Acoperirea prejudiciului în procesul penal. În căutarea identității: circumstanță atenuantă, criteriu de individualizare, cauză de nepedepsire

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 760-776.

§1. Aspecte introductive

Rolul procesului penal, restabilirea ordinii de drept, presupune atât tragerea la răspundere penală a celui vinovat, cât și acoperirea prejudiciilor care ar decurge din infracțiune. Interesul general cere statului să identifice soluții eficiente pentru ca infracțiunea să nu devină o afacere profitabilă. Reprimarea infracțiunilor nu se re­zumă la pronunțarea unei hotărâri prin care se constată vinovăția celui trimis în judecată, astfel că restabilirea ordinii de drept și sentimentul de securitate socială depind în egală măsură de proba vinovăției celui care a comis o infracțiune și de îm­piedicarea unei conduite infracționale viitoare (acoperirea prejudiciului de­curgând din conduita celui vinovat, confiscarea mijloacelor care au facilitat infracțiunea sau a bunurilor care au provenit din infracțiune etc.). 

Legiuitorul are la dispoziție o varietate de mijloace legale prin care să încurajeze acoperirea prejudiciului, de exemplu, prin stabilirea unor consecințe legale cu influență asupra sancțiunii. Astfel, acoperirea prejudiciului până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare poate avea natura juridică a unei circumstanțe atenuante, dar și a unui criteriu de individualizare ori a unei condiții de a cărei îndeplinire să depindă accesul la mijloace de individualizare a sancțiunii neprivative de libertate, natura juridică a unei cauze de atenuare a pedepsei sau a unei cauze de nepe­depsire, iar acoperirea prejudiciului în timpul executării unei pedepse privative de libertate poate facilita ori condiționa accesul al liberarea condamnatului mai înainte de expirarea duratei pedepsei. O atare marjă de apreciere, cu limite atât de largi, ridică în mod firesc întrebarea dacă multitudinea de soluții juridice este conformă cu ideea de egalitate în fața legii ori dacă decurge dintr‑un criteriu obiectiv de stabilire a sursei unor consecințe atât de diferite.

Consecințele juridice decurgând din acoperirea prejudiciului în procesul penal par să aibă un drum sinuos în ceea ce privește calificarea juridică. Astfel, acoperirea prejudiciului în procesul penal a fost considerată circumstanță atenuantă judiciară, a fost interzisă reținerea sa în calitate de circumstanță atenuantă legală, a avut natura juridică a unei cauze de atenuare a sancțiunii sau a condus la o soluție distinctă în procesul penal, fiind o cauză de nepedepsire, ori a reprezentat un criteriu de individualizare sau un criteriu de a accede la beneficiul suspendării condiționate ori suspendării executării pedepsei sub supraveghere. 

Dincolo de această multitudine a consecințelor juridice decurgând din același fapt, se pune problema necesității clarificării unei singure naturi juridice ori menți­nerii acestui conglomerat de instituții. Soluția adoptată ar trebui să dea prioritate eficienței sociale pe care o așteptăm de la normele juridice. Cum se reflectă însă mai bine în raport de scopul urmărit această eficiență socială: natura juridică a acoperirii prejudiciului să fie similară pentru ipoteza tuturor infracțiunilor care au ca urmare imediată un prejudiciu ori se pot dispune soluții diferite în raport de patrimoniul afectat (public ori privat)? Egalitatea în fața legii ar lăsa legiuitorului o marjă largă de apreciere asupra naturii juridice în raport de infracțiuni distincte sau ar presu­pune un criteriu comun în raport de care să fie ordonată natura juridică a conse­cințelor care decurg din acoperirea prejudiciului?

Fără să negăm dreptul legiuitorului de a stabili natura juridică apreciată ca fiind mai utilă pentru relațiile sociale pe care își propune să le protejeze, nu putem să omitem faptul că stabilirea unui unor consecințe diferite accentuează sau, dimpo­trivă, diminuează rolul și eficiența instituției (încurajează ori descurajează acope­rirea prejudiciului): în ipoteza unor cauze de nepedepsire, avantajul pentru persoa­na care acoperă prejudiciul este în mod evident semnificativ față de situația în care este vorba doar despre un criteriu de individualizare lăsând să subziste condam­na­rea. Natura juridică a unei cauze de atenuare a pedepsei face ca acoperirea prejudi­ciului să intre în concurs cu circumstanțe atenuante și să producă efecte succesive asupra sancțiunii, ipoteză pe care nu o întâlnim dacă acoperirea prejudiciului reprezintă doar un criteriu de individualizare.

Ne propunem să abordăm problema identității juridice a acoperirii prejudiciului, descriind mai întâi drumul parcurs până la adoptarea Codului penal în vigoare, în Codul penal din 1936 și apoi în Codul penal din 1969, respectiv în Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, iar apoi să analizăm textele în vigoare.

§2. Scurt istoric

2.1. Codul penal din 1936^[1]

Interesul stabilirii, în materie penală, a unor consecințe decurgând din soluțio­narea acțiunii civile în procesul penal nu este de dată recentă. Codul penal din 1936 aduce în discuție necesitatea de a restabili egalitatea între acțiunea penală și acțiunea civilă, făcând din plata despăgubirilor „un element de justiție”^[2], astfel că vic­tima infracțiunii beneficia, conform art. 92 C.pen. 1936^[3], de drepturi suplimen­tare unui creditor obișnuit. În lucrările pregătitoare, Consiliul Legislativ apreciase chiar că „opera de sancționare a pedepsei nu poate fi completă decât dacă și drep­turile violate ale părții civile au fost complet stabilite”^[4].

În ceea ce privește influența pe care acoperirea prejudiciului pe parcursul proce­sului penal ori ulterior finalizării acestuia o putea avea asupra situației juridice a persoanei condamnate, în Codul penal din 1936 se prevedea (art. 65), având un model legislativ inspirat din Codul penal italian atunci în vigoare (art. 165 C.pen. italian)^[5], că, în cazul unei hotărâri prin care se dispunea suspendarea executării pedepsei, instanța putea obliga la acoperirea prejudiciului stabilit în procesul penal mai înainte de expirarea perioadei termenului de încercare^[6]. În cazul în care prejudiciul nu era acoperit în termenul dispus de instanță, intervenea revocarea suspendării condiționate^[7].

După cum se observă, acoperirea prejudiciului era privită ca o parte importantă a procesului penal, iar consecințele erau legate de accesul la definitivarea efectelor suspendării condiționate a pedepsei.

2.2. Codul penal din 1969^[8]

Codul penal din 1969 diversifică semnificația acoperirii prejudiciului asupra situa­ției juridice a persoanei găsite vinovată: este prevăzută o circumstanță atenuantă judi­ciară [art. 74 alin. (1) lit. b) C.pen. 1969], iar în anul 2010 o cauză de atenuare a pedepsei ori o nepedepsire/înlocuire a răspunderii penale (art. 74¹ C.pen. 1969), re­pre­zintă o condiție pentru accesul la beneficiul suspendării condiționate a exe­cutării pedepsei [art. 81 alin. (4), art. 110¹ C.pen. 1969] sau al reabilitării judecătorești [art. 137 alin. (1) lit. d) C.pen. 1969] ori pentru a beneficia de înlocuirea răspunderii penale [art. 90 alin. (1) lit. c) C.pen. 1969], dar și, în cazul contrar al omisiunii acoperii prejudiciului, un motiv de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 84 și art. 86⁴ C.pen. 1969). Sintetizând, Codul penal din 1969 atașează acoperii prejudiciului natu­ra juridică a unei circumstanțe atenuante judiciare, a unei cauze de nepe­depsire, a unei condiții pentru incidența unor instituții care influențează sancțiunea ori răs­punderea penală sau consecințele condamnării. După cum se va vedea în cele ce urmează, modul de redactare a textelor de lege și intervenția Curții Constitu­țio­nale au condus la reducerea semnificației juridice din textele enumerate mai sus, cea mai lungă perioadă de activitate a normelor fiind incidentă în cazul circumstanței atenuante și în cazul reabilitării judecătorești. 

Acoperirea prejudiciului a reprezentat o circumstanță atenuantă judiciară, descrisă de art. 74 alin. (1) lit. b) C.pen. 1969^[9], care, în ipoteza în care era reținută de instanța de judecată, influența limitele sau natura sancțiunii, conducând fie la aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, dar care nu putea să scadă sub minimul general, sau cel mult redusă până la o treime din minimul special, în cazul unor infracțiuni anume prevăzute de lege, fie la aplicarea unei sancțiuni cu o natură juridică mai puțin severă, fie la posibilitatea înlăturării pedepselor complementare^[10]. Modul de redactare a textului de lege făcea însă ca semnificația juridică a acoperirii prejudiciului să depindă de aprecierea instanței, care în contextul tuturor împrejurărilor cauzei putea să alegă să nu dea semnificația atenuată din art. 74 C.pen. 1969, ci doar pe aceea de criteriu de individualizare, conform art. 72 din același cod^[11], text de lege a cărui formulare generală permitea și stabilirea acestei semnificații juridice pentru acoperirea preju­diciului. Firește, o atare înlăturare a caracterului atenuant al circumstanței lăsa loc unor discuții legate de previzibilitatea legii și de lipsa concordanței cu art. 16 din Constituția României. 

În anul 2010, nevoia unei clarificări legislative a condus la adoptarea unui nou text de lege^[12], care stabilește o natură juridică dublă pentru acoperirea prejudiciu­lui: cauză de atenuare a pedepsei sau cauză de nepedepsire/înlocuire a răspunderii penale. Distincția între cele două semnificații ale acoperii prejudiciului era stabilită de cuantumul prejudiciului. La scurt timp de la intrarea sa în vigoare, textul a fost declarat neconstituțional^[13], Curtea Constituțională exprimându‑și opinia că o atare situație juridică ar trebui să aibă semnificația unei circumstanțe atenuante^[14]. Deși declarat neconstituțional, în considerarea aplicării legii penale mai favorabile, instan­țele de judecată au făcut aplicarea acestuia pentru infracțiunile comise ante­rior datei de 25 mai 2011, la care a fost publicată decizia de constatare a neconsti­tuționalității. În absența unei soluții legislative care să înlăture criticile de neconsti­tu­ționalitate care vizau clarificarea naturii juridice prin menționarea unei denumiri marginale, enumerarea infracțiunilor pentru care este incidentă instituția (prin indicarea denumirii marginale sau a sediului materiei, conform denumirii legale) și stabilirea unui moment al acoperirii prejudiciului care să nu contravină juris­pru­den­ței anterioare a Curții Constituționale, soluția jurisprudențială de apli­care a textului de lege, față de infracțiunile comise anterior declarării sale ca fiind neconstituțional, atunci când prejudiciul fusese acoperit chiar și într‑o cale de atac declarată împotriva sentinței de condamnare, a reprezentat o modalitate de satis­facere în egală măsură a intereselor părții civile și inculpatului^[15].

În același sens, al înlăturării aplicării pe considerentul criticilor de neconstitu­ționa­litate, s‑a regăsit și art. 81 alin. (4) C.pen. 1969^[16], Curtea Constituțională apr­e­ciind că interzicerea accesului la beneficiul suspendării condiționate pe criteriul absenței acoperirii prejudiciului este un criteriu străin justiției penale și introduce o discriminare pe criteriul averii^[17]. Considerentele deciziei apar în vădită contradicție cu faptul că nu este suficient ca justiția să fie administrată, este necesar să se și vadă că a fost administrată și că raportul juridic de drept penal nu a fost soluționat în favoarea unuia dintre subiecți (statul, care obține o condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii) cu ignorarea drepturilor celuilalt (partea civilă, care nu obține cu aceeași celeritate acoperirea prejudiciului, pentru care punerea în executare a dispozițiilor din sentință referitoare la acțiunea civilă reprezintă un proces lung și incert), altfel spus, o filosofie a procesului penal opusă celei din 1936, când se apreciase că acțiunea civilă este „un element de justiție”, iar „opera de sancționare a pedepsei nu poate fi completă decât dacă și drepturile violate ale părții civile au fost complet stabilite”^[18]. Considerentele deciziei pleacă, în opinia noastră, și de la o situație de fapt contrară realității, și anume aceea că acoperirea prejudiciului ar fi fost o chestiune care depindea de averea inculpatului. În realitate, acoperirea prejudiciului nu se făcea cu mijloace provenind din averea inculpatului, ci cu mijloacele provenind din patrimoniul care fusese afectat de infracțiune, fiind vorba despre o restituire a aceea ce inculpatul deținea în mod ilegal. Nu exista, așadar, o discriminare pe criteriul averii, pentru că se restituia ceea ce nu aparținuse niciodată inculpatului, care deținea bunurile mobile sau imobile în mod ilegal, prin comiterea unei infracțiuni, astfel că bunurile trebuiau restituite adevăratului lor proprietar. Altfel spus, prin condiția de acordare a suspendării condiționate a executării pedepsei era încurajată restituirea de bunăvoie a unor bunuri care nu aparținuseră legal inculpatului.

Regăsim acoperirea prejudiciului și ca o condiție de revocare a suspendării condiționate ori sub supraveghere a executării pedepsei^[19], fără însă ca aceste texte de lege să fi avut o influență semnificativă asupra drepturilor părții civile, având în ve­dere, pe de o parte, că tergiversarea procesului ducea la soluționarea cererii de revo­care după împlinirea termenului de încercare al suspendării executării pedep­sei, condiționată sau sub supraveghere, când condamnatul era reabilitat de drept, astfel că orice potențială solicitare de revocare a suspendării rămânea fără obiect, iar, pe de altă parte, că legea nu prevedea o dată anterioară expirării termenului de încercare pentru acoperirea prejudiciului sub sancțiunea revocării suspendării, astfel că până în ultima zi a termenului de încercare era în termenul de acoperire a prejudiciului, iar ulterior acestei zile condamnatul era reabilitat de drept. 

În ceea ce privește instituția înlocuirii răspunderii penale (art. 90 C.pen. 1969)^[20], textul de lege avea un scop similar celui din art. 74¹ C.pen. 1969, și anume crearea unei situații juridice mai favorabile pentru acela care acoperă prejudiciul, Diferența semnificativă decurgea din valoarea prejudiciului care permitea accesul la aceste dispoziții de favoare. Cu toate că aplicarea în practica judiciară a fost redusă, tocmai ca urmare a valorii lipsite de relevanță economică a prejudiciului care determina ca aceste cauze să fie soluționate în faza de urmărire penală și să nu fie sesizată o instan­ță, Curtea Constituțională s‑a pronunțat în sensul constituționalității aces­tuia^[21], apreciind că includerea sau excluderea unor infracțiuni în sfera de incidență a textului de lege este o problemă de legiferare, și nu de constituționalitate, precum și că incidența textului de lege, în concret, față de unii dintre inculpați, cu excluderea altora, este o chestiune de fapt și nu ține de constituționalitatea unui text de lege.

În sfârșit, Codul penal din 1969 privea acoperirea prejudiciul ca pe o condiție de accedere la reabilitare judecătorească^[22], aspect care însă, spre deosebire de textul din art. 81 alin. (4) C.pen. 1969, nu a fost contestat în fața Curții Constituționale. Pro­babil importanța condiției de aplicare a unei norme depindea de relevanța prac­tică și frecvența aplicării textului de lege, astfel încât absența formulării unei excepții de neconstituționalitate nu este, prin ea însăși, un indiciu de constituționalitate. 

2.3. Legea nr. 301/2004 privind Codul penal^[23]

Circumstanțele adoptării acestui Cod penal, în absența pregătirii unui Cod de procedură penală care să susțină aplicarea textelor sale, au determinat amânarea intrării în vigoare și, ulterior, abrogarea sa, prin art. 446 din Legea nr. 286/2009 (Codul penal actual). Dispozițiile referitoare la acoperirea prejudiciului au reluat în mare parte instituțiile din Codul penal din 1969, respectiv natura juridică de cir­cumstanță atenuantă judiciară^[24], de condiție pentru accesul la mijloace de indivi­dualizare neprivative de libertate^[25] ori la reabilitarea judecătorească^[26].

§3. Semnificația actuală a acoperirii prejudiciului în procesul penal. Legi speciale

3.1. Codul penal în vigoare^[27]

Acoperirea prejudiciului în procesul penal pare să mențină soluțiile legislative anterioare astfel cum au fost clarificate în jurisprudența Curții Constituționale, însă se produc și modificări de natură să clarifice voința legiuitorului în sensul stabilirii unei rezolvări unitare a acțiunii penale și acțiunii civile în procesul penal. De exemplu, în procesul penal, acoperirea prejudiciului cauzat părții civile are prioritate față de măsura de siguranță a confiscării, dar, dacă se dovedește că suma dobândită din săvârșirea infracțiunii este mai mare decât suma folosită pentru a despăgubi partea civilă, diferența este supusă confiscării. 

Tot astfel, în considerarea caracterului unitar și nediscriminatoriu al soluționării procesului penal, este reglementată o condiție suplimentară pentru liberarea condi­ționată, respectiv acoperirea prejudiciului^[28]. Procesul penal trebuie să ajungă la o finalizare unitară și concomitentă față de ambele părți. Nu ar fi fost de conceput, în condițiile egalității în fața legii, ca statul să pună capăt de facto procesului penal față de unul dintre subiecți, care nu mai continuă executarea prin privare de libertate, și să lase acest beneficiu să se producă în absența finalizării unei acțiuni decurgând din același proces față de un alt subiect (fără punerea în executare a dispozițiilor decurgând din soluția acțiunii civile, față de partea civilă). 

De asemenea, deși accesul la instituții ca renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este condiționat de acoperirea prejudiciului (pentru a nu intra în contradicție cu interpretarea dată de Curtea Constituțională anterior^[29]), legea stabilește, în mod justificat, că eforturile pentru diminuarea consecințelor infracțiunii sunt un criteriu de formare a convingerii instanței că aplicarea imediată a pedepsei nu este nece­sară^[30] ori că aplicarea pedepsei este suficientă, chiar fără executarea acesteia^[31]. Acest tip de criteriu, cu o natură obiectivă, ușor de cuantificat și explicat, a cărui apre­ciere este coroborată cu celelalte prevederi cerute de lege, formează convin­gerea instanței și dă un caracter previzibil interpretării textelor de lege. 

În ceea ce privește revocarea beneficiului unor instituții^[32], Codul penal actual men­ține textele anterioare, la fel ca și în cazul reabilitării judecătorești^[33]. O modifi­care a textelor de lege, benefică pentru partea civilă și pentru definitivarea efectelor procesului penal în egală măsură pentru persoana față de care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și pentru partea civilă, ar fi stabilirea unui interval înăuntrul căruia să fie acoperit prejudiciul pentru a nu fi sesizată din oficiu instanța de executare, în vederea revocării benefi­ciului instituției (de exemplu, cu 6 luni înainte de expirarea termenului de suprave­ghere, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să își îndeplinească obligația).

Referitor la semnificația circumstanțelor atenuante, două texte de lege, respec­tiv art. 74 alin. (1) lit. c) și f)^[34] și art. 75 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. a) C.pen.^[35], sunt susceptibile de o interpretare diferită. Am exprimat anterior opinia în sensul că, în cazul infracțiunilor exceptate în mod expres în art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen., nu se va putea valorifica acoperirea prejudiciului nici ca o circumstanță ce ține de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii și nici ca o împrejurare legată de fapta comisă^[36]. În plus, modul de reglementare a amânării aplicării pedepsei, respectiv suspendării executării pedepsie sub supraveghere oferă cadrul de valorificare a acoperirii prejudiciului, fără a fi necesar ca aceasta să aibă și semnificația unei circumstanțe atenuante. 

Practica judiciară, în efortul de a încuraja acoperirea prejudiciului în cursul pro­cesului penal, a validat însă și soluția contrară^[37].

3.2. Legi speciale

O situație particulară o reprezintă acoperirea prejudiciului în cazul infracțiunilor incriminate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fis­cale^[38]. Rezolvarea identificată de legiuitor^[39] în ceea ce privește stabilirea unor consecințe cu o natură juridică diferită a căror gravitate descrește în raport de un criteriu obiectiv, cuantumul prejudiciului, ar trebui să fie extinsă la alte categorii de infracțiuni în considerarea identității de rațiune (asigurarea de consecințe juridice identice pentru situații de infracțiuni care au drept urmare imediată producerea unui prejudiciu). Clarificările jurisprudențiale sunt inerente oricărei norme de drept^[40], fără ca acestea să îi afecteze caracterul previzibil, care decurge din regle­mentarea coerentă, în raport de criterii obiective, a naturii juridice a normei și a consecințelor decurgând din aceasta.

§4. Scurte concluzii

Cele ce precedă indică numeroasele contestări ale instituției acoperirii preju­diciului de natură să blocheze accesul la beneficiul unor soluții juridice care ar putea crea o situație mai favorabilă atât inculpatului, cât și părții civile, respectiv autori­tăților (care nu ar mai avea de soluționat acțiuni subsecvente legate de executarea silită). Analizând modificările produse în conținutul textelor de lege, apare ca evi­dent faptul că înlăturarea condiției acoperirii prejudiciului a creat o situație mult favorabilă inculpatului, astfel că nu se pune problema unei limitări a drepturilor acestuia. Situația este diferită în ceea ce privește drepturile părții civile.

Este de subliniat și că cerința acoperirii prejudiciului, prin ea însăși, nu are un carac­ter neconstituțional, indiferent de instituția juridică al cărei beneficiu îl con­dițio­nează. În cazul infracțiunilor a căror urmare imediată constă în producerea unui prejudiciu material/micșorarea unui patrimoniu, stabilirea vinovăției inculpatului depinde de probele referitoare la toate elementele de conținut constitutiv, inclusiv cele referitoare la prejudiciu. În consecință, pentru acest tip de infracțiuni, dove­direa existenței prejudiciului este o parte a acțiunii penale, care devine astfel situația‑premisă a soluționării acțiunii civile în procesul penal. 

Acoperirea prejudiciului nu creează o discriminare pe criteriul averii, având în vedere că bunurile restituite nu sunt proprietatea inculpatului (în sensul legii civile), deținerea bunurilor decurgând din producerea urmării imediate a unei infracțiuni. De asemenea, în considerarea beneficiilor sale, stabilirea unui caracter real (acope­rirea prejudiciului se răsfrânge asupra tuturor participanților, chiar dacă nu au con­tri­buit la aceasta, deoarece se răsfrânge asupra gravității infracțiunii prin înlăturarea consecințelor produse situației juridice a părții civile) pare proporțională cu scopul procesului penal.

Stabilirea existenței prejudiciului și a cuantumului acestuia reprezintă proba faptului că acuzatul deține în mod ilegal bunul/bunurile, iar restituirea lor voluntară de către inculpat (și astfel restabilirea situației anterioare prin acoperirea prejudi­ciului) este proba convingerii instanței că fapta nu are un grad de pericol ridicat ori că scopul educativ al sancțiunii ar putea fi atins fără privare de libertate sau că nu există un interes procesual pentru tragerea la răspundere penală. 

În egală măsură, nu există o problemă legată de încălcarea prezumției de nevino­văție. Prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, este stabilită în favoarea persoanei acuzate, care, în considerarea unui interes procesual bine definit (accesul la o situație juridică în care îi este diminuată restrângerea exercițiului unor drepturi) și într‑un cadru procesual în care este informat asupra drepturilor sale, beneficiind de asistență juridică, alege să acopere prejudiciul mai înainte de finalizarea proce­sului penal printr‑o hotărâre definitivă. 

În consecință, singur chestiune care rămâne de soluționat este redactarea unui conținut clar al textului de lege, cu indicarea naturii juridice și enumerarea neechi­vocă a infracțiunilor față de care norma este incidentă, cu indicarea efectelor pe care le produce, la fel ca în cazul tuturor celorlalte instituții juridice.

Note de subsol

^[1] Codul penal a fost publicat în M. Of. nr. 65 din 18 martie 1936 și a fost în vigoare de la 18 martie 1936 până la intrarea în vigoare a Codului penal din 1969.

^[2] Codul penal Carol al II‑lea. Vol. I. Partea generală. Art. 1‑183, adnotat de C.G. Rătescu, I. Ionescu‑Dolj, I.Gr. Periețeanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Tr. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Ed. Librăriei Socec & Co, S.A., București, 1937, p. 210.

^[3] Art. 92 C.pen. 1936: „Restituiri și despăgubiri. Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată și din oficiu, poate fi obligat și la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.
Despăgubirile acordate părții vătămate trebue să constitue întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracțiunii și pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într’o sumă globală. Ele pot consta și într’o rentă anuală, pe timp deter­minat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părților.
Instanța nu poate încuviința atribuirea despăgubirilor sau restituirilor altui scop, chiar dacă partea vătămată ar cere aceasta.
În caz de concurență a amenzii și a cheltuielilor de procedură cu despăgubirile, dacă bunurile condamnatului nu sunt îndestulătoare pentru plata acestora, se dă preferință despăgubirilor”.

^[4] Codul penal Carol al II‑lea, op. cit., p. 211.

^[5] Art. 165 C.pen. italian: „Suspendarea condiționată a pedepsei poate fi subordonată îndepli­nirii obligației de a restitui, de a plăti suma datorată cu titlu de acoperire a daunei sau provizoriu depusă asupra totalului sumei (…).
Judecătorul, în sentință, stabilește termenul în care obligațiunile trebuie îndeplinite”.
Articolul este citat în Codul penal Carol al II-lea, op. cit., p. 156.

^[6] Art. 65 C.pen. 1936: „În cazul unei condamnări la cel mult 2 ani închisoare corecțională, deten­țiune simplă sau amendă, instanța de fond, prin însăși hotărârea condamnatoare, poate suspenda executarea pedepsei pronunțate, pe timp de 3 ani, plus durata pedepsei (…).
Suspendarea executării nu are efect asupra măsurilor de siguranță pronunțate și nici asupra condamnării la despăgubiri civile, restituiri sau cheltuieli de judecată. Instanța poate obliga pe condamnat, ca, înaintea expirării termenului de încercare, să repare daunele fixate de justiție, să execute restituirile și să plătească cheltuielile de judecată”.

^[7] V. Dongoroz, Comentariu, în Codul penal Carol al II‑lea, op. cit., p. 158.

^[8] Codul penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 (B. Of. nr. 79‑79 bis din 21 iunie 1968). Ulterior a fost modificat și republicat în B. Of. nr. 55‑56 din 23 aprilie 1973, iar o a doua republicare a fost realizată în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997. A suferit numeroase modi­ficări, iar forma textelor de lege citate în continuare are în vedere fie ultima modificare a legii, fie forma asupra căreia s‑a pronunțat Curtea Constituțională.

^[9] Art. 74 C.pen. 1969: „Împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante. Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanțe atenuante: (…)
b) stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; (…)
Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ”.

^[10] Vezi, pe larg, distincțiile făcute de art. 76 C.pen. 1969.

^[11] Art. 72 C.pen. 1969: „Criteriile generale de individualizare. La stabilirea și aplicarea pedep­selor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de dispozițiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.
La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de dispozițiile părții generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

^[12] Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010): „Art. XX. Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: (…)
2. După articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74¹, cu următorul cuprins:
«Art. 74¹. În cazul săvârșirii infracțiunilor de gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată și neglijență în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s‑a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la soluționarea cauzei în primă instanță, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. 
Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar. 
Dispozițiile prevăzute la alin. (1) și (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune de același gen, prevăzută de prezentul cod, într‑un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) și (2)»”.

^[13] Decizia Curții Constituționale nr. 573 din 3 mai 2011 (M. Of. 363 din 25 mai 2011) prezintă o serie de argumente care țin de lipsa de claritate a textului de lege din art. 74¹ C.pen. 1969: „1. Prin condiționarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluționarea cauzei în primă instanță, este afectat principiul egalității cetățenilor în fața legii – art. 16 alin. (1) din Constituție. (…) În cauza de față, tratamentul juridic de clemență opoza­bil învinuiților sau inculpaților care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancțiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situația diferită în care s‑ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluționării cauzei. (…)

De altfel, Curtea Constituțională s‑a mai pronunțat în acest sens (…), prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003 (…), a arătat că, «sub aspectul incidenței actului de clemență colectivă, toți infrac­torii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într‑o situație identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr‑o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, și să beneficieze astfel de grațiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr‑o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemență, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic». (…)

2. Pe lângă cele expuse mai sus, Curtea mai constată următoarele:

Atât alin. (1), cât și alin. (2) al art. 74¹ din Codul penal folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Astfel, se arată că textul este aplicabil în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni din Codul penal expres și limitativ enumerate, ori în cazul «unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale».

Totodată, după ce în primul alineat se prevede că limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cel de‑al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este până la 100.000 euro) norma nu mai are aceeași forță, lăsând judecătorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amenda (redactarea folosită «se poate»), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformă din nou în dispoziție, judecătorul fiind obligat să aplice o sancțiune cu caracter administrativ.

(…) din redactarea aceluiași alineat nu se desprinde cu suficientă claritate și precizie care pot fi acele «unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale», putându‑se ajunge la o înțelegere deficitară a conceptului de infracțiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene ori infracțiunile în legătură directă cu infrac­țiunile de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancțio­narea faptelor de corupție).

(…) Nu în ultimul rând, Curtea constată că (…) legiuitorul s‑a limitat la adăugarea acestui articol, fără a‑i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituției, putând fi circumstanțe atenuante; împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a răspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b¹) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 18¹ din Codul penal.

De asemenea, o problemă deosebită o ridică situația în care există mai mulți participanți la săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definită în mod univoc natura juridică a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacă și în ce măsură pot fi aplicabile dispozițiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanțele personale și reale și potrivit căruia termenul de «circumstanțe» are un înțeles larg, incluzând toate împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire).

(…) 3. Cât privește dispozițiile art. 74¹ alin. (3) din Codul penal referitoare la măsura înlăturării beneficiului prevăzut în primele două alineate pentru inculpații care au mai săvârșit o infracțiune de același gen într‑un interval de 5 ani și care s‑au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsă, Curtea constată că acestea constituie o normă de trimitere și nu pot fi disociate de alin. (1) și (2) ale art. 74¹ din Codul penal, întrucât reprezintă consecința lor directă. Acest fapt generează inapli­cabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existență de sine stătătoare în absența normei la care se face trimitere. Așa fiind, viciul de neconstituționalitate constatat în privința art. 74¹ alin. (1) și (2) se extinde în mod corespunzător și cu privire la dispozițiile art. 74¹ alin. (3) din același cod, astfel încât instanța de contencios constituțional constată că și acestea sunt neconstituționale”.

^[14] „Curtea constată că reglementări similare se găsesc și în alte legislații europene. Însă în acestea repararea pagubei produsă printr‑o infracțiune reprezintă o circumstanță atenuantă. (…)

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul penal, «tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani». Ținând seama de acest text, Curtea constată că legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situația tentativei în cazul infracțiunilor de prejudiciu ce intră sub incidența dispozițiilor art. 74¹ din Codul penal. Aceasta conduce la o situație inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracțiunea de înșelăciune să primească aceeași pedeapsă ca și un inculpat cercetat pentru aceeași infracțiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condițiile art. 74¹ alin. (1) din Codul penal (…)”.

^[15] Vezi considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018): „(…) Într‑o a doua opinie, s‑a considerat că infracțiunea prevăzută de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este o infracțiune economică de natură a‑i fi aplicabile dispozițiile art. 74¹ din Codul penal din 1968, având în vedere urmarea produsă, respectiv prejudicierea intereselor financiare ale Uniunii Europene.
S‑a susținut că fapta are natură patrimonială și este o infracțiune de rezultat, iar sumele de bani sunt acordate pentru desfășurarea unei activități comerciale.
Relațiile derulate sunt specifice unor agenți economici și se bazează pe buna‑credință și loialitatea partenerilor implicați.
În acest sens au opinat curțile de apel: Cluj, București, Secția I penală, Ploiești, Suceava, Timișoa­ra și majoritatea judecătorilor Curții de Apel Galați, tribunalele: Giurgiu, Bihor, Caraș‑Severin, Arad, precum și judecătoriile: Sector 6 București, Bolintin‑Vale, Zalău, Reghin, Harghita.
S‑a identificat jurisprudență la nivelul curților de apel Alba Iulia, Brașov, București și Ploiești (…)”.

^[16] Art. 81 alin. (4) C.pen. 1969: „Condițiile de aplicare a suspendării condiționate. În cazul con­dam­nării pentru o infracțiune prin care s‑a produs o pagubă, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei numai dacă până la pronunțarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare”.

^[17] Decizia Curții Constituționale nr. 463 din 13 noiembrie 1997 (M. Of. nr. 53 din 6 februarie 1998): „(…) Curtea constată că dispozițiile art. 81 alin. (4) din Codul penal, condiționând luarea unei măsuri de politică penală cu grave consecințe, cum este suspendarea condiționată a execu­tării pedepsei de soluționarea unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discrimi­nare între cetățeni și vine în contradicție cu prevederile art. 4 alin. (2) și ale art. 16 din Constituție. Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care el este îndreptățit din punctul de vedere al politicii penale și al dreptului penal, nu‑i poate fi interzis pe criterii străine justiției penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul care nu are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului înaintea pronunțării hotărârii de condamnare nu poate avea acces la condamnarea cu suspendarea executării pedepsei. Această reglementare legală determină o discriminare pe criteriul averii”.

^[18] Codul penal Carol al II‑lea, op. cit., p. 211.

^[19] Art. 84 C.pen. 1969: „Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut putința de a îndeplini acele obligații”.

Art. 86⁴ alin. (1) C.pen. 1969: „Dispozițiile art. 83 și 84 se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere”.

Art. 110¹ alin. (2) C.pen. 1969: „Dispozițiile art. 81 alin. (3) și (4), art. 82 alin. (3), art. 83, 84 și 86 se aplică în mod corespunzător”.

^[20] Art. 90 C.pen. 1969: „Condițiile înlocuirii. Instanța poate dispune înlocuirea răspunderii pena­le cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amendă ori s‑au săvârșit infracțiunile prevăzute în art. 208, 213, art. 215 alin. (1), art. 215¹ alin. (1), art. 217 alin. (1), art. 219 alin. (1), dacă valoarea pagubei nu depășește 10 lei sau infrac­țiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depășește 50 lei;
b) fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave;
c) paguba pricinuită prin infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii;
d) din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă că acesta regretă fapta;
e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s‑au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în situațiile prevăzute în art. 38”.

^[21] De exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 8 din 17 ianuarie 2012 (M. Of. nr. 137 din 29 februarie 2012): „(…) Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale contestate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 22 din 11 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al Româ­niei, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul penal, statuând că (…) în cazul înlocuirii răspunderii penale este vorba de fapte care constituie infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic, pentru care legea permite instanței judecătorești competente să înlo­cuiască, în anumite condiții, răspunderea penală pentru fapta săvârșită cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ. (…) Totodată, Curtea mai constată că autorul excep­ției, inculpat în speță, a ridicat problema lipsei gradului de pericol social al infracțiunilor săvârșite, respectiv de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută și pedepsită de art. 279 din Codul penal și de braconaj, prevăzută și pedepsită de art. 42 lit. a) și b) din Legea nr. 407/2006, pentru care nu este posibilă înlocuirea răspunderii penale. Or, aprecierea privind excluderea infracțiunilor de mai sus de la aplicarea unei pedepse, pentru motivul că aceste fapte au un grad de pericol social redus, nu este o problemă de ordin constituțional, ci una de politică legislativă. De altfel, așa cum s‑a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, implicarea Curții în domeniul legiferării și al politicii penale excedează competenței sale, fiind o imixtiune în competența altor autorități statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept potrivit căruia, în materie de competență, legea este de strictă interpretare. Așa fiind, este dreptul legiuitorului de a stabili, prin lege organică, în ce cazuri și în ce condiții răspunderea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ. În sfârșit, împrejurarea că în speță s‑a dispus față de un coinculpat scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în temeiul art. 18¹ din Codul penal și art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. b¹) din Codul de procedură penală nu constituie eo ipso un motiv de neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate din perspectiva unei discriminări. Curtea constată că acestea sunt argumente ce țin de fondul cauzei și care nu pot reprezenta un veritabil temei de neconstituționalitate, deoarece instanța de contencios constitu­țional analizează compatibilitatea unor dispoziții legale cu Legea fundamentală și nicidecum constituționalitatea unor decizii luate de organele judiciare (…)”.

^[22] Art. 137 C.pen. 1969: „Condițiile reabilitării judecătorești. Cererea de reabilitare judecăto­reas­că se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: (…)
d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri, sau când instanța constată că cel condamnat și‑a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare.
Când instanța constată că nu este îndeplinită condiția de la lit. d), dar aceasta nu se datorește relei‑voințe a condamnatului, poate dispune reabilitarea”.

^[23] Legea nr. 301/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004. Intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost amânată prin O.U.G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 – Codul penal și a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de orga­nele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 552 din 28 iunie 2005), O.U.G. nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006) (termenul prevăzut la art. 512 se prorogă la data de 1 septembrie 2008), O.U.G. nr. 73/2008 pentru prorogarea terme­nelor de intrare în vigoare a Legii nr. 301/2004 – Codul penal și a Legii nr. 294/2004 privind execu­tarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 440 din 12 iunie 2008) (prorogă, până la 1 septembrie 2009, termenul prevăzut la art. 512).

^[24] Art. 90 C.pen. 2004: „Circumstanțe atenuante judiciare. (1) Următoarele împrejurări pot constitui circumstanțe atenuante judiciare: (…)
b) stăruința depusă de făptuitor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; (…)”.

^[25] Secțiunea a 6‑a – „Renunțarea la pedeapsă și amânarea aplicării pedepsei pentru persoana fizică” a Capitolului VI – „Individualizarea pedepselor” din Titlul III – „Pedepsele” al Părții speciale a Codului penal din 2004:
– art. 108: „Renunțarea la pedeapsă. În cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă inculpatului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse”;
– art. 109: „Amânarea aplicării pedepsei. (1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia dacă inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea de a‑l acoperi, iar după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei”;
– art. 126; „Renunțarea la pedeapsa aplicabilă minorului. În cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse”;
– art. 127: „Amânarea aplicării pedepsei minorului. (1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea de a‑l acoperi și după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei”.

^[26] Art. 154 C.pen. 2004: „Condițiile reabilitării judecătorești. (1) Cererea de reabilitare judecă­torească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: (…)
d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri, sau când instanța constată că cel condamnat și‑a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare.
(2) Când instanța constată că nu este îndeplinită condiția de la alin. (1) lit. d), dar aceasta nu se datorează relei‑voințe a condamnatului, poate dispune reabilitarea”.

^[27] Legea nr. 286/2009 a fost publicată în M. Of nr. 510 din 24 iulie 2009 și ulterior modificată de mai multe ori.

^[28] Art. 100 C.pen.: „Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii. (1) Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: (…)
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; (…)”.

^[29] Vezi Decizia Curții Constituționale nr. 463/1997 referitoare la excepția de neconstituționa­litate a dispozițiilor art. 81 alin. (4) C.pen. 1969, citată mai sus. 

^[30] Art. 83 C.pen.; „Condițiile amânării aplicării pedepsei. (1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: (…)
d) în raport de persoana infractorului, (…) de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, (…) instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată”.

^[31] Art. 91 C.pen.: „Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. (1) Instanța poa­te dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite urmă­toarele condiții: (…)
d) în raport de persoana infractorului, (…) de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, (…) instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată”.

^[32] Revocarea amânării aplicării pedepsei [art. 88 alin. (2) C.pen.: „În cazul când, până la expi­rarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obliga­țiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedep­sei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească”] și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (2) C.pen.: „Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obliga­țiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească”].

^[33] Art. 168 C.pen.: „Condițiile reabilitării judecătorești. Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: (…)
b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și‑a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri”.

^[34] Art. 74 C.pen.: „Criteriile generale de individualizare a pedepsei. (1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: (…)
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; (…)
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; (…)”. 

^[35] Art. 75 C.pen.: „Circumstanțe atenuante. (1) Următoarele împrejurări constituie circum­stan­țe atenuante legale: (…)
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într‑un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, furt calificat, tâlhărie, pira­terie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra secu­rității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive și al precursorilor de explo­zivi restricționați, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juri­dic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, privind regimul juridic al substan­țelor dopante, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea porno­grafiei și a celor la regimul adopțiilor. 
(2) Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii; (…)”.

^[36] L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală Curs pentru studenții anului II, ed. a 3‑a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 550‑551. 

^[37] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 247 din 7 iunie 2016, www.scj.ro: „Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că se impune reținerea circumstanței atenuante dintre cele prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) teza I C.pen. în condițiile în care au fost identificate eforturi depuse de inculpată pentru a înlătura consecințele infracțiunii comise. Se constată, așadar, că susținerile inculpatei în ceea ce privește acoperirea prejudiciului sunt reale, din recipisa din 26 ianuarie 2016 emisă de SC L. SA rezultând consemnarea sumei de 21.904,22 lei pe seama și la dispoziția numitei B. (partea civilă), reprezentând prejudiciu în dosarul nr. x/59/2015”.

^[38] Legea a fost publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, iar analiza de față vizează modifi­carea produsă prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), respectiv prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și comba­terea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 332 din 1 aprilie 2021), O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal‑buge­tare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 1202 din 18 decembrie 2021).

^[39] Art. 10 (privind cauze de reducere a pedepselor, interdicții și decăderi): „(1) În cazul săvâr­șirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6¹, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda.
(1¹) În cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6¹, 8 sau 9 nu depășește valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit inte­gral, fapta nu se pedepsește, aplicându‑se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.
(1²) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1¹).
(2) Dispozițiile prevăzute la alin. (1) și (1¹) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într‑un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) sau (1¹)”.

^[40] De exemplu, prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (M. Of. nr. 87 din 28 ianua­rie 2022), s‑a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel București, Secția a II‑a penală, și s‑a stabilit că „dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (1¹) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul”.