Aparența în dreptul proprietății intelectuale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 149-156.

---

Activitatea de creație intelectuală este specific umană, fiind impusă de nevoi practice (invenții tehnice, construcții ș.a.) și/sau estetice (opere de artă), cunoscând o continuă amplificare în volum și profunzime^[1]. Protejarea operele de creație intelectuală s-a făcut însă în epoca modernă, mai întâi prin acordarea de privilegii^[2], iar ulterior prin norme speciale.

Deși dreptul de autor asupra creației intelectuale este apreciat ca drept de proprietate^[3], totuși autonomia sa este încă disputată. Ne alăturăm doctrinei actuale care îl apreciază ca ficțiune juridică, aspect pe care l-am mai abordat dintr-o altă perspectivă^[4].

Considerăm esențială pentru a ajunge la concluzia sus-menționată încercarea de a răspunde la întrebări privind definirea proprietății incorporale, dacă aceasta este virtuală, deci fără suport material, de ce a fost legiferată prin raportare la suportul material, în ce sens este o ficțiune juridică și, în caz afirmativ, cât timp va mai fi necesară. În acest scop, vom prezenta succint reglementarea actuală, urmată de analize din doctrină.

Art. L 111-3 din Codul francez al proprietății intelectuale prevede că proprietatea incorporală este independentă de proprietatea obiectului material. La noi, art. 13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, consacră drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului, prin utilizarea operei, respectiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea și distribuirea operei, precum și alte operațiuni, drepturi care potrivit art. 39 se transmit prin cesiune, însă „dobândirea proprietății asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăși un drept de utilizare asupra operei” [art. 47 alin. (6)]. Se constată că reglementările fac distincția între proprietatea intelectuală și proprietatea asupra suportului, opera fiind un mobil incorporal prin determinarea legii (art. 525 și 529 C. civ. fr.), clasificare în baza căreia se deduce că proprietatea incorporală are ca obiect opera spiritului, considerată o entitate imaterială, distinctă de suporturile materiale care nu au decât funcția de a o face accesibilă publicului, cesiunea unuia dintre aceste suporturi neavând importanță asupra operei.

Doctrina franceză actuală^[5] a redefinit noțiunea de lucru corporal, considerând că în această noțiune trebuie incluse lucrurile lumii fizice^[6], cele tangibile, dar și orice alte lucruri care au o existență concretă, perceptibilă simțurilor prin mijloace tehnice, chiar dacă nu sunt direct tangibile. Opera de creație intelectuală, indiferent de natura sa, are elemente care pot face obiectul unei descrieri potrivit legilor fizicii, chiar dacă nu au un corp „solid”. De altfel, o regulă de bază a dreptului de autor stabilește că opera este protejată indiferent de forma de exprimare, cu precizarea că este vorba de existența unei forme sensibile ce nu semnifică faptul că opera trebuie să facă obiectul unei „fixații materiale”, în sensul în care această noțiune este înțeleasă clasic. Legea folosește termenul de „obiect”, și nu de „suport”, primul având un sens mai larg^[7].

Categoriile de opere stabilite de lege privesc creații de natură foarte diferită din punctul de vedere al concretizării lor, ceea ce face ca modul de comunicare publică să fie diferit. Protecția prin drept de autor presupune o formă sensibilă, o „manifestare concretă și sensibilă”, fără a interesa procedeele folosite. Dimensiunea corporală este evidentă pentru operele de artă, dar aceasta nu trebuie să le diferențieze de celelalte categorii de opere. Este important a defini criteriile comune ale ansamblului acestor creații, mai ales că sfera operelor de creație intelectuală se află în continuă extensie.

Rezultă că în fiecare operă se manifestă cu intensitate diferită o dimensiune materială care influențează exercițiul drepturilor patrimoniale. Nu poate exista o comunicare a operelor fără manipularea de lucruri corporale, însă nu înseamnă că suportul este unic, ceea ce face ca originalul să poată fi opus copiilor. În lipsa unei suport material, dreptul de proprietate al autorului rămâne pur virtual, autorul neavând capacitatea de a comunica opera publicului^[8]. De aceea, în legile de reglementare a proprietății intelectuale, s-a procedat la definirea noțiunilor legate de comunicarea operei: reproducerea este o fixare materială, expunerea unei opere de artă presupune manipularea sa fizică, etc.

Apartenența la lucrurile lumii fizice poate servi drept criteriu determinant în redefinirea operei și drepturilor asupra acesteia. Pretinsa dematerializare a creației indusă de noile tehnici de înregistrare și comunicare a operelor trebuie considerată un abuz de limbaj. Suporturile materiale au un rol funcțional, de a permite comunicarea operei, iar cumpărătorul nu dispune decât de un drept de folosință privată, alte drepturi fiind rezervate autorului sau succesorilor săi.

O asemenea viziune este împărtășită și de o parte a doctrinei noastre după apariția noului Cod civil^[9]. Pornind de la definiția din art. 535 C. civ. – „sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial” – se argumentează pertinent că bunul este o „noțiune universală care vizează orice concept al lumii exterioare pe care îl poate percepe sistemul de drept”, fiind orice element, urmând ca legea să opereze unele limitări fie în mod direct, prin excluderea unor elemente exterioare care nu pot face obiectul unui drept patrimonial, fie indirect, prin distingerea între obiectul și subiectul dreptului subiectiv, cu excluderea persoanelor din sfera lucrurilor ce pot face obiectul unui drept. Așadar, „dreptul consideră bunuri orice elemente ale lumii, exterioare persoanei, pe care le poate percepe prin intermediul drepturilor”^[10]. Se reține că în definiția legală se evită o referire directă la valoarea sau utilitatea lucrului, însă aceasta se deduce prin raportare la dispozițiile art. 31 C. civ., potrivit cărora lucrul trebuie să fie evaluat în bani. Bunurile există „numai în măsura în care se atașează unei valori, devenite ele însele susceptibile de evaluare bănească”, iar „în lipsa identificării unui lucru care să încorporeze valoarea, dreptul obiectiv are dificultăți în definirea drepturilor subiective ce pot purta asupra acelei valori. Tocmai de aceea au fost imaginate construcții juridice complexe, calificate de unii autori ca ficțiuni juridice sau simple reglementări prin norme de trimitere”^[11]. Se apreciază că reprezintă un fals criteriu clasificarea prevăzută de art. 536 C. civ., după natura bunurilor, în mobile și imobile, interesând din perspectivă juridică regimul drepturilor care au ca obiect derivat un bun, criteriul pentru această clasificare fiind cel după determinarea legii^[12]. Odată cu revoluția industrială, a fost necesară protejarea noilor tehnologii „și astfel ideea însăși a părut o valoare demnă de protecție juridică. Așa a apărut o clasă în continuă expansiune de valori incorporale – creațiile intelectuale considerate ca o dematerializare a bunurilor”, însă „chiar și în cazul bunurilor incorporale «dematerializate» există un suport pe care se grefează valoarea și dă naștere bunului propriu-zis”^[13]. Creația intelectuală este lucrul, iar prin intermediul dreptului de autor instituit de sistemul de drept se asigură calificarea lucrului drept bun^[14].

Rezultă cu certitudine că ne aflăm în fața unei ficțiuni juridice. Acestea au fost definite ca însemnând „considerarea unei fapt, care, în mod cert este contrar realității, ca fiind adevărat” (fictio est in re certa, contraria veritati, pro veritate assumptio)^[15]. Ele se caracterizează prin abaterea arbitrară de la realitate, atât prin premise, cât și prin concluzii, ignorând-o formal, pentru a ajunge la un scop, dar și prin caracterul provizoriu, urmând a înceta când metodele gândirii se perfecționează și se poate realiza un construct autonom definitiv^[16]. Ficțiunile au, fără îndoială, utilitatea de a masca realul, de a favoriza inovațiile, evitând relevarea brutală, deghizare necesară pentru a asigura o stabilitate temporară. Ele au ca mecanism subsumarea unui caz unui construct conceptual, care nu i-a fost destinat lui, apercepția fiind, prin urmare, o simplă analogie^[17]; altfel spus, un caz particular este încadrat unui concept general fără a-i aparține în fapt.

Considerentele expuse sunt aplicabile ficțiunii juridice care ne preocupă, relevând caracterul autonom al proprietății intelectuale față de suportul operei. Disocierea obiectului permite admiterea mai ușoară a disocierii drepturilor. Această ficțiune, concepută de doctrină, a avut influența determinantă asupra construcției dreptului de autor în secolul al XIX-lea, având o adevărată credibilitate pe plan practic.

Dacă opera pare distinctă de suport este pentru că exercițiul dreptului patrimonial de autor ne face să apară întotdeauna sub aceeași formă, indiferent de numărul exemplarelor. Opera devine atunci o abstracție permanentă, a cărei formă este aceeași pentru toți. Ea obține o existență autonomă și distinctă de cea a exemplarelor și transcende spiritele ce o percep. Caracterul imaterial și transcendent al operei de spirit nu este decât consecința utilizării mijloacelor de comunicare^[18].

Această autonomie nu este decât o ficțiune juridică, destinată să semnifice și să justifice mecanismul stabilit de lege, concepție care pe plan juridic provoacă confuzie între drept și obiectul său, sugerând, prin inducție, o asimilare între proprietatea incorporală și însăși opera, considerată ca o deviație a noțiunii de „bun corporal”, care nu vizează în mod real decât un drept^[19]. Această inducție provine din concepția clasică a dreptului de proprietate, caracterizată de confuzia dreptului și obiectului, unde prin abuz de limbaj un lucru corporal este considerat ca „proprietatea” unui individ, deși legătura directă se realizează pe baza unui raport juridic, luând forma unui drept subiectiv. Această idee a fost transpusă în domeniul operelor de creație intelectuală din neputința de a admite că același bun să facă obiectul a două drepturi, din care unul să fie un drept de proprietate, fiind mai ușor de admis o ficțiune și a considera opera ca un obiect distinct de suport, pentru a legitima teama sa față de un drept de proprietate^[20]. S-a spus că noțiunea de „incorporal” ia atunci o altă semnificație, pentru a servi să desemneze un lucru imaterial, și că prin crearea acestui obiect fără consistență se legitimează teama excepțională a dreptului de proprietate față de o intervenție legală, pentru a face să intre opera în comerțul juridic^[21]. Astfel, această ficțiune a condus la autonomia proprietății intelectuale, deși este imposibilă punerea în practică de către autor sau succesorii săi în absența stăpânirii unuia sau mai multor suporturi materiale.

Sensul distincției trebuie recăutat la un alt nivel, respectiv a redefini noțiunea juridică de „incorporal”. „Proprietatea incorporală” desemnează, în sens strict, proprietatea unui drept, concepție regăsită în dreptul roman, care a instituit categoria res incorporales, cuprinzând toate construcțiile juridice. Noțiunea de „incorporal” desemnează direct orice creație a spiritului uman care nu poate fi cunoscută și percepută decât prin raționament. Creațiile spiritului se disting de realitatea tangibilă percepută de simțuri și constitutivă de lucruri corporale^[22]. Lucrurile incorporale sunt concepte juridice, ele nu au decât o formă intelectuală și nenaturală, iar incorporalitatea lor se explică prin caracterul lor conceptual, fiind produse pure ale raționamentului uman neperceptibile de simțuri. Ideea se întinde la noțiunea de bun, adică lucrul ce face obiectul unui drept. S-a observat că aspectul „corporal sau incorporal ține atât de mult de însăși natura bunului, încât este asociat cu suportul material al acestuia – lucrul. Distincția este una fundamentală, ceea ce o include în chiar definiția conceptului de bun. Așadar, lucrurile pot fi corporale sau incorporale, iar constituirea unui drept patrimonial asupra oricăruia dintre lucruri dă naștere unui bun care poate fi corporal sau incorporal, în funcție de suportul său material”^[23]. De aceea, expresia „drepturi incorporale” trebuie considerată un pleonasm, deoarece toate drepturile sunt în mod necesar incorporale. Noțiunea de „incorporal” mai trebuie departajată de cea de „imaterial”, ultima având un sens economic, desemnând valoarea ce o reprezintă bunul. Or, dreptul, și nu opera, constituie o valoare, patrimonială și morală, în măsură să-i dea calificarea de bun. „Această valoare este pur imaterială, deoarece este o pură vedere a spiritului și de aceea toate drepturile sunt bunuri incorporale”^[24]. În materia bunurilor imateriale, valoarea este singura trăsătură perceptibilă a bunului lipsit astfel de substanță.

Se evită astfel confuzia când asupra unui bun poartă mai multe drepturi diferite, aparținând unor titulari diferiți, bunul nefiind în niciun patrimoniu, ci fiecare drept aparține patrimoniului corespunzător titularului dreptului. Bunul nu este decât un suport pentru drepturile patrimoniale, formând obiectul drepturilor^[25]. Ideea este identică pentru orice tip de bun, fiind vorba de ansamblul utilităților unui lucru.

Se poate afirma deci că dreptul patrimonial conferă autorului o adevărată stăpânire corporală asupra suportului, dreptul exercitându-se în fapt asupra unui lucru incorporal care îi permite să aibă putere asupra folosirii unuia sau mai multor lucruri aparținând altuia. Această rezervare juridică a unei valori este caracteristică proprietății în general și celei de autor în special. La acest nivel, distincția dintre proprietatea incorporală și proprietatea suportului capătă sens^[26].

Semnificația proprietății incorporale^[27] a autorului operei este în fapt proprietatea unui drept real având ca obiect ansamblul utilităților economice provenind din comunicarea operei. Acest drept este dotat cu valoare prin capacitatea sa de a rezerva utilitățile operei, de a cuceri un public pentru autor și urmașii săi^[28]. Gândit astfel, se confirmă teoria așa-ziselor drepturi de clientelă, emisă de Roubier, idee transpusă în textele de lege arătate mai sus prin consacrarea dreptului de reproducere a operei, distinct și independent de proprietatea suportului material, ca o excepție de la absolutismul proprietății suportului, constituit asupra lucrului altuia, acesta din urmă fiind în mod necesar corporal.

Or, aceste drepturi pot fi considerate ca bunuri incorporale și, mai precis, ca mobile prin destinația legii în sensul art. 539 C. civ. Distincte de bunurile corporale, aceste bunuri se legitimează la utilitățile dezmembrate din proprietatea deplină. Dreptul de autor supraviețuiește înstrăinării lucrului corporal și această detașare a dus la un bun prin determinarea legii. Eliberarea bunului de corporalitate și fondarea pe valoare constituie concepția modernă asupra bunului și proprietății.

Utilitatea reprezentată de comunicarea publică a operei trebuie să fie rezervată autorului, deoarece este primul proprietar al acestuia, înțeles în dimensiunea sa materială și este determinată de caracterul eminamente reprezentativ al operei de spirit; monopolul autorului aici își găsește substanța. Proprietatea incorporală are ca obiect nu un lucru imaterial, ci dreptul care permite comunicarea publicului^[29]. Comunicarea poate fi efectuată prin toate procedeele materiale care să realizeze reproducerea sau reprezentarea, iar valoarea sa economică, rezultatul unei activități umane, îi conferă calitatea de bun incorporal în totalitate.

Dreptul patrimonial al autorului este deci un drept asupra comunicării publice a operei și se exprimă între autor și fiecare act de comunicare publică a operei. Caracterele de absolutism și exclusivitate nu au valoare pentru acest drept în sine, ci doar pentru folosința și dispoziția acestui drept. Așa se poate explica de ce proprietatea literară și artistică este incorporală, indiferent de natura obiectului.

Nu există în realitate nicio diferență de natură cu proprietatea așa-zis de „drept comun”, definită de Codul civil. Aceasta din urmă vizează proprietatea lucrurilor și bunurilor, fără a-i pretinde caracter corporal. Ideea proprietății drepturilor reale permite depășirea concepției clasice, prin plasarea la niveluri diferite. În consecință, dreptul patrimonial al autorului este în sine un bun incorporal ce poartă asupra bunului altuia, asupra obiectelor materiale sau acțiunilor ce asigură comunicarea operei. El nu este proprietatea operei pentru că aceasta constituie plenitudinea puterilor ce pot fi exercitate asupra unui lucru corporal. El nu este decât un obiect de proprietate, limitat la utilitățile suporturilor. În materia proprietății literare și artistice, acesta este sensul expresiei „proprietate incorporală”^[30].

Dar ce rămâne din proprietatea suportului material? Cum se articulează cu proprietatea autorului? Afirmațiile precedente duc la analiza existenței de proprietăți simultane asupra aceluiași lucru. S-a spus că este o tendință de fragmentare a drepturilor asupra lucrurilor la care proprietatea intelectuală participă activ, proprietatea fiind dedublată, nu însă divizată, fiecare individ putând fi proprietar de utilități diferite ale aceluiași obiect^[31]. Ideea nu este nouă în dreptul comun și poate fi ușor exemplificată, atunci când, spre exemplu, proprietarul înstrăinează uzufructul și reține nuda proprietate. În dreptul proprietății intelectuale, dispozițiile legale stabilesc mijloacele ce permit concilierea utilităților pe care autorul operei și proprietarul obiectului pot să le tragă din acesta. Un compromis între cele două drepturi nu poate avea loc dacă obiectul lor ar fi în mod real distinct. Se regăsește aici ideea că obiectul oricărui drept subiectiv este o simplă facultate, același lucru putând face obiectul mai multor facultăți. În consecință, proprietatea obiectului material trebuie să fie supusă limitelor ce îi sunt impuse de proprietatea incorporală a autorului, începând prin necomunicarea operei publicului. Prerogativele proprietarului obiectului material sunt grevate de exercițiul dreptului patrimonial de autor, care apare ca o servitute imobiliară; persoana nu mai are decât un drept de folosință limitat asupra lucrului, ca excepție a dreptului de autor. De aceea, principiul specialității cesiunii nu este decât expresia proprietății autorului asupra utilităților economice ale operei. El poate să le separe în funcție de criterii fixate de lege, distincția celor două drepturi patrimoniale servind doar la clarificarea puterii sale.

Proprietatea autorului cuprinde toate utilitățile conferite de lege și, atât timp cât autorul este și proprietarul suportului operei, cele două proprietăți se confundă în mâinile sale, însă după momentul comunicării operei ele devin distincte, proprietatea suportului material apărând ca „reziduală”, în sensul că include alte utilități ce nu sunt rezervate autorului de lege.

Aceste concluzii sunt aplicabile și celorlalte drepturi de proprietate intelectuală, privite ca drepturi reale, al căror câmp de aplicare este determinat de lege, cum ar fi creațiile industriale și semnele distinctive, având ca obiect actele de exploatare și care prin potențialul economic pentru titulari au valoare și astfel le conferă calitatea de bunuri incorporale. A sosit momentul ca o ficțiune juridică de aproape două secole să înceteze, iar legiuitorii să transpună normativ concepția modernă asupra proprietății intelectuale! Cât de repede o vor face rămâne de văzut.

Note de subsol

^[1] V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Vol. I. Dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile sui-generis, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 44-71, A. Lucas, H.J. Lucas, Traite de la propriété littéraire & artistique, Litec, Paris, 1994, p. 3-21.

^[2] Y. Eminescu, Dreptul de autor, Legea nr. 8 din 14 martie 1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 17-20.

^[3] C.E.D.O., cauza Balan c. Republicii Moldova, cererea nr. 19247/03, Hotărârea din 29 ianuarie 2008.

^[4] Gh. Gheorghiu, Dreptul de autor și proprietatea incorporală, în R.R.D.P.I. nr. 3/2017, p. 44-58.

^[5] P. Mouron, De la propriété incorporel de l’auteur en droit française, în RIDA nr. 245/2015, p. 309.

^[6] B. Humbolt, Autoritatea proprietății intelectuale asupra bunurilor corporale, citat de P. Mouron, op. cit., p. 311.

^[7] Idem, p. 313.

^[8] Idem, p. 315.

^[9] R. Rizoiu, Contractul de ipotecă în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

^[10] Idem, p. 204-205.

^[11] Idem, p. 220.

^[12] Idem, p. 250.

^[13] Idem, p. 285.

^[14] R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 226-228.

^[15] A se vedea I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005.

^[16] Idem, p. 7-12.

^[17] Idem, p. 13.

^[18] P. Mouron, op. cit., p. 317-321.

^[19] Ibidem.

^[20] Ibidem.

^[21] Ibidem.

^[22] J. Carbonnier, Droit Civil – Les biens – Les obligations, PUF, Paris, 2004, p. 1602-1603.

^[23] R. Rizoiu, op. cit., p. 290.

^[24] P. Mouron, op. cit., p. 323.

^[25] R. Rizoiu, op. cit., p. 302.

^[26] P. Mouron, op. cit., p. 325.

^[27] Asupra folosirii termenului de necorporal în art. 535 C. civ., a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 299, fiind considerată o alegere deliberată, art. 212 alin. (1) LPA precizând că lucrurile sunt necorporale și bunurile sunt incorporale, pentru a diferenția lucrurile de bunuri Primul are în vedere realitatea fizică, ce constituie un dat pentru sistemul de drept, iar când dreptul obiectiv le asociază unei apropieri, adică unui raport de apartenență la un patrimoniu, legea le „leagă” de o persoană, lucrurile devin bunuri.

^[28] P. Mouron, op. cit., p. 327.

^[29] A.H.-J. Lucas, A. Lucas, op. cit., p. 36-37.

^[30] P. Mouron, op. cit., p. 329.

^[31] Idem, p. 331.