Amprenta echității în spațiul elementului de extraneitate – elemente de statut familial

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 27-55.

Argument

De la non-reglementare la consacrare legală, traseul instituțiilor este diferit. O primă direcție de evoluție consemnează „la vedere” acumulări jurisprudențiale și doctrinare, urmate de reglementarea așteptată. În acest caz, prevederile noi se grefează pe un soclu temeinic, cu un trecut consistent. Dacă ar fi să exemplificăm, reglementarea drepturilor personalității în Codul civil din 2011 a fost un pas îndelung construit. Deși existența acestor drepturi a fost semnalată, în forma unui germene de reglementare, în anul 1954 (Decretul nr. 31/1954^[1]), dreptul român le-a consacrat, in terminis, abia prin textul Codului civil din 2011^[2].

Cea de a doua direcție de evoluție se remarcă prin modalitatea în care textul de lege își face apariția și este integrat în peisajul legislativ național. De la o reglementare tradițională, aparent greu de zdruncinat, apare necesitatea unui tipar nou. Rădăcinile bine ancorate ale tradiției interferează cu noile realități și – la confluență, dau naștere unor instituții care nu au nici istorie, nici vechime, ci doar prezent. Exemplele nu sunt puține, în dreptul internațional privat al familiei. Tradiția este generatoare de forme inedite și se bucură, adesea, de sprijin jurisprudențial semnificativ. În acest cadru de evoluție, se constată un istoric sinuos, iar dificultatea provine, în principal, din absența totală a unui precedent reglementar. Fundamentul schimbării este preponderent generat de practică, dar – alături de aceasta, se întrezărește echitatea. Contribuția echității nu este simplu vizibilă sau cuantificabilă. Argumentele echității au câștigat teren treptat, iar practica judiciară și doctrina le-a valorificat înainte ca ordinea juridică (națională sau europeană, după caz) să le asimileze. Într-un proces complicat și esențialmente gradual, echitatea a „mișcat” piatra tradiției și a contribuit la crearea sau la reformarea unor concepte și instituții ale familiei. Dreptul substanțial și conflictele de legi au destine paralele. Este un „dat” ca cele două sisteme de norme să se nască în momente apropiate (dacă nu în momente identice) și să se dezvolte, cu înrâuriri reciproce. Instituțiile care poartă marca echității în dreptul substanțial se regăsesc, de regulă, în același perimetru al dreptului conflictual. Interesant este că influențele nu sunt unilaterale, așa cum s-ar putea crede. În mod evident, dreptul substanțial are un cuvânt semnificativ, pentru calificarea și conținutul instituțiilor în dreptul internațional privat. Căsătoria, de pildă, nu are mai multe (sau alte) impedimente și condiții de fond pozitive în dreptul internațional privat, față de dreptul substanțial. Regimul matrimonial rămâne în dreptul conflictual (la fel ca în dreptul substanțial) supus alegerii părților, prin intermediul convenției matrimoniale. Doar că această convenție respectă reguli pe care elementul străin le impune pentru încheierea valabilă. În plus, cea de a doua convenție pe care soții sau viitorii soți o au la dispoziție privește alegerea pentru regimul matrimonial (acest acord este specific elementului străin). Spunem „pe care soții sau viitorii soți o au la dispoziție” – în sensul că desemnarea unei legi aplicabile regimului matrimonial este o facultate, fără să fie o obligație ce revine acestora. În cazul în care nu vor alege dreptul, acesta se va determina potrivit indiciilor de localizare obiectivă.

Am afirmat că influența este reciprocă, nicidecum unilaterală, în evoluția instituțiilor. Din zona de acțiune a dreptului internațional privat, o serie de probleme au potențat reglementarea substanțială. Un exemplu este surogatul cu element de extraneitate, care a repus într-o dezbatere de actualitate posibilitatea/necesitatea consacrării maternității de substituție în sistemele juridice naționale. Frecvența solicitărilor de transcriere a actelor de naștere ale copiilor născuți în străinătate, prin surogat, are deja fundament jurisprudențial, întemeiat pe interesul superior al copilului. Nu este exclus ca, în viitor, unele dintre legiferările dreptului continental să consacre norme de permisivitate față de utilizarea acestei tehnici medicale.

Dincolo de instituții care se bucură de o vechime considerabilă și o tradiție incontestabilă (căsătoria, regimul matrimonial), viața de familie lasă loc spațiului de reformă și de inovație. Alături de uniunea de cuplu consacrată (căsătoria) au intrat în dezbatere alte două modalități în care cuplurile funcționează pe mapamond: parteneriatul civil (o instituție fără tradiție și cu o „vechime” de aproximativ 30 de ani) și concubinajul. Acesta din urmă a existat de facto, în toate timpurile, însă efectele sale juridice sunt limitat (sau uneori, deloc) recunoscute în dreptul național.

Echitatea are multiple fațete de drept internațional privat al familiei. De asemenea, are valențe diverse, în cadrul fiecăreia dintre instituții. Ar fi dificil de precizat care este expresia sa determinantă, în fiecare caz în parte. Ceea ce se poate afirma, este existența unor rădăcini certe ale echității în contextul evoluției vieții de familie transfrontaliere. S-a dovedit că, de la echitate la reglementare, traseul parcurs a contribuit în mod semnificativ la schimbare. Echitatea este esențială în dinamica schimbării și garantează viabilitatea reformelor legislative, în materii marcate profund de tradiție. Raporturile de familie cu element de extraneitate sunt predestinate a reflecta comunitatea valorilor și, totodată, tezaurul specificului național. De la nucleul de bază tradițional, au operat o serie de extinderi, cu rol important în apariția formelor netradiționale ale vieții de familie.

Ne vom opri – din ansamblul problemelor, la două chestiuni care implică echitatea. Prima dintre acestea privește acceptarea normativă a parteneriatului civil/înregistrat (în unele state), pe fondul tradiției reprezentate de căsătoria heterosexuală. Apoi, vom identifica resortul acceptării transfrontaliere a efectelor gestației pentru altul – în condițiile în care ordinea publică de drept internațional privat și fraudarea legii sunt obstacole „de forță” în sistemele naționale. Chestiunea prealabilă pe care o vom examina privește extinderea, tot pe terenul echității, a noțiunii „viață de familie”.

§1. Extinderea noțiunii de „viață de familie”

Viața de familie nu s-a simplificat, odată cu trecerea timpului, așa cum, probabil, ar fi fost de așteptat, într-un domeniu care nu se află în prima linie a schimbărilor. Cadrului clasic al căsătoriei i s-au alăturat (complementar) uniunile de cuplu, care implică statute patrimoniale distincte. Materia uniunilor netradiționale este extrem de ofertantă, din perspectivă diversă. Alternativele paraconjugale, drepturile și obligațiile părților, implicațiile în materie de proprietate, succesiune, filiație, încheierea uniunii de cuplu între persoane de același sex – sunt doar câteva teme care dau loc reflecției de lege ferenda. În spațiul elementului extraneitate, atât parteneriatul civil, cât și concubinajul (sau uniunea liberă) sunt teren al interogațiilor.

Practica judiciară a făcut aplicarea ideii că, în contextul conviețuirii de facto, anumite persoane au acces la dispoziții legale destinate membrilor de familie. Pe o linie congruentă, jurisprudența europeană și cea națională au validat dreptul de refuz al audierii, în cazul concubinilor (în cauze de natură penală). În Van der Heijden contra Olandei^[3], instanța europeană a reținut că viața de familie nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie, ci poate include și relații de facto. Au fost luați în considerare o serie de factori – împrejurarea că membrii cuplului trăiesc împreună, durata și stabilitatea relației, nașterea copiilor cuplului etc. În speță, cei doi copii au fost recunoscuți de către inculpat, astfel că s-a constatat existența vieții de familie. Deși obligația de a depune mărturie este o obligație civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie împotriva concubinului său a constituit o ingerință în dreptul de a-i fi respectată viața de familie^[4] (parag. 24).

Tratamentul egal pentru situații comparabile se naște din echitate. Câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal (parag. 35). Grefată pe o accepțiune extensivă a „vieții de familie”, noțiunea „membru de familie” are în conținut nu numai rudele apropiate, ci și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Curtea Constituțională a României a notat că o astfel de soluție este pe deplin justificată având în vedere numărul mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă și absența unui temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite.

Dacă sub anumite aspecte apropierile între uniunile de cuplu conduc la asimilare (în contextul vieții de familie) există și aspecte excluse. În pofida faptului că textul art. 26 din Constituția României se referă la viața de familie, noțiune care are în mod evident o sferă mai largă decât căsătoria, Curtea Constituțională a României a apreciat că dreptul la pensie de urmaș al soțului supraviețuitor, prevăzut de lege pentru „soț”, nu ar trebui să existe și pentru concubinul supraviețuitor. Instanța a apreciat că asimilarea relațiilor de concubinaj sub anumite aspecte cu relațiile dintre soți și protecția acordată acestora în respectul prevederilor constituționale nu poate fi interpretată ca având semnificația unui regim juridic identic pentru persoanele care au trăit în concubinaj cu cele care au ales să se căsătorească^[5].

Pe aceeași linie de extindere (pentru situații comparabile), relația întreținută de un cuplu de același sex se circumscrie nu numai noțiunii de „viață privată”, ci și noțiunii de „viață de familie” – în mod asemănător unui cuplu de sex opus, aflat în aceeași situație. Cauza Vallianatos și alții contra Greciei (CEDO, 7 noiembrie 2013^[6]) a afirmat necesitatea consacrării legale a egalității de situație, în cazul pactului de viață comună. Acesta trebuie deschis ambelor categorii – persoane de sex diferit, persoane de același sex. În țara noastră, proiectele legislative au avut în vedere ambele modele de parteneriat, între persoane de sex diferit și între persoane de același sex [exemplificativ: art. 1 alin. (2) din propunerile Pl-x nr. 670/2013, Pl-x nr. 340/2015 – parteneriatul civil este un contract încheiat, „fără niciun fel de discriminare, între două persoane care decid să conviețuiască” în baza afecțiunii, respectului și sprijinului reciproc; art. 2 lit. a) propunerea Pl-x nr. 152/2019; art. 1 alin. (2), propunerea Pl-x nr. 153/2019; în propunerea Pl-x nr. 340/2015 se deduce faptul că parteneriatul se poate încheia și între persoane de același sex: „contract de parteneriat civil este contractul încheiat între două persoane fizice în condițiile prezentei legi” – art. 2 lit. a), idee enunțată și în art. 1 alin. (2); între condițiile de fond nu este menționată diferența de sex – art. 5 și art. 7].

Extinderea noțiunii de „viață de familie” are explicații multiple, de naturi diverse. Interesează, în acest context, rolul jurisprudenței obligatorii, al cărei ecou este vizibil în perimetrul statelor membre. Soluția instituțională de tradiție, la nivel național, este căsătoria^[7], în varianta clasică (uniune a persoanelor de sex diferit). În virtutea extinderii, căsătoria nu mai este spațiul în care bărbatul și femeia pun bazele unei familii, cu rolul esențial de a contribui la perpetuarea speciei. Instituția căsătoriei a devenit tiparul sau cadrul juridic în care două persoane (de sex diferit sau de același sex) au posibilitatea de a conviețui, prin legarea unor raporturi personale și cu caracter patrimonial. Căsătoria, în noua viziune, promovată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu mai este pusă în relație cu procrearea (jurisprudența europeană, de exemplu, afirmă extinderea căsătoriei tradiționale și asupra căsătoriei încheiate de transsexual, pe motiv că procrearea nu este o condiție esențială a căsătoriei^[8]).

Care sunt formele-rezultat ale extinderii noțiunii de „viață de familie”? Tiparele de noutate sunt parteneriatul civil și concubinajul. O formulă inedită (de fapt, o formulă care variază cadrul căsătoriei) este căsătoria între persoane de același sex. A fost inițiată și o nouă terminologie – cea clasică fiind căsătoria (înțelegând aici, căsătoria heterosexuală). Fără unitate de limbaj, parteneriatul civil se regăsește sub denumirea „parteneriat înregistrat” [Regulamentul (UE) nr. 2016/1104^[9] folosește acest termen], „pact civil de solidaritate” (pacte civil de solidarité) în dreptul francez; „coabitare legală” (cohabitation légale) în dreptul belgian; „parteneriat de viață” în dreptul german (eingetragene Lebensgemeinschaft); „uniune civilă” (unione civile, civil union) în Italia, Anglia; „pact de viață comună” în Grecia. Vom utiliza, în cele ce urmează, expresia „parteneriat civil” întrucât aceasta este formularea dreptului pozitiv român [art. 277 alin. (3) C. civ.]. Uniunea de fapt sau uniunea liberă este, îndeobște, cunoscută drept „concubinaj”. „Mariage pour tous” trimite la căsătoria homosexuală.

Simpla coabitare de fapt și parteneriatul (ultimul, intermediar, între căsătorie și concubinaj^[10]) sunt circumscrise, din perspectiva standardelor europene, accepțiunii largi a „vieții de familie”. Doctrina enumeră, între criteriile de determinare a existenței vieții de familie de facto, împrejurarea că membrii cuplului conviețuiesc, durata relației, împrejurarea că au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace^[11].

§2. Acceptarea normativă a parteneriatului civil

2.1. Tipare netradiționale de cuplu

Fără o tradiție în urmă (precum căsătoria) și fără o istorie propriu-zisă, parteneriatul civil este o instituție care nu are acceptare unanimă. De ultimă oră, Curtea de la Strasbourg a condamnat statul român pentru neîndeplinirea obligației pozitive de a asigura cuplurilor de același sex un cadru legal pentru desfășurarea vieții de familie. Hotărârea pronunțată este încă un pas, în demersul alinierii statelor europene la necesitatea a oferi alternative la căsătorie^[12].

Care este resortul intim al consacrării legale a parteneriatului civil? Care este mecanismul tendinței ascendente în reglementare – de la stat la stat, într-o perioadă care cumulează mai bine de 30 de ani? Identificăm „rădăcini” în echitate, în intenția de a asigura egalitatea de tratament între persoanele căsătorite și persoanele care nu optează pentru căsătorie (în sensul tradițional, de căsătorie între persoane de sex diferit) sau care nu pot valorifica, la nivel național, căsătoria între persoane de același sex. Doctrina consemnează: «Pentru a permite persoanelor de același sex aflate în cuplu să obțină toate (sau majoritatea) drepturilor cuplurilor căsătorite de sex opus, imediat după înregistrarea oficială în fața unui funcționar public, dar continuând să le excludă de la căsătorie, guvernele au început să creeze o instituție nouă, „separată, dar egală (sau aproape egală)”, cunoscută ca „parteneriat înregistrat”, „uniune civilă”, „parteneriat civil” sau „parteneriat domestic”. În urmă cu treizeci de ani, în 1989, Danemarca a început această a doua tendință globală prin adoptarea unei legi care permitea membrilor unui cuplu de același sex (dar nu un cuplu de sex opus) să devină „parteneri înregistrați»^[13]. Pe teritoriul S.U.A., legiuitorul din Vermont a urmat o linie jurisprudențială și a consacrat „uniunea civilă” (2000). Curtea Supremă a statului pronunțase o hotărâre care conferea cuplurilor de același sex toate drepturile aferente căsătoriei – dar a lăsat la latitudinea legiuitorului să decidă denumirea acestui „pachet de drepturi”^[14]. Chiar și la nivelul statelor europene, diferențele sunt foarte mari, atât în ceea ce privește reglementarea parteneriatului^[15], cât și măsura în care parteneriatul cu element de extraneitate este recunoscut pe teritoriul forului^[16]. În ce privește parteneriatul civil, câteva variante legislative au fost „testate” în țara noastră, de lege ferenda. Proiectele de lege au propus definirea parteneriatului civil ca fiind „«uniunea liber consimțită dintre două persoane de sex diferit sau de același sex» sau «uniunea liber consimțită dintre două persoane fizice în vederea organizării vieții lor comune, care va fi recunoscută și protejată ca viață de familie»”^[17].

Concubinajul este consacrat într-un număr restrâns de state. Uniune de fapt, concubinajul se caracterizează, spre diferență de căsătorie și de parteneriatul civil, prin absența oricărei formalizări a coabitării. Importanța distincției este subliniată în preambulul Regulamentului (UE) 2016/1104: „Modul în care sunt prevăzute în legislația statelor membre alte forme de uniune decât căsătoria diferă de la un stat la altul și ar trebui făcută o distincție între cuplurile a căror uniune este recunoscută instituțional prin înregistrarea parteneriatelor la o autoritate publică și cuplurile care conviețuiesc de facto. Chiar dacă anumite state membre reglementează uniunile de facto, acestea ar trebui disociate de parteneriatele înregistrate (s.n.), al căror caracter oficial permite luarea în considerare a specificității acestora și definirea dispozițiilor care le sunt aplicabile printr-un instrument al Uniunii” (considerentul 16). Concubinajul primește efecte juridice într-un număr redus de state (de exemplu, în dreptul olandez), în general fiind privit ca uniune liberă, care nu generează efectele juridice specifice căsătoriei^[18] sau parteneriatelor civile. „Pentru prima oară în România au fost recunoscute anumite efecte concubinajului prin noul Cod civil, astfel: – art. 426 introduce prezumția de paternitate și între concubini, cu condiția dovedirii conviețuirii în perioada timpului legal al concepției și – art. 441 prevede că reproducerea umană asistată medical cu terț donator poate fi solicitată și de părinți (un bărbat și o femeie) care nu sunt căsătoriți. Este adevărat că nu se solicită existența unei perioade de conviețuire anterior cererii, așa cum prevede, de exemplu, legislația franceză, dar credem că legiuitorul a avut în vedere cuplurile căsătorite sau cele de concubini, pentru că doar acestea pot asigura stabilitatea necesară copilului ce se va naște prin aplicarea acestei proceduri”^[19].

În spațiul elementului de extraneitate, parteneriatele civile/înregistratesunt un cadru juridic pentru cuplurile internaționale de sex diferit sau de același sex. Angajamentele partenerilor nefiind asumate în contextul unei ceremonii precum celebrarea căsătoriei, nu se poate vorbi nici de îndatoririle de fidelitate sau coabitare și nici de un statut matrimonial. Totuși, prin comparație cu uniunile libere, parteneriatele înregistrate sunt generatoare de raporturi juridice specifice, pe care este dificil a le cuprinde și – cu atât mai mult – este dificil a le uniformiza, la nivel macro sau microregional. Se poate vorbi de un regim patrimonial al partenerilor, care include relațiile de natură patrimonială, create, de regulă, prin înregistrarea parteneriatului.

2.2. Relații comparabile cu căsătoria

Regulamentele europene recurg la sintagma „relații comparabile cu căsătoria”, atunci când se referă la situații ce prezintă elemente de similitudine cu căsătoria. Sunt vizate toate formele de conjugalitate care intră în accepțiunea largă a „vieții de familie” – fără a deosebi după cum sunt oficializate sau nu.

Cu titlu de exemplu, sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale^[20], „obligațiile rezultate din relații de familie și din relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile (s.n.)”, precum și „obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei (s.n.), precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni” [art. 1 alin. (2) lit. b)]. În raport cu aceste prevederi, obligațiile rezultate din relațiile de familie se vor supune dreptului național sau dreptului european, iar obligațiile rezultate din relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, vor fi supuse acelorași dispoziții. Mai departe, obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale sunt guvernate de Regulamentul (UE) 2016/1103, iar aspectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate intră sub dispozițiile Regulamentului (UE) 2016/1104.

Excluderile sunt reluate, în aceeași termeni, în Regulamentul (CE) nr. 864/2007 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale [art. 1 alin. (2) lit. a) și b)]^[21]. Relațiile de familie ar trebui să cuprindă filiația, căsătoria, afinitatea și rudenia colaterală. Relațiile cu efecte comparabile celor ale căsătoriei și ale altor relații de familie, menționate la articolul 1 alineatul (2), ar trebui interpretate în conformitate cu dreptul statului membru în care se află instanța sesizată (considerentul 8 din Roma I, considerentul 10 din Roma II).

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 exclude din domeniul său relațiile de familie și relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, precum și chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei [art. 1 alin. (2) lit. a) și d)]^[22]. Relațiile de familie exced sferei sale de aplicare, constituind chestiuni prealabile guvernate de legea forului; sunt excluse și relațiile care, potrivit legii aplicabile, sunt considerate a avea efecte comparabile cu ale căsătoriei^[23].

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială^[24] exclude, între altele, starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei [art. 1 alin. (2) lit. a)].

Regulamentul nr. 655/2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială^[25] nu se aplică drepturilor de proprietate care decurg dintr-un regim matrimonial sau dintr-o relație considerată de legea aplicabilă unei astfel de relații ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei [art. 2 alin. (2) lit. a)]. Intră în sfera acestei excluderi orice statut patrimonial ce rezultă dintr-o uniune de cuplu de tipul parteneriatului civil, căsătoriei între persoane de același sex ș.a.

Actele normative europene au ca destinație a excluderilor o arie largă de materii. Căsătoria și regimul matrimonial sunt instituțiile clasice, care se regăsesc în dreptul pozitiv al statelor membre și, după caz, în dreptul european. Începând cu anul 2019, se aplică prevederile referitoare la conflictele de legi și conflictele de jurisdicții în materia regimurilor matrimoniale europene. Mecanismul de cooperare judiciară include, alături de regimul matrimonial, statutul patrimonial european al partenerilor înregistrați. Acesta din urmă se încadrează la categoria relațiilor comparabile cu relațiile rezultate (potrivit legii aplicabile) din regimul matrimonial. Pe bună dreptate, legiuitorul european pune pe poziție de egalitate instituțiile – din perspectiva excluderilor. În ce privește căsătoria și regimul patrimonial al soților, situația este clară, iar terminologia este consacrată – textele de lege se referă la căsătoria clasică, monogamă, între persoanele de sex diferit și regimul matrimonial. În schimb, unitatea de limbaj lipsește, atunci când se referă la uniunile paraconjugale – uniuni care sunt oficializate (de exemplu, parteneriatul civil sau înregistrat) sau nu (concubinajul). De asemenea, lipsesc unitatea sau convergența reglementării, sub aspectul conținutului instituțiilor netradiționale.

Prin urmare, pentru a crea o arie cuprinzătoare și pertinentă a materiilor excluse, a fost preferată expresia „relații comparabile” – care include tot ceea ce nu este căsătorie (în sensul tradițional) și tot ce nu intră în sfera regimului matrimonial. Ne gândim la parteneriatul civil/înregistrat, la căsătoria poligamă, la căsătoria între persoane de același sex, la concubinaj sau orice uniune liberă (indiferent de denumire), precum și la statutele patrimoniale aferente. Termenul „comparabile” exprimă ideea că uniunile de cuplu presupun (cel puțin într-o anumită măsură) regimul de viață comun, gestionarea bunurilor, drepturi și obligații ale părților. În același timp, se sugerează faptul că nu suntem în prezența unor regimuri identice cu căsătoria, dar care pot avea elemente de similitudine cu aceasta. „Comparabil” nu înseamnă „identic”, ci lasă loc unor regimuri care prezintă elemente comune cu căsătoria, dar au și propriile caracteristici. Atât parteneriatul, cât și concubinajul^[26] se caracterizează prin statute patrimoniale care nu se suprapun cu căsătoria. Cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „Pentru a desemna și asemenea realități juridice, pot fi utilizate expresii precum regim «cvasimatrimonial» sau «paramatrimonial», din dezideratul de a conserva sensul originar al noțiunii de «regim matrimonial» ca fiind atașat exclusiv raporturilor patrimoniale întemeiate pe căsătorie. Ele reflectă mai degrabă ceea ce nu sunt aceste regimuri, adică faptul că nu sunt regimuri matrimoniale,ci regimuri patrimoniale care aspiră la un statut similar regimurilor matrimoniale”^[27].

2.3. Câteva idei care concretizează echitatea în materie de parteneriate^[28]

A. Odată ce viața de familie a primit accepțiune largă, este echitabil a identifica o modalitate „intermediară” de gestionare a relației de cuplu. Între căsătorie și concubinaj, parteneriatul civil este o formă de conjugalitate care îndeplinește cel puțin două deziderate: cuplurile de același sex se bucură de un regim juridic consacrat legal, iar persoanele care nu doresc să oficializeze o căsătorie, dar nici să concubineze, au la îndemână o modalitate instituționalizată de conviețuire. În acest context, echitatea este, preponderent, expresia respectului datorat ființei umane ca ființă socială. Totodată, este expresia respectului cuvenit particularităților individuale (inclusiv respectul pentru orientarea sexuală și pentru preferința individului în ce privește alegerea unei forme de conjugalitate).

Aflat la o anumită distanță de căsătorie și de uniunile libere, parteneriatul civil este oglinda disparităților la nivel național. Eterogenitatea este sesizabilă nu doar în ce privește prezența sau absența reglementării parteneriatului civil, dar și în raport cu regimul juridic al acestuia (în statele care îl consacră). Parteneriatul civil/înregistrat cu dimensiune internațională întâmpină o dificultate în plus, întrucât este preferabil ca statutul familial generat pe teritoriul unui stat să circule în străinătate. Calificarea primară^[29] a noțiunii de „parteneriat înregistrat” în dreptul internațional privat constituie o chestiune prealabilă determinării legii aplicabile și stabilirii efectelor patrimoniale ale uniunii de cuplu. Prezența raportului juridic cu element de extraneitate determină obligativitatea de a încadra parteneriatul înregistrat în una dintre categoriile juridice cunoscute^[30]. Totuși, pentru a ieși dintre barierele strâmte pe care le-ar impune variantele parteneriatului-contract și ale parteneriatului-instituție, a fost propusă o categorie sui generis, adaptată elementului străin. Pactul civil de solidaritate (parteneriatul reglementat de Codul civil francez)^[31], de exemplu, este destinat persoanelor fizice care au împlinit 18 ani, sunt de sex opus ori de același sex, care își organizează viața comună conform prescripțiilor legale. Pe de o parte, pactul civil de solidaritate este calificat ca fiind un contract care are rolul organizării vieții patrimoniale comune a membrilor cuplului care nu înțeleg să își asume obligații decât pe un termen foarte scurt^[32] (spre diferență de căsătorie, care presupune durabilitatea angajamentelor celor doi soți^[33]). Pe de altă parte, este evident că parteneriatul francez evocă starea civilă a persoanei (fără a se suprapune cu căsătoria), nefiind supus cerințelor esențiale care dau unicitate acesteia (de exemplu, celebrarea căsătoriei). În același timp, pactul de solidaritate rămâne o formă alternativă de conjugalitate, cu elemente împrumutate din instituția căsătoriei^[34]. Din perspectiva dreptului internațional privat, pactul civil de solidaritate apare ca o categorie hibridă, ce întrunește caracteristici ale contractelor civile și, simultan, ale căsătoriei.

Dacă depășim cadrul național, constatăm existența calificării autonome a parteneriatului înregistrat european – calificare ce este utilă pentru scopurile Regulamentului (UE) 2016/1104. Astfel, parteneriatul înregistrat este un „regim de viață comun între două persoane, prevăzut de lege, a cărui înregistrare este obligatorie în temeiul respectivei legi și care îndeplinește formalitățile juridice impuse de respectiva lege pentru constituirea sa” [art. 3 alin. (1) lit. a)]. Este imediată sublinierea că reglementarea efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, pe segmentul cooperării judiciare, nu implică obligația pozitivă a statelor membre de a consacra, în dreptul național, instituția parteneriatului înregistrat. Așadar, dreptul european se raportează la regimul juridic pe care dreptul național (acel drept național care reglementează instituția parteneriatului) îl stabilește, în condițiile în care înregistrarea parteneriatului este obligatorie. Este o dispoziție legală care are în vedere regimul neomogen al parteneriatului civil, de la stat la stat, inexistența unui „model” cu vocație universală de aplicare.

B. Acceptarea normativă a parteneriatului trebuie să implice crearea unui regim specific de cuplu. Părțile care apelează la această alternativă au așteptări în ceea ce privește setul de drepturi și obligații ce revine partenerilor. Echitatea se verifică prin prisma egalității accesului la instituțiile vieții de familie. Într-o formula completă, căsătoria este instituția care oferă un maximum de drepturi și obligații, în raport cu oferta parteneriatului și a concubinajului. Calitatea de soți implică o gamă largă de prerogative cu conținut patrimonial și nepatrimonial. Prin comparație, calitatea de parteneri implică accesul la un ansamblu de drepturi și obligații care nu au caracter complet. Curtea de la Strasbourg a subliniat că efectele juridice ale unei căsătorii sau ale unui parteneriat civil prin care două persoane decid în mod expres și liber să se căsătorească disting acest tip de relație de alte forme de trai comun. În cazul căsătoriei, dincolo de durata sau caracterul solidar al relației, elementul determinant este existența unui angajament public, care este însoțit de o serie de drepturi și obligații de ordin contractual^[35].

Căsătoria este instituția de rang superior, iar soții beneficiază de prerogative care nu se regăsesc în alte uniuni de cuplu. Exemplificativ, instanța constituțională a României a reținut că „[…] deși sub anumite aspecte uniunile de fapt și uniunile legale, precum căsătoria, pot prezenta similitudini, acestea nu pot conduce neapărat la o asimilare între aceste două tipuri de uniune. În fapt, o căsătorie se caracterizează printr-un formalism strict și creează drepturi și obligații reciproce între soți, de un nivel ridicat, printre care se numără obligațiile de asistență și de solidaritate^[36] (căsătorie – alte uniuni civile); în același mod în care nu se poate face o analogie între cuplurile căsătorite sau aflate în parteneriat civil, pe de o parte, și cuplurile heterosexuale sau homosexuale în care membrii au ales să trăiască împreună fără a deveni soți sau parteneri civili, absența unui astfel de acord juridic constrângător între reclamanți face ca relația de coabitare, în pofida duratei sale lungi, să fie în mod fundamental diferită de cea existentă între soți sau parteneri civili. În concluzie, Curtea a apreciat că nu se poate vorbi de existența unei speranțe legitime a concubinului de a beneficia de pensie în urma decesului partenerului^[37] (căsătorie, parteneriat civil – concubinaj)”. Adopția realizată de două persoane de acelaşi sex este interzisă în dreptul român, așa cum stipulează art. 462 alin. (3) C. civ. Conform reglementărilor actuale, două persoane nu pot adopta împreună copii, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție^[38].

Menționăm câteva particularități ale statutului patrimonial al soților și, respectiv, ale statutului patrimonial al partenerilor. Regimul matrimonial este considerat carta patrimonială a familiei^[39]. Definiția normativă a regimului matrimonial european aduce în atenție setul de norme care se referă la „raporturile patrimoniale dintre soți și dintre soți și terți, ca rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia” – art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 2016/1103^[40]. Potrivit considerentului 18 teza a II-a, „În sensul prezentului regulament, sintagma «regim matrimonial» ar trebui interpretată ca un concept autonom și ar trebui să includă nu numai normele de la care nu pot deroga soții, dar și orice alte norme opționale asupra cărora pot conveni soții, în conformitate cu legea aplicabilă, precum și orice norme implicite ale legii aplicabile. Aceasta include nu numai convențiile patrimoniale prevăzute în mod specific și exclusiv de anumite sisteme de drept naționale în cazul căsătoriei, ci și orice raporturi patrimoniale, atât între soți, cât și cu terți, care rezultă în mod direct din raportul matrimonial sau din desfacerea acestuia”^[41].

Dreptul conflictual se sprijină pe două convenții aflate la îndemâna soților (sau a viitorilor soți), pentru ca aceștia să își gestioneze raporturile patrimoniale (între ei și în raport cu terții^[42]). Convenția matrimonială^[43] și convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial au obiect distinct – ultima dintre aceste convenții neregăsindu-se în dreptul substanțial. Convenția matrimonială cu element de extraneitate este acordul de voință prin care viitorii soți sau soții adoptă ori modifică regimul matrimonial – regim prevăzut de legea aleasă pentru a le guverna regimul. Convenția de alegere a legii regimului matrimonial este contractul încheiat de soți sau de viitorii soți, având ca obiect alegerea sau modificarea legii aplicabile regimului matrimonial.

În schimb, partenerii (spre diferență de soți) au la dispoziție altă modalitate de a-și gestiona raporturile patrimoniale. În măsura în care legea permite, ei pot încheia o convenție similară convenției matrimoniale. Dreptul european nominalizează acest acord ca fiind „convenția privind efectele patrimoniale ale parteneriatului”. Potrivit calificării legale, este vorba despre „orice acord între parteneri sau viitori parteneri prin care aceștia organizează efectele patrimoniale ale parteneriatului lor înregistrat” – art. 3 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 1104/2016. Singura categorie de raporturi care cade sub incidența Regulamentului vizează zona patrimonială a parteneriatului înregistrat (relațiile personale dintre parteneri rămân în aria dreptului național). „Efectele patrimoniale ale parteneriatului înregistrat” indică „ansamblul normelor privind raporturile patrimoniale dintre parteneri și dintre parteneri și terți, care rezultă din raportul juridic creat prin înregistrarea parteneriatului sau prin desfacerea acestuia” [art. 3 alin. (1) lit. b)]. În mod asemănător regimului matrimonial al soților, regimul patrimonial al partenerilor înglobează un corp de norme ce reprezintă un regim primar. Considerentul 52 din Regulamentul (UE) nr. 2016/1104 menționează „conceptul de «norme de aplicare imediată» ar trebui să includă normele cu caracter imperativ, precum cele referitoare la protecția locuinței familiale”^[44].

C. Statutul familial trebuie să circule, astfel că parteneriatul civil ridică problema recunoașterii. Mobilitatea transfrontalieră implică invocarea efectelor juridice ale parteneriatului civil în străinătate. Dacă regimul juridic al uniunii civile poate fi aplicat strict în perimetrul statului de origine, parteneriatul civil apare ca lipsit de viabilitate. Statutul familial este menit a circula, pe teritoriile altor state, așa încât părțile să se bucure și în străinătate de plenitudinea drepturilor și obligațiilor conferite în țara de origine.

Recunoașterea unei instituții, în general, are ca finalitate aplicarea regulilor caracteristice respectivei instituții. Este echitabil, așadar, ca odată creat în statul de origine, parteneriatul civil să producă efecte juridice și pe teritoriile altor state. În concret, recunoașterea parteneriatului civil nu este lipsită de dificultate. Motivul este la îndemână de reperat, pe harta acestei instituții. Marea diversitate a regimurilor de parteneriat, absența reglementării parteneriatului într-un număr de state – sunt principalele explicații. În procedura recunoașterii, primul pas este calificarea instituției. Aici intervine optica proprie legiuitorului statului de recunoaștere. Dacă statul de recunoaștere reglementează o instituție identică, se vor produce efectele acestei instituții. Dacă, dimpotrivă, nu este reglementată o instituție precum cea supusă recunoașterii, fie recunoașterea va fi refuzată, fie se va proceda la recalificarea parteneriatului civil. În fapt, are loc o „asimilare”, în sensul că una dintre categoriile juridice ale forului își va lărgi contururile și va include și parteneriatul civil încheiat în străinătate, dar sub o altă denumire.

În ipoteza recunoașterii, echitatea are ca expresie toleranța față de realitățile sociale create pe teritoriile altor state sau sub o anumită autoritate. Ideea recunoașterii realității sociale este subliniată în doctrină^[45], în contextul recunoașterii uniunilor de cuplu. Este o explicație justă, care tinde să identifice substratul circulației statutului de cuplu. O cauză-reper este Orlandi și alții contra Italiei^[46], în care reclamanții au invocat refuzul recunoașterii de către instanțele italiene a căsătoriilor homosexuale celebrate în străinătate, respectiv în Țările de Jos și Canada. Italia „nu este condamnată pentru că nu prevede nici un statut pentru cuplurile homosexuale înainte de 2016, ci pentru că ea refuză circulația realității sociale a unor astfel de cupluri deja formate în străinătate. Și acest obstacol pentru circulație decurge atât din refuzul înregistrării căsătoriilor străine cât și din lipsa statutului în dreptul intern italian”^[47]. Refuzul recunoașterii a operat în Orlandi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2016, fiind de natură a nesocoti dreptul reclamanților la viața de familie^[48]. La momentul sesizării Curții, statul italian nu reglementa niciun cadru de derulare a vieții familiale pentru cuplurile de același sex. Din această perspectivă, Orlandi este relevantă pentru a pune în lumină semnificația absenței reglementării, întrucât lipsa de toleranță normativă față de cuplurile formate din persoane de același sex se află la originea soluției instanței de la Strasbourg.

În funcție de reglementarea sau non-reglementarea parteneriatului înregistrat în statul forului, vor putea fi examinate (sau nu) efectele parteneriatului. Luarea în considerare a efectelor patrimoniale presupune existența valabilă a parteneriatului din care acestea decurg. Ceea ce implică recunoașterea, pe teritoriul forului, a statutului civil dobândit în străinătate. La momentul actual, nu numai că parteneriatul înregistrat nu este consacrat legislativ în toate statele, dar unele sisteme de drept conțin norme care obstaculează recunoașterea oricăror efecte, personale sau patrimoniale, care decurg din parteneriatele înregistrate.

§3. Recunoașterea efectelor maternității de substituție

În sistemele de drept naționale, maternitatea de substituție pune în lumină un paradox. Chiar dacă nu este reglementată (majoritar), maternitatea de substituție se practică. Frecvența cu care persoanele în cuplu sau persoanele singure apelează la această tehnică medicală atrage atenția asupra necesității de a oferi un răspuns legislativ, pe două paliere. În măsura în care permite surogatul, dreptul substanțial trebuie să prevadă condițiile și procedurile (dreptul român nu consacră această modalitate a reproducerii umane medical asistate). Prezența elementului de extraneitate plasează problematica în sfera recunoașterii efectelor pe teritoriul forului. Acest din urmă aspect îl vom avea în vedere, prin prisma substratului echității, care traversează soluțiile instanțelor de judecată și prefigurează reglementarea.

Codul civil român reglementează o unică formă a reproducerii umane medical asistate, respectiv procedura care apelează la terțul donator^[49]. Ordinul Ministrului Sănătății nr. 765/2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru realizarea și raportarea activităților specifice în cadrul subprogramului de fertilizare in vitro și embriotransfer^[50], enumeră activitățile eligibile, între care nu se regăsește maternitatea de substituție. Legea specială la care face trimitere Codul civil nu a fost adoptată, chiar dacă reproducerea medical asistată se practică pe teritoriul României, iar centrele acreditate^[51] își desfășoară activitatea. Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată a fost respinsă, în cele din urmă, de către Senat^[52], astfel că, în prezent, regimul juridic al procreării artificiale nu este reglementat.

Dreptul național al statelor membre cunoaște însă și un reper obligatoriu, care, adesea, modifică frontierele permisivității. Surogatul care nu este reglementat în dreptul pozitiv va trebui totuși recunoscut din perspectiva anumitor efecte, în virtutea imperativității jurisprudenței Curții de la Strasbourg. S-a cristalizat deja o practică pe care o vom exemplifica în cele ce urmează, pe direcția recunoașterii identității civile a minorului născut prin surogat, în pofida interdicțiilor de ordine publică și de fraudare a legii (interdicții statuate în țara de origine a părinților de intenție).

Între altele, argumentele practicii judiciare sunt furnizate de echitate, în sensul că minorul născut prin surogat trebuie să se afle pe poziție de egalitate cu minorul născut pe cale naturală sau prin proceduri de fertilizare reglementate. Ambele categorii de minori (născuți prin surogat, născuți în alt mod) au interesul de a fi integrați în societate, de a fi subiecți în circuitul juridic. În cazul gestației pentru altul, interesul copilului este superior imperativelor de ocrotire a ordinii publice și de a nu frauda legea forului în favoarea unei legi străine.

Recunoașterea efectelor juridice ale surogatului este un capitol care nu are o istorie, ci doar câteva precedente. Turismul procreativ a devenit o realitate care transgresează frontierele și de care nu se poate face abstracție. În condițiile în care dreptul național al unor state nu permite anumite tehnici de reproducere medical asistată, unele persoane găsesc soluția pe teritoriile altor state, dar fără intenția de a-și stabili însă domiciliul/reședința obișnuită în acele state ori de deveni cetățeni ai statelor respective. Deplasarea, pe perioadă determinată în străinătate, reprezintă doar o modalitate de a efectua procedeele de reproducere medical asistată, însă recunoașterea stării civile a copilului^[53] se solicită, în aceste cazuri, în fața autorităților statului de cetățenie sau de domiciliu.

În materia gestației pentru altul, prezența echității este decelabilă în două momente.

a. Generarea practicii potrivit căreia interesul superior al copilului înfrânge frauda la lege și ordinea publică (ambele de drept internațional privat) are substrat în echitate. Spețele relevante sunt Mennesson și Labassé (CEDO, 2014), soluționate prin condamnarea statului francez pentru refuzul de a transcrie pe teritoriul forului actele de naștere ale minorilor născuți prin surogat în străinătate. În cauzele supuse atenției Curții europene, gemenele Mennesson și fetița Labassé au rezultat din materialul genetic al domnul Mennesson și, respectiv, al domnului Labassé, doamnele Mennesson și Labassé suferind de infertilitate. Hotărârile judecătorești, pronunțate în California^[54] și în Minnesota, constată că bărbații din fiecare cuplu sunt părinții copiilor cu cetățenie americană, rezultați din gestațiile efectuate de mamele purtătoare. Autoritățile franceze au refuzat transcrierea actelor de naștere ale nou-născuților în registrele de stare civilă, suspectând existența contractelor de maternitate de substituție. Demersurile părinților s-au finalizat cu deciziile Curții de casație franceze din 2011, prin care s-a refuzat transcrierea actelor de naștere, pe motiv că se dorește a da efecte juridice contractelor de maternitate încheiate pe teritoriul american, or, dreptul francez consideră asemenea convenții ca fiind nule absolut^[55].

Curtea de la Strasbourg a reținut că filiația biologică este unul dintre elementele identității individului și nu se poate susține că ar fi în interesul superior al copilului ca acesta să fie privat de legătura de filiație (în condițiile în care aceasta a fost stabilită în statul străin). În speță, nu numai că filiația nu a fost admisă cu ocazia solicitării de transcriere a actelor de naștere, dar inclusiv consacrarea filiației prin recunoaștere, adopție sau prin efectul posesiei de stat a fost obstaculată de jurisprudența prohibitivă impusă de Curtea de casație franceză. Ar fi inechitabil și, desigur, ar aduce atingere dreptului la viață privată al copilului, paradoxul recunoașterii filiației într-un stat și refuzului recunoașterii pe teritoriul altuia.

Obstacolul este ordinea publică de drept internațional privat, care, în mod firesc, acționează ca impediment absolut la recunoaștere. În virtutea principiilor și valorilor ocrotite prin norme imperative, statul forului poate să se opună producerii efectelor maternității de substituție derulate în alt stat. Apoi, este evident obstacolul fraudei la lege: scopul deplasării părților în străinătate a fost reprezentat de recursul la un procedeu medical prohibit în statul forului (sistemul juridic al forului a fost eludat în favoarea unui sistem de drept permisiv).

Dacă numai dreptul material consacră maternitatea de substituție, hotărârea străină poate primi efecte juridice în dreptul internațional privat, în virtutea efectului atenuat al ordinii de drept internațional privat^[56]. Odată ce ordinea publică de drept intern a statului respectiv nu se opune gestației pentru altul, cu atât mai mult, este oportun ca recunoașterea să opereze în dreptul internațional privat. Ordinea publică de drept internațional privat român include valorile și principiile fundamentale de protecție a drepturilor omului, consacrate în convențiile internaționale la care România este parte. Alături de Convenția europeană a drepturilor omului, statul român a ratificat Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (Convenția de la Oviedo)^[57]. Protocolul facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă (ratificat de țara noastră în anul 2001) prevede că statele părți vor interzice vânzarea de copii, definită ca „act sau tranzacție prin care un copil este transferat de orice persoană sau grup de persoane către o altă persoană ori către un alt grup contra cost sau contra oricăror alte avantaje materiale [art. 2 lit. a)]”^[58].

Rezultă că dreptul la demnitate al ființei umane face parte din sfera protejată pe cale convențională. Tratatele internaționale la care este parte țara noastră sunt integrate dreptului intern și dau conținut conceptului de ordine publică de drept internațional privat român. Acceptarea soluției recunoașterii hotărârii, în aceste condiții, înseamnă a oferi prevalență interesului superior al copilului de a avea o identitate civilă, față de principiile amintite. Se pune problema dacă interesul superior al copilului va avea prioritate în toate cazurile care se vor ivi pe rolul autorităților forului. Situațiile generate de maternitatea de substituție sunt, deja, diverse și există probabilitatea ca evoluția tehnologiilor să creeze situații care, la acest moment, nu pot fi prevăzute. S-ar putea da eficiență, spre exemplu, hotărârilor străine care consacră filiația biologică care coincide cu filiația de intenție în cadrul maternității de substituție (spețele Mennesson, Labassé).

În cazul în care se solicită, pe teritoriul forului, stabilirea filiației, prin acțiune în justiție, față de părinții de intenție, se aplică regulile de drept internațional privat al forului. Normele conflictuale diferă de la stat la stat, așa încât primul demers trebuie să fie acela de a consulta propria normă conflictuală. Dacă solicitarea procreării artificiale aparține unui cuplu căsătorit, este aplicabilă norma conflictuală ce reglementează filiația copilului din căsătorie. Dacă procedura a fost inițiată de o persoană singură sau necăsătorită, sunt aplicabile regulile conflictuale care guvernează filiația copilului din afara căsătoriei.

b. Echitatea legitimează gestația pentru altul și în favoarea unei persoane necăsătorite și, respectiv, în favoarea membrilor parteneriatului înregistrat. Foulon și Bouvet contra Franței ridică problema surogatului în afara cadrului căsătoriei. Foulon este inițiată de un bărbat (tată biologic) care a recurs la mama surogat din India, iar Bouvet este partenerul înregistrat (în uniunea de același sex) care a uzat de același procedeu la clinica indiană^[59]. Hotărârile instanțelor franceze afirmă explicit existența contractului de gestație pentru altul – de pildă, se reține că sejurul reclamantului Foulon la Bombay a fost de scurtă durată și fără un obiect anume, în perioada concepției minorei; părinții (mama indiană și reclamantul) nu își cunosc, reciproc, biografiile, iar mama este de acord să încredințeze noul născut unui bărbat, practic, necunoscut. În condițiile în care lipsește orice proiect de viață comună, singura explicație valabilă este suma pe care reclamantul a achitat-o mamei – sumă care nu trebuie apreciată în raport de situația financiară a reclamantului, ci în funcție de situația extrem de modestă a femeii (pentru aceasta din urmă, 1500 de euro reprezintă salariul pe o perioadă de trei ani^[60]). Hotărârea Curții de Apel Rennes (10 ianuarie 2012) utilizează terminologia „achat d’enfant”, arătând că, în speță, s-a încheiat un contract cu mama purtătoare, interzis de legea franceză și contrar ordinii publice^[61]. Reclamantul nu poate invoca interesul superior al copilului și nici încălcarea vieții private (art. 8 din Convenție), în condițiile în care, prin conduita sa, a plasat în mod deliberat minorul în afara legii. Casația franceză a reiterat ideea că ansamblul operațiunilor a condus la fraudarea legii franceze, întrucât convenția de gestație pentru altul, licită în străinătate, este nulă conform Codului civil (nulitate de ordine publică). În prezența fraudei, nici interesul superior, garantat de art. 3 parag. 1 din Convenția internațională a drepturilor copilului, nici respectul vieții private (art. 8 din CEDO) nu pot fi „utilement invoqués”. Argumentele sunt redate în mod asemănător în cauza Bouvet, pronunțată la data de 13 septembrie 2013.

Concluzii

Portretul vieții de familie nu mai înseamnă doar căsătoria. Este verdictul jurisprudenței europene, care a procedat la extinderi, în ce privește conceptul vieții de familie și tiparele uniunilor de cuplu. Necesitățile practice, oglindite în practica obligatorie, sunt reluate treptat în legiferare. Dreptul european a „punctat” și a adoptat un regulament dedicat parteneriatelor înregistrate. A consacrat, în acest fel, regimul de viață comun, într-o uniune de cuplu care presupune înregistrarea la autoritatea competentă. De asemenea, cadrul relațiilor de familie întemeiate pe rudenie se fundamentează, uneori, pe „artificial”. Recursul la procedura maternității de substituție presupune valențe noi în spațiul elementului de extraneitate, iar temeiul invocat în fața instanțelor europene este art. 8 din CEDO (dreptul la viață privată și de familie).

Ambele aspecte evocate (uniunile de cuplu netradiționale, gestația pentru altul) sunt profund ancorate în echitate. Dreptul pozitiv este în curs de a asimila noile instituții (inclusiv din perspectiva elementului de extraneitate), cu trimitere la egalitate, nediscriminare, respectul vieții private și al vieții de familie. Vom asista, în viitorul relațiilor de familie, la consolidarea veșmântului normativ, pentru revendicări care, vreme îndelungată, nu au găsit ecou pe terenul dedicat exclusiv tradiției.

Note de subsol

^[1] Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice a fost publicat în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954. Acest act normativ a fost în vigoare de la 01 februarie 1954 până la 30 septembrie 2011, fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011 și înlocuit de Codul civil 2009. Sub genericul „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 prevedea: „(1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus arătate. (2) Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, sa publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate sa restabilească dreptul atins”.

^[2] Cu privire la reglementarea drepturilor personalității în Codul civil din 2011, a se vedea Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 304-329.

^[3] CEDO, cauza Van der Heijden contra Olandei, cererea nr. 42857/05, Hotărârea din 3 aprilie 2012.

^[4] C.C.R., Decizia nr. 562/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017).

^[5] C.C.R., Decizia nr. 389/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 85 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (M. Of. nr. 785 din 16 august 2021); în același sens, idem, Decizia nr. 699/2020 (M. Of. nr. 49 din 15 ianuarie 2021).

^[6] Legea nr. 3719/2008 a reglementat (în dreptul grec), la momentul intrării în vigoare, o formă alternativă căsătoriei, la care aveau acces numai persoanele de sex diferit.

^[7] Doctrina definește „căsătoria” ca uniune liber consimțită dintre femeie și bărbat, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată prin norme imperative (Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, în reglementarea noului Cod civil, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 15 și lucrarea citată de autori, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, București, 2012, p. 14).

^[8] Este adevărat că „Aspirațiile parentale ale oricărei persoane sunt umane; a le da curs cu ajutorul tehnicilor medicale este, moral și legal, imperios a fi condiționate” (E. Florian, Considerații privind reglementarea reproducerii umane asistate medical cu terț donator în dreptul român, în vol. In memoriam Mircea Mureșan, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 103). A se vedea și D. Lupașcu, C.-M. Crăciunescu, Noile reglementări în materia filiației, în P.R. nr. 6/2011, p. 69.

^[9] Regulamentul (UE) 2016/1104 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, legii aplicabile, recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate a fost publicat în J.O. L 180 din 30 din 8 iulie 2016.

^[10] A se vedea M. Ryznar, A. Deva, Voilà: Taking the Judge Out of Divorce,înSeattle University Law Review nr. 1/2018, p. 162-163 (autoarele au în vedere pactul civil de solidaritate reglementat în dreptul francez).

^[11] A se vedea C. Nicolescu, Dreptul familiei, Ed. Solomon, București, 2020, p. 6, inclusiv cauzele indicate: X, Y, Z contra Regatului Unit, 22 aprilie 1997; Kroon și alții contra Olandei, 27 octombrie 1994.

^[12] CEDO, Cauza Buhuceanu și ații contra României, Hotărârea din 23 mai 2023.

^[13] R. Wintemute, Global Trends in Legal Recognition of Same-Sex Couples: Cohabitation Rights, Registered Partnership, Marriage, and Joint Parenting, în National Taiwan University Law Review nr. 2/2020, p. 136.

^[14] Ibidem, p. 136-137.

^[15] Una dintre cauzele relevante pentru acceptarea normativă a parteneriatului civil în statele europene este Oliari și alții contra Italiei (CEDO, hotărârea din 21 iulie 2015, cererile nr. 18766/11 și 36030/11). Așa cum s-a menționat în literatura de specialitate, specificitatea acestei hotărâri rezidă în faptul că este prima care reține pentru statele membre obligația pozitivă generală de a adopta o reglementare care să recunoască posibilitatea pentru cuplurile de același sex de a încheia un parteneriat civil și de a beneficia de protecție pe baza art. 8 al Convenției (E. Tăvală, Recunoașterea căsătoriei între persoane de același sex în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 411). Pe marginea speței Oliari, a se vedea, A.M. Bolea, Cauza „Oliari și alții c. Italiei”: Obligații pozitive în recunoașterea relațiilor dintre persoanele de același sex, material disponibil pe portalul Universul Juridic, https://www.universuljuridic.ro/cauza-oliari-si-altii-c-italiei-obligatii-pozitive-recunoasterea-relatiilor-dintre-persoanele-de-acelasi-sex/ (accesat la data de 3 august 2023).

^[16] A se vedea C.I. Casian, Impactul liberei circulații a persoanelor asupra familiei, în R.R.D.P. nr. 2/2011, p. 37.

^[17] L. Irinescu, Familia și viața de familie în sistemul de drept românesc. E timpul pentru o schimbare?, în Analele Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LXVI/II. Științe Juridice, 2020, p. 70.

^[18] A.-R. Motica, Delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții, în Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept, vol. 2/2006, p. 69-70.

^[19] C. Hageanu, Scurte considerații privind căsătoria și concubinajul în lumina reglementărilor din noul Cod civil, în Jurnalul de studii juridice, număr special, 2010, p. 450.

^[20] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 a fost publicat în J.O. L 177/6 din 4 iulie 2008. Cu privire la excluderile din câmpul material de acțiune al acestui Regulament, a se vedea A. Rodriguez Benot, La exclusión de las obligaciones del Derecho de familia y de sucesiones del ámbito material de aplicación del Reglamento Roma I, în Cuadernos de Derecho Transnacional nr. 1/2009, p. 115-124; G. Florescu, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I). Aspecte generale. Libertatea de alegere a legii aplicabile. Normele de aplicare imediată, în EuRoQuod nr. 1/2017, p. 14-15.

^[21] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 a fost publicat în J.O. L 199/40 din 31 iulie 2007. Pentru excluderi, a se vedea R.D. Berlingher, Normele conflictuale privind obligațiile necontractuale potrivit Regulamentului (CE) nr. 864/2007 (Roma II) în dreptul internațional privat român, în Conferința Internațională de Drept, Studii Europene și Relații Internaționale, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 631.

^[22] Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor a fost publicat în J.O. L 201 din 27 iulie 2012. Pentru o prezentare generală a actului normativ, a se vedea I. Nicolae, Noutăți legislative aduse în materia succesiunilor de Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012, în R.S.J. nr. 3/2015, p. 116-126.

^[23] A se vedea D.A. Popescu, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor, Ed. Magic Print, Onești, 2014, p. 12; idem, Domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, regulile de competență internațională,în R.R.D.P. nr. 5/2014, p. 146. Cu privire la excluderi, a se vedea R. Caro Gandara, El nuevo derecho internacional privado europeo de sucesiones [El Reglamento (UE) 650/2012, de 4 de julio de 2012, relativo a la competencia, la ley aplicable, el reconocimiento y la ejecución de las resoluciones, a la aceptación y la ejecución de los documentos en materia de sucesiones mortis causa y la creación de un certificado sucesorio europeo],înActa Universitatis Lucian Blaga, Seria Iurisprudentia, nr. 2/2013, p. 93.

^[24] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială a fost publicat în J.O. L 351/1 din 20 decembrie 2012.

^[25] Regulamentul nr. 655/2014 a fost publicat în J.O. L 189 din 27 iunie 2014. Pentru o prezentare a Regulamentului, prin prisma elementului străin, a se vedea, G. Cuniberti, S. Migliorini, La procédure d’ordonnance européenne de saisie conservatoire des comptes bancaires établie par le Règlement UE n° 655/2014. Aspects de droit international privé, în Revue critique de droit international privé nr. 1/2018, p. 31-50.

^[26] Pentru diferențe între parteneriatul înregistrat și concubinaj, a se vedea U.C. Basset, What is a family? Exploring the Juridical ground of Familism Today, în International Journal of the Jurisprudence of the Familynr. 3/2012,p. 322. Pentru ample considerații privind concubinajul în dreptul comparat, a se vedea N. Cahn, J. Carbone, Blackstonian Marriage, Gender, and Cohabitation, în Arizona State Law Journal nr. 4/2019, p. 1247-1284; L.S. Ballard, Unmarried Cohabitants: How the United States Is Still Not Protecting Same-Sex Couples,înOregon Review of International Law nr. 1/2018, p. 275-304; K. Whiting, Cohabitation in England & Wales and Scotland: The Case for Granting Equal Rights to Marital and Non-Marital Cohabitants, în Edinburg Student Law Review nr. 1/2020, p. 52-64; A.C. Hetherington, Cohabitation in Scots Succession Law: A Critical Examination of Section 29 of the Family Law (Scotland) Act 2006,înAberdeen Student Law Review nr. 10/2020, p. 1-40.

^[27] M. Avram, Regimuri patrimoniale în cazul cuplurilor din afara căsătoriei, în R.R.D.O. nr. 3/2018, p. 44. Concubinajului nu i se pot aplica, prin analogie, dispozițiile legale referitoare la căsătorie; concubinii pot încheia convenții, cu respectarea condițiilor de valabilitate din dreptul comun (în acest sens Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 18).

^[28] Cu privire la regimul matrimonial și la statutul patrimonial al partenerilor în dreptul internaţional privat, a se vedea C. Jugastru, Particularități ale instrumentarului voinței în statutul patrimonial al cuplurilor internaționale, în R.R.D.P. nr. 1/2021, p. 479-510.

^[29] Calificarea este definită în doctrină ca operațiune logico-juridică de descifrare a sensului noțiunilor juridice care exprimă conținutul și legătura normei conflictuale, de interpretare a noțiunilor și, în final, de încadrare într-o categorie juridică – în raport cu un sistem de drept [a se vedea I. Macovei, N.R. Dominte, Comentariul art. 2558 C. civ., în F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 2556]. Calificarea secundară este subsecventă calificării primare și nu influențează desemnarea lex causae.

^[30] A se vedea D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 331.

^[31] Efectele patrimoniale, precum și relațiile personale generate de pactele civile de solidaritate sunt prezentate pe larg, în Ph. Malaurie, H. Fulchiron, La famille, Defrénois, Paris, 2004, p. 167-177.

^[32] F. Dekeuwer-Défossez, Pacs et famille, Retour sur l’analyse juridique d’un contrat controversé, în Revue trimestrielle de droit civil 2001, p. 529 și urm., apud S. Bernard, A. Oudaoud, La singularité du Pacs, 2013, material disponibil la adresa https://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-00850246/, p. 4, accesat la data de 3 iulie 2023.

^[33] Ph. Malaurie, H. Fulchiron, La famille, Defrénois, Paris, 2011, p. 50, nº 99, apud S. Bernard, A. Oudaoud, La singularité du Pacs, 2013, op. cit.

^[34] A se vedea E. Steiner, The spirit of the new French registered partnership law,înChild and Family Law Quarterly, Vol. 12, no. 1/2000,p. 7-8. Cu trimitere, la parteneriat, în general, s-a afirmat că, „Din perspectiva legislației comparate, noțiunea de «parteneriat înregistrat» desemnează o formă de coabitare în afara căsătoriei, care, pentru a fi valabilă și producătoare de efecte juridice, implică îndeplinirea anumitor formalități, în special înscrierea într-un registru public. În cuprinsul legislațiilor naționale, instituția parteneriatului înregistrat este reglementată sub denumiri diferite: «parteneriat civil», «uniune civilă», «coabitare legală», «pact civil de solidaritate» etc.” (În acest sens, C. Nicolescu, Parteneriatele civile înregistrate – o necesitate normativă?, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 341).

^[35] CEDO, cauza Korosidou contra Greciei, cererea nr. 9957/08, Hotărârea din 10 februarie 2011 (parag. 70).

^[36] C.C.R., Decizia nr. 389/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 85 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precitată.

^[37] CEDO,cauza Korosidou contra Greciei, parag. 70; C.C.R., Decizia nr. 389/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 85 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, parag. 17, precitată.

^[38] Pentru jurisprudență CEDO, a se vedea C.O. Mihăilă, Adopția internațională. Interzicerea adopției de către persoanele de același sex. Rainbow families. O realitate încă de neacceptat?, în R.D.Fam. nr. 2/2021, p. 300-302.

^[39] A se vedea E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 102; N.C. Aniței, Convenția matrimonială în dreptul internațional privat român, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 49.

^[40] Regulamentul (UE) 2016/1103 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale a fost publicat în J.O. L 183/1 din 8 iulie 2016.

A.M. Pérez Vallejo, Ley aplicable y competencial judicial internacional en el Reglamento (UE) 2016/1103 sobre regímenes económicos matrimoniales, în Anales de derecho (Universidad de Murcia) nr. 1/2020, p. 3-6.

^[41] Inserarea unei definiții normative a noțiunii de „regim matrimonial” constituie un element de originalitate, întrucât o astfel de definiție nu a existat în Convenția de la Haga din 1978. În schimb, modalitatea în care este formulată definiția nu este de noutate, fiind consistent inspirată de jurisprudența instanței de la Luxembourg. O calificare ce se dovedește a fi „longevivă” și care sprijină formularea regulamentară a fost oferită regimului matrimonial, cu prilejul soluționării cauzei Jacques de Cavel v. Luise de Cavel, în anul 1979 (CJUE, cauza 143/78, Jacques de Cavel v. Luise de Cavel, nepublicată).

^[42] D.A. Popescu, Regimul matrimonial din perspectiva „celor din afară”. Repere de drept internațional privat ale opozabilității regimului, în R.D.Fam. nr. 1-2/2019, p. 441-470.

^[43] Convenția matrimonială este definită în doctrină ca act juridic prin care „părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale, care se vor desfășura între ele în cursul căsătoriei” (P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 203).

^[44] În acest sens N. Joubert, La dernière pierre à l’édifice du droit international privé européen en matière familiale. Les règlements du 24 juin 2016 sur les régimes matrimoniaux et les effets patrimoniaux des partenariats enregistrés, în Revue critique de droit international privé nr. 1/2017, p. 7.

^[45] C. Reitzer, Contribution à l’étude de la méthode de la reconnaissance: l’exemple de la circulation du statut de couple, Thèse, Université Panthéon-Assas, Paris, 2019, p. 225.

^[46] CEDO, cauza Orlandi și alții contra Italiei, cererile nr. 26431/12, nr. 26742/12, nr. 44057/12 et al., Hotărârea din 14 decembrie 2017.

^[47] C. Reitzer, Contribution à l’étude de la méthode de la reconnaissance: l’exemple de la circulation du statut de couple, op. cit., p. 225.

^[48] A se vedea, în acest sens, informația disponibilă pe pagina Grupului European de drept internaţional privat: Jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme ayant trait au droit international privé (2017-2018), p. 4 (https://gedip-egpil.eu/wp-content/uploads/2018/09/26.-CEDH-et-droit-international-prive-2017-18.pdf, consultată la 3 iulie 2023). Cauza Orlandi și alții contra Italiei a fost soluționată la data de 14 decembrie 2017, cereri nr. 26431/12, nr. 26742/12, nr. 44057/12 ș.a.

^[49] „Reproducerea medical asistată” este un concept larg, care cuprinde ansamblul modalităților tehnice care conduc la finalitatea nașterii copilului, altfel decât pe cale naturală. „Maternitatea de substituție” se referă la un contract încheiat de către o femeie care acceptă să nască un copil pentru altcineva, iar la naștere îl predă părinților săi; surogatul este o practică ce s-a răspândit de câteva decenii, în lumina evoluțiilor din științe biomedicale în domeniul reproducerii asistate (în acest sens, K. Zaouaq, La gestation pour autrui au regard de l’éthique et du droit,înRevue Canadienne de Bioéthique nr. 3/2020, p. 129).

^[50] Publicat în M. Of. nr. 378 din 31 mai 2011.

^[51] Ordinul nr. 1009/2010 privind acreditarea unităților sanitare care pot efectua activități de bănci de țesuturi și/sau celule umane, de utilizator de țesuturi și/sau celule umane, respectiv de transplant de țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, publicat în M. Of. nr. 479 din 13 iulie 2010.

^[52] A se vedea http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2013%5C13L453FG.pdf (material consultat la data de 3 iulie 2023). În urma controlului de constituționalitate prealabil promulgării, legea a fost retrimisă Parlamentului pentru a fi din nou examinată, iar Senatul a respins-o în februarie 2006.

^[53]  În raporturile cu element de extraneitate, starea civilă este unul dintre aspectele statutului personal al persoanei fizice, supus îndeobște legii naționale (pentru explicarea sintagmei „statutul persoanei fizice”, a se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 161-162).

^[54] Gestația pentru altul a fost legiferată în California prin California Assembly Bill n° 1217, act normativ care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013, modificând Codul familiei. Cerința pe care o impune textul de lege este ca mama purtătoare să nu aibă legătură genetică în raport cu copilul pe care îl va naște.

^[55] Pe marginea celor două hotărâri, a se vedea C. Petit, Statut juridique des enfants nés d’une gestation pour autrui réalisée à l’étranger,înRecueil Dalloz nr. 35/17 octombrie 2013, Études et commentaires, p. 2379; D. Costescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, (martie-iulie 2014), în N.R.D.O. nr. 3/2014, p. 112-114; M. Doucet, La France contrainte de faire primer l’intérêt supérieur de l’enfant issu d’une GPA, Note sous CEDH, 5e sec., 26 juin 2014, Labassee c. France, affaire numéro 65941/11 et Menesson c. France, affaire numéro 65192/11, în Revue générale du droit on line, 2014, numéro 17851, disponibil pe pagina www.revuegeneraledudroit.eu/?p=17851, accesată la data de 3 iulie 2023); A. Mondonneix, La portée des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme du 26 juin 2014, Mennesson et Labassée, înRevue juridique de l’Ouest, N° Spécial 2016. Le couple en droit international privé. Première journée de droit international privé Bertrand d’Argentré, p. 109-118; M. Farge, La filiation des enfants issus d’une GPA à l’étranger: la CEDH se livre à un bon diagnostic des incohérences du droit français, mais prescrit un remède discutable, în Revue des droits et libertés fondamentaux, 2014, chronique n°21, disponibil pe pagina https://revuedlf.com/personnes-famille/la-filiation-des-enfants-issus-dune-gpa-a-letranger-la-cedh-se-livre-a-un-bon-diagnostic-des-incoherences-du-droit-francais-mais-prescrit-un-remede-discutable-commentaire/, consultat la data de 3 august 2023.

^[56] Cu privire la conținutul ordinii publice de drept internațional privat în materia raporturilor de familie, a se vedea B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, septième édition refondue, Economica, Paris, 2013, p. 707.

^[57] Articolul 1: „Părțile la această convenție protejează demnitatea și identitatea ființei umane și garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și celelalte drepturi și libertăți fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei”. Cu privire la integrarea standardelor europene în ordinea publică de drept privat european, D.A. Popescu, Itinerarii și evoluții în dreptul internațional privat. Spre un drept internațional privat european, în Revista de Drept Internațional Privat și Drept Privat Comparat, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 382-385.

^[58] https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/74/7464180a-f90a-4b1b-b0ec-96550b0acd8b.pdf
(accesat la data de 3 iulie 2023).

^[59] Problematica Foulon și Bouvet este analizată în L. Tec, Hotărârile CEDO în cauzele Foulon c/ Franța și Bouvet c/ Franța: accesul bărbaților celibatari și a cuplurilor gay la gestația pentru altul și filiația copilului. Încă un pas spre familia neconvențională, material disponibil pe pagina https://www.juridice.ro/466481/hotararile-cedo-in-cauzele-foulon-c-franta-si-bouvet-c-franta-accesul-barbatilor-celibatari-si-a-cuplurilor-gay-la-gestatia-pentru-altul-si-filiatia-copilului-inca-un-pas-spre-familia-neconvention.html, consultat la data de 3 iulie 2023.

^[60] Doctrina face diferența între gestația pentru altul „comercială” și gestația pentru altul „non-profit”. În cazul din urmă, singurele costuri „autorizate” privesc plata serviciilor medicului de familie, spitalizarea, perioada în care femeia nu a desfășurat activitate la serviciu. A se vedea H. Marwai, La gestation pour autrui commerciale: droit et éthique, în Travail, genre et sociétés nr. 28/2021, p. 173.

^[61] Pentru explicații, în ce privește interdicția din Codul civil francez, a se vedea F. Monéger, La gestation pour autrui, în Revue international de droit comparé nr. 2/2010, p. 233-235. Pentru contrarietatea cu ordinea publică, M.-X. Catto, La gestation pour autrui: d’un problème d’ordre public au conflit d’intérêts?, în La Revue des droits de l’homme nr. 3/2013, p. 3-15.