Aplicarea teoriei mandatului aparent în cazul societăţilor comerciale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 825-836.

§1. Aspecte preliminare

Prevederile art. 1309 C. civ. pot crea confuzie la o primă vedere, ca urmare a modalităţii în care legiuitorul a ales să reglementeze situaţia încheierii de către mandatar a unor acte a căror întindere depăşeşte sfera puterii de reprezentare acordată de către mandant. Confuzia însă este doar aparentă, întrucât norma distinge doar între două situaţii juridice cu soluţionare distinctă: regula, respectiv excepţia. Regula stabilită de lege în cazul depăşirii puterii de reprezentare constă în ineficienţa mecanismului mandatului, sens în care actele încheiate în această situaţie de către mandatar cu un terţ nu vor produce efecte faţă de mandant^[1]. 

Excepţia prevăzută legal are scopul de a-l proteja pe terţul căruia i s-ar fi alimentat şi întărit credinţa că încheie raporturi juridice cu o persoană care are calitatea de a figura cocontractant în numele alteia. 

Iată, deci, că în privinţa regulilor în materia reprezentării cei care primesc protecţie legală sunt terţii, însă dacă poziţia acestora din perspectiva percepţiei pe care o au cu privire la identitatea partenerului contractual nu este solidă, va fi protejat mandantul. 

Buna-credinţă a terţului este protejată în contextul unui comportament persuasiv al mandantului, sens în care textul legal conchide că actele încheiate de către mandatar cu terţul vor produce efecte în patrimoniul mandantului în contextul în care acesta din urmă i-a creat şi întărit concepţia că raporturile juridice încheiate sunt eficientizate de existenţa puterii de reprezentare. 

În privinţa raporturilor specifice perfectate între persoane fizice, această reglementare este cât se poate de echitabilă. În cazul persoanelor juridice şi, mai mult, a societăţilor comerciale, textul legal poate fi, fără îndoială, pus sub semnul întrebării. 

Potrivit dispoziţiilor legale, societatea este reprezentată de organele sale special desemnate în acest sens. Reprezentarea în raporturile cu terţii se realizează prin administrator, de cele mai multe ori, astfel că acestei persoane îi este transmisă puterea de a încheia acte juridice cu terţii, acte care vor angaja persoana juridică, în limitele transpuse în actele constitutive sau în acte ulterioare emise de către organul de conducere al societăţii. Numele acestor reprezentanţi, de altfel, şi durata mandatului acordat acestora, stipulate în actele constitutive, sunt aduse la cunoştinţa terţilor prin realizarea formelor de publicitate corespunzătoare, prevăzute de Legea specială. Normele aplicabile în privinţa modului de desfăşurare a activităţii administratorilor societăţilor comerciale sunt cele specifice contractului de mandat, astfel cum stipulează dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990. 

Cu privire la limitele puterii de reprezentare a administratorului, sunt importante prevederile art. 54 din legea nr. 31/1990, potrivit cărora „după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de această neregularitate”. În lumina alin. (2) al textului anterior citat, „societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.

Vom iniţia analiza pornind de la o decizie în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 72 şi a art. 153¹² din Legea nr. 31/199, raportat la dispoziţiile art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. 

Concluziile regăsite in fine, în Decizia nr. 24/2017 par a clarifica situaţia mandatului aparent în cazul societăţilor comerciale, de o manieră mult mai largă decât prin strictă raportare la situaţia expirării duratei mandatului administratorului. 

Reluând argumentele regăsite în Decizia nr. 24/2017, constatăm că, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, protecţia terţilor de bună-credinţă ar trebui să prevaleze întotdeauna atunci când se pune în discuţie încheierea de acte juridice de către mandatarul legal. Potrivit pct. 48, „în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condiţiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depăşite, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deşi mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicităţi poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terţi, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic şi să angajeze societatea”^[2].

În ciuda existenţei acestui document procedural de unificare a practicii judiciare, problema aparenţei în privinţa reprezentării persoanelor juridice nu se reduce la această unică situaţie în care mandatul administratorului statutar a expirat, putând identifica alte două ipoteze practice de analiză, respectiv depăşirea limitelor mandatului şi exercitarea de acte decizionale sau întocmirea actelor juridice de către o persoană care nu are calitatea de administrator. Vom analiza pe rând fiecare dintre aceste ipoteze practice identificate, evidenţiind, în parte, consecinţele pe care aparenţa în drept ar trebui să le producă.

§2. Aplicaţii practice ale teoriei mandatului aparent în materie societară

2.1. Expirarea duratei mandatului administratorului statutar

Am menţionat deja în paragrafele anterioare faptul că, la nivel jurisprudenţial, a fost deja tranşată, printr-o decizie de unificare a interpretării şi aplicării legii, consecinţa încheierii unor acte juridice de către administratorii al căror mandat a expirat. Desigur că, în context, aşa cum remarca unul dintre autorii care s-au oprit asupra analizei deciziei de unificare jurisprudenţială^[3], aplicând dispoziţiile procedurale care imprimă obligativitate deciziilor cu această natură juridică, soluţia nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării prin prisma aplicabilităţii ei în practică. Ceea ce însă poate fi apreciat la nivel doctrinar este justeţea concluziilor instanţei supreme şi întinderea aplicabilităţii soluţiei, implicit prin prisma interpretării la care ar putea fi supusă.

În doctrină^[4] a fost criticată poziţia exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie regăsită în cuprinsul deciziei amintite, având în vedere, în principal, considerente de ordin legal care fac imposibilă disocierea reţinerii existenţei unui mandat aparent de soluţia continuării mandatului şi, deci, a menţinerii puterii de reprezentare, prin acceptarea tacită a funcţiei rezultată din continuarea îndeplinirii actelor în numele societăţii. Potrivit opiniei doctrinare asupra căreia ne-am oprit atenţia, câtă vreme legea specială exclude ideea acceptării tacite a mandatului de către administrator, eo ipso ar trebui exclusă şi aplicabilitatea teoriei mandatului aparent în privinţa actelor încheiate în numele societăţii de către administratorul căruia i-a expirat mandatul. Concluzia îşi regăseşte premisele în temeiul celor două concepte juridice (i.e. acceptarea tacită şi mandatul aparent): puterea de reprezentare. Autoarea identifică însă alte argumente legale care ar putea justifica optica instanţei supreme.

Pe de altă parte, alţi autori, analizând incidental concluziile deciziei amintite, într-o lucrare mai largă dedicată aparenţei în sfera puterii de reprezentare, concluzionează pertinent că analiza atentă a considerentelor conduce la aprecierea că în viziunea exprimată de către instanţa supremă puterea de reprezentare în materie societară ar subzista independent de buna sau reaua-credinţă a terţului^[5].

Privită la un nivel academic şi mult tehnicizat, această opinie exprimată de către instanţa supremă reprezintă o aplicare a ceea ce în doctrina de specialitate a fost definit şi analizat ca „teoria separaţiei”^[6]. Autorul explică în detaliu necesitatea disocierii între actul juridic încheiat între reprezentat şi cel reprezentat, izvor al puterii de reprezentare, şi actul încheiat cu terţul, consecinţa existenţei acestei puteri care se poate produce independent de soarta celui dintâi atunci când se pune în discuţie invocarea mandatului aparent. Ideea relevantă este aceea că „indiferent de soarta raportului cauzal, puterea de reprezentare rămâne efectivă cât timp terţii nu au cunoscut existenţa cauzei de încetare”^[7]. Condiţia esenţială a acestei „prelungiri” sau „supravieţuiri” a puterii de reprezentare este, potrivit opiniei citate, identificarea bunei-credinţe a terţului.

Pentru a putea realiza o apreciere, credem că este necesar a disocia noţiunea de „bună-credinţă” de cea de „opozabilitate”, concepte de cele mai multe ori suprapuse, chiar dacă distincte. Este real că efectuarea publicităţii specifice, care dă naştere opozabilităţii, de cele mai multe ori suprimă posibilitatea identificării bunei-credinţe, însă nu trebuie trecut cu vederea faptul că aceasta din urmă cuprinde o sferă mult mai largă de situaţii juridice. Pe cale de consecinţă, ne aflăm într-o situaţie care poate justifica buna-credinţă a unui subiect de drept ori de câte ori acesta nu este în posesia unor informaţii pertinente care să îi dezvăluie situaţia juridică reală. Efectuarea publicităţii prevăzute de lege, determină opozabilitate faţă de terţi, ceea ce pune capăt, implicit, posibilităţii de invocare a bunei-credinţe. Nici măcar ambiguitatea informaţiilor oferite prin intermediul registrelor de publicitate nu poate conferi protecţie terţului care nu a depus diligenţe suficiente pentru a cunoaşte o situaţie juridică accesibilă acestuia.

Transpunând aceste aprecieri în context societar, este legitim a ne întreba, pornind, desigur, de la concluziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indeniabil obligatorii, dacă în situaţia expirării mandatului administratorului statutar poate fi identificată buna-credinţă a terţului cu care acesta din urmă a încheiat acte juridice angajând societatea. Este relevant, în special, faptul că în cuprinsul Deciziei nr. 24/2017, instanţa supremă nici măcar nu mai impune vreo verificare cu privire la necesitatea aprecierii poziţiei terţului contractant, hotărând că posibilitatea invocării aparenţei creatoare de drept este suficient justificată de pasivitatea persoanei juridice în efectuarea menţiunilor corespunzătoare privind încetarea mandatului administratorului.

S-a remarcat şi anterior în doctrină^[8] (deci nu este o idee inovatoare în acest sens) faptul că extrasul pentru informarea terţilor eliberat la cerere de Registrul Comerţului oferă date mai mult decât suficiente astfel încât terţii să aibă percepţia completă asupra datei numirii în funcţie a reprezentantului şi durata acesteia. Considerăm, şi noi, că o simplă operaţiune matematică neefectuată nu poate fi suplinită prin aplicarea teoriei aparenţei. 

Cu toate acestea, astfel cum deja am subliniat, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pare să excludă întru totul o astfel de ipoteză care ar duce la concluzia inexistenţei bunei-credinţe, atunci când, în pct. 51 din textul acesteia, conchide în sensul necesităţii publicării actului de numire a unui nou administrator sau al reînnoirii funcţiei administratorului anterior pentru a evita aplicarea mecanismului mandatului aparent. Mai mult, se apreciază că, în lipsa publicării încetării funcţiei, terţii ar putea, în mod rezonabil, să considere că acesta are, în continuare puterea de reprezentare. 

Aprecierea vine în contextul în care, în cuprinsul aceleiaşi decizii, instanţa supremă efectuează o analiză grăitoare referitoare la gradul în care modificarea limitelor mandatului poate fi opusă terţilor în lipsa asigurării publicităţii. Concluzia este una evidentă, întemeiată pe dispoziţiile legale speciale şi presupune verificarea informaţiilor pe care terţii le deţin sau le-ar putea deţine cu privire la sfera puterii de reprezentare a celor cu care întră în raporturi juridice.

Pentru a putea invoca aplicabilitatea regulilor specifice mandatului aparent în contextul general, sustras situaţiei de aplicabilitate a Deciziei nr. 24/2017, este necesar ca terţul să se afle în eroare^[9] cu privire la existenţa sau limitele puterii de reprezentare acordate de către mandant mandatarului, iar această eroare să îşi aibă izvorul în comportamentul, comisiv sau omisiv, al celui reprezentat^[10].

Mergând mai departe în analiza textului care constituie temeiul mandatului aparent, doctrina a dezvoltat analiza acestuia prin aprecierea implicaţiilor pe care eroarea terţului le poate avea asupra realităţii juridice. S-a apreciat, astfel, că nu este necesar a fi verificată întrunirea condiţiilor de existenţă ale erorii comune şi invincibile, ci simpla eroare legitimă justifică invocarea aplicabilităţii consecinţelor mandatului aparent^[11]. În plus, doctrina consideră că această condiţie a legitimităţii încrederii terţului nu este singură suficientă, în viziunea art. 1309 alin. (2) C. civ., fiind necesar, suplimentar, ca situaţia să îi fie imputată şi reprezentatului^[12], urmare a comportamentului acestuia^[13].

Delimitând concluziile regăsite în decizia de unificare cu privire la consecinţa expirării duratei administratorului statutar, ne întrebăm dacă este eroarea terţului legitimă, astfel încât să se ajungă la trasarea unei prezumţii absolute a bunei-credinţe în privinţa acestuia, rezultată din simpla omisiune a efectuării menţiunilor privind încetarea funcţiei. Putea fi surmontată această eroare prin informarea corespunzătoare?

Din perspectivă echitabilă, menţiunile regăsite în Registrul Comerţului sunt nu numai necesare, dar şi suficiente pentru a efectua proba duratei mandatului administratorului şi, implicit, a momentului expirării acestuia. Nu se poate considera că, în ciuda unei diligenţe rezonabile pe care oricare persoană care contractează cu o persoană juridică ar trebui să o depună, aceasta va fi protejată prin instituirea unei prezumţii absolute de bună-credinţă, rezultată din aplicarea dispozitivului Deciziei nr. 24/2017. În ciuda aprecierilor anterioare, concluziile instanţei supreme exclud orice verificări ale bunei-credinţe sau ale gradului de realizare a opozabilităţii, atunci când statuează că societatea este angajată faţă de terţi câtă vreme expirarea duratei mandatului administratorului nu a fost publicată în conformitate cu legea^[14]. Protecţia terţilor este, astfel, asigurată chiar şi în acele situaţii în care aveau cunoştinţă de expirarea mandatului, or, bunăoară, chiar şi atunci când ar exista o înţelegere anterioară cu administratorul în sensul fraudării intereselor societăţii. 

Nu mai puţin relevant este faptul că, de foarte multe ori, schimbarea administratorului nu poate fi realizată din cauza neînţelegerilor dintre acţionari, iar nu ca urmare simplei lipse de diligenţă în înregistrarea menţiunilor privind încetarea funcţiei prin expirarea mandatului. Pe de altă parte, analizând prevederile Legii nr. 26/1990, astfel cum s-a arătat^[15], observăm că nu există un text care să prevadă vreo procedură de înregistrare, ca atare, a menţiunii privind încetarea funcţiei administratorului, câtă vreme orice modificare în acest sens se va efectua, potrivit dispoziţiilor legale, ca urmare a numirii unui nou administrator sau a reînnoirii mandatului celui anterior. 

Totodată, încercând să clarificăm criteriile pe baza cărora s-ar putea invoca aparenţa în cazul expirării sau depăşirii limitelor mandatului administratorului, constatăm că, printr-o decizie mai recentă^[16], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încearcă a circumscrie sfera noţiunii de eroare legitimă în care trebuie să se afle terţul pentru a opera mecanismele mandatului aparent, pornind de la argumentele existente în hotărârea asupra căreia a exercitat controlul judiciar. Curtea de apel a statuat în hotărârea sa, cu privire la cauza dedusă judecăţii că „date fiind consecinţele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se află în situaţia de a pierde bunul, fără consimţământul său şi fără să i se poată imputa ceva, principiul error communis facit jus reclamă îndeplinirea unor condiţii cumulative pentru a putea opera, condiţii mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei-credinţe, respectiv: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, un bun imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună şi invincibilă, iar dobânditorul să fie de bună-credinţă, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia”. Menţinând soluţia din apel, instanţa supremă consideră că, în speţă, „recurenta nu a depus diligenţele necesare în vederea verificării dacă achiziţia urma să se facă de la adevăratul proprietar, ca atare, buna sa credinţă nu a fost reţinută ca de altfel nici aplicarea principiului error communis facit jus”.

Iată, deci, că instanţa supremă nu aplică unitar conceptul conturat de dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ., în situaţia persoanelor fizice impunând necesitatea verificării condiţiilor prevăzute de acest text legal, câtă vreme în ipoteza persoanei juridice reprezentate instituie criterii distincte.

2.2. Depăşirea limitelor mandatului

O altă ipoteză în care poate deveni aplicabil mecanismul mandatului aparent în materie societară este aceea în care administratorul sau reprezentantul societăţii depăşeşte limitele mandatului cu care a fost învestit de organul societar cu factor de decizie, Adunarea Generală. Este vorba despre un caz de reprezentare abuzivă, distinctă de situaţia expirării mandatului administratorului care nu implică întotdeauna frauda din partea acestuia din urmă.

Soluţia în astfel de situaţii este una mult mai facil de identificat, câtă vreme dispoziţiile Legii speciale conţin o aplicaţie particulară a prevederilor regăsite în cuprinsul art. 1309 alin. (2) C. civ. 

Potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, „în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii”. Mergând mai departe în stabilirea caracterului inopozabil faţă de terţi al documentelor interne prin care se stabilesc limite ale puterii de reprezentare, alin. (2) al aceluiaşi text legal stabileşte că orice clauze ale actului constitutiv sau hotărâri ale organelor statutare ale societăţilor, care limitează puterile conferite de lege organelor reprezentative, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate.

Modul în care norma sus-amintită transpune în dreptul societar prevederea generală regăsită în cuprinsul art. 1309 alin. (2) C. civ., este unul mult mai raţional decât concluzia desprinsă din conside­rentele deciziei de interpretare (i.e. Decizia nr. 24/2017) în situaţia expirării duratei mandatului adminis­tra­torilor. Fără îndoială, nu pot deveni opozabile terţilor prevederile din actele societare, chiar şi atunci când sunt efectuate operaţiunile de publicitate prevăzute de lege, întrucât aceasta ar impune o diligenţă sporită în sarcina terţilor. S-a considerat ca fiind justificabilă soluţia inopozabilităţii, care şi-ar regăsi temeiul în teoria abstracţiunii puterii de reprezentare, fiind o aplicaţie practică a acesteia^[17].

Iată, deci, că, în principiu, depăşirea limitelor mandatului nu va putea fi opusă terţilor decât în măsura în care aceştia cunoşteau sau trebuiau, de o manieră diligentă, să aibă cunoştinţă despre această situaţie^[18]. Cu toate acestea, realizarea publicităţii cu privire la întinderea mandatului reprezentantului nu va avea efectele de opozabilitate pe care, în mod legal şi echitabil, ar trebui să le aibă, întrucât există o prevedere legală care menţine prezumţia bunei-credinţe a terţilor chiar şi în situaţia efectuării formalităţilor de publicitate. Poate acest text legal a constituit premisa soluţiei cuprinse în Decizia nr. 24/2017 cu privire la expirarea duratei mandatului. Dar, chiar şi în situaţia preluării argumentelor regăsite în cuprinsul art. 55 din Legea nr. 31/1990, nu trebuie trecut cu vederea faptul că nu putem pune semnul egalităţii între informaţiile deosebit de simplist redate în certificatul constatator cu privire la durata mandatului şi eventualele menţiuni privind limitele acestuia, cele din urmă neregăsite în cuprinsul acestui certificat.

Nu în ultimul rând, este de remarcat faptul că instanţa sesizată cu un litigiu vizând abuzul de reprezentare va avea posibilitatea de a verifica – şi chiar va trebui să efectueze atare verificări – poziţia subiectivă a terţului la încheierea actului, mai precis dacă acesta din urmă avea cunoştinţă sau trebuia, în mod rezonabil, să aibă cunoştinţă de limitele mandatului.

În context, considerăm oportun a sublinia că şi desfiinţarea actului în temeiul căruia a fost transmisă puterea de reprezentare, cum ar fi o hotărâre a Adunării Generale, va avea consecinţele prevăzute în textul legal amintit. Câtă vreme la încheierea actului cu terţul hotărârea care transmitea puterea de reprezentare nu era invalidată, acesta din urmă va fi protejat, chiar dacă invalidarea presupune desfiinţarea retroactivă^[19].

Pe de altă parte, îndeplinirea parţială a sarcinilor asumate de către mandatar nu poate fi considerată o depăşire a limitelor mandatului, câtă vreme această situaţie presupune un comportament activ, iar nu omisiv al administratorului, astfel cum s-a concluzionat jurisprudenţial^[20].

2.3. Actele juridice încheiate de persoane care nu au calitatea de reprezentant

În practică au existat situaţii, deloc puţine, în care angajaţii societăţii comerciale, de cele mai multe ori aflaţi într-o funcţie executivă, au încheiat acte juridice cu terţii, în ciuda faptului că nu deţineau – şi nu au deţinut vreodată – puterea de reprezentare a acesteia. Situaţia, deşi similară primelor două analizate, nu poate fi rezolvată pe temeiul aceloraşi norme sau decizii jurisprudenţiale.

Nu încape urmă de îndoială că şi în această privinţă îşi regăsesc de multe ori aplicarea dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ., însă numai dacă vor fi verificate de către instanţa de judecată toate condiţiile prevăzute în acest text legal.

Jurisprudenţial, instanţele de judecată au procedat de fiecare dată la verificarea celor două limite – deja analizate – trasate de textul art. 1309 alin. (2) C. civ., respectiv dacă există o eroare legitimă a terţului şi dacă prin comportamentul său – comisiv sau omisiv – reprezentatul a întreţinut această eroare.

Printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^[21] s-a concluzionat, bunăoară, că „în condiţiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depăşite, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi, iar dispoziţiile art. 1309 C. civ. sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea recurentă din prezenta cauză), prin comportamentul său, constând în faptul că avea cunoştinţă de împrejurarea că directorul executiv C. îşi afirma prin actele pe care le încheia calitatea de reprezentant al B. SRL i-a determinat pe terţi să creadă, în mod rezonabil, în condiţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, că are puterea de reprezentare”. Comportamentul la care instanţa supremă făcea referire în hotărârea anterior menţionată consta atât în actele de împuternicire ale directorului executiv, care permiteau inclusiv puterea de a semna acte în numele societăţii, cât şi pasivitatea persoanei juridice care nu a procedat la înştiinţarea terţilor cu privire la împrejurarea că directorul executiv nu deţine prerogative de reprezentare a persoanei juridice, ori încasarea sumelor datorate de către terţ în temeiul convenţiei încheiate cu falsul reprezentant.

Pe de altă parte, într-o decizie a Curţii de apel Braşov^[22], instanţa a considerat valid consimţământul societăţii întrucât terţul nu ar avea „obligaţia de a face verificări minuţioase cu privire la reprezentarea unei societăţi comerciale”. Mergând mai departe cu acest raţionament, instanţa a precizat că „aparenţa creată de cel care s-a prezentat ca reprezentant al societăţii, întărită de utilizarea ştampilei, pe care societatea are obligaţia să o încredinţeze doar administratorului cu atribuţii de reprezentare, toate acestea sunt suficiente pentru a realiza voinţa socială ce trebuie să întâlnească voinţa cocontractantului pentru încheierea valabilă a convenţiei de împrumut”. Este vorba despre o soluţie care, nu o dată, a fost emisă de către instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor cereri în constatarea nulităţii absolute sau în pretenţii, soluţie care însă nu este scutită de critici. Considerăm că, aplicând ca atare dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ., judecătorul este chemat a efectua o radiografie corectă a situaţiei cu care este sesizat, apreciind de o manieră corespunzătoare şi echitabilă atât percepţia terţului semnatar şi diligenţa de care acesta a dat dovadă, cât şi comportamentul „adjuvant” al reprezentatului în crearea unei erori legitime în această percepţie pe care o are asupra realităţii juridice. Singură, aplicarea ştampilei pe un document nu este suficientă pentru a crea şi întreţine aprecierea eronată a terţului că persoana semnatară deţine puterea de reprezentare. Alte elemente, eventual uzanţe sau comportamente anterioare ar trebui să concure la întărirea acestei percepţii. 

Într-o altă speţă, instanţa supremă a considerat că „constructorul nu poate valorifica teoria mandatului aparent, managerul de proiect şi dirigintele de şantier nefiind mandatari ai beneficiarului în sensul strict al raportului juridic de mandat”^[23].

Comportamentul reprezentatului a fost mereu, în viziunea practicii judiciare, justificarea reţinerii aplicabilităţii mandatului aparent, opinându-se, spre exemplu, că „practicile statornicite între părţi”, la care în mod corect au făcut referire instanţele anterioare dar au fost complet ignorate de către instanţa de apel în rejudecare, „reprezintă unul dintre elementele definitorii, atât în doctrină, cât şi în practică pentru a stabili existenţa unui mandat aparent”^[24].

Concluzii

Sugestiv şi conchis, în doctrină am regăsit accepţiunea potrivit căreia aparenţa, în sensul pe care textul art. 1309 C. civ. îl implică, nu este decât o „situaţie de fapt care simulează realitatea juridică”^[25]. Aparenţa nu este nimic altceva decât temeiul de nisip pe care se creează un stabiliment, însă, spre deosebire de exemplul plastic anterior amintit, consecinţa juridică produsă îşi va păstra efectele în ciuda evidentei inexistenţe a premisei juridice necesare. Scopul declarat la nivel legal, cel puţin în cazul mandatului aparent este acela al protecţiei terţilor cărora această imagine înşelătoare a situaţiei juridice le-a creat convingerea încheierii unui act juridic „tipic”.

În toate situaţiile analizate, puterea de reprezentare a mandatarului persoanei juridice nu există, însă imaginea proiectată în exterior a determinat terţii contractanţi să o perceapă ca fiind reală, astfel că legea consideră necesară protecţia acestora. 

În materie societară, dincolo de prevederile generale care justifică protecţia unui terţ de bună credinţă care a încheiat un act cu un mandatar lipsit de puterea de reprezentare, regăsim şi prevederi particulare, cuprinse de Legea specială, având scopul clar de a facilita argumentele terţului în scopul menţinerii actelor încheiate în situaţii similare.

Putem să ne adresăm întrebarea dacă, în prezenţa unor dispoziţii legale speciale sau a unor decizii de interpretare şi aplicare unitară a legii, ar mai fi legitim să considerăm că acestea sunt temeiul validităţii actelor încheiate cu terţii, iar nu incidenţa mecanismului mandatului aparent. Cu toate acestea, atât textele normative, cât şi celelalte instrumente de aplicare şi interpretare a legii îşi regăsesc premisele în aceeaşi teorie a aparenţei creatoare de drept, fiind doar aplicaţii particulare ale acesteia. Fără îndoială, în materia societăţilor comerciale această teorie dobândeşte o construcţie aparte, mult conturată înspre protecţia terţilor, fără a fi impusă o verificare minuţioasă a bunei-credinţe a lor, întrucât efectuarea formalităţilor de publicitate nu va avea întotdeauna valoarea de opozabilitate trasată de lege. Aceasta este consecinţa gradului ridicat de complexitate a informaţiilor pe care registrele specifice de publicitate îl oferă terţilor.

Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu o suprimare totală a exigenţelor verificării bunei-credinţe a terţilor şi nici cu instituirea unei prezumţii absolute în această privinţă. Nu poate fi considerat nici legal, nici echitabil, comportamentul fraudulos al terţului care, având concursul unui administrator care nu mai deţine puterea de reprezentare, întemeindu-şi rezoluţia pe texte legale sau decizii de interpretare, încheie acte care prejudiciază interesele societăţii comerciale. Aceste din urmă ipoteze factuale, deloc neglijabile, credem că ar trebui să preocupe practicienii în contextul legislativ şi jurisprudenţial actual.

Note de subsol

^[1] Pentru dezvoltări referitoare la consecinţele încheierii unui act cu depăşirea puterii de reprezentare, a se vedea D. Chirică, Probleme controversate privitoare la contractul de mandat, disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/essentials/1903/probleme-controversate-privitoare-la-contractul-de-mandat.

^[2] Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că, la un moment anterior emiterii deciziei de unificare, aceeaşi instanţă a concluzionat într-o cauză aflată în recurs asupra inaplicabilităţii regulilor mandatului aparent în cazul expirării duratei de numire administra­torului, justificând această soluţie prin următoarele aprecieri: „condiţia acceptării exprese a numirii în funcţia de administrator înlătură teoria mandatului aparent sau a mandatului de fapt, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul exprimă acceptarea mandatului şi presupune o anterioară numire a sa în funcţie, având un caracter la fel de explicit, acceptarea sau continuarea tacită a mandatului fiind astfel exclusă”. Tot în anul 2015, instanţa supremă a pronunţat o altă soluţie într-o speţă similară, prin care a considerat că mandatul administratorului va continua, în caz de expirare a duratei, până la numirea unui nou administrator. A se vedea I.C.C.J., dec. nr. 1417/2015, nepublicată, respectiv dec. nr. 920/2015, apud L. Tuleaşcă, Expirarea (duratei) mandatului administratorului societăţii (comerciale), în R.R.D.A. nr. 8/2016.

^[3] A se vedea B. Dumitrache, Decizia RIL nr. 24/2017: mandatul (administratorului) fără de sfârşit, în R.R.D.P. nr. 3/2019, disponibil online pe sintact.ro.

^[4] A se vedea în acest sens, I. Sferdian, Efectele expirării mandatului administratorului unei societăţi, în R.R.D.P. nr. 2/2019. disponibil online pe sintact.ro.

^[5] A se vedea I.F. Popa, Ipoteza falsus procurator, în R.R.D.P. nr. 2/2019, nota 26, disponibil online pe sintact.ro.

^[6] A se vedea în acest sens, I.F. Popa, op. cit.

^[7] Ibidem.

^[8] A se vedea B. Dumitrache, op. cit.

^[9] În această privinţă, a se vedea D. Chirică, Probleme controversate privitoare la contractul de mandat, disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/essentials/1903/probleme-controversate-privitoare-la-contractul-de-mandat. Citând tendinţele actuale din dreptul şi jurisprudenţa franceză, autorul arată că în această privinţă opinia majoritară a evoluat, în sensul în care se consideră că „mandantul poate fi angajat chiar şi în lipsa unei culpe susceptibile să-i poată fi reproşată, dacă credinţa terţului în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele l-au autorizat pe terţ să nu verifice limitele exacte ale acestor puteri”.

^[10] Cu privire la necesitatea identificării unui comportament comisiv sau omisiv al mandantului, a se vedea I.F. Popa, op. cit.

^[11] A se vedea, în acest sens, D. Chirică, op. cit. Noţiunea de „eroare legitimă” a fost conturată în opinia exprimată ca fiind „susceptibilă să dea naştere în cugetul persoanei implicate la o credinţă legitimă în existenţa împuternicirii mandatarului derivând din neimputabilitatea faptului neluării tuturor precauţiunilor uzuale pe care ar fi trebuit să le ia un om de o diligenţă şi prudenţă normale în situaţia dată”.

^[12] În sensul necesităţii unei poziţii a reprezentatului care să justifice crearea încrederii terţului că încheie actul cu adevăratul titular, a se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2406/2019, www.scj.ro. S-a reţinut că este eronată soluţia instanţei inferioare în grad care „a exclus fără justificare analizei sale sumele plătite în baza unor ordine provenind aparent de la titularii de cont (nu de la împuterniciţii aparenţi ai acestora), dar care, în realitate, nu erau semnate de titulari”.

^[13] I.F. Popa, op. cit.

^[14] Pentru o analiză critică a acestei decizii, şi mai ales a concluziilor lipsei necesităţii efectuării vreunei probe în scopul aplicării mecanismului mandatului aparent, a se vedea D. Chirică, Consideraţii critice referitoare la Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 de soluţionare a recursului în interesul legii formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017, disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/essentials/2332/consideratii-critice-referitoare-la-decizia-iccj-nr-24-2017-de-solutionare-a-recursului-in-interesul-legii-formand-obiectul-dosarului-nr-1699-1-2017.

^[15] A se vedea B. Dumitrache, op. cit.

^[16] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 3925/2018, www.scj.ro.

^[17] A se vedea I.F. Popa, op. cit.

^[18] Într-o opinie doctrinară exprimată asupra acestui subiect, s-a apreciat că limitările nu ar putea fi opuse terţilor nici măcar atunci când aceştia aveau cunoştinţă de acestea din alte surse decât efectuarea publicităţii specifice. A se vedea, C. Todică, Dacă se poate angaja răspunderea administratorului societăţii comerciale fată̆ de terţi în cazul actelor juridice încheiate cu depăşirea limitelor statutare ale mandatului conferit? Inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent, disponibil online la adresa https://privpapers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2137611.

^[19] Pentru o analiză detaliată a unei situaţii jurisprudenţiale în acest context, a se vedea A.M. Teoc, Vânzare-cumpărare în baza unei hotărâri AGA. Nulitatea absolută a hotărârii AGA. Consecinţe. Securitatea raporturilor juridice, în R.R.J. nr. 4/2015, disponibil online pe sintact.ro.

^[20] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 3476/2014, www.scj.ro.

^[21] A se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1214/2019, www.scj.ro.

^[22] C.A. Braşov, dec. nr. 751/2011, apud I.F. Popa, op. cit.

^[23] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 713/2019, www.scj.ro.

^[24] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 4354/2018, www.scj.ro.

^[25] A se vedea, în acest sens, V. Stegărescu, Consideraţii generale cu privire la teoria aparenţei. Aplicaţii practice, în P.R. nr. 5/2006, disponibil online pe sintact.ro.