Ar putea genera aptitudinea de a formula apel și, succesiv, recurs împotriva soluției date unor capete de cerere principale ori incidentale efectul extensiv al art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă asupra soluției date unui alt capăt de cerere principal sau incidental care, privit în mod individual, ar fi susceptibil exclusiv de apel?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 394-405.

§1. Lămuriri liminare

Întrebarea din titlu care ar putea părea, la o primă vedere, întortocheată și dificil de înțeles. Să începem cu câteva explicații.

Codul de procedură civilă reglementează, în mod expres, în cuprinsul art. 460 alin. (3), o soluție în favoarea titularului căii de atac.

În concret, atunci când prin hotărâre au fost soluționate mai multe capete de cerere principale ori incidentale, unele susceptibile de apel și altele de recurs, hotărârea în întregul său este susceptibilă de apel, iar hotărârea din apel este susceptibilă de recurs.

Această reglementare nu dă însă o dezlegare expresă ipotezei în care, prin hotărâre au fost soluționate mai multe capete de cerere principale ori incidentale, unele susceptibile de apel, iar altele de apel și, consecutiv, de recurs.

În acest caz, mai este hotărârea, în întregul său susceptibilă de apel, iar hotărârea din apel de recurs?

Aceasta este, în concret, întrebarea din titlu la care căutăm un răspuns în continuare.

§2. Jurisprudența instanței supreme și doctrina relevantă

2.1. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1.1. Decizia de inadmisibilitate nr. 6/8.02.2021 vizând o sesizare de dezlegare a unei chestiuni de drept^[1]

Instanța supremă a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune: „în interpretarea dispozițiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de atac și termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeași hotărâre, se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului?^[2]”.

Ne-am fi dorit un răspuns cu privire la însuși fondul acestei întrebări. Din păcate însă sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă în considerarea neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate (noutatea și necesitatea ca lămurirea chestiunii de drept să depindă de soluționarea pe fond a cauzei).

Înalta Curte recalifică natura juridică a pretențiilor deduse judecății în dosarul ce a generat sesizarea, reținând că, în realitate, în procesul ce a stat la baza învestirii instanței supreme nu era incidentă problema de drept circumscrisă art. 460C. proc. civ.^[3].

Cu toate acestea, aceeași instanță reține – implicit și cu titlu marginal și incidental – în cuprinsul considerentelor deciziei că norma menționată a fost „nu doar uniform aplicată, dar și că problema în discuție își găsește o reglementare, dincolo de orice interpretare, în cuprinsul art. 460 alin. (3) și (5) din Codul de procedură civilă^[4]” (s.n.). Această statuare ar trebui cuplată cu cea din secțiunea VII „Jurisprudența instanțelor naționale în materie” unde instanța supremă face referire la jurisprudența în materie în sensul că: „dacă prin aceeași hotărâre se soluționează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât și recursului, calea de atac inițială este apelul, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel^[5]” (s.n.).

De aici s-ar putea trage concluzia implicită că instanța supremă ar fi urmărit să confirme această practică. Este o dezlegare mai curând implicită, periferică soluției de inadmisibilitate la care a ajuns și deci discutabilă, motiv pentru care interpretarea de mai sus poate fi privită cu o oarecare doză de scepticism.

2.1.2. Decizia de speță nr. 1229/1.07.2020

Într-o decizie din jurisprudența sa, instanța supremă^[6] a reținut, în cadrul considerentelor, incidența art. 460 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza examinată în acest material.

În cauza soluționată prin pronunțarea deciziei menționate, Înalta Curte a observat că, prin hotărâre fuseseră soluționate (i) un capăt principal de cerere având ca obiect obligație de a face (n.a. neevaluabilă în bani) în privința căruia recursul era suprimat [art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1) lit. h) ambele C. proc. civ.], dar și (ii) un capăt incidental de cerere având ca obiect acțiune în constatare cu privire la care legea nu mai suprimă dreptul de recurs^[7].

Particularizând la problematica aici examinată, capătul principal de cerere era susceptibil numai de apel, în vreme ce capătul incidental de cerere era susceptibil de apel și, consecutiv, de recurs.

Din păcate, Înalta Curte nu aoferit – în cadrul considerentelor deciziei citate – vreun argument pentru care a considerat incidente, în ipoteza ilustrată mai sus, prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

2.2. Doctrina

Din păcate, din analiza lucrărilor de specialitate în domeniu la care am avut acces am putut observa – cu 2 excepții – faptul că în doctrină nu s-a ridicat problema de drept examinată.

Dintre cei care au avut totuși privilegiul reflecției asupra problematicii evocate, (i) 2 autori cu autoritate în domeniul procedurii civile rețin, în cadrul unei lucrări fundamentale că, în situația examinată, „hotărârea ar trebui supusă în întregul ei atât apelului, cât și recursului, în termenele de drept comun, urmând deci ca și în această ipoteză să fie aplicate prin analogie aceleași dispoziții ale art. 460 alin. (3) și (5) C. proc. civ.^[8]” (s.n.), (ii) iar o autoare reține aceeași soluție, însă grefată pe o posibilă contradicție care s-ar putea ivi între soluția care ar beneficia și de recurs în raport cu cea care s-ar definitiva în apel^[9].

§3. Soluția propusă și fundamentarea acesteia

3.1. Considerații comune

Este limpede că prevederile alin. (3) ale art. 460 C. proc. civ. tratează ipoteza în care, fiind în discuție mai multe cereri principale ori, după caz incidentale, unele sunt apelabile, iar altele direct recurabile. Pentru această ipoteză, textul oferă o soluție explicită.

În schimb – așa cum am anticipat – pentru ipoteza în care unele dintre cereri ar fi susceptibile de apel și altele, de apel și, ulterior, de recurs, textul menționat nu prevede, în mod explicit, o soluție.

De precizat că, pentru ca ipoteza în discuție să poată fi plasată în sfera de incidență a normei înscrise în art. 460 alin. (3) C. proc. civ. este necesară stabilirea, în prealabil, a naturii juridice a capetelor de cerere pentru a se putea concluziona că acestea sunt principale, incidentale ori, după caz, principale și, respectiv, incidentale.

O asemenea analiză nu este întotdeauna atât de facil de efectuat cum ar putea părea la o privire aproximativă; pentru a putea exclude calificarea unuia dintre capetele de cerere în discuție ca fiind accesoriu este necesară stabilirea autonomiei acestora în sensul lipsei dependenței unuia față de celălalt; dacă ar fi să concretizăm analiza la care am făcut referire la ipoteza a 2 capete de cerere având ca obiect acțiune în constatarea nulității absolute a două acte juridice civile diferite ar trebui precizat că este necesară o verificare atentă a dependenței (celor două capete de cerere) inclusiv prin raportare la însăși motivele/temeiurile pe care se grefează acestea, pentru a stabili existența unei diferențe de natură a exclude o eventuală accesorialitate a unuia dintre capetele de cerere în raport cu un altul; bunăoară, nu va exista o asemenea dependență în cazul în care, în urma analizei de mai sus va rezulta că respingerea unuia dintre capetele de cerere nu va atrage – în mod automat și ireversibil – și respingerea celuilalt capăt de cerere.

3.2. Ineficiența argumentului naturii excepționale a art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

S-ar putea susține că textul art. 460 alin. (3) C. proc. civ. ar fi o normă de excepție și, în considerarea acestei calificări, ar fi de strictă interpretare și aplicare. Consecința ar fi că aplicarea soluției cuprinse în norma la care am făcut referire pentru ipoteza în care unele dintre capetele de cerere principale sau incidentale ar fi susceptibile mai întâi de apel și apoi de recurs ar reprezentare o adăugare la lege.

Două contraargumente se opun calificării normei ca fiind speciale, respectiv (a) argumentul topografic și (b) argumentul aplicării prin analogie:

a) Argumentul topografic. Dispozițiile alin. (3) ale art. 460 C. proc. civ. sunt poziționate, în cuprinsul Capitolului I – intitulat sugestiv – „Dispoziții generale” al Titlului II „Căile de atac” din Cartea a II-a „Procedura contencioasă” a Codului de procedură civilă. Interpretarea prin raportare la denumirea marginală ar trebui să conducă la concluzia că ne aflăm în materia unei norme-principiu, nu a unei norme speciale. În virtutea acestui raționament, interpretarea restrictivă a unui principiu în materia căilor de atac – i.e. principiul unicității căii de atac – ar fi, în sine, o contradicție în termeni.

Cu toate acestea, argumentul indicat este destul de fragil în considerarea faptului că (i) se bazează mai mult pe un aspect formal, periferic respectiv pe „denumirea marginală” decât pe conținutul substanțial al normei din alin. (3) al art. 460 C. proc. civ. și al arhitecturii întregului art. 460 C. proc. civ., (ii) iar argumentul aplicării prin analogie (dezvoltat mai jos) pornește tocmai de la premisa contrară, i.e. că norma este specială.

b) Aplicarea normei prin analogie, raportat la efectul esențialmente extensiv al acestei norme

Așa cum s-a reținut în doctrină, aplicarea prin analogie a prevederii nu vine în răspăr cu principiul conform căruia legea specială este de strictă interpretare și aplicare^[10].

Aceasta pentru că prevederile art. 10 C. civ.^[11] mărginesc aria de aplicare a principiului menționat la legile speciale de restrângere, nu și la cele de extindere a exercițiului unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile; or, în virtutea mecanismului art. 460 alin. (3) C. proc. civ.^[12], titularul căii de atac dobândește dreptul de a exercita căi de atac de reformare (cu privire la soluția dată anumitor capete de cerere principale ori incidentale), drept pe care, în absența dispoziției de favoare amintite, nu l-ar fi avut; astfel că textul operează o extindere (n.a. nicidecum o restrângere) a exercițiului dreptului de formulare a căilor de atac, motiv pentru care nu contravine principiului evocat^[13].

Se poate lesne observa că acest argument este mai bine înșurubat sub aspect argumentațional și este deci mai convingător decât cel dintâi pentru că (i) recunoaște natura de normă specială a textului în discuție și (ii) pentru că explică de ce aplicarea sa prin analogie (în ipoteza examinată) nu intră în coliziune cu art. 10 C. civ.

3.3. Interpretarea prin prisma rațiunii textului

O interpretare constructivă a alin. (3) al articolului în discuție trebuie să pornească de la denumirea marginală a art. 460 – i.e. „Unicitatea căii de atac”.

Să remarcăm mai întâi că unicitatea căii de atac este un principiu fondator al sistemului căilor de atac în legislația noastră.

Apoi, să reliefăm că premisa de la care pornește textul art. 460 alin. (3) C. proc. civ. este că nu există o cale de atac comună de reformare care să poată fi exercitată (în privința tuturor capetelor de cerere principale ori incidentale soluționate prin hotărâre).

Or, în pofida naturii hotărârii judecătorești de act procedural unitar^[14], ar fi incidente în cauză 2 căi de atac de reformare diferite. Din moment ce dispozitivul hotărârii este indivizibil (n.a. ori cel puțin poate fi dificil de divizat) din perspectiva autorității de lucru judecat, normele referitoare la repunerea în discuție în cadrul căilor de atac (n.a. de reformare) nu ar putea diferi după soluțiile date de instanță diferitelor capete de cerere^[15] (n.a. principale ori incidentale).

Legiuitorul a urmărit să răspundă unei naturale nevoi de uniformizare pentru a ajunge, astfel, la un numitor comun. Astfel:

(i) privite individual, soluțiile date capetelor de cerere (în cauză) ar fi susceptibile de căi de atac de reformare (parțial) diferite;

(ii) privite global, prin prisma efectului extensiv imprimat de norma în cauză, regimul juridic diferențiat în privința exercițiului căilor de atac de reformare se transformă într-unul unitar, omogen și coerent; este consacrat astfel, regimul nonseparabilității soluțiilor susceptibile de exercițiul căilor de atac de reformare din aceeași hotărâre judecătorească.

Consecința juridică principală este conferirea dreptului de a exercita fiecare cale de atac de reformare, chiar dacă pentru unele capete de cerere principale ori incidentale soluționate prin hotărâre ar exista o dispoziție ce ar suprima expres ori implicit una dintre căile de atac de reformare. Mecanismul implementat se înscrie în logica ordinii de exercitare a căilor de atac de reformare. Instituind o măsură de protecție în favoarea titularului căii de atac, legiuitorul a imprimat un inevitabil efect extensiv în exercitarea succesivă a căilor de atac de reformare.

Așa cum s-a arătat în doctrină^[16], legiuitorul a optat pentru cea mai favorabilă soluție pentru parte în condițiile în care apelul are caracter devolutiv și determină astfel o nouă judecată în fond, iar ulterior, hotărârea din apel face obiectul unui filtru adițional de legalitate pe calea recursului. Se asigură astfel imperativul unicității căii de atac și al unei judecăți unitare^[17].

Rațiunea de a fi a textului este, așadar, aceea de a-i pune la dispoziție titularului căii de atac de reformare, o garanție adițională că procesul său va fi soluționat – în mod uniform și complet – în exercițiul obișnuit al căilor de atac de reformare, în succesiunea logică de soluționare a acestora, chiar dacă apelul sau recursul ar fi suprimat, în privința unuia (unora) dintre capetele de cerere principale ori incidentale.

Această rațiune (ultra)protectivă și unificatoare a art. 460 alin. (3) C. proc. civ. (ce oferă, așa cum am văzut, o soluționare integrală a procesului ca efect al parcurgerii succesive a ambelor căi de atac de reformare) se regăsește și în cazul examinat (în care, din perspectivă individuală unul dintre capetele principale ori incidentale ar fi susceptibile atât de apel, cât și de recurs, iar celălalt, exclusiv de apel).

Astfel că, simpla existență a unei hotărâri prin care sunt soluționate două capete principale sau incidentale de cerere supuse, în mod individual,unui regim juridic eterogen sub aspectul exercitării căilor de atac de reformare atrage aplicabilitatea art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, dreptul la recurs ar trebui să existe și în privința hotărârii date în apel unui capăt de cerere (principal sau incidental) care, privit individual, nu ar fi recurabil, prin extinderea generată de existența unui regim juridic eterogen al căilor de atac de reformare exercitabile, mai exact ca efect al dreptului de a exercita această cale extraordinară de reformare în privința altui capăt de cerere principal ori incidental (soluționat prin hotărârea din apel).

Soluția contrară:

a) Ar anihila,în mod inflexibil, protecția conferită de norma în discuție cu consecința neuniformității (ca efect al neconferirii dreptului la recurs) și ar conduce, astfel, la o soluționare incompletă (sub aspectul căilor de atac de reformare) a unui capăt de cerere principal ori incidental, contrar intenției legiuitorului.

b) Ar crea o departajare arbitrară între cele două ipoteze în discuție. Astfel fiind, nu ar exista un argument pertinent pentru care:

(i) În ipoteza expres reglementată de text părții i s-ar acorda două căi de atac suplimentare, i.e. calea devolutivă de atac (și pentru capătul de cerere susceptibil numai de recurs) și, succesiv, dreptul de recurs împotriva hotărârii în apel (și pentru capătul de cerere nesusceptibil, în mod individual, de recurs) iar,

(ii) În ipoteza examinată, nu s-ar putea acorda mai puțin, o singură cale de atac adițională, i.e. numai dreptul de recurs (și sub aspectul hotărârii din apel pronunțate asupra capătului de cerere definitiv soluționat, în măsura în care este privit în mod individual).

Concluzionând sub aspectul argumentului examinat, intenția legiuitorului a fost aceea de a conferi dreptul de a exercita calea de atac a recursului în cazul în care ar exista un regim juridic neuniform în privința căilor de atac de reformare exercitabile în mod individual, în sensul că numai unul dintre capetele de cerere principale ori incidentale ar fi susceptibil de recurs (celălalt fiind susceptibil de apel și, apoi, de recurs). În aceste condiții, în opinia noastră, hotărârea în întregul său ar trebui supusă apelului și, apoi, recursului.

Concluzie

Se prea poate ca ipoteza examinată și soluția pe care am argumentat-o în cadrul acestui articol să iasă din calapodul art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

Însă scepticismul inaugural al acceptării acestei soluții și doza ei aparentă de neplauzibil se disipează și lucrurile iau o altă turnură pe măsură ce observăm că ea beneficiază de o fundamentare deopotrivă (i) jurisprudențială (și aici am în vedere decizia de inadmisibilitate a instanței supreme pronunțată în cadrul sesizării cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, una mai degrabă implicită, marginală sub acest aspect, și decizia de speță a instanței supreme la care am făcut referire mai sus) și (ii) doctrinară, aceasta din urmă pertinent argumentată.

Aplicarea prin analogie a art. 460 alin. (3) C. proc. civ. – permisă fără opreliști deprevederileart. 10 C. civ. – este de natură a salvgarda dreptul la exercitarea recursului, prezervă caracterul unitar al exercitării căilor de atac de reformare (cu privire la soluțiile date diferitelor capete de cerere principale ori incidentale) și asigură finalitatea normei, i.e. aceea de a asigura o soluționare uniformă și completă a procesului cu parcurgerea, succesivă, în ordinea obișnuită, a ambelor căi de atac de reformare.

Soluția se impune și din considerente pragmatice, i.e. de a preîntâmpina ab initio eventuale contradicții ce s-ar fi putut ivi între statuările date capetelor de cerere în discuție.

În lumina celor de mai sus, înlăturarea de la aplicare a efectului extensiv al exercitării căilor de atac de reformare ce se degajă din prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ. (în ipoteza examinată în cuprinsul acestui articol) ar conduce la o interpretare pur formală, excesiv de îngustă, chiar procustiană, neracordată filozofiei actualului Cod de procedură civilă și, în special, la rațiunea de a fi a normei evocate, ar fi deopotrivă nerezonabilă și inechitabilă și ar crea, în mod artificial, un regim juridic neunitar nejustificat, în mod obiectiv, sub aspectul formulării căii de atac între două soluții cu privire la capete de cerere principale ori incidentale ce au format obiectul aceluiași proces.

S-ar amputa astfel în mod arbitrar, dreptul la o cale de atac disponibilă părții și esențială pentru aceasta, privând, în acest mod, partea de exercițiul unui drept consacrat legal, recunoscut doctrinar și jurisprudențial de chiar cea mai înaltă instanță din sistemul nostru de drept.

Note de subsol

^[1] I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 6/8.02.2021, dosar nr. 2984/1/2020, publicată în M. Of. nr. 330 din 1 aprilie 2021.

^[2] Ibidem.

^[3] Pe scurt, Înalta Curte reține că în discuție era o „contestație la executare propriu-zisă, o acțiune cu caracter unitar, iar nu mai multe capete de cerere reunite în aceeași cauză”, „dintre care unele care tind spre anularea actelor de executare silită și a executării silite înseși, iar altele la anularea anumitor clauze ale contractului de credit bancare”, iar calea de atac era cea a apelului din materia executării silite (idem, §§ 96-99).

^[4] Idem, § 75.

^[5] Idem, § 45.

^[6] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1229/1.07.2020, disponibilă pe site-ul https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=177406#highlight=##, ultimat dată accesat la data de 01.09.2023.

^[7] Ibidem.

^[8] A se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, rev. și adăug., Ed. Hamangiu, București, 2017, nota de subsol nr. 2, p. 669, continuată în notele de subsol la p. 670. Pentru a întări rezistența acestei soluții în timp, facem precizarea că opinia a fost păstrată de autori și în ediția ulterioară a lucrării, cea mai recentă, de altfel (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, rev. și adăug., Ed. Hamangiu, București, 2020, nota de subsol nr. 2 p. 729 – citată „Drept procesual civil ed. a 5-a”).

^[9] A.A. Chiș, Elemente de noutate privind reglementarea căilor de atac în noul Cod de procedură civilă și legea de degrevare a instanțelor. (I) Căi de atac generale și speciale. Dispoziții generale. Căi de atac de reformare, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/2013, disponibil pe site-ul http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/533, ultima dată accesat în data de 01.09.2023.

^[10] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, nota de subsol nr. 2, p. 729.

^[11] În virtutea prevederilor art. 10 C. civ.: „[l]egile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.

^[12] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, nota de subsol nr. 2, p. 729.

^[13] Ibidem.

^[14] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae(coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat, vol. 2: Art. 527-1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pct. 2, p. 1.279.

^[15] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă: Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, vol. 2, ed. rev., completată și actualizată, București, 2013, p. 156, în contextul cazului expres prevăzut de art. 452 alin. (2) C. proc. civ., devenit art. 460 alin. (3) C. proc. civ., raționament aplicabil, mutatis mutandis, și în sfera ipotezei examinate în cuprinsul acestui material.

^[16] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat, op. cit., pct.2, p. 1.279. Unii autori au văzut norma ca vizând o soluție în favoarea căii devolutive de atac (C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole, vol. 2, ed. a 2-a rev., Ed. Hamangiu, București, 2016, pct. 3, p. 22.

^[17] Cl. Roșu, Drept procesual civil: partea specială, ed. a 7-a rev., Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 6.