Apărările formulate în justiţie. Distincţii terminologice. Regim juridic

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 117-148.

§1. Apărările de fond şi apărările procedurale

Printre formele concrete de manifestare a acţiunii civile, în sensul art. 29 C. proc. civ., se numără şi mijloacele procesuale prevăzute de lege pentru asigurarea apărării părţilor în proces (apărările de fond, excepţiile procesuale). 

Cu titlu general, aşa cum se reţine în literatura de specialitate, apărările cuprind mijloacele procesuale prevăzute de lege la dispoziţia reclamantului, a pârâtului sau a altor participanţi la proces, împotriva oricăror cereri făcute în procesul civil^[1].

Potrivit art. 31 C. proc. civ., apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale, iar potrivit art. 245 C. proc. civ., excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Astfel, în sensul art. 31 şi art. 245 C. proc. civ., prin apărări formulate în justiţie lato sensu vom înţelege toate mijloacele prin care se poate obţine fie respingerea pretenţiei supuse judecăţii, fie întârzierea soluţionării acesteia. 

Stricto sensu, noţiunea de apărare vizează numai apărările de fond, adică acele mijloace prin care se pot invoca obiecţiuni împotriva fondului pretenţiei deduse judecăţii, tinzând la respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată, iar nu şi apărările procedurale, care cuprind apărările referitoare la încălcarea unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură^[2].

Cu alte cuvinte, apărările de fond sunt mijloacele pe care pârâtul le are la dispoziţie pentru a obţine respingerea cererii reclamantului, ca neîntemeiată (ca nefondată), după analizarea de către instanţă a fondului pretenţiei respective. De exemplu, reclamantul vânzător solicită obligarea pârâtului cumpărător la plata preţului, iar pârâtul se poate apăra invocând excepţia de neexecutare a obligaţiei de predare a bunului de către vânzător, împrejurarea că de fapt a plătit preţul, că a operat compensaţia legală etc.

La rândul lor, apărările de fond pot viza fie anumite împrejurări de fapt invocate de pârât în legătură cu pretenţia supusă judecăţii (apărări în fapt), fie aplicarea altor dispoziţii legale sau reguli de drept decât cele invocate de reclamant sau o altă interpretare a normelor incidente în cauza respectivă (apărări în drept)^[3]. De exemplu, dacă, ulterior declarării nulităţii unei convenţii de înstrăinare a unui imobil, este introdusă o cerere de chemare în judecată prin care se solicită despăgubiri egale cu echivalentul lipsei de folosinţă a terenului, pârâtul poate formula o apărare de fond în fapt, în sensul că el avea folosinţa bunului în vederea culegerii fructelor, astfel încât convenţia privitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, chiar dacă este nulă, nu are nicio influenţă asupra fructelor pe care le-a cules, iar această apărare de fond poate fi întemeiată, în drept, pe prevederile art. 948 C. civ. ori pe principiul conversiunii actelor juridice^[4].

În unele situaţii, chiar dacă legea foloseşte denumirea de „excepţie”, în realitate sensul avut în vedere este cel de apărare de fond, iar nu de excepţie procesuală, ca apărare procedurală. Sunt astfel de cazuri:

– art. 369 alin. (4) C. civ.: „Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor”;

– art. 1247 alin. (2) C. civ.: „Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”;

– art. 1249 C. civ.: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând (pe cale de excepţie – n.n.) nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”;

– art. 1223 alin. (2) C. civ.: „Anulabilitatea contractului (pentru leziune – n.n.) nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris”;

– art. 1094 alin. (2) C. civ.: „În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea (liberalităţilor excesive – n.n.) poate fi invocată în faţa instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz”;

– art. 1095 alin. (3) C. civ.: „Excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv”;

– art. 1319 C. civ., cu titlul marginal „Excepţiile contractantului cedat”: „Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire”;

– art. 1556 C. civ., cu titlul marginal „Excepţia de neexecutare” (exceptio non adimpleti contractus);

– art. 1696 C. civ., cu titlul marginal „Excepţia de garanţie (pentru evicţiune – n.n.);

– art. 2296 C. civ., cu titlul marginal „Excepţiile invocate de fideiusor”, în conţinutul articolului făcându-se referire la mijloacele de apărare: „Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor”;

– art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011: „În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă” etc.

În literatura de specialitate se face distincţia şi între apărările de fond în drept care pot fi invocate sub denumirea de excepţii substanţiale (de drept material), acestea din urmă fiind o specie a genului „apărări de fond în drept”, cum ar fi nulitatea, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc., şi celelalte apărări de fond în drept sau apărările de fond în fapt, apreciindu-se că se poate uza în mod corect de terminologia de excepţie substanţială (de drept material), pentru unele apărări de fond, care, dacă ar fi admise, atrag în mod direct respingerea ca neîntemeiată a cererii împotriva căreia sunt îndreptate (pun în discuţie direct inexistenţa dreptului subiectiv al reclamantului, lipsindu-l de temeinicie), pe când, în privinţa celorlalte apărări de fond, este necesară coroborarea şi cu alte texte legale sau mijloace de probă, ori chiar cu alte apărări de fond, pentru a se concluziona în final că acţiunea este neîntemeiată (acestea atrăgând indirect soluţia de respingere a cererii)^[5]. 

Astfel, se apreciază că termenul excepţie se utilizează relativ impropriu, cum ar fi în cazul art. 1556 C. civ., art. 2294-2295 C. civ. privind beneficiul de discuţiune, art. 2298 C. civ. privind beneficiul de diviziune, art. 1696 C. civ. privind excepţia de garanţie pentru evicţiune sau alte mijloace de apărare ale debitorului etc., deoarece „dintr-un punct de vedere, noţiunea de excepţie desemnează un mijloc de apărare (aspect din perspectiva căruia utilizarea ar părea corectă), însă, este vorba despre o simplă obiecţie în drept raportată la pretenţia dedusă judecăţii, care, în oglindă, nu ar putea fi în toate cazurile invocată şi pe cale de acţiune. De pildă, nu putem învesti instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea excepţiei de neexecutare, a excepţiei garanţiei pentru evicţiune, a excepţiei beneficiului de discuţiune sau de diviziune, a excepţiei de solidaritate a debitorilor sau a fideiusorilor etc., acestea rămânând pur şi simplu doar apărări în drept specifice, care pot fi invocate în combaterea unei anumite acţiuni. Pe când, nulitatea absolută sau relativă, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc. pot fi invocate atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie”^[6]. 

Apărările procedurale sunt reprezentate, în principal, de excepţiile procesuale, prin care, aşa cum rezultă din definiţia legală consacrată pentru prima dată de art. 245 C. proc. civ., se pot invoca anumite neregularităţi procedurale, iar nu aspecte privind fondul dreptului dedus judecăţii. 

§2. Caracteristicile excepţiilor procesuale şi ale apărărilor de fond

Pornind de la definiţia prevăzută de art. 245 C. proc. civ., în literatura de specialitate^[7] au fost reţinute caracteristicile excepţiilor procesuale, pe care le vom prezenta comparativ cu trăsăturile apărărilor de fond. 

Astfel, la fel ca apărările de fond, excepţiile procesuale:

– sunt o formă de manifestare a acţiunii civile şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de exercitare a acesteia (capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenţii şi interesul – art. 32 C. proc. civ.);

– sunt mijloace de apărare şi deci pot fi invocate de către pârât prin întâmpinare;

– uneori, în cazul admiterii, pot împiedica o nouă sesizare a instanţei, pentru că s-ar opune autoritatea de lucru judecat;

– se invocă în raport cu toate părţile „fireşti” ale unui proces^[8].

Spre deosebire de apărările de fond, excepţiile procesuale:

– presupun existenţa unui proces civil în curs, în timp ce unele apărări de fond presupun un drept care ar putea fi exercitat în mod direct, pe cale de acţiune (de exemplu, nulitatea poate fi invocată pe cale de acţiune sau de excepţie – art. 1247 şi art. 1249 C. civ.);

– sunt mijloace de apărare care nu pun în discuţie fondul^[9], invocarea lor având drept scop împiedicarea cercetării şi pronunţării unei soluţii asupra fondului dreptului litigios; „prin invocarea excepţiei nu se urmăreşte finalizarea în mod definitiv a diferendului dintre părţi, ci doar obţinerea unei soluţii prejudiciale asupra dreptului litigios. Doar în anumite situaţii judecata nu mai poate fi reluată după admiterea excepţiei, cum este cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat sau a prescripţiei dreptului la acţiune”^[10];

– pot fi invocate atât de către pârât, cât şi de către alţi participanţi la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu sau de către procuror; în schimb, apărarea de fond este mijlocul procesual prin care numai pârâtul poate obţine respingerea pe fond a acţiunii sau cererii reclamantului;

– în principiu, pot fi invocate numai în anumite condiţii expres prevăzute de lege, sub sancţiunea decăderii; în schimb, apărările de fond pot fi efectuate de părţi în tot cursul judecăţii; s-a apreciat în mod întemeiat că „apărările de fond pot fi făcute oricând, fără a se putea opune reclamantul, dar singura diferenţă dedusă din nerespectarea termenului de depunere a întâmpinării este aceea că pârâtul care a formulat apărarea de fond peste termenul de depunere a întâmpinării va fi decăzut din dreptul de a invoca excepţii relative şi de a propune probe [art. 208 alin. (2) C. proc. civ.] raportat la acea apărare de fond, ceea ce ar putea face ca, în final, această apărare să fie ineficientă prin neputinţa dovedirii ei (din culpa pârâtului)”^[11];

– pun în discuţie neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune; în schimb, „atunci când în dreptul substanţial se vorbeşte despre invocarea unei norme de drept material pe cale de excepţie, în dreptul procesual vom înţelege că aceste chestiuni fac obiectul unor apărări de fond”^[12];

– sunt soluţionate cu prioritate de către instanţă [art. 248 alin. (1) C. proc. civ.]; „prin natura lor, aceste apărări de ordin procedural premerg analizei fondului, chiar dacă uneori sunt în legătură cu raportul juridic litigios (îndeosebi în cazul excepţiilor de fond); numai excepţiile procesuale sunt supuse regulilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ., în vreme ce apărările de fond sunt examinate cu ocazia soluţionării fondului cauzei, în vederea stabilirii temeiniciei ori netemeiniciei pretenţiei formulate”^[13];

– sunt rezolvate fie prin hotărârea finală pronunţată în cauză, dar fără dezbaterea fondului, fie printr-o încheiere interlocutorie; asupra apărărilor de fond, instanţa se pronunţă prin încheieri preparatorii, cum este cazul probelor, sau în cadrul considerentelor din hotărârea finală^[14]; se observă că „apărările – de fond ori procedurale – configurează obiectul litigiului, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra lor prin considerente, unde le va primi ori le va înlătura motivat [art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.]”^[15];

– urmăresc, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea (ca lipsită de interes, ca tardivă, ca prematură, ca inadmisibilă etc., dar nu ca nefondată) sau perimarea cererii; astfel, excepţia procesuală poate prelungi procesul sau îl poate întrerupe în stadiul în care se află în momentul soluţionării excepţiei, fără însă a permite finalizarea lui pe fond, în timp ce soluţionarea apărărilor de fond impune finalizarea procesului şi respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată, prin dovedirea inexistenţei dreptului afirmat de reclamant;

– dacă sunt admise, nu afectează, în principiu, dreptul subiectiv al reclamantului, iar hotărârea pronunţată în urma admiterii unei excepţii procesuale nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul pretenţiei, însă are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte modul de rezolvare a excepţiei dacă într-un litigiu ulterior se invocă aceeaşi neregularitate procedurală care iniţial a dus la admiterea excepţiei respective; în schimb, în cazul hotărârii date asupra unei apărări de fond intră în autoritatea de lucru judecat inclusiv considerentul care explică soluţia din dispozitiv. 

§3. Clasificarea excepţiilor procesuale

Fără a insista asupra acestui aspect, reţinem că excepţiile procesuale au fost clasificate în doctrină^[16] în funcţie de trei criterii:

– după obiectul lor: excepţii de procedură (excepţiile prin intermediul cărora se invocă anumite neregularităţi procedurale; de exemplu, excepţia privind nelegala compunere sau constituire a instanţei, excepţia lipsei citării sau a citării nelegale, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia tardivităţii, excepţia perimării, excepţia conexităţii, excepţia litispendenţei etc.) şi excepţii de fond (excepţiile prin intermediul cărora se invocă neregularităţi ale dreptului la acţiune; de exemplu, excepţia prematurităţii, excepţia lipsei interesului, excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia lipsei capacităţii procesuale, excepţia prescripţiei extinctive, excepţia autorităţii de lucru judecat etc.). 

Distincţia dintre excepţiile procesuale şi excepţiile de fond este prevăzută şi de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., fără a exista însă şi un criteriu legal de delimitare a acestora. „Trăsătura comună a excepţiilor de fond este aceea că sunt în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii; ele nu pun în discuţie însuşi fondul dreptului subiectiv, ci privesc acel element al dreptului subiectiv care îl constituie posibilitatea de a se recurge, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului”^[17]. În ceea ce priveşte principalele trăsături ale excepţiilor de fond care sunt comune fie excepţiilor de procedură, fie apărărilor de fond, literatura de specialitate corespunzătoare Codului de procedură civilă din 1865 a reţinut: „Excepţiile de fond se aseamănă atât cu excepţiile de procedură, cât şi cu apărările de fond, propriu-zise. Pe de o parte, se aseamănă cu excepţiile de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile, deoarece partea care invocă excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel spus, invocarea excepţiei nu pune în discuţie fondul dreptului. Pe de altă parte, se aseamănă cu apărările propriu-zise, pe planul efectelor pe care le produc, deoarece admiterea excepţiilor de fond duce la respingerea sau anularea cererii, fără posibilitatea, de regulă, de a mai reitera cererea”^[18];

– după efectul pe care tind să îl realizeze: excepţii dilatorii (excepţiile care tind la întârzierea judecăţii pe fond prin amânarea judecăţii, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei etc.; spre exemplu, excepţia lipsei citării sau a citării nelegale, excepţia conexităţii, excepţia litispendenţei) şi excepţii peremptorii (dirimante) (excepţiile care tind la împiedicarea judecăţii pe fond prin respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca inadmisibilă, prin anularea cererii etc.; de pildă, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia tardivităţii, excepţia perimării)^[19];

– după caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate, această clasificare fiind consacrată, în prezent, şi de dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.: excepţii absolute (excepţiile prin care se invocă încălcarea unor norme juridice de ordine publică; spre exemplu, excepţia de necompetenţă materială, excepţia litispendenţei, excepţia conexităţii, excepţia perimării etc.) şi excepţii relative (excepţiile prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părţilor^[20]; de pildă, excepţia de necompetenţă teritorială relativă^[21]).

§4. Invocarea excepţiilor procesuale

În ceea ce priveşte invocarea apărărilor formulate într-un proces, pentru excepţiile procesuale reţinem următoarele reguli procedurale cu caracter general:

1) Actul procedural prin care se pot invoca (ţinând seama şi de caracterul absolut sau relativ al excepţiilor şi de persoanele care le invocă) este reprezentat de^[22]:

– întâmpinarea depusă de către pârât la cererea reclamantului (art. 205 C. proc. civ.), de către reclamant la cererea reconvenţională a pârâtului (art. 209 C. proc. civ.);

– întâmpinarea depusă de pârât la cererea modificată de reclamant în condiţiile art. 204 C. proc. civ.;

– cererea de intervenţie voluntară principală sau forţată; întâmpinarea depusă în cazul admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală sau forţată [art. 65 alin. (3), art. 74, art. 77 alin. (2) C. proc. civ.];

– notele similare întâmpinării^[23] prin care cel introdus forţat în cauză, din oficiu, va trebui să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească (art. 79 C. proc. civ.);

– dacă întâmpinarea nu este obligatorie, intervenţia scrisă sau orală a pârâtului la primul termen de judecată (la care este legal citat);

– intervenţia scrisă sau orală (consemnată în încheierea de şedinţă) a părţilor la primul termen după săvârşirea neregularităţii procedurale, pentru excepţiile relative care se pot invoca după depunerea întâmpinării, respectiv în tot cursul procesului, dacă este vorba de o excepţie absolută;

– întâmpinarea intimatului la cererea de apel/recurs/contestaţie în anulare/revizuire cu privire la neregularităţile procedurale ce vizează calea de atac respectivă etc.

Aşa cum s-a reţinut şi în literatura de specialitate^[24], atunci când neregularităţile procedurale ce vizează cererea de chemare în judecată şi judecata în primă instanţă sunt invocate în apel (sau în recurs) fie pentru prima oară, fie drept critici referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor în faţa primei instanţe (care le-a respins ori a omis soluţionarea lor), nu putem vorbi despre excepţii procesuale, ci despre critici împotriva hotărârii primei instanţe susţinute prin intermediul motivelor de apel (de recurs); în această situaţie, instanţa de apel (de recurs) va analiza temeinicia lor împreună cu celelalte motive ale căii de atac, în mod unitar, cu consecinţa admiterii sau respingerii pe fond a respectivei căi de atac, deci instanţa se va pronunţa prin dispozitiv numai asupra apelului sau recursului. În schimb, vor fi calificate excepţii procesuale acele neregularităţi care privesc cererea de apel (recurs), cum ar fi lipsa calităţii procesuale a apelantului (recurentului), lipsa interesului exercitării căii de atac de către partea care a câştigat în primă instanţă, tardivitatea exercitării căii de atac etc., iar în această ipoteză, instanţa care soluţionează calea de atac se va pronunţa mai întâi pe excepţie şi apoi asupra apelului sau recursului.

2) Referitor la persoanele care pot invoca excepţiile procesuale şi la momentul până la care pot fi invocate aceste excepţii, trebuie respectate următoarele reguli:

– în principiu, excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, adică în primă instanţă, precum şi direct în apel şi recurs, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ.]; deşi textul nu prevede expres, se admite că excepţiile absolute pot fi invocate şi de către procuror, având în vedere rolul şi funcţia procurorului în procesul civil, raportat la art. 92 C. proc. civ.^[25]; se observă şi că art. 245 C. proc. civ. se referă expres la invocarea neregularităţilor procedurale de către partea interesată, procuror sau instanţă;

– în temeiul art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., în toate situaţiile, atunci când instanţa invocă din oficiu o excepţie procesuală, aceasta trebuie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil soluţionării sale; „mai mult, pentru ca acest gest să nu fie unul pur formal şi golit de conţinut, instanţa trebuie să şi motiveze excepţia, arătând fie şi succint, dar suficient de clar, elementele de fapt şi de drept în raport de care înţelege să o invoce, pentru a permite părţilor să înţeleagă la ce se referă excepţia invocată şi pentru a-şi putea exprima opinia, exercitându-şi astfel dreptul la apărare”, motivarea excepţiei neînsemnând antepronunţarea instanţei^[26];

– pentru anumite excepţii absolute, legea prevede un regim derogatoriu în ceea ce priveşte momentul până la care pot fi invocate; astfel:

a) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (excepţie de procedură, absolută, care începe printr-un efect dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu) înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac [art. 82 alin. (2) C. proc. civ.];

b) excepţia de necompetenţă materială (inclusiv excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei specializate/completului specializat) şi cea de necompetenţă teritorială exclusivă (excepţii de procedură, absolute) pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu numai până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii [art. 129 alin. (2) pct. 2 şi 3 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ.]^[27];

c) excepţia conexităţii (excepţie de procedură, absolută şi dilatorie) poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în primă instanţă, cel mai târziu la primul termen de judecată, înaintea instanţei ulterior sesizate [art. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.];

d) excepţia litispendenţei (excepţie de procedură, absolută şi dilatorie) poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu numai în faţa instanţelor de fond (adică în primă instanţă sau în apel), nu şi în faţa instanţei de recurs [art. 138 alin. (2) C. proc. civ.];

e) excepţia perimării cererii de chemare în judecată (excepţie de procedură, absolută şi peremptorie) nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel [art. 420 alin. (3) C. proc. civ.] şi, cu atât mai mult, nici în recurs sau în celelalte căi de atac extraordinare; pentru identitate de raţiune, nu poate fi invocată direct în recurs perimarea judecăţii în apel^[28];

– invocarea excepţiilor absolute în căile de atac presupune şi respectarea dispoziţiilor speciale ce reglementează respectivele căi de atac; astfel, în apel, neregularităţile procedurale prin care se încalcă norme de ordine publică referitoare la cererea de chemare în judecată sau judecata în primă instanţă vor putea fi invocate de apelant ca motive de apel, în termenul de motivare a căii de atac, de intimat prin întâmpinare, ca mijloace de apărare de ordine publică, precum şi de instanţă din oficiu, ca motive de ordine publică [art. 470 alin. (1) şi (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.]; dacă încheierea interlocutorie prin care prima instanţă a respins excepţia absolută nu este apelată, aceasta devine definitivă şi va dobândi autoritate de lucru judecat, excepţia nemaiputând fi invocată în calea de atac;

– pentru ipoteza invocării excepţiilor absolute în recurs, art. 247 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. prevede în plus condiţia ca, pentru soluţionare, să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi [singurele probe noi admisibile în recurs, conform art. 492 alin. (1) C. proc. civ.]^[29]; de asemenea, în recurs nu vor putea fi invocate alte neregularităţi decât acelea care pot forma şi obiect al motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ. (referitoare la încălcarea regulilor de procedură) şi cu respectarea condiţiei ca neregularităţile privind judecata în primă instanţă să fi fost invocate în prealabil şi în calea de atac a apelului [art. 488 alin. (2) C. proc. civ.]^[30];

– se pot invoca direct în căile de atac:

a) necompetenţa generală, precum şi necompetenţa internaţională a instanţelor române, atât de partea interesată, cât şi de instanţă din oficiu [art. 130 alin. (1) şi art. 1071 alin. (2) C. proc. civ.]; se apreciază că invocarea în recurs se poate face chiar fără respectarea condiţiei prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece dispoziţiile art. 130 alin. (1) şi art. 1071 alin. (2) C. proc. civ. au caracter special faţă de cele ale acestui text^[31]; în schimb, necompetenţa materială şi cea teritorială de ordine publică a primei instanţe nu se pot invoca direct în recurs nici de părţi şi nici de instanţă din oficiu, ci numai dacă necompetenţa a fost invocată în faţa primei instanţe în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar instanţa a respins excepţia sau a omis să se pronunţe asupra ei, precum şi în apel, iar instanţa de apel a respins acest motiv sau a omis să se pronunţe asupra lui [art. 488 alin. (2) C. proc. civ.]; tot astfel, necompetenţa materială şi cea teritorială de ordine publică a instanţei de apel pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în faţa instanţei de apel, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa acestei instanţe şi au putut pune concluzii, iar excepţia a fost respinsă sau instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra ei;

b) autoritatea de lucru judecat; astfel, potrivit art. 432 teza I C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs;

– excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond [art. 247 alin. (2) C. proc. civ.]; de asemenea, în mod asemănător, pentru nulitatea relativă a actelor de procedură invocată pe cale de excepţie, art. 178 alin. (3) C. proc. civ. prevede că nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată, iar pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond; nulitatea relativă poate fi invocată de partea interesată numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă [art. 178 alin. (4) C. proc. civ.]; menţionăm şi art. 390 C. proc. civ., care dispune că, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului; rezultă că excepţiile relative trebuie invocate:

a) de către pârât prin întâmpinare, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, dacă este vorba despre neregularităţi procedurale săvârşite în legătură cu cererea de chemare în judecată; în schimb, chiar dacă este vorba despre o excepţie relativă, potrivit art. 112 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [şi întrucât textul nu distinge, iar art. 112 alin. (2) C. proc. civ. are caracter de normă specială faţă de art. 130 alin. (3) C. proc. civ.^[32], fără a prezenta relevanţă dacă, la primul termen la care părţile sunt legal citate, acestea pot pune concluzii sau nu şi chiar şi în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie];

b) de orice parte interesată, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond, dacă este vorba despre neregularităţi procedurale săvârşite în cursul judecăţii şi care astfel nu puteau fi sesizate prin întâmpinare; apreciem că, în ipoteza în care, la termenul la care este săvârşită neregularitatea procedurală, partea interesată, legal citată, este prezentă, personal sau prin reprezentant, va trebui să invoce excepţia relativă la acel termen, sub sancţiunea decăderii; dacă însă partea prezentă în instanţă nu a fost legal citată, va putea invoca nelegala sa citare şi va putea solicita amânarea judecăţii, instanţa fiind obligată să amâne procesul în temeiul art. 160 alin. (1) C. proc. civ.; în ipoteza în care partea care a lipsit la termenul care a intervenit neregularitatea procedurală (şi aceasta indiferent dacă fusese sau nu legal citată) este legal citată la termenul următor, atunci excepţia relativă va trebui invocată la acest termen^[33];

c) în etapa dezbaterilor în fond, dacă excepţiile relative privesc neregularităţi procedurale săvârşite după ce s-a intrat în etapa dezbaterilor în fond, limita maximă de invocare fiind „înainte de a se pune concluzii în fond”^[34];

d) direct prin motivele de apel dacă partea care justifică un interes nu a fost legal citată în tot cursul primei instanţe sau la termenele ulterioare săvârşirii neregularităţii şi, totodată, nici nu a fost prezentă la judecată^[35];

e) direct în apel sau, după caz, în recurs (ca motiv de exercitare a căilor de atac), dacă neregularitatea procedurală cu caracter relativ a apărut la ultimul termen de judecată, iar partea interesată nu a fost prezentă, precum şi atunci când neregularitatea vizează hotărârea însăşi, întrucât nu mai există un alt moment procesual la care partea interesată să poată invoca asemenea neregularităţi^[36];

– excepţiile relative nu pot fi invocate de instanţă din oficiu; în doctrină s-a reţinut că, deşi excepţia relativă nu va putea fi pusă în discuţie din oficiu, totuşi, în baza rolului său activ, instanţa poate să atragă atenţia părţii în drept să o invoce – dacă nu este asistată de avocat ori de mandatari licenţiaţi în drept – asupra acestui drept^[37]; s-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că „rolul activ al judecătorului, argumentat în baza fostului art. 129 alin. (2) C. proc. civ. 1865 şi a actualului art. 22 C. proc. civ., nu trebuie, în niciun caz, să rupă garanţia de echidistanţă pe care instanţa trebuie să o menţină faţă de părţi, în acord cu obligaţia sa de imparţialitate şi limitele rolului activ. De altfel, o obligaţie a judecătorului de a atrage atenţia părţilor asupra drepturilor pe care le au în proces, cum ar putea fi dreptul invocării unei excepţii relative, nu mai subzistă în noua reglementare, iar, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului civil sunt determinate de cererile şi apărările părţilor”^[38]; s-a mai reţinut că principiul rolului activ al judecătorului trebuie rezumat la obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii că poate invoca excepţii relative, fără însă a indica care excepţii anume; numai în acest mod nu s-ar aduce atingere prin rolul activ celorlalte principii de bază ale procesului civil: cel al egalităţii de şanse şi cel al disponibilităţii^[39]; instanţa trebuie să aibă în vedere „respectarea egalităţii de şanse şi păstrarea echilibrului între interesele private ale părţilor aflate în opoziţie. Or, informarea uneia dintre părţi că poate invoca o excepţie relativă la care aceasta nu se gândise şi care, probabil, nu ar fi fost invocată altfel reprezintă o încălcare a celor două principii enunţate anterior, încălcare ce nu poate fi justificată nicicum prin lipsa de pregătire juridică a părţii; astfel, se ajunge ca lipsa de pregătire juridică să fie suplinită, pentru o parte nediligentă, de pregătirea juridică a instanţei, în timp ce partea diligentă, care are un apărător, nu beneficiază de acelaşi tratament”; se consideră că nu se poate identifica, la acest moment, nicio situaţie în care instanţa ar fi îndreptăţită să aducă la cunoştinţa unei părţi faptul că poate invoca o excepţie relativă, fără a se putea susţine încălcarea principiului egalităţii de arme dintre părţi^[40];

– procurorul nu poate invoca excepţiile relative, dar, dacă participă la judecată, are dreptul să pună concluzii asupra excepţiilor ridicate de părţi^[41];

– prin excepţie, pentru anumite excepţii relative, legea prevede un regim derogatoriu de invocare; de exemplu:

a) art. 2513 C. civ. prevede, „într-o formulare neglijentă”^[42], că prescripţia extinctivă va putea fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate; se apreciază că „textul ar trebui interpretat în corelaţie cu dispoziţiile procesuale incidente, mai ales art. 201 alin. (1) şi art. 208 C. proc. civ., ţinând cont şi de împrejurarea că excepţia de prescripţie extinctivă nu mai este absolută (de ordine publică), ci relativă. Prin urmare, prescripţia extinctivă trebuie invocată la judecata în primă instanţă (deci nu poate fi invocată pentru prima oară în căile de atac) prin întâmpinare, iar în acele cazuri rare în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”^[43]; de asemenea, prescripţia poate interveni numai la cererea persoanelor expres prevăzute de lege, şi anume: persoana în folosul căreia a curs prescripţia, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinută să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă [art. 2512 alin. (1) C. civ.]; codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea (art. 2514 teza I C. civ.); creditorii celui interesat; orice altă persoană interesată (art. 2514 teza finală C. civ.), organul de jurisdicţie competent neputând aplica prescripţia din oficiu [art. 2512 alin. (2) C. civ.]^[44];

b) necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii [art. 130 alin. (3) C. proc. civ.]; partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei de ordine privată [art. 130 alin. (4) C. proc. civ.];

– în ceea ce priveşte posibilitatea terţilor intervenienţi în proces de a invoca excepţiile procesuale, având în vedere că, în principiu, aceştia devin parte în proces şi iau procedura în starea în care se află în momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie, înseamnă că nu vor putea să invoce excepţiile relative care privesc neregularităţile procedurale săvârşite anterior acestui moment, afară de cazul în care intervenţia are loc până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate; astfel, dacă intervenţia voluntară sau forţată este făcută după primul termen de judecată, terţul intervenient poate să propună, cu respectarea dispoziţiilor art. 247 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., excepţiile absolute, precum şi excepţiile relative care au ca obiect invocarea unor neregularităţi procedurale săvârşite după intervenirea sa în proces; se apreciază că, în situaţia prevăzută de art. 77 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că terţul ia locul pârâtului, s-ar putea discuta dacă el nu ar fi în măsură să invoce şi excepţiile relative ce au ca obiect neregularităţi procedurale comise anterior introducerii sale în proces, având în vedere că, până la momentul admiterii în principiu a cererii de arătare a titularului dreptului real şi al exprimării acordului reclamantului de înlocuire a pârâtului iniţial, intervenientul forţat nu poate formula apărări în calitate de pârât^[45];

– nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la momentul până la care excepţiile relative pot fi invocate atrage sancţiunea decăderii părţii interesate din dreptul de a le mai invoca [art. 185 alin. (1) C. proc. civ.]; decăderea intervine şi în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege pentru invocarea excepţiilor absolute; sancţiunea decăderii operează imperativ, adică invocarea tardivă a excepţiei poate fi opusă şi de instanţă din oficiu, nu doar de cel în avantajul căruia intervine decăderea^[46]; de exemplu, dacă excepţia prescripţiei extinctive este invocată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 2513 C. civ., menţionate mai sus, instanţa are posibilitatea de a invoca, din oficiu, excepţia tardivităţii (excepţie procesuală cu caracter absolut) şi de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune^[47];

– potrivit art. 247 alin. (3) C. proc. civ., părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale (absolute sau relative, întrucât textul nu distinge) de îndată ce le sunt cunoscute; în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 C. proc. civ. fiind aplicabile^[48]; textul constituie o aplicare a principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, consacrat de art. 12 C. proc. civ. şi are în vedere cazurile în care excepţia este invocată cu respectarea termenului prevăzut de lege, dar cu întârziere faţă de momentul la care partea a cunoscut existenţa sa, împrejurare din care reiese intenţia părţii de tergiversare a procesului, intenţie care poate fi sancţionată cu obligarea la despăgubiri către partea adversă, în condiţiile art. 189-190 C. proc. civ., pentru paguba produsă prin amânarea procesului din acest motiv, iar nu cu decăderea părţii din dreptul de a invoca excepţia procesuală respectivă^[49]; se apreciază că dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ. sunt incidente indiferent de soluţia dată excepţiei invocate cu intenţie dilatorie, deci chiar dacă excepţia este admisă, deoarece textul de lege nu distinge^[50];

– o problemă analizată în literatura de specialitate cu privire la invocarea excepţiilor absolute se referă la corelarea dispoziţiilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ. cu cele ale art. 178 alin. (5) C. proc. civ., care prevede că toate cauzele de nulitate (absolută şi/sau relativă, întrucât textul nu face nicio distincţie) a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca; se apreciază că art. 178 alin. (5) C. proc. civ. reprezintă o normă specială incidentă în cazul excepţiilor de nulitate privitoare la actele de procedură deja săvârşite, obligând la invocarea simultană a acestora, sub sancţiunea decăderii, derogându-se astfel deopotrivă de la art. 178 alin. (1) C. proc. civ. referitor la invocarea nulităţii absolute şi de la art. 247 alin. (1) C. proc. civ. privind invocarea excepţiilor absolute (specialia generalibus derogant); ţinându-se seama şi de cele menţionate mai sus cu privire la art. 247 alin. (3) C. proc. civ., se trage concluzia că cele două norme legale analizate nu sunt în contradicţie, ci se completează, în condiţiile în care art. 178 alin. (5) C. proc. civ. reglementează exclusiv situaţia nulităţilor, iar art. 247 alin. (3) C. proc. civ. acoperă toate categoriile de excepţii procesuale, inclusiv pe cea a nulităţilor, atunci când nu se regăseşte situaţia specială la care se referă art. 178 alin.(5) C. proc. civ.^[51]

§5. Soluţionarea excepţiilor procesuale

Regulile cu caracter general aplicabile în procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale sunt reglementate de art. 248 C. proc. civ.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit art. 237 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, în etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, printre altele, instanţa trebuind să rezolve excepţiile ce se invocă de părţi ori pe care le poate ridica din oficiu.

Se poate reţine astfel regula generală potrivit căreia excepţiile procesuale trebuie rezolvate în etapa de cercetare a procesului, înainte de administrarea probelor (care au fost încuviinţate pentrusoluţionarea fondului) şi de analiza în fond a cauzei. 

Întrucât în cererile şi întâmpinările folosite într-un proces, părţile invocă frecvent, ca mijloace de apărare, diferite excepţii, în prealabil, este necesar ca instanţa să stabilească dacă, din punct de vedere procesual, partea se apără prin invocarea unei excepţii procesuale sau, în realitate, aceasta formulează o apărare de fond cu această denumire, cu alte cuvinte, instanţa trebuie să califice în mod corect natura apărării, respectiv dacă este o apărare de fond sau o excepţie procesuală, situaţie în care, în temeiul art. 14 alin. (5) şi art. 224 C. proc. civ., instanţa este obligată să supună discuţiei părţilor calificarea aşa-zisei excepţii ca apărare de fond sau, după caz, invers, instanţa urmând a se pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile. De asemenea, dacă este cazul, instanţa va supune discuţiei părţilor stabilirea denumirii corecte a excepţiei. Totodată, în ipoteza invocării excepţiei din oficiu, instanţa are obligaţia indicării exprese a excepţiei, dar şi a premiselor de fapt şi de drept avute în vedere la invocarea sa, astfel încât părţile să aibă posibilitatea de a se apăra în cunoştinţă de cauză şi în mod efectiv^[52].

Pentru procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale trebuie reţinute şi următoarele texte de lege:

– art. 14 alin. (5) C. proc. civ.: Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (s.n.);

– art. 224 C. proc. civ.: Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu (s.n.). 

În acest scop, instanţa va da cuvântul autorului excepţiei, adversarului său procesual şi procurorului, în cazul participării sale în proces, iar în cazul excepţiei invocate din oficiu, punerea în discuţie se va face în ordinea firească^[53];

– art. 223 C. proc. civ.: (2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte (s.n.). (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.

Lipsa la termenul de judecată a părţii care a invocat în scris excepţii nu poate duce la considerarea ca inexistente a acestor excepţii. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor şi apărărilor formulate în scris de către părţi, iar nepronunţarea poate atrage desfiinţarea hotărârii în căile de atac, în condiţiile legii^[54];

– art. 371 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.: Termenul prevăzut la alin. (1) (stabilit de instanţă pentru administrarea probelor de către avocaţi – n.n.) va putea fi prelungit dacă în cursul administrării probelor: 1. se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe; în acest caz, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau incidentului (s.n.); în acest sens, art. 373 C. proc. civ. stabileşte că, dacă în cursul administrării probelor, una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la data la care a fost sesizată, încheierea putând fi atacată numai odată cu fondul procesului (s.n.);

– art. 390 C. proc. civ., cu denumirea marginală Chestiunile prealabile dezbaterilor în fond: Înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului (s.n.). 

Rezultă că, în prealabil dezbaterii fondului dreptului, pot fi puse în discuţia părţilor, la solicitarea acestora ori din oficiu:

a) excepţiile procesuale care au fost invocate în termenele legale, dar care, din diferite motive, nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, cum ar fi ipoteza în care instanţa a omis să supună dezbaterilor contradictorii aceste cereri, excepţii sau apărări ori să se pronunţe asupra lor, nu şi atunci când instanţa, în aplicarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul o excepţie procesuală, asupra căreia se va pronunţa după închiderea dezbaterilor în fond^[55];

b) excepţiile procesuale (absolute) şi apărările care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului, cu menţiunea că trebuie să se ţină cont şi de obligaţia părţilor de a invoca, în condiţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. 

Ca excepţii absolute, pot fi invocate în orice stare a procesului, de exemplu: excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active sau pasive, excepţia lipsei interesului în formularea cererii de chemare în judecată etc. De asemenea, mai pot fi puse în discuţie în această etapă excepţiile relative care vizează o neregularitate procedurală săvârşită fie în etapa cercetării procesului, fie în etapa dezbaterilor în fond, cu condiţia de a fi invocate cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii, cum ar fi excepţia nelegalei citări a părţilor la efectuarea raportului de expertiză dispus în condiţiile art. 391 C. proc. civ. etc^[56]

Aşa cum am arătat, instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilă administrarea de probe sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei^[57], şi aceasta indiferent de etapa în care se află procesul şi indiferent de soluţia ce urmează să fie dată acesteia (de admitere sau de respingere). Astfel, în ipoteza în care instanţa a omis soluţionarea excepţiei procesuale în cursul cercetării procesului ori excepţia a fost invocată înainte de a se intra în dezbaterile în fond, în condiţiile art. 390 C. proc. civ., chiar dacă din dezbateri rezultă necesitatea completării ori refacerii unor probe pentru analiza fondului, potrivit art. 391 C. proc. civ., judecătorul nu va mai face aplicarea acestui din urmă text, ci va rezolva, cu prioritate, excepţia. Mai mult, analiza excepţiei procesuale se poate face chiar dacă nu sunt administrate toate dovezile care au fost încuviinţate pentru soluţionarea fondului^[58].

Potrivit art. 248 alin. (3) C. proc. civ., dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, va amâna judecata şi va stabili un termen scurt în vederea soluţionării excepţiei.

Rezultă că pronunţarea instanţei asupra excepţiilor invocate poate avea loc fie la acelaşi termen la care s-au invocat, fie la un termen ulterior. 

Soluţionarea excepţiei la un termen ulterior, situaţie care presupune amânarea cauzei, poate fi impusă fie de regimul legal al anumitor excepţii (cum ar fi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia nesemnării cererii etc., caz în care instanţa este obligată să dea un termen pentru acoperirea lipsurilor de către cel împotriva căruia excepţia este invocată), fie de solicitarea părţii de încuviinţare a probelor în dovedirea apărărilor formulate faţă de excepţia invocată (de pildă, reclamantului i se pot încuviinţa, la cerere, probe pentru a dovedi actele sau faptele pârâtului care au fost de natură să întrerupă cursul unei prescripţii, iar pârâtului i se pot încuviinţa probe în apărare). 

S-a apreciat în literatura de specialitate că sintagma „nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei” trebuie înţeleasă în sensul că, pentru soluţionarea excepţiei, este necesar să se amâne judecata pentru administrarea de dovezi în acest scop, iar nu în sensul că pentru deliberarea asupra acesteia este nevoie de timp^[59]. S-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că „textul acoperă şi o asemenea ipoteză, din moment ce nu face nicio distincţie. Este posibil ca, în cazul unor excepţii, judecătorul să nu se poată pronunţa de îndată, să aibă nevoie de cercetări mai aprofundate şi, decât să unească excepţia cu fondul, cum, din păcate, se întâmplă uneori, şi deşi nu sunt îndeplinite cerinţele alin. (4) (ale art. 248 C. proc. civ. – n.n.), numai pentru a evita pronunţarea asupra excepţiei, mai bine acordă un termen scurt în care va reflecta, urmând ca apoi să soluţioneze excepţia”^[60]. 

În situaţia în care pentru soluţionarea excepţiei la termenul de judecată următor, acordat în acest scop, este necesară citarea părţilor, aprecierea valabilităţii procedurii de citare se va face în condiţiile art. 159 teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei, despre aceasta făcându-se menţiune în citaţie. S-a apreciat că, în acest caz, la rubrica „obiectul cererii” din cuprinsul citaţiei vor trebui indicate excepţia ce urmează să fie analizată, precum şi fondul litigiului respectiv, pentru a se evita astfel o nouă amânare generată de faptul că, după respingerea excepţiei, nu ar putea fi săvârşite alte acte de procedură pe motiv că părţile au fost citate numai pentru analiza excepţiei^[61].

Conform art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Astfel, potrivit reglementării actuale, pot fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei numai excepţiile pentru a căror judecată este necesar să se administreze aceleaşi dovezi (sau numai o parte dintre acestea) ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului^[62]. 

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că, dacă pentru soluţionarea excepţiei nu sunt necesare probe sau „sunt necesare probe, dar acestea nu sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea etapei cercetării judecătoreşti sau pentru soluţionarea fondului, excepţia nu se va uni cu administrarea probelor sau cu fondul”^[63]. 

În acest sens s-a apreciat că tendinţa care există în practică, de a se uni excepţia cu fondul şi în ipotezele în care, pentru rezolvarea excepţiei, sunt necesare probe care nu sunt comune cu probele necesare soluţionării fondului „ar încălca prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ. şi ar conduce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite”^[64]. 

De altfel, unele excepţii trebuie soluţionate întotdeauna înaintea fondului, cum ar fi excepţiile de procedură dilatorii: excepţiile de litispendenţă, conexitate, necompetenţă etc., având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor, care ar fi şi incompatibil cu procedeul „unirii cu fondul”^[65]. Aceeaşi soluţie se impune şi în legătură cu unele excepţii cu caracter peremptoriu, de procedură sau de fond, cum ar fi netimbrarea, neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii, lipsa capacităţii procesuale, imunitatea de jurisdicţie, autoritatea de lucru judecat (unde se impune examinarea hotărârii definitive anterioare; chiar dacă aceste hotărâri ar fi relevante şi pentru fond, s-a apreciat că în acest caz nu poate fi dispusă unirea cu administrarea probelor ori cu fondul)^[66]. 

Din prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ. rezultă şi că excepţia poate fi unită cu:

– administrarea probelor în etapa cercetării procesului, dacă probele care se administrează pentru soluţionarea excepţiei sunt necesare şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului;

– cu fondul cauzei în etapa dezbaterilor asupra fondului, dacă probele care se administrează pentru soluţionarea excepţiei în condiţiile art. 391 C. proc. civ. sunt necesare şi pentru soluţionarea fondului.

S-a reţinut în literatura de specialitate că „din modul în care este redactat art. 248 alin. (4) C. proc. civ. (textul menţionează expres că vor putea fi unite – n.n.) rezultă că instanţa nu este obligată să dispună unirea excepţiei procesuale cu administrarea probelor, respectiv, după caz, cu fondul cauzei, chiar dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de textul de lege menţionat. Pe de altă parte, dacă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numai dovezile necesare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu au fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei)”^[67]. 

Întrucât dispoziţiile speciale ale art. 248 alin. (4) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, se apreciază că, după administrarea probelor comune, se revine la regula prevăzută de alin. (1) al art. 248, astfel încât, după finalizarea cercetării procesului, indiferent după cum excepţia a fost unită cu administrarea probelor ori cu fondul, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei, iar dacă excepţia este respinsă şi „nu mai sunt alte incidente de soluţionat”, conform art. 392 C. proc. civ., se va putea trece la dezbaterea fondului^[68]. 

În cazul în care excepţia procesuală pune în discuţie chestiuni de fond, deşi în practică se mai procedează la unirea ei cu fondul, s-a arătat că soluţia corectă este recalificarea acesteia ca apărare de fond şi examinarea ei acolo unde îi este locul, respectiv în cadrul judecăţii pe fond (art. 152 C. proc. civ.)^[69].

O altă regulă incidentă în procedura soluţionării excepţiilor este prevăzută de art. 248 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc (dacă ar fi admise – n.n.).

În legătură cu ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, doctrina a reţinut următoarele reguli:

– anterior stabilirii ordinii de soluţionare a excepţiilor invocate simultan, instanţa trebuie să stabilească cererea sau acţiunea cu privire la care excepţiile sunt invocate, în condiţiile în care excepţiile formulate într-un litigiu pot viza acţiunea principală, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie sau chiar alte acte de procedură^[70];

– textul art. 248 alin. (2) C. proc. civ. nu permite interpretarea în sensul că, de plano, se vor soluţiona cu prioritate excepţiile de procedură, apoi cele de fond, singurul criteriu legal pentru determinarea ordinii de soluţionare fiind efectul pe care excepţiile îl produc^[71]. S-a observat de altfel că legiuitorul a pus pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond, nestabilind o ierarhie între aceste două categorii de excepţii^[72]. Într-o altă opinie s-a apreciat că, pentru a facilita alegerea pe care trebuie să o facă instanţa, poate fi avut în vedere şi alin. (1) al art. 248 C. proc. civ., care arată că „se cercetează mai întâi excepţiile de procedură, precum şi – deci, mai pe urmă – cele de fond, fără însă ca această ordine să fie una imperativă”^[73];

– dacă excepţiile invocate simultan produc acelaşi efect, ordinea de prioritate a unei excepţii faţă de alta se va stabili în funcţie de modul în care efectul celei dintâi se poate repercuta, logic, asupra alteia, ulterioare, apreciind cazual; de exemplu, între excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei, se impune analiza prioritară a celei dintâi, deşi efectul lor procesual este identic, întrucât verificarea prescripţiei, ca sancţiune aplicată dreptului material la acţiune, este precedată de necesitatea stabilirii titularului dreptului sancţionat prin prescripţie, la a cărui pasivitate aceasta trebuie raportată^[74];

– potrivit acestui criteriu, instanţa va soluţiona cu prioritate excepţiile procesuale care, în caz de admitere, fac inutilă cercetarea celorlalte excepţii invocate^[75], iar în cazul admiterii uneia dintre excepţii, instanţa nu se va mai pronunţa asupra excepţiei subsecvente; de exemplu, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active (în sensul că reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv valorificat în proces) face inutilă examinarea excepţiei lipsei de interes invocate simultan, care ar pune în discuţie lipsa folosului practic al acţiunii, adică aptitudinea acesteia de a răspunde valorificării acelui drept subiectiv^[76]; nepronunţarea instanţei asupra celorlalte excepţii, în aceste situaţii, nu echivalează cu o nepronunţare asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată instanţa, în sens larg; chiar dacă aceste excepţii cu caracter subsecvent nu se vor mai regăsi soluţionate în dispozitiv, deoarece instanţa nu va mai delibera asupra lor, totuşi, instanţa va explica în considerente motivul pentru care celelalte excepţii puse în dezbatere au rămas în final nesoluţionate^[77];

– „invocarea simultană” a excepţiilor procesuale trebuie înţeleasă în sensul că instanţa este pusă în situaţia de a se pronunţa la acelaşi termen asupra mai multor excepţii, astfel că art. 248 alin. (2) C. proc. civ. este incident chiar dacă excepţiile au fost invocate – evident, la momente diferite – de diferite părţi din proces (sau chiar de aceeaşi parte, dar în etape), iar instanţa le analizează la acelaşi termen^[78];

– judecătorul dispune de o marjă de apreciere, chiar de discreţie, în ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate simultan, o abordare preliminară pledând pentru un răspuns cazuistic, unul dintre criteriile de avut în vedere fiind şi economia procesuală, respectiv care excepţie poate fi soluţionată mai uşor în stadiul respectiv al pricinii (urmând a fi rezolvată prioritar) şi care necesită lămuriri şi probe suplimentare^[79];

– ca regulă generală, s-a apreciat că ordinea de soluţionare a excepţiilor ar trebui, în principiu (şi orientativ, ea depinzând totuşi de circumstanţele concrete şi de dinamica fiecărei cauze în parte), să fie următoarea: excepţia nelegalei citări, precum şi toate excepţiile şi incidentele care influenţează problema legalei citări (excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, cererea de desemnare a curatorului special), inclusiv excepţia imunităţii de jurisdicţie, care trebuie soluţionată cu prioritate pentru a stabili dacă este posibilă sau nu citarea entităţii respective (citarea fiind un act de suveranitate statală)^[80], urmând ca apoi să fie soluţionate excepţiile şi incidentele privitoare la compunerea şi constituirea legală a completului de judecată, întrucât numai un complet legal compus poate soluţiona toate celelalte excepţii; excepţiile privitoare la învestirea instanţei (netimbrarea ori insuficienta timbrare; neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii^[81]); excepţiile de necompetenţă; autoritatea de lucru judecat; calitatea procesuală activă ori pasivă^[82]; prescripţia extinctivă^[83]; lipsa interesului etc.^[84];

– excepţia de perimare va avea prioritate faţă de excepţia de necompetenţă, dar şi faţă de cea privind greşita compunere sau constituire a instanţei ori chiar faţă de excepţia de netimbrare etc., fiind chiar inutil să se mai analizeze asemenea incidente procedurale, cât timp efectul admiterii perimării constă în stingerea judecăţii în faza în care se află^[85];

– criteriul stabilit de art. 248 alin. (2) C. proc. civ. poate fi folosit şi în cazurile în care instanţa trebuie să rezolve mai multe incidente procedurale de natură diferită^[86]; spre exemplu, între excepţia de necompetenţă invocată de pârât prin întâmpinare şi renunţarea la judecată a reclamantului până la primul termen de judecată, va avea prioritate renunţarea la judecată, astfel, instanţa, chiar necompetentă, va putea lua act de renunţarea la judecată; soluţia contrară a declinării competenţei pentru ca instanţa competentă să ia act de renunţarea la judecată nu ar însemna decât o tergiversare şi cheltuieli inutile^[87].

În ceea ce priveşte actul procedural prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiei procesuale, art. 248 alin. (5) C. proc. civ. prevede că încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

Rezultă că instanţa soluţionează excepţia procesuală prin:

– încheiere, în cazurile în care se respinge excepţia sau se admite, dar instanţa rămâne în continuare învestită; încheierea are caracter interlocutoriu, astfel că instanţa nu va mai putea reveni în cursul procesului asupra soluţiei pronunţate, ea putând fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel;

– sentinţă sau decizie (care se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie sau definitivă), dacă se admite excepţia şi instanţa se dezînvesteşte^[88].

Hotărârea prin care s-a admis excepţia este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea ce urma să se pronunţe asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel chiar în legătură cu soluţionarea excepţiei respective^[89]. 

§6. Invocarea şi soluţionarea apărărilor de fond

Invocarea apărărilor de fond nu presupune condiţii de formă speciale; astfel, apărările de fond pot fi cuprinse în întâmpinare sau în notele de şedinţă, pot fi invocate şi verbal în faţa instanţei, fiind consemnate de către grefier în încheierea de şedinţă. 

Întrucât reprezintă doar un mijloc procesual de respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa, şi nu o pretenţie proprie a celui care o invocă, apărarea de fond nu este supusă timbrării (pentru acest motiv nici întâmpinarea nefiind supusă timbrării). 

De asemenea, pentru că analiza sa este strâns legată de cea a cererii în raport de care a fost invocată, o apărare de fond nu poate fi disjunsă de celelalte pretenţii, nu face obiectul unei cereri al cărei mod de soluţionare trebuie să se regăsească în dispozitiv şi nici al unei judecăţi separate de cererile formulate în cauză^[90].

Ca regulă, instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor [art. 124 alin. (1) teza I C. proc. civ.].

Reţinerea sau înlăturarea de către instanţă a apărărilor de fond invocate şi argumentele în acest sens sunt cuprinse în considerentele hotărârii judecătoreşti, însă soluţia instanţei asupra acestora nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii. Cu toate acestea, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, astfel că, într-un proces ulterior, considerentele hotărârii judecătoreşti în cadrul cărora s-a analizat apărarea de fond vor avea autoritate de lucru judecat^[91]. 

De exemplu, dacă reclamantul solicită, prin cererea de chemare în judecată, executarea actului juridic civil încheiat cu pârâtul, iar acesta din urmă, prin întâmpinare, se apără, invocând nulitatea (absolută sau relativă) a actului juridic pe care şi-a întemeiat pretenţia reclamantul, în cazul în care instanţa apreciază ca fiind întemeiată apărarea invocată, va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără însă a reţine în cuprinsul dispozitivului şi nulitatea actului juridic respectiv. Mai mult, în ipoteza în care instanţa ar aprecia că actul juridic este afectat de o cauză de nulitate absolută, de care pârâtul nu s-ar prevala, instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a actului juridic respectiv, în temeiul art. 1247 alin. (2) C. civ., şi să respingă ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, fără însă a dispune în cuprinsul dispozitivului şi desfiinţarea actului juridic. Dacă însă cauza de nulitate este relativă, iar pârâtul nu o invocă, instanţa nu poate să invoce din oficiu şi să analizeze cauza de nulitate relativă respectivă, astfel că va trebui să se pronunţe pe cererea reclamantului, administrând probe în acest sens. În cazul în care pârâtul urmăreşte să obţină o hotărâre judecătorească prin care instanţa să pronunţe nulitatea actului juridic încheiat cu reclamantul, acesta trebuie să formuleze o cerere reconvenţională, cu privire la care instanţa este obligată să pronunţe soluţia în dispozitiv. Dacă pârâtul din procesul iniţial formulează ulterior o cerere de chemare în judecată având ca obiect nulitatea actului juridic pe care şi-a întemeiat pretenţia reclamantul iniţial, instanţa învestită cu soluţionarea noii cereri este obligată să ţină cont de soluţia pronunţată definitiv de instanţa ce a analizat anterior nulitatea invocată ca apărare de fond.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, apărările de fond pot fi puse în discuţie în tot cursul procesului, chiar dacă nu au fost arătate expres în întâmpinare, iar în măsura în care nu constituie o cerere nouă, acestea pot fi propuse şi direct în apel, întrucât nu sunt altceva decât argumente noi, de fapt şi de drept, aduse în sprijinul tezei de apărare invocate în prima instanţă^[92]. 

Cu toate acestea, în practica judiciară s-a reţinut inadmisibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului direct în calea de atac: Definită ca mijloc de apărare propriu-zisă (de fond), aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, pe care aceasta îl exercită în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii, excepţia de neexecutare a contractului nu constituie o excepţie procesuală şi nici un alt mijloc de apărare de acest tip, motiv pentru care nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs. Justificarea aceste interdicţii constă în imposibilitatea învestirii instanţei de recurs cu aspecte care necesită verificări de fapt, prin administrarea de probe inadmisibile în recurs, însă, mai ales, în privarea părţilor de gradele de jurisdicţie prevăzute de lege pentru analiza unui mijloc de apărare propriu-zisă, adică de fond^[93].

O problemă analizată în literatura de specialitate este calificarea corectă a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită invocate pe calea contestaţiei la executare. Într-o opinie s-a susţinut că, atunci când contestaţia la executare este formulată de către debitorul urmărit, aceasta nu este decât un incident în cursul executării silite, poziţia procesuală de reclamant aparţinând creditorului urmăritor, întrucât din iniţiativa sa a fost pornită executarea silită, iar în acest caz, invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită ar reprezenta o apărare de fond. Într-o altă opinie, s-a apreciat că, din punct de vedere procesual, contestaţia la executare promovată de debitor reprezintă o cerere de chemare în judecată, în care contestatorul (reclamantul) este debitorul, iar intimatul (pârâtul) este creditorul, ipoteză în care invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită nu reprezintă o apărare de fond, ci fundamentul juridic al contestaţiei la executare (cauza juridică, ca element al acţiunii civile)^[94]. Însă, în niciuna dintre cele două opinii, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită invocată pe calea contestaţiei la executare nu poate fi calificată ca excepţie procesuală, întrucât, având în vedere scopul excepţiilor procesuale (întârzierea sau împiedicarea judecăţii fondului cererii), admiterea sa ar trebui să aibă ca efect respingerea contestaţiei la executare ca prescrisă, contrar raţiunii invocării prescripţiei în acest caz. „Ca atare, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare va califica excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, invocată de contestator sub această formă, ca motiv al contestaţiei la executare, fără a se pronunţa prin încheierea de şedinţă sau prin dispozitivul hotărârii finale asupra excepţiei procesuale în sine, ci va proceda la analizarea motivului respectiv la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra fondului contestaţiei la executare, reţinerea sau înlăturarea acestui motiv regăsindu-se în considerente, reflectându-se implicit şi în dispozitiv”^[95].

§7. Chestiunea prejudicială, chestiunea prealabilă şi incidentul procedural

„Chestiune prealabilă” şi „chestiunea prejudicială” reprezintă două noţiuni juridice distincte. 

În ceea ce priveşte chestiunea prejudicială, sunt relevante următoarele aspecte reţinute de doctrină:

– o chestiune prejudicială se caracterizează prin faptul că: a) intră în competenţa de soluţionare a unei alte jurisdicţii sau a unei alte autorităţi; b) rezolvarea ce a fost dată chestiunii prejudiciale este obligatorie pentru instanţa în faţa căreia ea a fost invocată^[96];

– chestiunea prejudicială vizează acele probleme ce trebuie să formeze obiectul unei judecăţi prealabile şi distincte, soluţia pronunţată asupra acestora având autoritate de lucru judecat în raport de toate litigiile ulterioare în care se va invoca aceeaşi problemă^[97];

– chestiunile prejudiciale sunt probleme de fapt sau de drept, chiar de procedură, prealabile abordării fondului şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a unei alte instanţe^[98]; în acest sens, art. 124 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe (s.n.);

– nu este suficient ca respectiva chestiune să fie dată în competenţa exclusivă a altei instanţe judecătoreşti, dacă ar fi formulată pe cale principală; dimpotrivă, este necesar ca legea să prevadă expres că o anumită apărare ori o anumită excepţie constituie o chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată de o altă instanţă ori autoritate jurisdicţională, chiar dacă nu constituie obiectul principal al cererii deduse judecăţii^[99];

– nu este exclus ca o chestiune prejudicială să fie chiar de competenţa instanţei în faţa căreia s-a ivit această chestiune, însă trebuie să se ţină cont de principiile specializării, al repartizării aleatorii a cauzelor şi al continuităţii instanţei^[100];

– chestiunea prejudicială trebuie să vizeze însuşi fondul cauzei, şi nu aspecte de procedură^[101];

– din modul de formulare a normei din art. 124 C. proc. civ. ar rezulta că aceste chestiuni reprezintă fie apărări, fie excepţii, fie alte chestiuni litigioase ce se pot ivi în cursul judecăţii (de exemplu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care nu poate fi inclusă nici în categoria apărărilor de fond şi nici în cea a excepţiilor procesuale)^[102].

Reprezintă chestiuni prejudiciale: cazurile prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 7, art. 413 C. proc. civ.; sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519 şi urm. C. proc. civ.)^[103]; cazul reglementat de art. 27 alin. (7) C. proc. pen., care stabileşte regula „penalul ţine în loc civilul”; excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, a cărei soluţionare este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992^[104].

Chestiunile prealabile reprezintă apărările invocate de părţi şi care urmează să fie soluţionate de către instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale. De exemplu, pârâtul invocă, prin întâmpinare, o excepţie procesuală, dar care, în realitate, reprezintă o apărare de fond (cum ar fi excepţia de neexecutare a contractului; nulitatea contractului pe care îşi întemeiază pretenţia reclamantul), caz în care instanţa va trebui să pună în discuţia părţilor calificarea respectivei excepţii ca apărare de fond; în urma acestei calificări, instanţa nu se va mai pronunţa în mod distinct pe apărarea pârâtului, ci odată cu soluţionarea fondului; incidentul privind calificarea excepţiei ca apărare de fond reprezintă o chestiune prealabilă ce intră în competenţa de soluţionare a instanţei sesizate cu soluţionarea cauzei, în temeiul art. 124 C. proc. civ.

O chestiune prealabilă soluţionării fondului, ce revine spre soluţionare aceleiaşi instanţe, este, în prezent, şi excepţia de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 (aplicabilă în privinţa actelor administrative cu caracter individual)^[105].

Prin incidente procedurale se înţeleg atât excepţiile procesuale, cât şi alte incidente de natură să amâne sau să împiedice desfăşurarea procesului, cum ar fi cererea de amânare a judecării cauzei, cererea de suspendare a judecării cauzei etc. Se încadrează în categoria incidentelor procedurale: incidentele cu privire la judecată, suspendarea, întreruperea sau stingerea acesteia; incidentele cu privire la diferitele măsuri ordonate de instanţă şi cele care pot apărea cu ocazia executării lor (de exemplu, ordonarea expertizei, numirea experţilor, recuzarea acestora); incidentele cu privire la probe (de pildă, refuzul înfăţişării înscrisului, verificarea înscrisului, interdicţia sau scutirea de a fi martor etc.); incidentele cu privire la nulitatea actelor de procedură; incidentele cu privire la alcătuirea instanţei sau a completului de judecată (incompatibilitatea, recuzarea etc.)^[106]. 

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) C. proc. civ. prevede regula soluţionării de către instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel, în sensul că se soluţionează de către o altă instanţă decât cea învestită cu procesul în cadrul cărora au fost invocate. Sunt incidente procedurale care se soluţionează de alte instanţe: recuzarea sau abţinerea în ipoteza imposibilităţii alcătuirii completului de judecată pentru soluţionarea acestora [art. 50 alin. (2) C. proc. civ.], cererile de strămutare a procesului civil (art. 142 C. proc. civ.), delegarea instanţei (art. 147 C. proc. civ.).

Din punct de vedere al procedurii de soluţionare, incidentele procedurale nu sunt supuse procedurii verificării şi regularizării cererii, prevăzute de art. 200 C. proc. civ. [art. 12¹ din Legea nr. 76/2012]. 

Un incident procedural întâlnit în practica judiciară a ultimilor ani şi analizat în doctrina recentă^[107] este excepţia de neconvenţionalitate, cu privire la care s-au făcut următoarele precizări:

– prin invocarea unei excepţii de neconvenţionalitate se înţelege situaţia în care o parte invocă prevalenţa unor texte din Convenţia europeană a drepturilor omului, drept raţiune pentru înlăturarea aplicării, în totalitate sau parţială, a unor texte din legislaţia românească, considerate a intra în conflict cu norma din Convenţie;

– în temeiul art. 20 din Constituţie, instanţa este îndreptăţită să facă aplicarea directă a normei convenţionale şi să înlăture aplicarea normei interne contrare;

– forma procedurală de invocare neconvenţionalităţii este cea a apărării de fond, deci prin întâmpinare sau la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, când întâmpinarea nu este obligatorie;

– întrucât în sine neconvenţionalitatea unei norme interne presupune de fapt o interpretare a unei reguli de drept intern, se consideră că poate fi invocată şi direct în calea de atac, nereprezentând un aspect nou dedus judecăţii, în măsura în care norma de drept intern a fost deja invocată până la acel moment;

– nefiind o excepţie procesuală în sine, nu determină amânarea judecăţii cauzei şi nici împiedicarea judecării cauzei pe fond;

– instanţa se va pronunţa odată cu analizarea fondului cauzei; dacă o consideră întemeiată, se va pronunţa pe fond în sensul avut în vedere de Convenţie; dacă o consideră neîntemeiată, se va arăta în considerente de ce norma internă nu este contrară Convenţiei;

– aprecierea instanţei interne cu privire la neconvenţionalitatea unei norme interne trebuie să fie făcută cu stricteţe, având în vedere doar practica deja consacrată cu Curţii, fără a se putea crea raţionamente noi ce nu au fost dezvoltate de Curte^[108].

Note de subsol

^[1] G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 42.

^[2] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 491.

^[3] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licenţă şi masterat, seminare şi examene, Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, p. 285.

^[4] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 491. 

^[5] G. Răducan, Deosebiri între excepţiile procesuale şi apărările de fond privind ordinea, modalitatea de soluţionare şi efectele admiterii acestora, în faţa primei instanţe de fond, în Pandectele Române nr. 5/2018, consultat în programul iDrept.ro.

^[6] G. Răducan, op. cit.

^[7] A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 490-491; A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 2-3, 5; V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 647-649; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe şi în căile de atac, Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 124-128.

^[8] M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 54.

^[9] Este motivul pentru care excepţia procesuală, chiar dacă este una de fond, nu se confundă cu apărarea în fond, nici atunci când tinde la respingerea sau anularea cererii – M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. l – art. 1-526, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 824. 

^[10] Al. Suciu, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 33.

^[11] A. Vasile, op. cit., p. 3. 

^[12] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 128. 

^[13] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 128.

^[14] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 649. 

^[15] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 128.

^[16] Pentru detalii, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 492-496; V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 649-650; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 128-131; A. Vasile, op. cit., p. 13-16.

^[17] A. Vasile, op. cit., p. 14. 

^[18] A se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Precizări privind instituţia excepţiilor în dreptul procesual civil, în S.C.J. nr. 1/1983, p. 43-48, apud M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 824.

^[19] Ca regulă, excepţiile de fond sunt excepţii peremptorii. În schimb, excepţiile de procedură tind fie spre întârzierea judecăţii pe fond, fie spre împiedicarea acesteia, iar, uneori, aceeaşi excepţie poate fi dilatorie sau, după caz, peremptorie, cum ar fi excepţia de necompetenţă. Se observă şi că anumite excepţii (de fond sau de procedură) încep printr-un efect dilatoriu şi tind spre un efect peremptoriu; de exemplu, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant; excepţia de netimbrare sau insuficientă timbrare etc. – G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 494.

^[20] Rezultă „pe cale de interpretare, că ar putea exista excepţii care să pună în discuţie atât un interes de ordine publică, cât şi un interes privat; dacă este prioritar interesul privat, atunci calificarea excepţiei este ca fiind una relativă” – A. Vasile, op. cit., p. 16.

^[21] Se apreciază că se mai poate considera că protejează un interes privat [M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 829: norma înscrisă în art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care dă dreptul părţilor iniţiale să fie de acord ca intervenţia voluntară principală să fie făcută direct în apel; norma înscrisă în art. 67 alin. (3) C. proc. civ., care îngăduie părţii în folosul căreia a intervenit terţul să decidă dacă îi îngăduie sau nu intervenientului accesoriu să renunţe la judecarea cererii; norma din art. 68 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 75 C. proc. civ., care dă dreptul reclamantului sau pârâtului să aprecieze dacă lărgesc sau nu cadrul procesual iniţial prin depunerea unor cereri de intervenţie forţată; norma cuprinsă în art. 80 C. proc. civ., care permite părţilor să aprecieze dacă, în primă instanţă şi apel, îşi exercită drepturile procedurale personal sau prin reprezentant; norma din art. 178 alin. (4) C. proc. civ., care îngăduie părţii interesate să renunţe, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă; norma înscrisă în art. 204 alin. (3) C. proc. civ., care permite părţilor să-şi exprime acordul pentru modificarea cererii de chemare în judecată după primul termen la care au fost legal citate; norma înscrisă în art. 209 alin. (1) C. proc. civ., care îngăduie pârâtului să aprecieze dacă formulează sau nu cerere reconvenţională etc.

^[22] A se vedea şi A. Vasile, op. cit., p. 21; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 497.

^[23] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 262.

^[24] A. Vasile, op. cit., p. 3; V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 649; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 125.

^[25] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 651. 

^[26] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 131.

^[27] Criticile formulate de apelanta-reclamantă cât priveşte nerespectarea de către prima instanţă a obligaţiei ca la primul termen de judecată cu procedură completă să îşi verifice din oficiu competenţa sunt apreciate de Curte ca fiind neîntemeiate, deoarece, dacă instanţa procedează la judecata cauzei, rezultă implicit şi că a analizat aspectul prealabil al competenţei. Or, în condiţiile în care apelanta-reclamantă nu a înţeles să invoce excepţia necompetenţei primei instanţe şi nici nu a dovedit că a suferit vreo vătămare, constatările acesteia cu privire la nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ. nu antrenează niciun efect sancţionator – C.A. Bucureşti, s. a VII-a confl. mun. şi asig. soc., dec. civ. nr. 2821 din 30 mai 2016, www.rolii.ro.

^[28] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 639. 

^[29] Dacă totuşi excepţia nu va putea fi dovedită prin înscrisurile noi, deşi reglementarea art. 247 alin. (1) C. proc. civ. sugerează inadmisibilitatea sa în recurs – în sensul că excepţia nu ar putea fi invocată –, se apreciază că soluţia corectă este respingerea ei ca neîntemeiată – V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 652. Astfel, excepţia, ca apărare procedurală, nu poate fi vreodată inadmisibilă; în funcţie de condiţiile procedurale, poate deveni însă nefondată şi pentru circumstanţe care au legătură cu termenele şi condiţiile de invocare – A. Vasile, op. cit., p. 27. 

^[30] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 495; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 132. 

^[31] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 802. În sensul că necompetenţa generală şi cea internaţională a instanţelor române pot fi invocate direct în recurs numai dacă excepţia nu a putut fi invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, p. 805. 

^[32] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 275.

^[33] Dacă partea este prezentă la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea procedurală şi este cert că are cunoştinţă de aceasta, ar trebui să invoce excepţia, atât absolută, cât şi relativă, chiar la acel termen – M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 833.

^[34] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 833. 

^[35] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 133-134.

^[36] Pentru o astfel de interpretare cu privire la art. 178 alin. (3) C. proc. civ., a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 373-374. 

^[37] A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 494 şi urm.; M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 831.

^[38] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 652.

^[39] Al. Suciu, op. cit., p. 43-44.

^[40] A. Vasile, op. cit., p. 26. 

^[41] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 832. 

^[42] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 331. 

^[43] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 331. 

^[44] Noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a actualului Cod civil, 1 octombrie 2011 – I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 1/2014, M. Of. nr. 283 din 17 aprilie 2014. 

^[45] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 497-498. S-a exprimat şi opinia în sensul că terţul arătat ca titular al dreptului, care ia locul pârâtului (care a fost scos din proces), nu va mai putea invoca excepţiile relative neinvocate în termen (sau prin întâmpinare) de către acesta din urmă – M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 832. 

^[46] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 653; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 134. 

^[47] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 331.

^[48] „Din economia reglementărilor în materia excepţiilor procesuale rezultă, pe de o parte, anterioritatea invocării şi rezolvării lor în raport cu abordarea fondului, dar, pe de altă parte, regretabil, nu şi simultaneitatea invocării tuturor excepţiilor pe care partea le are la îndemână la un anumit moment procesual. Această lacună legislativă nu poate împiedica instanţa să-l condamne pe acela care, cu rea-credinţă, abuziv, numai în scopul tergiversării soluţionării procesului sau pentru a-şi şicana adversarul, invocă succesiv diferite excepţii, pe care le-ar fi putut invoca deodată” – I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor Proiectului noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 38.

^[49] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 497; M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 833.

^[50] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 497. 

^[51] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 135-136.

^[52] A. Vasile, op. cit., p. 28-29; V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 655. 

^[53] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 656. 

^[54] A. Vasile, op. cit., p. 29. 

^[55] A. Constanda, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 855.

^[56] A. Constanda, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 856. 

^[57] S-a mai arătat că din textul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. pot fi deduse două reguli:

a) vor fi invocate mai întâi acele excepţii care fac de prisos cercetarea fondului (de exemplu, necompetenţa instanţei, prescripţia, autoritatea lucrului judecat etc.);

b) s-ar impune invocarea mai întâi a acelei excepţii care face de prisos cercetarea celei care urmează (de exemplu, mai întâi autoritatea lucrului judecat şi apoi prescripţia dreptului la acţiune) – I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor Proiectului noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 38. 

^[58] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 834-835.

^[59] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 836.

^[60] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 836. 

^[61] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 836.

^[62] Dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., este condiţionat de admiterea celei de a doua cereri, este necesar ca instanţa să procedeze cu prioritate la examinarea şi soluţionarea fondului cauzei faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Drept consecinţă, procedând la unirea excepţiei prescripţiei extinctive cu fondul cererii deduse judecăţii, pe baza probatoriului administrat, instanţa va soluţiona cauza în raport de verificarea următoarelor ipoteze: dacă din probele administrate se apreciază că cererea de chemare în judecată este întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei producându-şi efectele), dacă, însă, din materialul probator, rezultă că acţiunea este neîntemeiată, efectul întreruptiv, provizoriu al prescripţiei extinctive nu mai operează de la data înregistrării cererii care a fost anulată, astfel încât termenul special de prescripţie se calculează fără a se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării cererii anulate, ci data înregistrării acţiunii pendinte. În raport de data înregistrării acestei din urmă cereri, instanţa va analiza dacă termenul de prescripţie extinctivă era împlinit şi, în caz afirmativ, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge cererea ca prescrisă – I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 513 din 7 martie 2019, www.scj.ro.

^[63] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 658.

^[64] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 500.

^[65] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 501.

^[66] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 139.

^[67] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 500.

^[68] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 837.

^[69] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 139.

^[70] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 656.

^[71] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 657.

^[72] I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 385.

^[73] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 835.

^[74] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 657. Deducând ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, apreciind faptul că această excepţie primează faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prescripţia neputând fi analizată decât în raport cu persoana care are calitate procesuală în cauză – Trib. Iaşi, s. a II-a civ., cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1174 din 13 iulie 2016, www.rolii.ro.

^[75] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 501.

Întrucât legiuitorul nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluţionare a celor două categorii de excepţii (excepţia nulităţii recursului şi excepţia inadmisibilităţii recursului), Înalta Curte a dat prioritate inadmisibilităţii întrucât vizează inexistenţa căii de atac, în timp ce nulitatea vizează modul (condiţiile procedurale) în care trebuie să se exercite calea de atac, astfel că primează excepţia inadmisibilităţii recursului – I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 53 din 17 ianuarie 2018, www.scj.ro. 

^[76] V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 657.

^[77] Modalitatea de soluţionare a excepţiei prioritare poate constitui un motiv de apel sau de recurs, iar dacă, în cadrul controlului judiciar, instanţa superioară va decide că această excepţie a fost greşit soluţionată, atunci se poate trece la soluţionarea excepţiilor rămase nesoluţionate, în apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., iar în recurs, în rejudecarea după casare, potrivit art. 501 C. proc. civ. – V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 660. 

Tribunalul a analizat deodată excepţiile necompetenţei materiale şi a inadmisibilităţii, dar fără a stabili o ordine de soluţionare a excepţiilor şi fără a se pronunţa prin dispozitivul hotărârii asupra excepţiei necompetenţei materiale, deşi pare din considerentele expuse că aceasta a fost respinsă. Aşadar, trebuia să reiasă în mod clar, din soluţia pronunţată cu ocazia deliberării şi pronunţării, cât şi din considerentele care justifică minuta şi respectiv hotărârea adoptată de instanţă, dacă se apreciază ca având prioritate excepţia inadmisibilităţii sau excepţia necompetenţei, cu expunerea unei motivări în ceea ce priveşte ordinea la care instanţa s-a oprit. În măsura în care considera excepţia necompetenţei ca având prioritate, astfel cum se menţionează în considerente, soluţia trebuia să se regăsească în minută şi respectiv în dispozitivul hotărârii, instanţa trebuind să se pronunţe asupra cererilor, dar şi asupra excepţiilor invocate de părţi ori din oficiu. În eventualitatea în care excepţia inadmisibilităţii era apreciată ca fiind prioritară în ordinea de soluţionare a excepţiilor, instanţa trebuia să justifice această soluţie şi să menţioneze clar că se lasă nesoluţionată excepţia necompetenţei materiale – C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 3515 din 15 iunie 2016, www.rolii.ro.

^[78] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 836; G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, op. cit., p. 468.

^[79] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 139.

^[80] Are prioritate asigurarea contradictorialităţii efective şi respectarea dreptului la apărare, pentru ca procesul să aibă caracter echitabil şi toate celelalte excepţii şi incidente procedurale să fie dezbătute în condiţii de regularitate procesuală – Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 145-146.

^[81] În mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocate de către pârâtă anterior soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a aceleiaşi pârâte. Instanţa de control judiciar reţine că în ordinea de soluţionare a excepţiilor primează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, deoarece această din urmă excepţie poate fi invocată, potrivit art. 193 alin. (2) C. proc. civ., numai de către pârât şi numai prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Pentru a se putea verifica dacă excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile a fost invocată în condiţiile art. 193 alin. (2) C. proc. civ. este necesar ca în prealabil să se stabilească dacă partea care a invocat-o are calitate procesuală pasivă, adică poate sta în judecată în calitate de pârât sau nu. În această din urmă ipoteză, dacă se stabileşte că persoana care a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile nu are calitate de pârât în cauză, nu se mai impune soluţionarea celorlalte excepţii invocate. Prin urmare, încălcând ordinea de soluţionare a excepţiilor, în mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond asupra excepţiei lipsei procedurii prealabile anterior soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a părţii care a invocat prima excepţie dintre cele menţionate. Prin urmare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a admis recursul şi a casat cu trimitere spre rejudecare sentinţa atacată – C.A. Oradea, s. a II-a civ., cont. adm. şi fisc., dec. nr. 584 din 11 martie 2016.

^[82] Prematuritatea formulării cererii de chemare în judecată este o excepţie care primează în soluţionare, deoarece ea ţine de legala învestire a instanţei, fiind prioritară în soluţionare faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale active, care se referă la condiţiile de exercitare ale acţiunii civile. Având în vedere această situaţie, instanţa de fond, în mod corect, a soluţionat mai întâi excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată, excepţie care a dus la respingerea acţiunii, astfel încât nu se mai impunea şi analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active – C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., min. şi fam., dec. civ. nr. 321 din 16 mai 2016, www.rolii.ro.

^[83] În speţă, tribunalul a apreciat că raportul juridic dedus judecăţii nu impune introducerea în cauză a Curţii de Conturi, dovadă fiind analizarea cu întâietate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Revine judecătorului dreptul de a aprecia asupra necesităţii introducerii în cauză a unui terţ, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată. Sunt neîntemeiate şi susţinerile apelantei cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ. privind ordinea de soluţionare a excepţiilor. Simpla invocare a nerespectării unei ordini de soluţionare a excepţiilor, fără a demonstra care este interesul şi vătămarea suferită de apelantă prin soluţionarea cu întâietate a excepţiei prescripţiei nu conduce la nulitatea hotărârii – C.A. Bucureşti, s. a VII-a confl. mun. şi asig. soc., dec. civ. nr. 2821 din 30 mai 2016, www.rolii.ro.

După efectul pe care tinde să îl producă fiecare din cele două excepţii invocate în cauză, prima excepţie ce se impune a fi analizată este excepţia tardivităţii formulării plângerii contravenţionale, deoarece numai în cadrul unei plângeri contravenţionale introduse în termen se poate analiza ulterior dacă executarea sancţiunii înscrise în respectivul proces-verbal este sau nu prescrisă – Trib. Mureş, s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1195 din 18 octombrie 2016, www.rolii.ro.

În cauză au fost invocate mai multe excepţii de fond, respectiv cea a lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Sectorul 2 şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Sectorului 2, precum şi, din oficiu, excepţia coparticipării procesuale obligatorii pasive. Faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prima instanţă ar fi trebuit să stabilească ordinea de soluţionare a excepţiilor şi, în măsura în care analizând, pe rând, excepţie cu excepţie, una dintre ele avea caracter peremptoriu şi era întemeiată, ea conducea la soluţionarea cauzei ca efect al admiterii excepţiei, iar celelalte excepţii, cu privire la care s-a stabilit o ordine subsecventă, urmau a rămâne neanalizate. Prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., făcând incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi a stabilit ordinea de soluţionare a excepţiilor, le-a soluţionat pe toate, iar în final, cererea a fost respinsă în temeiul excepţiei coparticipării procesuale pasive obligatorii. Întrucât toate excepţiile reprezentau excepţii de fond, se impunea analiza excepţiilor care îl priveau pe reclamant, respectiv cea a interesului, urmate de excepţiile de fond ce îi priveau pe pârâţi – C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 1447 din 14 martie 2016, www.rolii.ro.

^[84] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 145-146.

^[85] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 502.

^[86] Prima instanţă a procedat în mod legal la soluţionarea cu prioritate a cererii de suspendare a executării, neputându-se reţine încălcarea de către instanţă a unei ordini de soluţionare, de vreme ce conexitatea reprezintă o excepţie de procedură, în vreme ce suspendarea executării în cadrul contestaţiei la executare constituie o măsură cu caracter urgent ce se impune a fi soluţionată prioritar, asupra căreia instanţa este ţinută să se pronunţe prin încheiere chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei, conform art. 719 alin. (6) C. proc. civ. Prin urmare, instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale atunci când a pronunţat încheierea atacată privitor la cererea de suspendare a executării, mai înainte de a pune în discuţie excepţiile de procedură invocate de apelante în faţa primei instanţe – Trib. Timiş, s. a II-a civ., dec. civ. din 21 martie 2016, www.rolii.ro.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în lipsa unei învestiri legale a instanţei din perspectiva achitării în întregime a taxelor judiciare de timbru, instanţa nu poate trece la a lua act de retragerea recursului, întrucât neachitarea în totalitate a taxei judiciare de timbru reprezintă un fine de neprimire a cererii de recurs. În speţă, cererea de recurs nu îndeplineşte o condiţie formală şi extrinsecă (timbrajul), reglementată expres de lege, în absenţa căreia, instanţa nu se poate considera regulat învestită, astfel că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. – I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1148 din 28 iunie 2017, www.scj.ro.

^[87] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 501.

^[88] A. Vasile, op. cit., p. 33-34. Ca efect al caracterului interlocutoriu al încheierii prin care se soluţionează o anumită excepţie, aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie în acelaşi proces, mai exact în acelaşi stadiu procesual, dar ar putea fi reanalizată prin efectul admiterii unei căi de atac, în cazul trimiterii dosarului pentru rejudecare, începând cu o etapă care include şi reanalizarea excepţiei – V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 659. 

^[89] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 837.

^[90] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 98.

^[91] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 97-98.

^[92] M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 58, apud Al. Suciu, op. cit., p. 33.

^[93] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1613 din 12 iunie 2015, www.scj.ro.

^[94] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 96.

^[95] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 96.

^[96] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 584, apud G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, op. cit., p. 238.

^[97] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 98; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 302-301.

^[98] G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, op. cit., p. 238.

^[99] Gh.-L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. l – art. 1-526, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 484. 

^[100] A. Constanda, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 378. 

^[101] A. Constanda, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 378

^[102] A. Constanda, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 378.

^[103] În sensul că procedura este o „veritabilă chestiune prejudicială”, a se vedea I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 208; A. Vasile, op. cit., p. 6; Gh.-L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 485-486. Pentru opinia potrivit căreia procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este o procedură sui-generis, iar nu o chestiune prejudicială, a se vedea I. Deleanu, Proceduri prefigurate pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, în R.R.D.P. nr. 1/2010, p. 94.

^[104] În situaţia în care Curtea Constituţională, învestită de către o instanţă de judecată cu soluţionarea mai multor excepţii de neconstituţionalitate, pronunţându-se asupra acestora, omite să soluţioneze una dintre ele, instanţa de sesizare are obligaţia să clarifice situaţia ivită şi să sesizeze din nou Curtea Constituţională pe acest aspect ori să ceară lămuriri. În caz contrar, hotărârea pronunţată este nelegală, judecătorul neputând dezlega cauza în lipsa soluţionării în întregime a excepţiilor de neconstituţionalitate – I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 978 din 27 februarie 2014, www.scj.ro.

^[105] A. Vasile, op. cit., p. 7. 

^[106] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 583. 

^[107] A. Vasile, op. cit., p. 9-11.

^[108] Instanţa a apreciat că excepţia de neconvenţionalitate a art. 403 alin. (4) C. proc. civ. 1865 [corespondent art. 719 alin. (7) C. proc. civ. – n.n.] este întemeiată. Astfel, acest text instituie mai mult decât o condiţie de admisibilitate prin plata cauţiunii, pentru că el condiţionează posibilitatea de suspendare provizorie a executării, numai dacă s-a plătit cauţiunea în cuantumul determinat de text. În speţă, cuantumul cauţiunii este exorbitant, iar dacă nu este achitat nu există posibilitatea nici pentru instanţă de a se pronunţa pe cererea de suspendare, deci textul instituie în mod clar o îngrădire a accesului la instanţă, în sensul art. 6 din Convenţia europeană, dreptul de acces la un tribunal fiind îngrădit prin impunerea unei obligaţii de plată a unei sume de bani care depăşeşte cu mult posibilităţile de plată ale petentei, în condiţiile în care deja măsura popririi a fost înfiinţată pe conturile sale (cauza Weissman c. României). De aceea, în temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, instanţa urmează să facă direct aplicabile în cauză dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei dezvoltate în aplicarea sa, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a cauţiunii, şi să treacă la soluţionarea cererii fără a mai avea în vedere acest aspect – Jud. Piteşti, s. civ., înch. din şedinţa camerei de consiliu din 4 august 2009, irevocabilă, www.jurisprudenta.com.