violare a art. 10 și că măsurile sancționa­toare aplicate de instanțele interne au fost proporționale cu scopul urmărit (protecția drepturilor și libertăților altora). 

De la început, Curtea a făcut distincția dintre portalul de știri al companiei reclamante (considerată de guvern și apoi de Curte ca „editor media”) și alte tipuri de forumuri sau platforme online (considerate „intermediari media” ai unor opinii ce nu le aparțin), arătând că, în primul caz, sunt aplicabile „îndato­ririle și responsa­bilitățile” prevăzute de art. 10 § 2, în vreme ce ultimele nu au astfel de obligații. Curtea a subliniat și faptul că portalul de știri al societății reclamante era unul dintre cele mai mari mijloace de comunicare pe internet din țară; acesta avea numeroși cititori, iar natura polemică a comentariilor scrise aici a fost subiectul unor preo­cupări exprimate public. Analizând compatibilita­tea măsurilor de sancționare a societății reclamante cu Convenția, Curtea a constatat că aceasta a fost justificată în condițiile în care reclamanta nu a luat la timp măsurile necesare pentru a îndepărta de pe portalul său comentariile defăimătoare și care incitau la ură și violență. Având în vedere cuantumul redus al sancțiunii (320 de euro), Curtea a considerat măsura ca fiind proporțională cu scopul urmărit și, în consecință, inexistența unei violări a art. 10. 

Ceea ce este interesant în aceste hotărâri este că, prin intermediul lor, Curtea a stabilit un set de reguli aplicabile exprimării pe Internet:

a) o companie de internet media trebuie să aibă în vedere faptul că, publi­când articole controversate cu o largă diseminare, ar putea cauza reacții ne­gative împo­triva subiecților și că, datorită naturii portalurilor internet, există un mare risc ca opiniile și comentariile negative să treacă dincolo de pragul criticii admisibile și să atingă nivelul discursului urii^[26];

b) gradul de prejudiciere este mai înalt prin articolele publicate online;

c) trebuie manifestată o precauție mai mare de către portalurile de știri online, pentru a evita potențialele efecte prejudiciante la adresa drepturilor altora;^[27]

d) companiile de Internet media trebuie să aplice măsuri suplimentare de protecție și prevenire a încălcării drepturilor altora, măsuri ce nu sunt cerute altor tipuri de media (presa scrisă, televiziuni), cum ar fi mecanisme care să per­mită ștergerea comentariilor ofensatoare sau chiar prevenirea publicării aces­tora. Aceste mecanisme ar trebui să fie eficiente și în măsură să prevină orice prejudiciu la adresa unei terțe persoane. În speță, ștergerea după o perioadă de 6 săptămâni, de către compania reclamantă, a remarcilor ilegale, a fost consi­derată o măsură ineficientă din acest punct de vedere. Alte tipuri de mecanisme de protecție ar putea fi cerința înregistrării prealabile a utilizatorilor, monitori­zarea comentariilor și asigurarea unei verificări rapide a comentariilor publicate.

Așadar, Curtea a considerat că, în cazul presei online, trebuie să se aplice un grad diferit de protecție, mai crescut decât în cazul presei tradiționale: „o rețea electro­nică ce deservește milioane de utilizatori din întreaga lume nu este și nu poate fi subiectul aceluiași tip de reglementare și control. Riscul de vătămare ridicat al conținutului și comunicărilor de pe Internet asupra existenței și exer­cițiului dreptu­rilor omului, în special asupra respectului vieții private, este cu siguranță mai înalt decât cel implicat de presă. De aceea, politicile de reglemen­tare a reproducerii materialelor în presa scrisă, respectiv pe internet, pot să difere”^[28].

O altă limitare compatibilă a fost considerată blocarea accesului la site‑uri cu conținut care încalcă drepturile de autor. De exemplu, în cauza Akdeniz c. Turciei (2014), Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru lipsa calității de victimă, în condițiile în care site‑urile care fuseseră blocate distribuiau materiale cu încăl­carea legii. Așadar, persoanele al căror acces fusese blocat nu se puteau consi­dera victime ale încălcării dreptului de a primi informații.

b) Limitări incompatibile cu art. 10

Au existat însă și situații în care limitările libertății de exprimare pe Internet au fost considerate contrare art. 10. De exemplu, în Editorial Board of Pravoye Delo ș.a. c. Ucrainei (2011), o publicație aparținând societății reclamante și redacto­rul‑șef fuseseră acționați în instanță pentru calomnie, ca urmare a publicării unei scrisori descărcate de pe internet, prin care se afirma că unii demnitari locali erau corupți și că aveau legături cu șefi ai lumii interlope locale. Instanțele locale au obligat reclamanții la plata unei amenzi și la publicarea de scuze. Curtea Europeană a constatat că obligarea redactorului‑șef la publicarea de scuze nu era prevăzută de legea internă, așadar, a reprezentat o violare a libertății de exprimare din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile cerute de art. 10 § 2. Hotărârea este impor­tantă deoarece Curtea a statuat că, „având în vedere rolul pe care internetul îl are în contextul profesional al media și impor­tanța sa pentru libertatea de exprimare în general (…) absența unui cadru legal suficient pentru a asigura folosirea de către jurnaliști a informației obținute online, fără teama de sancțiuni, aduce grave pre­judicii exercițiului unei funcții vitale a presei – aceea de „câine de pază” public. În cauza Haldimann c. Elveției (2015), condamnarea unor jurnaliști pentru înregistra­rea cu camera ascunsă și apoi transmiterea unui interviu, ca parte a unei emisiuni televizate, a constituit o ingerință disproporționată în exercițiul libertății de expri­mare prin presă, în interesul public. 

O situație interesantă, din punctul de vedere al restrângerii libertății de expri­mare și, în același timp, foarte frecvent întâlnită, este cea a distribuirii, în conți­nutul unor articole online, a hyperlink‑urilor către alte materiale de presă. Cauza de referință este Magyar Jeti Zrt. c. Ungariei (2018, definitivă în 2019), care viza sancționarea companiei de presă reclamante pentru diseminare, prin interme­diul unui hyperlink, a unui interviu considerat defăimător la adresa unei terțe persoane. Această stare de fapt a servit Curții Europene drept ocazie pentru a‑și dezvolta jurisprudența pe terenul libertății de exprimare pe Internet și pentru a clarifica aspecte legate de diversele forme în care această exprimare are loc, spre deosebire de modalitățile de exprimare din presa scrisă. În primul rând, Curtea a reiterat importanța site‑urilor Internet în cadrul mai larg al exercitării libertății de exprimare, accentuând faptul că Internetul, în general, joacă un rol extrem de important în lărgirea accesului publicului la informație, datorită imensei capacități de stocare și comunicare, dar și accesibilității acestor infor­mații.^[29] Cu toate acestea, Curtea a reamintit și faptul că, proporțional cu aceste avantaje, riscul de vătămare a unor drepturi și interese este cu mult mai mare în cazul publicațiilor online. De aceea, „îndatoririle și responsabilitățile” pre­văzute de art. 10 în sarcina creatorilor de conținut online sunt cu mult mai extinse decât în cazul mediilor de comunicare clasice, inclusiv în privința conținutului gene­rat de utilizatori: „Cauza de față are ca obiect „îndatoririle și responsabilitățile” unui portal de știri Internet (…) în situația specială în care un articol online include un hyperlink care duce la conținut disponibil pe Internet, care ulterior a fost considerat defăimător. În cauză, instanțele interne au decis că postarea unui astfel de hyperlink se califică automat ca publicație cu caracter defăimător, ceea ce a antrenat răspun­derea jurnalistului și a portalului de știri condus de compania reclamantă.” Așadar, Curtea a fost chemată să se pronunțe dată această ingerință în libertatea de expri­mare a fost necesară într‑o societate democratică. În acest scop, Curtea a analizat rolul și funcțiile hyperlink‑urilor în presa online: acela de a direcționa cititorul spre alte pagini și resurse, „pentru a permite utilizatorilor să navigheze la și de la ma­teriale diferite, într‑o rețea caracterizată prin disponibilitatea unei imense canti­tăți de informație”. Curtea a diferențiat hyperlink‑urile de celelalte diseminări de infor­mație prin faptul că persoana care distribuie un hyperlink nu controlează conținutul site‑ului web spre care duce link‑ul în cauză și care poate fi chiar schimbat după crearea link‑ului. De aceea, în speță, „Curtea nu poate fi de acord cu opinia instan­țelor naționale în sensul de a echivala simpla postare a lui hyperlink cu «disemi­narea de informații defăimătoare», antrenând în mod automat responsa­bilitatea pentru conținutul acestuia”. În demersul său de a determina în ce condiții poate fi antre­nată răspunderea individuală într‑o astfel de situație, Curtea a identificat mai multe elemente relevante:

a)    dacă jurnalistul a fost de acord sau a susținut conținutul incriminat (din hyperlink);

b)    dacă jurnalistul a reluat conținutul incriminat, fără să fie de acord cu el;

c)    dacă jurnalistul doar a inclus un hyperlink către conținutul incriminat, fără a‑l relua și fără a fi de acord cu el;

d)    dacă jurnalistul a cunoscut sau ar fi putut în mod rezonabil să cunoască natura defăimătoare a conținutului incriminat;

e)    dacă jurnalistul a acționat cu bună‑credință, respectând etica jurnalis­mului și exercitând diligența necesară într‑un jurnalism responsabil. 

În speța de față, Curtea a constatat că, în articolul respectiv, exista o simplă mențiune a unui interviu care putea fi găsit pe o platformă online și se includea, de asemenea, un hyperlink de acces la acel interviu, fără comentarii suplimen­tare și fără alte mențiuni privind conținutul său. Autorul articolului nu a scris că declarațiile conținute în interviu ar fi adevărate și nici nu și‑a exprimat aprobarea pentru aces­tea. „Se poate, așadar, conchide, că articolul incriminat nu repre­zintă o apro­bare a conținutului din hyperlink, (…) iar jurnalistul ar fi putut în mod rezonabil să pres­u­pună că acel conținut către care a oferit acces, deși poate controversat, ar rămâne în sfera criticii admisibile a partidelor politice și, ca atare, nu ar fi ilegal.”. Pornind de la această analiză a caracterului distribuirii infor­mației prin intermediul unui hyperlink, Curtea a constatat că instanțele naționale au impus sancțiuni companiei reclamante fără să aibă motive sufi­ciente și relevante. În consecință, măsurile luate privind restrângerea libertății de exprimare au fost disproporționate, antrenând, astfel, o violare a art. 10. 

5. Situații neprotejate de art. 10: discursul urii

O jurisprudență destul de consistentă a Curții Europene privește acele cazuri în care anumite tipuri de publicații au fost considerate ca depășind pragul dis­cursului critic acceptat și ca nefiind, în consecință, protejate de art. 10 din Convenție. În sfera acestui tip de discurs intră fie „discursul urii” (hate speech), adică acele materiale care promovează ura față de o anumită categorie de persoane pe criterii de rasă, naționalitate, religie etc., fie alte manifestări consi­derate de Curte incompatibile cu exercițiul normal al libertății de exprimare, cum ar fi negaționismul. În aceste situații, Curtea fie a aplicat art. 17 din Con­venție și nu a mai analizat cauzele pe fond, fie a ales să aplice art. 10, dar să constate inexistența unei violări. Deoarece inge­rințele justificate în exercițiul libertății de exprimare au fost tratate mai sus, voi prezenta câteva exemple de aplicare a art. 17 din Convenție. 

În cauza Garaudy c. Franței (2003), Curtea a arătat că negaționismul (negarea Holocaustului și a atrocităților regimului nazist) nu este o formă de expresie ocro­tită de art. 10 din Convenție^[30]. O abordare similară fusese deja utilizată de fosta Comi­sie Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Honsik c. Austriei (1995) și Marais c. Franței (1996), cauze ce priveau publicații cu conținut negaționist.

Ulterior, în cauza Norwood c. RU (2004), Curtea a constatat inadmisibilitatea ratione materiae, decurgând din aplicarea art. 17 din Convenție: „posterul în litigiu conținea o fotografie a turnurilor gemene în flăcări, cuvintele «Islamul afară din Marea Britanie – protejați poporul britanic» și un simbol al semilunii cu stea într‑un semn de interdicție (…). Un astfel de atac general și vehement împotriva unui grup religios, legând întreg grupul de un act grav de terorism este incompatibil cu valorile proclamate și garantate de Convenție, în mod special cu toleranța, pacea socială și nediscriminarea. Afișarea acestui poster la fereastra reclamantului constituie un act ce intră în sfera art. 17 din Convenție, exclu­zându‑l din sfera protecției oferite de art. 10 (…)”.

Similar, în cauza Pavel Ivanov c. Rusiei (2007), reclamantul scrisese și publi­case o serie de articole în care îi indica pe evrei ca sursă a răului în Rusia: „acuza un întreg grup de conspirație împotriva poporului rus (…), a negat dreptul evreilor la demnitate națională, afirmând că aceștia nu formează o națiune (…) Un astfel de atac general și vehement este în contradicție cu valorile Con­ven­ției”. Și aici, Curtea a respins cererea ca inadmisibilă, aplicând art. 17 din Convenție. 

O cauză similară este M’Bala M’Bala c. Franței (2015),în care Curtea a con­siderat că premierea, în cadrul unui spectacol de comedie susținut de reclamant la un teatru parizian, a unui cunoscut autor negaționist, cu o punere în scenă vădit antisemită, nu poate constitui o exprimare protejată de art. 10: „deghi­zarea ca producție artistică este la fel de periculoasă ca un atac propriu‑zis și a furnizat un mediu de exprimare pentru o ideologie care este contrară valorilor Convenției europene”. 

Din categoria discursurilor rasiste sau politice inacceptabile face parte și publicarea unor remarci rasiste care îndeamnă la violență împotriva non‑musul­manilor din Belgia^[31], dar și cea a unor materiale inspirate din doctrine totalitare sau care constituie „amenințări la adresa ordinii democratice”^[32].

Note de subsol

^[1] CEDO, Oberschlick c. Austriei (1991).

^[2] CEDO, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei (1992).

^[3] CEDO, Ernst ș.a. c. Belgiei (2003).

^[4] F. Sudre, op. cit., 2003, p. 425.

^[5] CEDO, Perna c. Italiei (2001).

^[6] CEDO, Dalban c. României (1999) (M. Of. nr. 277 din 20 iunie 2000).

^[7] CEDO, Selisto c. Finlandei (2004) și Busuioc c. Moldovei (2004).

^[8] A se vedea și B. Selejan‑Guțan, Political and Economic Challenges of the Freedom of the Media, în Percorsi costituzionali – „Liberta e Internet”, Jovene editore nr. 1/2014, p. 143 și urm. 

^[9] A se vedea http://assembly.coe.int/main.asp?Link=/documents/adoptedtext/ta98/ eres1165.htm

^[10] CEDO, Eon c. Franței (2013).

^[11] CEDO, Lingens c. Austriei (1986), Castells c. Spaniei (1992) și Piermont c. Franței (1995).

^[12] CEDO, Incal c. Turciei (1998), Partidul comunist unit al Turciei ș.a. c. Turciei (1998) și Desjardin c. Franței (2003).

^[13] CEDO, Karkin c. Turciei (2003).

^[14] A se vedea și CEDO, Brasilier c. Franței (2006).

^[15] CEDO, De Lesquen du Plessis Casso c. Franței (2012).

^[16] CEDO, Osmani ș.a. c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (2001).

^[17] CEDO, Guzel c. Turciei (2005).

^[18] CEDO, Partidul comunist unit al Turciei ș.a. c. Turciei (1998).

^[19] A se vedea și CEDO, Karacsony ș.a. c. Ungariei (2016).

[20] E(than). Shattock, Fake News in Strasbourg: Electoral Disinformation and Freedom of Expression in the ECtHR, în European Journal of Law and Technology, Vol. 13, No. 1 (2021), p. 19.

[21] A se vedea și CEDO, Jezior c. Poloniei (2020).

[22] E. Shattock, op.cit., p. 20.

[23] CEDO, Kövesi c. României (2020), § 165.

^[24] CEDO, Cengiz ș.a. c. Turciei (2015).

^[25] CEDO, Kalda c. Estoniei (2016) și Jankovskis c. Lituaniei (2017).

^[26] CEDO, Delfi c. Estoniei (2013).

^[27] Ibidem.

^[28] CEDO, Editorial Board of Pravoye Delo and Shtekel v. Ukraine (2011).

^[29] CEDO, Yildirim c. Turciei, precitată.

^[30] A se vedea și M. Oetheimer, op. cit., p. 69.

^[31] CEDO, Belkacem c. Belgiei (2017).

^[32] De exemplu, CEDO, Schimanek c. Austriei (2000).