Asigurarea facultativă și asigurarea obligatorie

Camelia Spasici, Contracte speciale, Editura Hamangiu, 2025, p. 313-322.

Secțiunea a IV‑a. Asigurări facultative

Asigurările au caracter facultativ când părțile își stabilesc singure drepturile și obligațiile contractuale (fără intervenția legii).

Cele mai cunoscute asigurări facultative sunt: asigurările de bunuri, asigurările de persoane și asigurările de răspundere civilă.

§1. Asigurarea de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigu­rării sau altor per­soane îndreptățite (art. 2214 C. civ.). Obiectul asigurării poate fi un bun indi­vidual determinat, de gen, prezent sau viitor (de exemplu, recolta unui teren agri­col). Asigu­ratul trebuie să aibă însă un interes cu privire la bunul asigurat (art. 2215 C. civ.).

Asiguratul poate fi orice persoană fizică sau juridică, ce are un interes patrimo­nial pentru conservarea bunului asigurat^[1]. Acesta este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespun­zătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat [art. 2216 alin. (1) C. civ.]. Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în condițiile stabilite prin contract.

La producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigu­ră­torului și în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor [art. 2216 alin. (3) C. civ.].

Despăgubirile plătite de asigurător se stabilesc în funcție de starea bunului în momentul producerii riscului asigurat^[2]. Părțile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franșiză, în privința căreia asigu­rătorul nu este obligat să plătească despăgubire. 

Supraasigurarea, indiferent de forma contractului, nu este permisă, întrucât ar putea stimula interesul asiguratului pentru producerea eveni­men­tului. Astfel, de­spă­gu­birea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată [art. 2217 alin. (1) C. civ.]. Atunci când suma asigurată care este inferioară valorii bunului și dacă părțile nu au stipulat altfel, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract și valoarea bunului (art. 2218 C. civ.).

În caz de coasigurare, asiguratul trebuie să declare existența tuturor asigurărilor referitoare la același bun [art. 2219 alin. (1) C. civ.]^[3].

În principiu, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea con­tractului de asigurare, care va produce efecte (după încetare) între asigurător și dobânditor [art. 2220 alin. (1) C. civ.]^[4].

Asigurările de credite și garanții au ca obiect acoperirea riscurilor de insolva­bilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata prețului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanții directe sau indirecte, precum și altele ase­menea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, po­trivit legii, intră supravegherea activității din dome­niul asigurărilor [art. 2221 alin. (1) C. civ.]^[5].

Potrivit legii, în asigurările de pierderi financiare, indemnizația pentru asigu­rarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere pagu­ba efectivă și beneficiul nerealizat, incluzându‑se și cheltuielile generale, precum și cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asi­gurat (art. 2222 C. civ.).

§2. Asigurarea de persoane

Asigurările de persoane reprezintă măsuri de prevedere, precum și mijloace de economisire pe termen lung^[6]. 

Asigurarea de persoane este contractul prin care asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte ase­menea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui com­pe­tență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigură­rilor (art. 2227 C. civ.)^[7].

Asigurările de persoane privesc asigurările de viață, asigurările de accidente și boală și asigurările de sănătate.

Asigurările de viață se împart în: asigurări de deces și asigurări pentru caz de supraviețuire. 

Asigurările de deces sunt de două feluri:

– asigurarea temporară de deces, în care asigurătorul va plăti suma asigurată beneficiarului numai dacă asiguratul moare înainte de expirarea contractului;

– asigurare viageră de deces, în care asigurătorul va plăti suma asigu­rată be­neficiarului la decesul asiguratului. 

Asigurările de supraviețuire sunt cele în care asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului suma asigurată, dacă asiguratul va fi în viață la expirarea con­tractului de asigurare.

Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viață individual poate să renunțe la acesta fără preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător. Renunțarea produce efect retroactiv [art. 2229 alin. (1) C. civ.].

Asigurările de accidente și boală și asigurările de sănătate sunt cele în care asigurătorul plătește suma asigurată în caz de producere a vreunui acci­dent ce are ca urmare decesul, invaliditatea permanentă sau boala asigura­tului.

Asigurătorii și împuterniciții lor au obligația de a pune la dispoziția asigu­raților sau contractanților asigurării informații în legătură cu contrac­tele de asigurare atât înaintea încheierii, cât și pe durata executării acestora (art. 2238 C. civ.). Informațiile trebuie să fie prezentate în scris, în limba română, să fie redactate într‑o formă clară și să cuprindă cel puțin următoarele elemente^[8]:

a) clauzele opționale sau suplimentare și beneficiile rezultate din valo­rificarea rezervelor tehnice;

b) momentul începerii și cel al încetării contractului, inclusiv modali­tățile de încetare a acestuia;

c) modalitățile și termenele de plată a primelor de asigurare;

d) elementele de calcul al indemnizațiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum și a nivelului până la care acestea sunt garantate;

e) modalitatea de plată a indemnizațiilor de asigurare;

f) legea aplicabilă contractului de asigurare;

g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competență intră, potrivit legii, supravegherea activității din domeniul asigurărilor. 

În asigurările de persoane, suma asigurată se plătește asiguratului sau benefi­cia­rului instituit de asigurat^[9]. Atunci când sunt mai mulți bene­ficiari desemnați (pluralitate de beneficiari), indemnizația de asigurare se împarte în mod egal între aceștia, dacă nu s‑a stipulat altfel (art. 2232 C. civ.).

Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă:

a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare;

b) riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.

Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenționat riscul asigurat, indem­nizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desem­nați sau, în lipsa acestora, asiguratului^[10].

De precizat că, în asigurarea de persoane, indemnizația (suma asigu­rată) nu este limitată la o anumită valoare, pentru motivul că viața și sănă­tatea unei persoane fizice nu pot fi cuantificate în bani și nici limitate^[11]. Indemnizația de asigurare este dato­rată independent de sumele cuve­nite asiguratului sau beneficiarului din asigu­rările sociale, de repararea preju­diciului de cei răspunzători de producerea sa, precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de asigurare [art. 2236 alin. (1) C. civ.]^[12].

Indemnizația de asigurare se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost desem­nat un beneficiar, indemnizația de asigurare intră în masa succesorală, revenind moștenitorilor asigu­ratului (art. 2230 C. civ.)^[13].

Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică (art. 2235 C. civ.). Drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se consti­tuie la asigurările de viață pentru obligații de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției (art. 2237 C. civ.).

§3. Asigurarea de răspundere civilă

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despă­gubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil [art. 2223 alin. (1) C. civ.].

Prin contractul de asigurare părțile pot conveni să cuprindă în asigu­rare și răspunderea civilă a altor persoane decât contractantul asigurării. Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile datorate ter­­țu­lui numai în condițiile și în limitele sumei asigurate în contract^[14]. Drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împo­triva celor răspunzători de producerea pagubei [art. 2224 alin. (1) C. civ.]^[15].

Despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între asigurat, terța per­soană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecăto­rească (art. 2225 C. civ.). Despăgubirea se plătește de asigurător, direct terței per­soane preju­diciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat [art. 2226 alin. (1) C. civ.]. Despăgubirea se plătește asiguratului numai în cazul în care acesta dove­dește că a despăgubit‑o pe terța persoană prejudiciată [art. 2226 alin. (3) C. civ.].

Secțiunea a V‑a. Asigurări obligatorii

Asigurarea obligatorie este aceea în care norma imperativă a legii obligă per­soanele să încheie un contract de asigurare (într‑un domeniu anume și în condiții stabilite tot de lege). Scopul asigurării obligatorii este protejarea terțului păgubit, punân­du‑i acestuia la dispoziție un mijloc direct și mai eficient de recu­perare a daunelor suferite.

Caracterul obligatoriu al acestei asigurări se referă exclusiv la deter­minarea persoanelor fizice sau juridice de a încheia un contract de asigu­rare, într‑un domeniu și în condițiile stabilite de lege. Asigurarea obligatorie are totuși caracter contrac­tual, deoarece încheie­­rea contractului este rodul acordului de voință al asiguratului și al asigurătorului și produce efecte ca orice contract.

Cea mai cunoscută asigurare obligatorie este asigurarea de răspun­dere civilă pentru prejudiciile cauzate terțelor persoane păgubite prin acci­dente de circulație (cunoscută în public ca RCA)^[16]. Asigurarea obligatorie RCA se constituie prin contract și, în conse­cință, despăgubirea terțelor persoane păgubite prin accidente de circula­ție se va face numai dacă s‑a încheiat un contract de asigurare obligatorie (între deținătorul auto vinovat de accident și asigurător)^[17]. Dacă deținătorul de autovehicul nu are asigurare obligatorie, terțul păgubit va avea la dispoziție numai posibilitatea de a se îndrepta împotriva lui cu acțiune în instanța de judecată.

Potrivit legii, persoanele fizice sau juridice care au în proprietate auto­vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tram­vaie, sunt obligate să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urma­re a pagubelor produse prin accidente de vehicule (art. 3 din Legea nr. 132/2017)^[18]. Contractul RCA se încheie, regulă, pe o perioadă cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de o lună, în funcție de opțiunea asiguratului [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 132/2017].

Contractul RCA încheiat de părți trebuie să cuprindă: numărul și data încheierii contractului RCA; părțile contractului RCA; perioada de valabi­litate; limitele maxime de răspundere stabilite de către asigurătorul RCA; prima de asigurare; numărul ra­te­lor și scadența acestora; interme­diarul, dacă este cazul; clasa bonus/malus; numărul de înmatriculare/înregistrare al vehicu­lului; numărul de identificare al vehiculului; statele în care acest document are valabilitate [art. 6 alin. (1) din lege].

Riscuri acoperite. Asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru:

– vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără carac­ter patri­monial;

– prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere și înmatriculare, costuri cu taxe de timbru etc.;

– costuri privind repararea vehiculului;

– cheltuieli de judecată [art. 11 alin. (2) din lege]^[19].

Asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri în cazul în care proprie­tarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă sau dacă accidentul a fost produs într‑un caz de forță majoră, din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate sau din culpa exclusivă a unei terțe persoane etc. (art. 12 din Legea nr. 132/2017). 

Cuantumul despăgubirilor. Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întin­derea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigură­torului RCA, iar asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despă­gubire, la cererea păgubitului sau a mandatarului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017].

Obligațiile asiguratului. Asiguratul notifică asigurătorul RCA cazul, în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului. Acesta înștiințează asigurătorul RCA cu privire la faptul că:

a) partea prejudiciată a solicitat despăgubirea de la acesta;

b) procedurile penale sau administrative au fost îndreptate împotriva lui în legătură cu evenimentul produs și informează asigurătorul RCA imediat cu privire la desfășurarea acestor proceduri și rezultatul lor;

c) partea prejudiciată și‑a exercitat dreptul de a fi despăgubită prin înain­tarea unei cereri către o instanță judecătorească sau către o altă auto­ritate, în situația în care contractantul află despre acest lucru;

d) informațiile înscrise în contractul RCA au suferit modificări inter­venite în timpul derulării contractului (art. 15 din Legea nr. 132/2017).

Constatarea amiabilă de accident. Pentru evenimentele în care sunt implicate două vehicule, din care rezultă numai prejudicii materiale, asigu­rații pot informa societățile din domeniul asigurărilor și în baza unui formular tipizat^[20].

Stabilirea primei de asigurare RCA. Prima de asigurare se calculează astfel încât să se acopere toate obligațiile ce decurg din încheierea contrac­telor RCA. Tariful de referință se calculează semestrial de către o societate cu expertiză recunoscută în domeniu (art. 18 din Legea nr. 132/2017). 

Stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă se realizează pe baza urmă­toarelor criterii:

a) despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate ca urmare a vătă­mării inte­grității corporale ori a sănătății persoanelor se stabilesc prin ordin comun emis de Ministerul Sănătății și A.S.F.;

b) evaluarea despăgubirilor are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate;

c) valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de la data producerii accidentului;

d) despăgubirile se pot ajusta în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, pe bază de documente justificative;

e) punctajul pentru suferințele cauzate prin vătămarea integrității cor­porale ori a sănătății persoanelor include numai prejudiciile legate de durerile fizice (art. 22 din Legea nr. 132/2017).

Despăgubirile se plătesc de către asigurătorul RCA persoanelor fizice sau juridice prejudiciate, în contul indicat de către persoana prejudiciată sau mandatarul acesteia, în condițiile legii. Acestea nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului RCA (art. 23 din Legea nr. 132/2017). Despăgubirile se plătesc asiguraților dacă aceștia dovedesc că au des­pă­gubit persoanele prejudiciate și despăgubirile nu urmează să fie recu­perate.

Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despă­gubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în urmă­toa­­rele situații:

a) accidentul a fost produs cu intenție;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispo­zițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu inten­ție, chiar dacă aceste fapte nu s‑au produs pe astfel de dru­muri sau în timpul co­miterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție;

c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracțiunii săvâr­șite cu intenție încearcă să se sustragă de la urmărire;

d) persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului a condus vehi­cu­lul fără consimțământul contractantului;

e) asiguratul a refuzat în mod nejustificat îndeplinirea obligațiilor sale împie­di­când în acest fel asigurătorul RCA să desfășoare propria investigație, iar asigu­răto­rul este în măsură să probeze că acest fapt a condus la plata nejustificată a despă­gubirii (art. 25 din Legea nr. 132/2017).

Contractul RCA încetează:

a) la data la care proprietarul vehiculului notifică asigurătorul RCA referitor la transmiterea dreptului de proprietate asupra vehiculului, înso­țită de documente justificative;

b) la data la care vehiculul este radiat din circulație;

c) la împlinirea termenului stabilit, în contractul RCA.

Contractul RCA se desființează de drept dacă:

a) riscul asigurat s‑a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a se naște obligația asigurătorului RCA;

b) producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după nașterea obligației asigurătorului RCA [art. 8 alin. (1) din lege]^[21].

Note de subsol

^[1] Asiguratul „(…) este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunză­toare, în scopul prevenirii producerii riscului (…)” [art. 2216 alin. (1) C. civ.]. 

^[2] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 788 și urm.

^[3] Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru același bun, fiecare asigurător este obligat la plată proporțional cu suma asigurată și până la concurența acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului [art. 2219 alin. (2) C. civ.]. 

^[4] Asiguratul care nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită și dobân­ditorului existența contractului de asigurare rămâne obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării [art. 2220 alin. (2) C. civ.]. 

^[5] În lipsa unei stipulații contrare, asigurătorul nu poate condiționa plata indem­­nizației de asigurare de declanșarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită [art. 2221 alin. (2) C. civ.]. 

^[6] I. Popa, op. cit., p. 592. 

^[7] Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimțită în scris de acea persoană (art. 2228 C. civ.). 

^[8] Fl. Moțiu, op. cit., 2023, p. 388. 

^[9] Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în cursul executării acestuia, prin declarația scrisă comunicată asigu­rătorului de către asigurat sau, cu acordul asiguratului, de către contractantul asigu­rării ori prin testamentul întocmit de asigurat [art. 2231 alin. (1) C. civ.]. 

^[10] În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigu­rării l‑a produs intenționat, indemnizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora, moștenitorilor asiguratului [art. 2233 alin. (3) C. civ.].

^[11] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 921.

^[12] Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizația de asigu­rare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moștenitorilor asiguratului, după caz [art. 2236 alin. (2) C. civ.]. 

^[13] În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menține contractul la o sumă asigurată redusă sau de a‑l denunța, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare [art. 2234 alin. (1) C. civ.]. 

^[14] L. Stănciulescu, op. cit., p. 488. 

^[15] Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare [art. 2224 alin. (2) C. civ.]. 

^[16] Sediul materiei se află în Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspun­dere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

^[17] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 880.

^[18] Prin excepție, nu au obligația încheierii unui contract RCA persoanele fizice și juridice care utilizează exclusiv vehicule în scopul antrenamentelor, curselor, între­cerilor sau raliurilor, organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste activi­tăți, proprietarii de vehicule sau organizatorii competiției se pot asigura facultativ (art. 4 din lege). 

^[19] Atunci când persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspun­zător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei per­soane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă [art. 13 alin. (1) din Legea nr. 132/2017].

^[20] În cuprinsul formularului tipizat, conducătorii vehiculelor implicate consem­nează infor­mații privind data și locul producerii accidentului, datele de identificare ale conducătorilor auto implicați, ale proprietarilor vehiculelor implicate, datele vehi­cu­lelor implicate și ale pro­priilor societăți de asigurare RCA, precum și informații privind circumstanțele producerii accidentului [art. 17 alin. (1) din lege].

^[21] Asiguratul poate denunța contractul RCA în cazul retragerii autorizației de funcționare a asigurătorului RCA sau al pronunțării de către instanța judecătorească competentă a hotărârii privind deschiderea procedurii de faliment a acestuia.