(Aparenţa de) imparţialitate şi libertatea de exprimare a judecătorului în mediul online

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 647-663.

Judecătorii sunt uneori chemaţi să se pronunţe în cauze privind libertatea de exprimare, protecţia şi limitele acesteia. Există însă şi cazuri în care dreptul la liberă exprimare al magistraţilor înşişi intră sau ar putea intra în conflict cu obligaţia deontologică de a fi independenţi şi imparţiali, iar judecătorii se văd în poziţia de a lua o decizie în privinţa tensiunii astfel create. Acest lucru intervine atunci când, pe lângă opiniile formulate în hotărârile pe care le dau, judecătorii fac afirmaţii extrajudiciare cu privire la aspecte juridice, politice şi nu numai. Prezentul articol încearcă să realizeze o succintă trecere în revistă a acestui domeniu special al drepturilor şi obligaţiilor conflictuale ale judecătorilor prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.). Întrebarea care se ridică este dacă nu cumva utilizarea reţelelor sociale va atrage după sine o reevaluare a standardelor recunoscute de comportament judiciar. Vom face o scurtă prezentare a modului în care Germania, Franţa, Anglia şi România au conturat întinderea obligaţiei de rezervă a magistraţilor, precum şi poziţia pe care au adoptat-o în legătură cu comunicarea judecătorilor pe reţelele sociale, pentru a concluziona dacă abordările adoptate sunt sau nu conforme cu jurisprudenţa Curţii. 

Curtea şi-a dezvoltat jurisprudenţa cu privire la imparţialitate şi independenţă apelând la dictonul englez „justice must not only be done, but must manifestily be seen to be done”. În această privinţă, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă sau, cu alte cuvinte, „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci trebuie să se vadă că se face dreptate”. Este în joc încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului^[1]. Două tipuri de situaţii pot crea temeri în legătură cu lipsa de imparţialitate a organului judecătoresc, una de natură funcţională (care se referă, cel mai adesea, la exercitarea de către aceeaşi persoană a unor funcţii diferite în procesul judiciar sau la existenţa unor legături ierarhice cu un alt actor în cadrul procesului), alta de natură personală, decurgând din comportamentul judecătorilor într-o cauză dată^[2]. 

Într-o societate democratică, cetăţenii nu pot cere judecătorilor să dea socoteală pentru modul în care îşi exercită profesia aşa cum o fac cu privire la celelalte două puteri în stat, prin intermediul votului. Încrederea publicului în capacitatea judecătorilor de a respecta statul de drept devine, aşadar, cu atât mai relevantă. Curtea recunoaşte acest lucru în jurisprudenţa sa atunci când subliniază importanţa ca judecătorii să se comporte de o manieră care să asigure încrederea publicului în independenţa şi imparţialitatea lor. Conduita unui judecător trebuie să reafirme constant convingerea publicului în integritatea corpului judiciar, care nu rezultă doar din sentinţe, ci din orice manifestare, on sau offline.

Curtea a subliniat în mai multe rânduri rolul special jucat în societate de sistemul judiciar, care, în calitate de garant al justiţiei – valoare fundamentală într-un stat de drept –, trebuie să beneficieze de încrederea publică în îndeplinirea cu succes a atribuţiilor sale. Noţiunea de „putere judecătorească” implică, în special, ideea că instanţele sunt – şi sunt acceptate de publicul larg ca fiind – forul specific pentru tranşarea disputelor legale şi pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane acuzate penal. Miza în privinţa protecţiei autorităţii judecătoreşti este încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire unui acuzat, în procedurile penale, şi, de asemenea, publicului larg/justiţiabilului. Din acest motiv, Curtea a constatat că funcţionarii publici care deservesc în sistemul judiciar ar trebui să dea dovadă de reţinere în exercitarea libertăţii lor de exprimare în toate cazurile în care sunt susceptibile a fi puse în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti^[3].

În multe state semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Convenţia), până relativ recent, regula în ceea ce priveşte conduita magistraţilor era că acestora li se pretindea o conduită extrem de strictă (în sensul de rezervă) în ceea ce priveşte comentariile publice. Majoritatea judecătorilor au fost formaţi în direcţia culturii „secretului”, a rezervei: judecătorul „trebuie să fie tăcut în dezbatere, secret în deliberare şi eliptic în motivare”^[4]. Din varii motive, această regulă a fost în ultimul timp relaxată, impunându-se menţinerea unui echilibru între libertatea de exprimare, pe de o parte, şi obligaţia magistratului de a fi şi de a şi apărea, în mod categoric şi mai presus de orice îndoială, ca fiind independent şi imparţial. Numeroşi magistraţi au intrat deja în „era comunicării” şi simt nevoia să se exprime în faţa opiniei publice, direct sau prin intermediul mass-media. În jurisprudenţa sa, Curtea a renunţat la primatul independenţei pentru a recunoaşte că şi funcţionarii publici sunt înzestraţi cu drepturi civile, chiar dacă conduita care face obiectul analizei se referă la îndatoririle lor oficiale. În plus faţă de această poziţie a Curţii, ne putem gândi la mai multe aspecte care cântăresc în favoarea respingerii primatului independenţei în favoarea libertăţii de exprimare din partea puterii judecătoreşti.

Ca un prim argument în favoarea libertăţii de exprimare a judecătorilor, afirmaţiile venite din partea magistraţilor pot aduce prin ele însele un plus de valoare în discursul democratic. Izolarea judecătorilor sub o cortină a tăcerii îi împiedică, printre altele, să atragă atenţia în mod public asupra unor practici care pot dăuna independenţei justiţiei. Un judecător care vorbeşte liber poate reprezenta un semnal important pentru Curte în evaluarea independenţei de care se bucură magistraţii în statul respectiv. Doar această libertate de exprimare a permis Curţii să se pronunţe în cauze precum Wille c. Liechtenstein sau Baka c. Ungaria. În plus, participarea la o dezbatere publică poate stimula introspecţia judecătorului şi, prin urmare, îi poate spori capacitatea de a fi imparţial. Am putea chiar considera că este mai util ca, dacă există prejudecăţi, acestea să fie exprimate cu voce tare, nu să rămână ascunse, caz în care efectele ar putea fi mult mai nocive; din momentul în care un judecător a demonstrat public părtinire sau prejudecăţi personale, acesta va putea fi mai uşor recuzat.

Pe de altă parte, ca şi contraargument, având în vedere că judecătorii sunt reprezentanţi ai statului, se impune un anumit grad de discreţie şi prudenţă în declaraţiile care au legătură cu funcţia judecătorului şi ar putea fi, astfel, imputabile statului. În plus, secretul deliberărilor şi faptul că judecătorii ar putea, drept consecinţă a declaraţiilor lor, să fie recuzaţi, reprezintă un argument împotriva primatului libertăţii expresie, mai exact o libertate de exprimare neîngrădită. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţia României, justiţia este imparţială; imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare şi priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la aceasta^[5]. Curtea de la Strasbourg apreciază imparţialitatea ca o lipsă a prejudecăţilor sau a ideilor preconcepute în soluţionarea unei cauze, făcând distincţie între imparţialitatea obiectivă şi cea subiectivă, legată de forul interior al judecătorului, prezumată până la proba contrarie (Piersak c. Belgia). 

Atunci când identifică principiile de bază care stau la baza organizării justiţiei, profesorul Ion Deleanu enumeră printre ele şi repartizarea aleatorie a cauzelor. Distribuirea aleatorie a dosarelor este, fireşte, un „mijloc tehnic” de asigurare a echităţii între judecători şi de a-i stimula în rezolvarea cu celeritate a cauzelor ce le-au fost distribuite. Mai presus însă de toate, este un mijloc de asigurare a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor^[6]. Acest drept garantează că judecătorul de şedinţă este determinat în baza legii, adică pe baza unor criterii obiective care servesc independenţei sistemului judiciar. Ar fi contrar acestui principiu dacă autoritatea judecătorească, înainte de a repartiza un judecător într-o anume cauză, ar trebui să verifice ce declaraţii a făcut acesta. Mai mult, în ordinea juridică, atribuirea dosarelor ar deveni din ce în ce mai dificilă dacă judecătorii ar fi recuzaţi masiv de la a soluţiona anumite cauze în baza convingerilor lor, făcute publice. În orice caz, cu cât sunt mai numeroase şi variate subiectele pe care judecătorii le acoperă prin declaraţiile pe care le fac, cu atât mai mari şi riscurile (sau posibilitatea) de a fi acuzaţi de părtinire sau prejudecăţi. Pe termen lung, acest lucru ar putea deveni problematic pentru funcţionarea sistemului de justiţie.

§1. Jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt prezumate. Obligaţia de rezervă este menită să împiedice ca, prin conduita lor, judecătorii să răstoarne această prezumţie, bază a încrederii publicului în sistemul de justiţie. Ţinând cont de aceste argumente, este important ca cele două interese concurente să se echilibreze, fără a favoriza a priori şi în afara unui context pe vreunul dintre ele. 

În interpretarea obligaţiei de rezervă, Curtea a adoptat o abordare funcţională. Factorul decisiv este dacă comportamentul contestat al judecătorului a afectat sau nu modul în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile judiciare, în timpul oricărui litigiu, pendinte sau iminent. În consecinţă, Curtea a constatat o încălcare a art. 10 în Wille c. Liechtenstein, întrucât declaraţia judecătorului nu a compromis cu nimic exercitarea atribuţiilor sale. Tot încălcare a constatat şi atunci când nu au fost aduse dovezi concrete care să demonstreze că un judecător se comportase de o manieră care să ridice îndoieli rezonabile cu privire la capacitatea sa de a fi imparţial. Prin urmare, judecătorilor nu li se permite să comenteze cu privire la cazurile aflate pe rol şi trebuie să exercite discreţie maximă cu privire la orice subiect legat de cauzele pe care le judecă pentru a-şi păstra imaginea de arbitri imparţiali – „în exercitarea funcţiei lor jurisdicţionale, autorităţilor judiciare li se cere maximă discreţie atunci când trebuie să se pronunţe, pentru a li se garanta imaginea de judecători imparţiali” (Baka c. Ungaria, § 164). În acelaşi sens, judecătorii trebuie să dea dovadă de discreţie şi prudenţă atunci când informează publicul cu privire la investigaţii penale în curs, pentru a nu încălca prezumţia de nevinovăţie. Articolul 6 alin. (2) din Convenţie nu împiedică autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, ci le impune să facă acest lucru cu toată discreţia şi prudenţa necesare respectării prezumţiei de nevinovăţie^[7].

Atunci când este pusă în poziţia de a se pronunţa asupra justificării încălcării libertăţii de exprimare în cadrul autorităţii judecătoreşti, Curtea trebuie să stabilească un echilibru echitabil cu interesul legitim al unui stat democratic în asigurarea faptului că serviciul său public promovează în mod corespunzător scopurile enumerate la art. 10 alin. (2) din Convenţie. Curtea a recunoscut că, în calitate de funcţionari publici ce deservesc sistemul judiciar, judecătorii sunt supuşi obligaţiei de rezervă. Acest lucru se datorează faptului că judecătorii, în exercitarea profesiei, se bazează pe încrederea publicului în capacitatea lor de a fi independenţi şi imparţiali, iar această încredere nu derivă doar din hotărâri pronunţate în mod imparţial, ci şi din convingerea publicului că aceste hotărâri au fost pronunţate fără urmă de prejudecată sau dezechilibru. 

Curtea a admis că era legitim ca statul să impună membrilor cu funcţii publice, ca urmare a statutului lor, o obligaţie de rezervă, dar, de asemenea, a afirmat că este vorba, totuşi, despre persoane care beneficiază cu acest titlu de protecţia art. 10 din Convenţie^[8]. Prin urmare, îi revine Curţii sarcina, ţinând seama de circumstanţele fiecărei cauze, să cerceteze dacă a fost respectat un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei la libertatea de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate la art. 10 alin. (2). În exercitarea unui astfel de control, Curtea trebuie să ţină seama de faptul că, atunci când miza este libertatea de exprimare a funcţionarilor, „îndatoririle şi responsabilităţile” prevăzute la art. 10 alin. (2) sunt de o importanţă deosebită care justifică să se acorde autorităţilor naţionale o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă ingerinţa denunţată este proporţională cu obiectivul menţionat mai sus^[9].

Curtea a mai recunoscut că este firesc să existe aşteptări din partea oficialilor din sistemul judiciar să se folosească cu reţinere de libertatea lor de exprimare ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi puse în discuţie^[10]. Divulgarea anumitor informaţii, fie şi exacte, trebuie să fie făcută cu moderaţie şi decenţă^[11]. Curtea a subliniat în mod repetat rolul special al puterii judecătoreşti în societate: în calitate de garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea cetăţenilor de a-şi îndeplini misiunea^[12]. Acesta este motivul pentru care, în exercitarea funcţiei lor jurisdicţionale, autorităţilor judiciare li se cere maximă discreţie atunci când trebuie să se pronunţe, pentru a li se garanta imaginea de judecători imparţiali^[13]. (…) În contextul art. 10 din Convenţie, Curtea trebuie să examineze declaraţiile în cauză ţinând seama de circumstanţe şi de întregul context al cauzei. Curtea trebuie să examineze ingerinţa contestată în lumina cauzei în ansamblul său^[14], acordând o importanţă deosebită funcţiei ocupate de reclamant, declaraţiilor sale şi circumstanţelor în care au fost făcute. În sfârşit, Curtea aminteşte că teama de pronunţare a unei sancţiuni are un „efect disuasiv” asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i priveşte pe alţi judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiţiei şi a sistemului judiciar^[15]. Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporţionalităţii sancţiunii sau măsurii represive impuse.

§2. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la afirmaţii privind procese pe rol

Declaraţiile legate de proceduri judiciare pendinte sunt considerate, în general, inadmisibile. În Wille c. Liechtenstein, Curtea a menţionat că statele pot alege să limiteze libertatea de exprimare atunci când judecătorii fac afirmaţii cu privire la un proces pe rol – „(…) nu există dovezi care să concluzioneze că prelegerea reclamantului conţinea observaţii cu privire la cazuri aflate pe rol, critici severe aduse persoanelor sau instituţiilor publice sau insulte adresate unor înalţi funcţionari sau prinţului” (§ 67). Acest lucru se datorează faptului că C.E.D.O. a recunoscut că imposibilitatea judecătorilor de a-şi îndeplini obligaţia de rezervă (de a se abţine de la comentarii) poate duce la încălcarea dreptului solicitanţilor la un tribunal imparţial, astfel cum este garantat la art. 6 alin. (1) din Convenţie. Este firesc să existe aşteptări din partea oficialilor din sistemul judiciar să se folosească cu reţinere de libertatea lor de exprimare ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi puse în discuţie. Divulgarea anumitor informaţii, fie şi exacte, trebuie să fie făcută cu moderaţie şi decenţă. În calitate de garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, puterea judecătorească trebuie să se bucure de încrederea cetăţenilor de a-şi îndeplini misiunea. Etalonul pentru evaluarea dacă imparţialitatea judiciară este sau nu afectată constă în a analiza dacă respectiva conduită a cauzat sau nu o senzaţie de părtinire. În această privinţă, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă sau, cu alte cuvinte, „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci trebuie să se vadă că se face dreptate”. Este în joc încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului. Iar această încredere dispare atunci când un judecător demonstrează public o atitudine negativă faţă de persoana care urmează să fie judecată. Autorităţilor judecătoreşti li se cere maximă discreţie atunci când trebuie să se pronunţe, pentru a li se garanta imaginea de judecători imparţiali. Această discreţie presupune să nu utilizeze presa, nici chiar pentru a răspunde unor provocări. Acest lucru se impune prin imperativele superioare ale justiţiei şi grandoarea funcţiei judiciare^[16]. În principiu, C.E.D.O. analizează dacă termenii aleşi din declaraţie sugerează că judecătorul şi-a format o opinie negativă asupra unei dintre părţi sau chiar indică rezultatul procesului şi, astfel, îşi exprimă propriile prejudecăţi sau idei preconcepute.

§3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la afirmaţii privind chestiuni de drept sau politică

Declaraţiile care nu includ observaţii cu privire la procese pe rol sunt, în general, considerate ca fiind admisibile, chiar dacă sunt de natură politică. Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicaţii politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declaraţie cu privire la respectivul subiect^[17]. Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat şi care ţin de dezbaterea politică^[18]. Cu toate acestea, declaraţiile trebuie să fie compatibile cu obligaţia de rezervă [art. 10 alin. (2) din Convenţie]. În caz de conflict, C.E.D.O. a analizat valoarea declaraţiei respective în lumina contextului său constituţional pentru a evalua nivelul de protecţie care trebuie acordat, gradul necesar de control cu privire la ingerinţă şi marja de apreciere acordată corespunzător statului pârât. În Baka c. Ungaria, de pildă, reclamantul şi-a exprimat opinia şi criticile cu privire la reformele constituţionale şi legislative care vizau instanţele, cu privire la aspecte legate de funcţionarea şi reformarea sistemului judiciar, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi reducerea vârstei la care erau obligaţi să se pensioneze. Declaraţiile sale nu au depăşit domeniul simplei critici strict profesionale. În consecinţă, Curtea a considerat că poziţia şi declaraţiile reclamantului ţineau în mod vădit de o dezbatere cu privire la chestiuni de interes general, iar „libertatea de exprimare a reclamantului trebuia să beneficieze de un nivel ridicat de protecţie şi că orice ingerinţă în exercitarea acestei libertăţi ar fi trebuit să facă obiectul unui control strict, coroborat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităţilor statului pârât”^[19]. În Wille c. Liechtenstein, Curtea a concluzionat că, într-o societate democratică, unui judecător constituţional trebuie să i se permită, în general, să participe la o dezbatere de natură constituţională. 

În Previti c. Italia (nr. 2), Curtea a considerat faptul că valoarea contribuţiilor şi a expertizei judiciare aduse în discursul public pe probleme judiciare poate limita obligaţia de rezervă. Curtea a afirmat că exprimarea publică a unei opinii politice diferite faţă de cea a părţii implicate în proces nu presupune dovadă de părtinire; o afirmaţie cu adevărat părtinitoare ar necesita exprimarea unei critici vehemente aduse unor persoane, instituţii publice sau înalţi funcţionarilor publici care reprezentau punctul de vedere al părţii. În plus, adaugă Curtea, instanţele care urmau să se pronunţe cu privire la cauză erau alcătuite în totalitate din magistraţi profesionişti care se bucurau de o experienţă şi o pregătire care le permiteau să elimine orice influenţă externă procesului^[20].

§4. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la critici aduse justiţiei/administrării justiţiei

În ceea ce priveşte declaraţiile care critică administrarea justiţiei sau alţi judecători, Curtea consideră că libertatea de exprimare poate fi restrânsă atunci când astfel de declaraţii ar aduce atingere autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar. În consecinţă, judecătorilor li se poate cere să se abţină de la atacuri la adresa altor judecători sau critici referitoare la modul în care magistraţii se ocupă de procedurile în curs. Prin urmare, judecătorii nu trebuie, de pildă, să insinueze nefondat că alţi judecători nu se bucură de independenţă sau imparţialitate. Dacă un judecător comentează cu privire la aspecte ce ţin de buna funcţionare a sistemului de justiţie, este necesar să o facă cu o anumită moderaţie (Baka, pct. 164). Divul­ga­rea anumitor informaţii, fie şi exacte, trebuie să fie făcută cu moderaţie şi decenţă (Kudeshkina, pct. 93).

În concluzie, C.E.D.O. efectuează un exerciţiu de punere în balanţă nuanţat atunci când este chemată să se pronunţe în cauze privind un conflict între libertatea de exprimare a magistraţilor şi interesul statului-pârât de a se asigura că judecătorii îşi respectă atribuţiile care le revin în temeiul art. 10 din Convenţie, în special obligaţia de rezervă. Poziţionând magistraţii pe acelaşi palier cu funcţionarii publici, Curtea le recunoaşte libertatea de exprimare, oferind în acelaşi timp o marjă de apreciere statelor de a delimita îndatoririle specifice la care judecătorii pot fi supuşi. Curtea consideră că procesele aflate pe rol nu trebuie să fie comentate public. Declaraţiile care includ aprecieri politice sau judecăţi de valoare pot, totuşi, să nu fie în sine incompatibile cu obligaţia de rezervă. Potrivit Curţii, o atitudine contrară ar nesocoti valoarea intrinsecă pe care astfel de declaraţii ar putea-o avea pentru justiţie şi democraţie în general. Limitele aduse libertăţii de exprimare a magistraţilor nu pot fi justificate decât prin efectul negativ pe care o astfel de afirmaţie l-ar putea avea asupra îndeplinirii atribuţiilor judecătorului în mod independent şi imparţial sau a autorităţii puterii judecătoreşti.

§5. Noi provocări şi vulnerabilităţi aduse de comunicarea în online

Social media, la fel ca alte metode de comunicare în plină dezvoltare (şi utilizare), care implică tehnologie şi internet, nu pot fi cuprinse într-o definiţie specifică, dar pot fi descrise, în principiu, ca aplicaţii internet care permit persoanelor, fizice sau juridice să partajeze şi să comunice de o manieră interactivă. Reţelele sociale joacă un rol (tot mai important) în vieţile multora dintre noi şi au pătruns (chiar cu agresivitate) în toate aspectele vieţii. Într-un singur minut 973.000 de persoane se conectează pe Facebook, 4,3 milioane de videoclipuri YouTube sunt vizionate, se scriu 481.000 de tweet-uri şi sunt create 2,4 milioane de snaps. O lună numără peste 42 de miliarde de conectări pe Facebook (Desjardins, 2018). Facebook a reuşit să conecteze utilizatorii prin pasiuni, antipatii, preocupări sau chiar prejudecăţi comune. Reţelele sociale au devenit rapid un instrument valoros, dacă nu chiar esenţial, pentru persoane fizice, companii, politicieni sau entităţi guvernamentale, şi era firesc să pătrundă şi în sistemul judiciar. Nu însă fără riscuri şi noi probleme deontologice ridicate.

Importanţa standardului „aparenţei” este subliniată de noua provocare din comunicarea judiciară, şi anume utilizarea reţelelor sociale de către judecători. Exemplele sunt, deja, variate. Într-un caz relativ recent din Germania, un judecător de la secţia penală a postat o fotografie pe pagina sa de Facebook, disponibilă public, în care purta un tricou inscripţionat cu următorul mesaj: „Oferim viitorului tău o casă – închisoarea”. În plus, postase alături de fotografie următorul comentariu „acesta este look-ul meu de când ieşi, voi fi deja la pensie” (FCJ, 12 ianuarie 2016 – 3 StR 482/15). Potrivit Curţii Federale de Justiţie, această afirmaţie, făcută sub forma unei postări online, a ridicat temeri rezonabile de părtinire sau prejudecăţi personale ale judecătorului în cauză. 

Tot în faţa instanţelor a apărut recent şi întrebarea dacă un judecător poate (sau ar trebui) să fie recuzat exclusiv în baza unei relaţii de prietenie pe Facebook cu unul dintre avocaţi. Curtea Supremă din Florida a răspuns negativ la această întrebare în cauza Herssein^[21], considerând că „faptul că judecătorul dintr-un dosar este prieten pe Facebook cu un avocat care reprezintă una dintre părţile din acel dosar nu constituie, în sine, temei legal suficient pentru recuzare”^[22]. Similar, în data de 5 februarie 2017, Curtea de Casaţie a Franţei a stabilit că termenul de „prieten”, utilizat pentru a descrie persoanele care acceptă să intre în contact prin intermediul reţelelor sociale, nu se referă la relaţiile de prietenie în sensul tradiţional al termenului şi că existenţa unui contact între aceste persoane prin intermediul reţelelor sociale nu este suficientă pentru a caracteriza o parţialitate particulară, reţeaua socială fiind un simplu mijloc de comunicare specific între persoane cu acelaşi centru de interes şi, în acest caz, cu aceeaşi profesie”. Astfel spus, în optica instanţelor franceze, „prietenia” pe Facebook nu constituie, prin ea însăşi, temei suficient pentru recuzare, însă poate constitui un indiciu cu privire la imparţialitatea judecătorului^[23]. 

În România, un judecător a primit o sancţiune disciplinară pentru opiniile postate pe contul său de Facebook, sancţiune constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni, sancţiune menţinută de Curtea supremă. CSM l-a sancţionat pe judecător pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, şi anume: „manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”. Prin decizia civilă nr. 62 din 18 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 15J din 7 mai 2019. Ulterior, în decembrie 2020, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei I.C.C.J.

În motivarea Curţii supreme se precizează următoarele: „relevant, din perspectiva abaterii disciplinare, este faptul că, prin mesajul care a ajuns la cunoştinţa publicului şi a prezentat interes pentru mass-media din mediul online, pârâtul judecător a exprimat o opinie personală care pune în discuţie credibilitatea instituţiilor statului, printre care şi instituţii ale sistemului judiciar, şi prin care propune un remediu ce nu poate fi considerat ca adecvat expunerii publice a unui judecător. (…) Opiniile exprimate de pârâtul judecător în spaţiul public, modalitatea concretă de prezentare şi limbajul folosit reprezintă manifestări contrare demnităţii funcţiei, de natură a aduce atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei, prin încălcarea obligaţiei de rezervă ataşată funcţiei exercitate, fiind astfel constituit elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare analizate. (…) Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită cu intenţie indirectă, întrucât pârâtul şi-a exprimat opiniile în spaţiul virtual, pe pagina sa de Facebook, accesibilă publicului şi urmărită de circa 50.000 de persoane, potrivit celor declarate în cadrul cercetării disciplinare, acceptând posibilitatea ca opiniile sale să ajungă la cunoştinţă publică şi, chiar dacă nu a urmărit să afecteze imaginea sistemului judiciar, a acceptat posibilitatea ca acest rezultat să se producă. (…) Contrar susţinerilor recurentului, urmarea produsă prin săvârşirea faptei constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, în condiţiile în care opiniile exprimate de domnul judecător au fost preluate în mass-media, generând ample dezbateri publice”.

Un raport privind o analiză de drept comparat, intitulat „Independenţa judiciară în tranziţie” a fost realizat in 2012 de Institutul Max Planck pentru drept public şi drept internaţional comparat (Max-Planck-Institut für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht), Germania. Raportul privind analiza prezintă în detaliu, între altele, procedurile disciplinare împotriva judecătorilor în diverse jurisdicţii şi sugerează faptul că nu există nicio abordare uniformă a organizării sistemului de disciplină judiciară în ţările europene^[24]. Cu toate acestea, se poate observa faptul că, în multe ţări europene, motivele pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor sunt definite în termeni destul de generali [precum, de exemplu, neglijarea gravă sau repetată a îndatoririlor oficiale care generează impresia că un judecător este în mod evident nepotrivit pentru a deţine o funcţie judiciară (Suedia)]. Sancţiunile pentru o abatere disciplinară săvârşită de un judecător pot include: avertismentul, mustrarea, transferul, retrogradarea, suspendarea promovării, amenda, reducerea salariului, suspendarea temporară din funcţie, eliberarea din funcţie cu sau fără prestaţii de pensie.

Acestea nu sunt cazuri singulare de prezenţă a judecătorilor în social media. Şi în alte ţări europene, reţelele sociale sunt din ce în ce mai folosite de către judecători  În Franţa sau România, de pildă, unii judecători şi-au creat propriile bloguri, în care tratează probleme juridice, popularizează evenimente juridice etc.^[25]. Întrucât evoluţiile din online aduc cu ele riscuri şi vulnerabilităţi, acestea au fost discutate în cadrul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare (ENCJ), Comisia de la Veneţia a contribuit şi ea la redactarea Ghidului privind utilizarea de către judecători a reţelelor sociale, elaborat de Reţeaua Globală de Integritate Judiciară a UNODC, şi, chiar dacă nu într-o abordare unitară, majoritatea statelor europene au răspuns noilor provocări începând să redacteze ghiduri cu linii directoare şi recomandări privind comportamentul judiciar în mediul online (Recueil des obligations déontologiques des magistrats, 2019, Charte de déontologie de la juridiction administrative, 2018; UK Supreme Court (UKSC) Guide to Judicial Conduct, 2019; Guide to Judicial Conduct, 2020, revizuită; Code of Conduct for the FCC, Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, 2005; Îndrumar de bune practici privind activitatea judecătorilor şi procurorilor în spaţiul social media/platformele online, CSM, decembrie 2019). Majoritatea contribuţiilor arată că nu există reguli specifice privind utilizarea spaţiului reţelelor sociale, dar că regulile deontologice generale privind restricţiile judecătorilor în ceea ce priveşte expresia publică se aplică şi în cazul reţelelor sociale. Unul dintre exemplele folosite în documentul pregătit de Comisia Europeană pentru democraţie prin drept pe această temă (aprilie 2019) este cel al Regatului Unit, unde există reguli specifice: „persoa­nele care deţin funcţii în cadrul sistemului judiciar, care se ocupă cu blogging-ul… nu trebuie să se identi­fice ca membri ai sistemului judiciar. De asemenea, aceştia trebuie să evite exprimarea unor opinii care, în cazul în care ar deveni cunoscut faptul că deţin funcţii judiciare, ar putea dăuna încrederii publicului în propria imparţialitate a acestora sau în sistemul judiciar, în general. Acest ghid se aplică şi blogurilor care pretind a fi anonime. Nerespectarea ghidului poate duce în cele din urmă la acţiuni disciplinare”^[26].

În România, Consiliul Superior al Magistraturii a publicat, în decembrie 2019, un îndrumar de bune practici privind activitatea magistraţilor pe Facebook şi alte reţele sociale, în care se arată că rolul magistratului în ziua de astăzi nueste doar acela de a-şi actualiza şi reînnoi cunoştinţele sau de a fi la curent cu practica instanţelor europene sau cu jurisprudenţa naţională relevantă. „Un bun judecător sau procuror nu trebuie să rămână închis într-un turn de fildeş, străin de problemele curente ale societăţii. Dimpotrivă, opinia publică în zilele noastre are nevoie să ştie că judecătorii şi procurorii sunt oameni în primul rând, bine ancoraţi în viaţa cotidiană”^[27].

§6. Caracteristicile social media

Comunicarea în cadrul reţelelor sociale se evidenţiază prin anumite caracteristici aparte. Reţelele sociale sunt definite ca deservind, adesea în baza unui anumit tip de profil, reţeaua utilizatorilor şi comunicarea acestora pe internet. Reţelele sociale îi ajută pe oameni să interacţioneze, folosindu-se de text sau imagini. Atunci când îşi creează un profil personal, utilizatorii sunt încurajaţi să se prezinte într-un context personal, cu date privind trecutul, interesele sau opiniile (inclusiv politice). Faptul că un utilizator postează conţinut pe propriul profil sugerează ideea că acesta este ataşat personal de respectivul conţinut. Sfera privată şi cea profesională se îmbină. Conceptele de prietenie sau urmăritori transcend mediul reţelelor sociale. În timp ce prieteniile implică o comunicare personală şi receptivă, urmăritorii provoacă aspiraţia către aprobare^[28]. Prin urmare, în loc să menţină o distanţă între comentator şi subiectul discuţiei, precum şi alţi participanţi la discuţie, scopul social media este să creeze o apropiere între diferiţii utilizatori, precum şi între utilizator şi conţinutul postat. În plus, ritmul diseminării este extrem de rapid, comunicarea fiind instantanee. Ceea ce se postează pe reţelele sociale este despre acum. Conectivitatea este multiplă, reţelele sociale oferă acces la audienţe foarte mari, iar comunicarea este complexă, pe toate palierele: text, audio, video, video în direct. Datorită atât vitezei, cât şi platformei în sine, utilizatorii îşi formulează comentariile scurt şi elocvent. Pe Twitter, de exemplu, comunicarea se doreşte a fi rapidă, concisă şi să atragă atenţia (prin calupuri de informaţie concentrate, scurte, uşor de parcurs), pentru a strânge cât mai mulţi urmăritori. Nu în ultimul rând, postările şi informaţiile personale disponibile public pe reţelele sociale rămân (pentru totdeauna?) în mediul online. Acestea creează adevărate profiluri digitale, pe baza cărora programe de inteligenţă artificială pot prezice viitoare comportamente, inclusiv eventuale decizii ale judecătorilor. 

§7. Interese în coliziune

Contextul pare şi mai dificil decât cel tradiţional în echilibrarea libertăţii de exprimare şi a obligaţiilor deontologice ale unui magistrat. Înainte de toate, pentru a putea aborda problema intereselor concurente, ar trebui să încercăm să analizăm în ce condiţii un profil trebuie să fie perceput ca fiind oficial şi public, pentru că doar în acest caz pot apărea într-adevăr conflictele de interese. În consecinţă, prima întrebare ar fi: cum separăm comportamentul privat de cel oficial, public? În această privinţă, răspunsul francez este următorul: Codul de conduită pentru judecătorii administrativi spune că comportamentul este considerat a fi cel oficial dacă cariera/funcţia judiciară este menţionată în profil sau dacă persoana este cunoscută public ca fiind judecător. Din moment ce C.E.D.O. a identificat menţinerea imaginii publice a unei justiţii imparţiale ca temei legitim pentru posibile ingerinţe în libertatea de exprimare a judecătorilor, este absolut decisiv, în evaluarea făcută, dacă o afirmaţie este (obiectiv) percepută ca fiind făcută de către o persoană privată sau de către un judecător.

Mai mult, se impune o definire a situaţiei în care o postare este considerată a fi publică. Postările sunt publice dacă pot fi accesate public de oricine. Cu toate acestea, în reţelele sociale, apartenenţa la acelaşi forum de discuţii sau, uneori, legătura cu persoana care postează sunt condiţii prealabile pentru a putea citi un comentariu anume. Pentru ca o postare să devină relevantă pentru obiectivul de a menţine imaginea publică a unei justiţii imparţiale, aceasta trebuie să fi fost accesibilă unui grup nedefinit de urmăritori. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când o postare/un comentariu poate fi citit(ă) ca urmare a stabilirii unilaterale (!) a unei conexiuni. Situaţia se schimbă dacă, pentru ca postarea/comentariul să devină vizibil(ă), conexiunea dintre două persoane trebuie să fie acceptată de ambele părţi; un comentariu într-o astfel de reţea ar înceta să mai aibă un caracter public. 

Şi în România, Curtea supremă s-a pronunţat deja cu privire la caracterul de spaţiu public al reţelei Facebook. Într-o decizie din 2016, Înalta Curte a statuat că „nu se poate reţine că reţeaua de socializare Facebook ar fi un spaţiu privat comparabil cu o cutie poştală electronică, întrucât cutia poştală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conţinutului informaţional transmis, respectiv depozitat, în timp ce Facebook este o reţea de socializare (informaţională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi”^[29].

În ceea ce priveşte problema dacă judecătorii ar trebui să fie obligaţi să se abţină de la a avea un astfel de profil oficial accesibil publicului şi de la a-şi publica activ opiniile, jurisprudenţa C.E.D.O., după cum am putut observa în rândurile de mai sus, trimite înspre cerinţa de a echilibra cele două interese aflate în conflict. Profilurile din reţelele sociale pot avea o valoare individuală pentru un judecător. Platformele de socializare oferă un nou spaţiu pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare. „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, spune art. 30 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, faptul de a avea un profil este un condiţie pentru a-ţi putea exercita pe deplin libertatea de exprimare în toate spaţiile dedicate comunicării publice. În plus, reţelele de socializare au câştigat importanţă în procesul democratic de formare a opiniei publice, inclusiv prin partajarea de informaţii şi schimbul de opinii.

Pe de altă parte, comunicarea prin reţelele sociale prezintă anumite riscuri pentru menţinerea încrederii publice într-o justiţie independentă şi imparţială. După cum am văzut, Curtea a adoptat până acum o abordare funcţională în interpretarea obligaţiei de rezervă a magistraţilor. Astfel, un judecător nu poate fi sancţionat pentru declaraţii care nu au niciun fel de influenţă negativă în îndeplinirea obligaţiilor sale. Cu alte cuvinte, judecătorul trebuie să se comporte de o manieră care să inspire/transmită o independenţă interioară/intrinsecă faţă de influenţe exterioare, independenţă care îi permite să judece, în toate cauzele în care este chemat să se pronunţe, fără nicio prejudecată sau părtinire. În plus, Curtea cere judecătorilor să se abţină dacă o afirmaţie ar putea pune sub semnul întrebării autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar.

§8. Abordări naţionale

În România, Germania, Anglia şi Franţa, abordările diferă uşor în ceea ce priveşte soluţiile adoptate pentru echilibrarea libertăţii de exprimare a judecătorilor cu interesul statului de a menţine o putere judecătorească independentă şi imparţială. La fel diferă şi regulile sau recomandările pentru judecători cu privire la comunicarea în social media. În timp ce unele reguli tratează în mod corespunzător provocările pe care comunicarea pe reţelele sociale le reprezintă pentru justiţie, cele care interzic utilizarea de către judecători a reţelelor sociale în calitatea lor profesională par să se îndepărteze de la nivelul de protecţie pe care Curtea îl impune pentru libertatea de exprimare.

În Anglia, obligaţia de rezervă este axată pe menţinerea imparţialităţii judecătorului. Ghidul de conduită judiciară menţionează riscul ca unele declaraţii publice să ridice îngrijorări cu privire la posibile părtiniri sau prejudecăţi manifestate de magistraţi în cauze viitoare, în cazul în care judecătorul care le-a făcut s-a implicat într-o discuţie publică politică sau controversată. Ghidul le impune judecătorilor să evite exprimarea de opinii pe reţelele sociale, dacă acestea care ar putea afecta încrederea publicului în imparţialitatea lor. Ghidul de conduită pentru Curtea Supremă a Regatului Unit le cere judecătorilor să fie „chibzuiţi şi să nu publice online mai multe informaţii personale decât este necesar şi să fie extrem de precauţi atunci când discută chestiuni judiciare sau personale”^[30]. Toţi ceilalţi judecători nu trebuie să se identifice ca membri ai sistemului judiciar atunci când utilizează social media.

În Franţa, obligaţia de rezervă este percepută ca un instrument care păstrează imaginea unei puteri judecătoreşti independente şi imparţiale care, în general, dă dovadă de reţinere în toate declaraţiile publice şi nu deturnează niciodată o comunicare publică făcută în calitate profesională cu scopul promovării intereselor personale. Codurile franceze de conduită pretind o reţinere foarte strictă în comunicarea online a judecătorilor. Judecătorilor li se cere să îşi protejeze conturile de la a fi accesibile publicului prin motoarele de căutare şi să nu îşi divulge profesia. Dacă însă profesia este evidentă, judecătorii trebuie să fie vigilenţi atunci când fac afirmaţii de orice fel, să se abţină de la postări pe teme politice sau sociale controversate şi să dea dovadă de multă chibzuinţă atunci când comentează asupra unor probleme legale^[31]. 

În Germania, care nu a adoptat reguli specifice pentru comunicările în social media, criteriul de conturare a sferei obligaţiei de rezervă îl constituie independenţa interioară a judecătorului, care include imparţialitatea judiciară, neutralitatea şi obiectivitatea ca şi caracteristici decisive. În plus faţă de imperativul de a se abţine de la a comenta cu privire la cauzele pendinte, secţiunea 39 din DRiG cere ca judecătorul să fie moderat în toate declaraţiile sale publice. Judecătorilor le este interzis, de asemenea, să îşi folosească poziţia pentru a atrage atenţia publicului prin declaraţii politice pentru a nu prejudicia încrederea publicului în independenţa şi imparţialitatea lor. Conceptul de independenţă pleacă de la prezumţia că publicul ar considera că un judecător care se demonstrează foarte angajat emoţional pe o anumită temă, personală sau politică, nu va reuşi să se distanţeze de convingerile sale într-o cauză individuală asupra căreia va trebui să se pronunţe. Obligaţia de rezervă asigură încrederea publicului într-o justiţie care aderă la acest standard^[32].

Nici România nu a adoptat reguli dedicate exprimării magistraţilor pe reţelele sociale. Prin urmare, aceştia se vor supune în continuare Codulului deontologic al judecătorilor şi procurorilor din România (din 2005), care promovează o delimitare clară a activităţii lor de angajamente care vizează partide politice, com­petiţia politică, interferenţa cu o cauză în curs sau exprimarea opiniei cu privire la probitatea profe­sio­nală şi morală a unui magistrat. Prin urmare, activitatea judecătorilor şi procurorilor pe platformele de socializare este supusă unor rigori specifice. Virtutea echilibrului este standardul etic după care judecă­torii şi procurorii trebuie să se ghideze în spaţiul online. Virtutea echilibrului nu trebuie, totuşi, confun­dată cu lipsa oricărei reacţii sau cu lipsa de fermitate. În Îndrumarul de bune practici privind activitatea judecătorilor şi procurorilor în spaţiul social media/platformele online, redactat de Consiliul Superior al Magistraturii în 2019, se precizează că „simplul fapt de a crea un cont pe social media nu contravine codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor din România. Utilizarea acestui cont se va face ţinând seama de obligaţiile ce derivă din statutul profesiei de judecător şi procuror”. Îndrumarul, în mod evident, nu conţine decât recomandări de principiu, dintre care amintim: „Se recomandă atenţie deosebită la pozele de la evenimente sociale, precum: petreceri/cocktailuri/reuniuni sociale şi altele asemenea, postate pe social media, deoarece pot fi expuse public alte persoane, care poate nu îşi doresc acest lucru” sau „Se recomandă ca judecătorii şi procurorii să nu facă publice pe social media informaţii care să creeze aparenţa că scopul urmărit al postării este acela de a manifesta opulenţă”. Important este că, potrivit codului deontologic şi jurisprudenţei C.E.D.O., obligaţia de rezervă nu anulează libertatea de exprimare a judecătorilor şi procurorilor, dar „În exerciţiul libertăţii de exprimare, judecătorii şi procurorii trebuie să-şi formuleze opiniile într-o manieră echilibrată care să nu afecteze nici măcar aparenţa de imparţialitate”.

În loc de concluzie

Faptul de a le interzice judecătorilor să îşi menţioneze profesia în comunicarea pe reţelele sociale sau de a comenta cu privire la subiecte controversate ne apare ca fiind greu de conciliat cu jurisprudenţa Curţii. Astfel de interdicţii împiedică judecătorii să se pronunţe cu privire la subiecte de interes public, cum ar fi chestiuni referitoare la separarea puterilor sau independenţa judiciară, fapt ce reprezintă, în opinia noastră, o limitare a libertăţii lor de exprimare şi a posibilităţii de a se implica într-un dialog democratic. Aplicând strict jurisprudenţa C.E.D.O., orice astfel de restricţie este lipsită de justificare. Aşa cum am menţionat anterior, în evaluarea limitelor aduse de un stat libertăţii de exprimare a magistraţilor, pentru Curte factorul decisiv este dacă comportamentul contestat al judecătorului a afectat sau nu modul în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile judiciare, în timpul oricărui litigiu, pendinte sau iminent. În lipsa unor astfel de dovezi, orice restricţionare a libertăţii sale de exprimare nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică.

Magistraţii nu pot fi izolaţi de dezvoltarea rapidă a reţelelor digitale de socializare. Cu toate acestea, judecătorii şi procurorii sunt primii responsabili de imaginea lor şi a sistemului judiciar în ceea ce priveşte modul de utilizare a platformelor social media. Ei vor fi afectaţi direct şi indirect de tehnologiile social media atât în viaţa privată, cât şi în cea profesională.

Potrivit Convenţiei, libertatea de exprimare a judecătorilor poate fi limitată în interesul îndeplinirii corespunzătoare a îndatoririlor lor profesionale ca reprezentanţi ai statului. În delimitarea sferei acestor îndatoriri, în special a obligaţiei de rezervă, Curtea a adoptat o abordare nuanţată, care se concentrează pe menţinerea încrederii publicului în capacitatea judecătorilor de a-şi îndeplini sarcinile în mod corespunzător, adică dovedind independenţă şi imparţialitate. Formele de comunicare pe reţelele sociale au determinat unele state semnatare ale Convenţiei să adopte noi reguli privind conduita judiciară, întrucât percep social media ca pe o provocare în ceea ce priveşte percepţia publicului asupra justiţiei, dacă magistraţii ar permite ca vieţile lor personale şi profesionale să îşi piardă, în online, delimitarea strictă. Până în prezent, Curtea nu a soluţionat niciun dosar privind comunicarea pe reţelele sociale a unui magistrat. Prin urmare, articolul s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii din domeniul libertăţii de exprimare a judecătorilor în general. Totuşi, având în vedere anvergura câştigată de social media nu doar în interacţiunile private, ci şi în cele publice, este doar o chestiune de timp până când C.E.D.O. va fi chemată să se pronunţe asupra modului în care comunicarea judecătorilor pe reţelele sociale le afectează imparţialitatea şi independenţa.

Note de subsol

^[1] De Cubber c. Belgia, § 26 sau Volkov c. Ucraina, § 106, derivat din R c. Sussex Justices, ex parte McCarthy, 1924.

^[2] R. Bercea, Protecţia drepturilor fundamentale în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 194.

^[3] Cauza Wille c. Liechtenstein, § 64, citat în Kudeshkina c. Rusia, § 86.

^[4] D. Salas, Le tiers-pouvoir. Vers une autre justice, Hachette, New York, 2000, § 212.

^[5] P. Pop, V.M. Ciobanu, „Articolul 124, Constituţia României”, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 1114.

^[6] I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 764.

^[7] A se vedea cauzele: Fatullayev c. Azerbaidjan, § 159; Allenet de Ribemont c. Franţa, § 38; Garycki c. Polonia, § 69.

^[8] A se vedea cauzle: Vogt c. Germania, § 53, şi Guja c. Moldova, § 70.

^[9] A se vedea cauzele: Vogt c. Germania, § 53, şi Albayrak c. Turcia, § 41.

^[10] A se vedea cauza Wille c. Liechtenstein, § 64.

^[11] A se vedea cauza Kudeshkina c. Rusia, § 93.

^[12] A se vedea cauza Kudeshkina c. Rusia, § 86.

^[13] A se vedea cauza Olujić c. Croaţia, § 59.

^[14] A se vedea cauza Wille c. Liechtenstein, § 63.

^[15] A se vedea cauza Kudeshkina c. Rusia, § 99-100.

^[16] A se vedea cauza Buscemi c. Italia, § 67.

^[17] A se vedea cauza Wille c. Liechtenstein, § 67.

^[18] A se vedea cauza Guja c. Moldova, § 88.

^[19] A se vedea cauza Baka c. Ungaria, § 171.

^[20] A se vedea cauza Previti c. Italia, § 253-254.

^[21] A se vedea Law Offices of Herssein & Herssein, P.A. v. United Servs. Auto. Ass’n, Case No. SC17-1848, 2018 Fla. Lexis.

^[22] R. Artigliere, Face-off on Facebook: Judges and Lawyers as Social Media Friends in a post-Herssein World, în Florida Bar Journal, vol. 93, nr. 4, iulie-august 2019, p. 18.

^[23] M. Sărsan, Prietenia pe Facebook, temei insuficient pentru recuzare, 9 februarie 2017, disponibil online la adresa: https://www.juridice.ro/493274/prietenia-pe-facebook-temei-insuficient-pentru-recuzare.html, accesat la 27.08.2021.

^[24] A se vedea cauza Volkov c. Ucraina, § 81.

^[25] J. Jahn, Social Media Communication by Judges: Assessing Guidelines and New Challenges for Free Speech and Judicial Duties in the Light of the Convention, în M. Elósegui, A. Miron, I. Motoc (eds.), The Rule of Law in Europe, Springer, 2021, p. 146.

^[26] Comisia de la Veneţia, 2019, CDL-PI(2019)003*.

^[27] Consiliul Superior al Magistraturii, 2019, p. 5.

^[28] J. Jahn, op. cit., p. 146.

^[29] I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4546/27 noiembrie 2016, www.scj.ro.

^[30] A se vedea Guide to Judicial Conduct, 2018, p. 14.

^[31] A se vedea Charte de déontologie de la jurisdiction administrative, 2018, pp. 72-73.

^[32] FAC, 29 oct. 1987-BVerwGE 78, 216, în J. Jahn, 2021, p. 149.