Aspecte de evoluție privind controlul casației asupra calificării juridice a faptelor. La limita dintre legalitate și temeinicie

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 75-88.

§1. Introducere

Rolul controlului judiciar exercitat de instanța de recurs este de a verifica legali­tatea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond. Acest aspect este general accep­tat. Totuși, nu există o unitate deplină asupra întinderii noțiunilor de „legalitate” și „temeinicie”, care delimitează activitatea specifică instanței de casare de cea a judecătorului de fond. Prin urmare, este de interes să încercăm corecta determinare a limitelor acestor noțiuni. Interesul este atât de ordin doctrinar, cât și practic. În funcție de limitele controlului de legalitate se vor putea determina în timp dimen­siunea activității instanțelor de recurs, structura necesară funcționalității unei asemenea instanțe, eventualele filtre în exercițiul căilor de atac și, nu în ultimul rând, așteptările pe care în mod legitim justițiabilii ar trebui să le aibă față de sistemul judiciar în general și față de instanța de recurs în mod particular.

Aplicarea legii reprezintă un mecanism amplu, dar care poate fi prezentat ca urmând trei pași: determinarea corectă a situației de fapt, în materialitatea acesteia (i), calificarea juridică a faptelor lato sensu (ii) și determinarea legii aplicabile, corespunzător calificării juridice a faptelor; adică extragerea consecințelor pe care legea le impune unei anumite situații juridice (iii).

În privința determinării situației de fapt, adică stabilirii realității faptelor în materialitatea lor, pozițiile sunt unanime în sensul că este de domeniul aprecierii suverane a instanțelor de fond. Controlul instanței de casare nu se întinde asupra acestor aspecte. Reprezintă un domeniul al „temeiniciei”.

În privința determinării legii^[1] aplicabile situației juridice determinate, inclusiv a stabilirii sensului exact al normelor, pozițiile sunt unanime în sensul că formează obiectul controlului instanței de casare. Este domeniul predilect al controlului de „legalitate”. Este chiar esența casației!

Rămâne disputat domeniul intermediar și extrem de ofertant al „calificării juri­dice a faptelor stabilite”. Limitele acestui domeniu sunt trasate într‑o manieră aproxi­mativă! Nu pare a avea granițe, ci mai mult repere. Aici se reunesc și se îmbină fapte și reguli de drept, deoarece este vorba despre relevanța juridică a faptelor, despre încadrarea bagajului faptic într‑o instituție juridică (de exemplu, după ce s‑au determinat aspectele faptice ce configurează raportul dintre două persoane, se pune problema dacă acest raport poate fi caracterizat ca fiind comitent‑prepus; am stabilit neexecutarea unei obligații, dar o putem caracteriza ca fiind suficient de importantă pentru a aplica regulile rezoluțiunii?) sau de a‑i aplica un standard (de exemplu, am stabilit că o anumită atitudine este neglijentă, dar o putem include în conceptul juridic de „gravă neglijență”?) cu relevanță juridică. Elasticitatea acestui domeniu poate fi privită sub aspectul evoluției istorice (aspect extrinsec), cât și sub aspectul înțelesului și întinderii noțiunii de aplicare și interpretare a legii (aspect intrinsec). Vom aborda această chestiune pornind de la evoluția istorică (inclusiv aspecte comparative cu sisteme ce au reprezentat surse de inspirație pentru controlul judiciar exercitat la noi), pentru ca ulterior să configurăm poziția actuală a „calificării juridice a faptelor” în contextul sistemului căilor de atac de reformare, cu privire asupra casației.

Chiar dacă demersul nostru are o semnificativă componentă istorică, scopul lui nu este rememorarea unor pasaje din istoria procedurii civile, ci determinarea exactă a conținutului actual al controlului exercitat de instanța de casare sub aspectul înfățișat. Așa cum am mai arătat și cu alte ocazii, abordarea instituțiilor de drept în evoluția lor istorică este de natură a dezvălui starea lor actuală. Nu numai în drept se întâmplă aceasta. Și viața socială sau economia urmează aceleași reguli! Expansiunea ori căderea unor civilizații, fluctuațiile economice își au cauze similare, înfățișate în forme diferite. Istoria trebuie cunoscută pentru a determina cât mai exact starea unor fenomene în prezent. 

§2. Perioada recursului în casație

Numim această perioadă cea cuprinsă între prima lege a Curții de Casație din 1861 și anul 1948, atunci când recursul a devenit cale ordinară de atac. O vom numi perioada clasică a casației române.

Această perioadă corespunde formării conceptelor specifice controlului în casație în procedura civilă română. În același timp, epoca este dominată de tendința de asimilare a conceptelor și jurisprudenței casației franceze, cu care clasa juridică română (atât sub aspectul cercetării, cât și al aplicării dreptului) se afla într‑o armo­nie conceptuală. 

Jurisprudența Curții de Casație recunoștea dreptul instanței de recurs de a con­trola modul în care instanțele de fond au determinat „calificarea juridică a situației de fapt”, considerând că aceasta intră în conceptul de „rea aplicațiune a legii^”[2]. 

Interesant este însă și faptul că, în aceeași ambianță istorică, exista între „mijloa­cele de casare” și controlul asupra „denaturării convenției”, atunci când instanța de fond „a denaturat înțelesul clar și vădit neîndoielnic” al convenției. În esență, con­venția este un fapt lato sensu, astfel că s‑ar ridica întrebarea de ce anume legiuitorul a reglementat în mod separat acest motiv și nu l‑a conceput ca fiind inclus oricum în ceea ce desemna prin noțiunea de „rea aplicațiune a legii” și care, așa cum am văzut, permitea controlul „calificării juridice a situației de fapt”. Explicația rezidă în aceea că s‑a dorit o limitare a controlului judiciar în privința interpretării conven­țiilor, deoarece, pornind de la dictonul pacta sunt servanda, exprimat în Codul civil de la 1864, acestea erau considerate a avea putere de lege. Prin urmare, judecătorul nu putea schimba voința părților prin denaturarea sensului convenției, deoarece s‑ar fi săvârșit o „violare a legii”. Însă, atunci când voința părților era cețoasă, ter­menii fiind neclari sau îndoielnici, instanța de fond era suverană, iar instanța de casare nu avea drept de control. 

Tot atunci era recunoscut drept motiv de casare și „eroarea grosieră de fapt”. Deși stabilirea situației de fapt, în materialitatea sa, a rămas ca fiind un atribut exclusiv al instanțelor de fond, totuși, s‑a recunoscut o îngrădire a libertății de apreciere a acestora atunci când „starea de fapt așa cum este afirmată în hotărârea instanței de fond este evident contrarie actelor și probelor de la dosar^”[3]. 

§3. Perioada recursului și a recursului extraordinar

După introducerea recursului în Codul de procedură civilă în anul 1948, acesta a figurat drept o cale ordinară de atac. Este drept că art. 304 C.proc.civ. 1865 preve­dea motive de recurs care au fost ulterior restructurate în anul 1952, precum și faptul că motivarea recursului trebuia să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor în parte, dar nemotivarea sau indicarea tardivă a motivelor de casare nu atrăgea nulitatea recursului. De asemenea, recursul nu putea fi respins ca ne­motivat. Instanța de control judiciar avea obligația de a examina din oficiu legali­tatea și temeinicia hotărârii atacate^[4].

Printre motivele de casare se regăseau deopotrivă „încălcarea sau aplicarea gre­șită a legii” și „netemeinicia hotărârii”. În legătură cu încălcarea sau aplicarea gre­șită a legii, deși în jurisprudență s‑au regăsit soluții care rețineau că este vorba despre legea de drept material sau procesual (atunci când încălcarea nu s‑ar încadra în alte motive de recurs), în doctrină se reținea faptul că o interpretare logică și sistematică ar conduce la concluzia că se are în vedere numai legea de drept material^[5]. În doctri­nă se arăta faptul că aplicarea greșită a legii poate lua forma „aplicării unui text de lege străin situației de fapt”, care putem să înțelegem că ar putea decurge în mod logic dintr‑o greșită calificare a situației de fapt (căci, altfel, cum ar putea ajunge o anumită situație de fapt sub imperiul unui text legal ce nu îi este desti­nat?). Această opinie nu trebuie să ne surprindă, deoarece, așa cum am văzut, „greșita calificare juridică a faptelor” era concepută în sfera noțiunii de aplicare a legii încă în vremea recursului în casație, iar acum, când recursul era conceput drept o cale ordinară de atac, nu ar fi fost logic ca acest motiv de casare să primească o inter­pretare restrictivă. De altfel, cred că doctrina nu a avut preocuparea de a redefini conceptul de greșită aplicare a legii sub aspectul înfățișat, deoarece nici nu exista o miză practică atât timp cât „netemeinicia” reprezenta motiv de casare distinct, iar instanța de control judiciar era obligată să cerceteze chiar și din oficiu legalitatea și temeinicia hotărârii^[6]. Se pare că, în concepția epocii, netemeinicia se reducea exclusiv la stabilirea faptelor în materialitatea lor, în timp ce calificarea juridică a faptelor se plasa categoric în sfera legalității (într‑o manieră chiar mai apăsată decât în perioada recursului în casație).

§4. Perioada de la reluarea funcțiilor casației și până la noul Cod de procedură civilă

Această perioadă este marcată de Legea nr. 59/1993^[7], prin care au fost reintro­duse apelul și curțile de apel și, totodată, s‑a conferit recursului – ce este drept, în mod inconsecvent terminologic și incomplet sub aspect normativ – funcția inițială, respectiv de cale extraordinară de atac care verifică numai aspecte de drept. Într‑un studiu admirabil și deosebit de important sub aspect istoric^[8], profesorul Viorel Mihai Ciobanu surprindea confuziile terminologice și inconsecvențele de conținut care au însoțit „revoluția” căilor de atac la acel moment istoric. Se arăta că în expu­nerea de motive a legii se vorbea despre „triplul grad de jurisdicție”, deși în aceeași expunere se arăta, totodată, că „recursul va fi o cale în care vor putea fi invocate, de regulă, motive de nelegalitate – limitativ enumerate de lege – și va permite instanței de control judiciar să verifice modul cum a fost respectată și aplicată legea”. De altfel, în pofida caracteristicilor sale și expunerii de motive a legii^[9], care îl configurau mai curând drept cale extraordinară de atac, recursul a rămas menționat sub titlul „Căile ordinare de atac” până la O.U.G. nr. 138/2000^[10], când a fost plasat sub titlul „Căile extraordinare de atac”. 

În perioada ce a urmat, sub presiunea constantă a doctrinei și jurisprudenței instanței supreme (care și‑a schimbat denumirea din Curtea Supremă de Justiție în cea actuală, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), legiuitorul și‑a cristalizat concepția asupra funcțiilor și rolului recursului. A trecut de la confuziile și inconsec­ven­țele ce au marcat perioada anilor ’90 la recuperarea treptată a funcțiilor casației. Această tendință s‑a materializat în eliminarea treptată a acelor motive de recurs a căror legătură cu analiza stării de fapt era general acceptată. S‑a renunțat la motivul de recurs „când instanța nu s‑a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”^[11], precum și la cel care prevedea „când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr‑o apreciere eronată a probelor administrate”^[12]. Profesorul Viorel Mihai Ciobanu explică în comentariile sale la noul Cod de procedură civilă faptul că „prin O.U.G. nr. 138/2000 a început procesul de eliminare a motivelor care, deși vizau legalitatea, implicau și aspect de temeinicie, înlăturându‑se motivul 11^[13], iar apoi, prin Legea nr. 219/2005, și motivul 10^[14]. Prin Legea nr. 154/2004 s‑a întărit ideea că recursul se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate. Această idee a fost preluată și în art. 488 NCPC, care a redus și numărul motivelor de casare la opt”^[15]. În pofida acestor tendințe, concepția doctrinară asupra faptului că prin greșita aplicare a legii s‑ar înțelege și ca „faptele reținute să fi fost greșit calificate” nu a înregistrat schimbări, continuând tradiția din perioada clasică a casației^[16]. De altfel, în doctrină se reținea că, în pofida modificărilor legislative, „unele motive de recurs au păstrat conotații ce vizau în continuare netemeinicia hotărârii atacate”^[17].

§5. Aplicarea și asimilarea noului Cod de procedură civilă

Noul Cod de procedură a pornit de la principiul că recursul joacă un dublu rol – de control judiciar în cauză și de unificare a jurisprudenței. Stabilirea plenitudinii de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului civil, introdu­cerea unui filtru de control formal pentru promovarea recursului, obligativitatea asistenței juridice prin avocat sau consilier juridic la redactarea și susținerea actelor și apărărilor în recurs reprezintă semne clare că s‑a dorit o casație de tipul celei franceze, urmând tradițiile sistemului clasic al casației române.

Tezele prealabile ale noului Cod de procedură civilă au expus clar și lămurit această tendință – „în proiectul noului Cod de procedură civilă, urmează să se aducă îmbunătățiri de substanță în materia recursului, care va deveni o cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale în care legalitatea a fost înfrântă. Astfel, ca regulă, în noua reglementare recursul va urmări să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în concret, aceasta fiind una dintre mo­da­litățile prin care se asigură o practică judiciară unitară la nivelul întregii țări”. Doctrina scrisă anterior sau imediat după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă confirmă scopul declarat în tezele prealabile și îndreptarea contro­lului instanței de recurs exclusiv spre verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile^[18]. Analizând motivele de casare, astfel cum au fost restrânse și restructurate în noul Cod de procedură civilă, doctrina a prezentat modificarea inter­venită la motivul 8 (fost motiv 9 în reglementarea anterioară) – „când hotărâ­rea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material” – mai curând din perspectiva că se are în vedere numai norma de drept material, iar nu și cea de drept procesual, care nu ar putea fi încadrată la art. 488 alin. (1) pct. 5 (așa cum jurisprudența și o parte a doctrinei rețineau sub imperiul vechii regle­men­tări)^[19]. O parte a doctrinei chiar a reținut în exemplificările aplicării greșite a legii și „greșita calificare a faptelor”, trimițând însă la jurisprudența Curții de Casație din perioada anterioară anului 1948^[20]. 

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu nu a abordat în scris în mod expres această problemă, dar a afirmat că, „pentru a nu se supraaglomera instanța supremă, la elaborarea Noului Cod de procedură civilă au fost prevăzute soluții adecvate: au fost înlăturate toate aspectele de netemeinicie și recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate”. Aceasta arată că, în pofida reformelor anterioare în materia recursului, existau încă aspecte de temeinicie, iar odată cu noul cod acestea au fost înlăturate cu totul^[21]. 

Cea mai tranșantă poziționare asupra limitelor actuale ale art. 488 alin. (1) pct. 8 (ca, de altfel, cea mai atentă) aparține domnului profesor Liviu Zidaru, care denu­mește „calificarea juridică a faptelor litigioase” drept o „categorie intermediară”, plasată între „situația de fapt și elementele care comportă un pronunțat caracter de factualitate” și „interpretarea și aplicarea normelor de drept material”^[22]. Pornind de la exemplele oferite de casația franceză, domnia sa apreciază că această cate­gorie ar fi supusă cenzurii instanței de recurs, aceasta fiind în drept „să dea faptelor o altă calificare juridică ori să le aplice în mod diferit regula de drept material inci­dentă, în virtutea unui standard diferit de apreciere”^[23]. Totuși, inspirându‑se din aceeași casație franceză, remarcă faptul că „există calificări juridice care sunt im­preg­nate într‑o măsură preponderentă de aprecieri și de un înalt grad de factua­litate”, precum excesiv de oneros, vădită disproporție și care ar trebui lăsate la aprecierea instanțelor de fond. Autorul conchide că „nu doar constatarea faptelor, ci și calificări de ordin juridic (…) implică o marjă largă de apreciere controlului instanței de recurs, sub rezerva unor erori manifeste de apreciere a relevanței juridice care pun în dis­cuție însăși interpretarea de principiu a normelor de drept incidente”. S‑ar deduce că, în opinia autorului, „calificarea juridică a faptelor”, ca principiu, ar intra în sfera casației, cu excepția acelor calificări care sunt impregnate de factualitate, acestea fiind în general cele care impun un standard care nu își găsește suportul în condiții obiective indicate de o normă. 

Apreciind susținerile făcute de colegul nostru (argumentate pe temeiuri de ordin istoric și de drept comparat) drept extrem de relevante și valoroase în delimitarea sferei casației, găsesc de cuviință să expunem o opinie diferită care, potrivit argu­mentelor noastre, ar fi mai concordantă cu sensul modificărilor aduse în materia recursului de noul Cod de procedură civilă. 

În opinia noastră, noul Cod de procedură civilă a exclus din sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs „calificarea juridică a faptelor”. Această categorie reprezintă o chestiune de fond, iar nu de aplicare și interpretare a legii. Aceasta din urmă ar fi reprezentată numai de operațiunea de identificarea corectă a normei aplicabile unei situații de fapt deja calificate juridic și de sensul corect al normei de drept aplicabile.

În susținea opiniei noastre avem în vedere următoarele argumente: „calificarea juridică a faptelor” excedează noțiunii de aplicare sau interpretare a legii (i); este drept că, la fel ca și casația română în epoca clasică, casația franceză acceptă cu titlu mai degrabă excepțional „calificarea juridică a faptelor” în sfera controlului judiciar al instanței de recurs, dar numai într‑un context legislativ care permitea, tot cu titlu excepțional, și critica „denaturării convențiilor”, adică a calificării juridice a actelor (stricto sensu); (ii); noul Cod de procedură civilă a renunțat la motivul de recurs privind „denaturarea convențiilor”, ceea ce ne face să apreciem că nu mai există un suport pentru a accepta cenzura casației asupra „calificării juridice a faptelor” (iii).

În primul rând (i), trebuie văzut dacă ceea ce numim „calificarea juridică a fap­telor” (lato sensu) reprezintă o chestiune de legalitate sau de temeinicie. 

Doctrina actuală, așa cum am văzut, independent de acceptarea supunerii aces­teia cenzurii instanței de recurs, o desemnează ca fiind o „categorie inter­mediară”. Este ea cu adevărat „intermediară”?

Mecanismul logic recunoscut în privința actului de justiție urmează trei pași semnificativi: 1. stabilirea faptelor (lato sensu), în materialitatea lor (de exemplu, lucrul vândut prezintă anumite defecțiuni, ele au apărut la un anumit moment, își au cauzele în procesul de fabricație, au fost ori puteau fi cunoscute sau nu de către cumpărător, modul în care defecțiunile au fost cunoscute de cumpărător etc.); 2. calificarea juridică a faptelor stabilite, adică includerea acestora într‑un anumit raport de drept, într‑o anumită instituție juridică (de exemplu, aceste defecțiuni întrunesc condițiile de a fi calificate drept vicii ascunse – adică „fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le‑ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic”?); 3. aplicarea normei corespunzătoare acelui raport de drept determinat în pasul 2 și, totodată, stabilirea sensului exact al dispozițiilor cuprinse în respectiva normă (de exemplu, existența unor vicii ascunse este de natură să atragă răspunderea contractuală a vânzătorului, care se concre­tizează în aplicarea dispozițiilor privind efectele garanției și întinderea acesteia, analizând dacă această răspundere este operantă, deoarece în cazul vânzării silite nu s‑ar putea susține aceasta). În alt exemplu, cu ocazia unei promisiuni de vânzare, X a dat lui Y o sumă de bani cu titlu de arvună. În pasul 1 trebuie stabilit dacă a existat o promisiune de vânzare, dacă în legătură cu aceasta s‑a plătit o sumă de bani. În pasul 2 se va stabili dacă suma a fost dacă cu titlu de arvună și, dacă da, ce fel de arvună – confirmatorie sau penalizatoare. Judecătorul de fond va apela, pentru a extrage calificarea juridică corectă a faptelor și actelor (fapte lato sensu), inclusiv la norme de drept precum cele de la art. 1266‑1269 C.civ. În pasul 3, după ce s‑a sta­bilit (ipotetic) că avansarea respectivei sume a avut semnificația juridică de arvună penalizatoare, se face aplicarea normei corespunzătoare acestei calificări, adică cele de la art. 1545 C.civ. (inclusiv cele referitoare la aplicarea în timp a normei).

Ce face dilematic pasul 2? Faptul că acolo judecătorul operează cu concepte juridice pentru a stabili adevăratul sens juridic al bagajului faptic, pentru a stabili cărui raport de drept și căror instituții juridice le sunt proprii anumite fapte. Desigur că în această operă judecătorul apelează la reguli precum cele privind clarificarea sensului convențiilor (de exemplu, art. 1266‑1269 C.civ.) sau anumite standarde de apreciere, în legătură cu care uneori există o jurisprudență sau o doctrină mai mult sau mai puțin consolidată (de exemplu, ce înseamnă „grava neglijență” sau „cazul fortuit”) ori la anumite reguli de drept în materia probelor (de exemplu, caracterul credibil al scrierii în cazul începutului de dovadă scrisă sau caracterul de greutate și putere de a naște probabilitatea faptului pretins, în cazul prezumțiilor judiciare). Aceasta nu face ca activitatea judecătorului să reprezinte una de „aplicare sau interpretare a legii”, pentru că aceasta se desfășoară încă înainte de a se asocia o normă de drept material! Încă nu avem un raport juridic definit și încă suntem în etapa de a încadra faptele în instituții de drept. Abia după această încadrare urmează asocierea normei corespunzătoare (aplicarea legii) și atribuirea sensului corect al normei (interpretarea legii). Evident că, în activitatea sa de a calificare juri­dică a faptelor, judecătorul operează cu concepte de drept, uneori chiar expri­mate în texte de lege (de exemplu, în calificarea unui termen ca fiind în favoarea uneia sau alteia dintre părți se poate folosi regula in dubio pro reo; în determinarea faptu­lui că o anumită clauză este clauză de arvună penalizatoare se poate folosi regula potrivit căreia contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor; în stabilirea caracterului vădit dis­pro­porționat al unui onorariu putem să ne raportăm la criterii stabilite în Statutul profesiei de avocat; în determinarea dacă există un raport comitent‑prepus, trebuie să analizăm sensul juridic al relațiilor dintre aceștia; în determinarea dacă o împre­jurare este forță majoră trebuie să luăm în calcul dispoziții legale precum cele care indică atribu­tele de extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil etc. Aceste aspecte nu sunt de natură a transforma calificarea juridică a faptelor (lato sensu) într‑o „apli­care sau interpretare a legii”. Incursiunile în sfera normativă sunt făcute numai în scopul determinării sensului exact al faptelor, în vederea atribuirii acestora a unei instituții de drept, căreia să îi fie aplicată ulterior o anumită normă de drept. De altfel, chiar și în opera de stabilire a faptelor în materialitatea lor (pasul 1) judecă­torul apelează la reguli de drept, precum cele legate de faptul că o probă trebuie să fie utilă, de inter­pretarea sau puterea doveditoare a probelor ori, atunci când reține culpa de­bito­rului, aplică prezumția faptului neexecutării (art. 1548 C.civ.). Cu toate aces­tea, decelarea faptelor nu se transformă în aplicarea legii. 

Atunci când legea îi conferă un drept de apreciere (ceea ce înseamnă că ne aflăm sub imperiul suveranității recunoscute judecătorului de fond), judecătorul este ținut, printre altele, și de principiile generale ale dreptului, fără ca însă această activitate să fie una de aplicare a legii [art. 22 alin. (7) C.proc.civ.]. 

Un alt argument în plasarea activității de calificare juridică a faptelor în exteriorul noțiunii de „aplicare și interpretare a legii” decurge din logica art. 22 alin. (5) C.proc.civ. Este puțin probabil ca legiuitorul să fi permis părților să „negocieze” sau să „confiște”, chiar și pe bază de convenție, aplicarea sau interpretarea unei norme de drept material. Aceasta reprezintă o atribuție a instanței care nu poate fi cedată. Or, în virtutea textului amintit, părțile, în temeiul unui acord expres, pot impune, în anumite condiții, calificarea juridică pe care ele înțeleg să o confere faptelor deduse judecății.

În al doilea rând (ii), este adevărat că în perioada clasică a casației române califi­carea juridică a faptelor putea fi supusă cenzurii instanței de recurs, fiind cuprinsă în conceptul de „violare a legii”. Trebuie însă să circumstanțiem, arătând că în aceeași epocă motive de recurs erau deopotrivă „denaturarea convențiilor” („reaua interpretare a convențiunii nu va fi primită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba însăși natura convențiunii sau i‑ar denatura înțelesul clar și vădit neîndoielnic”), precum și „eroarea grosieră de fapt”. Astăzi, pare că legiuitorul a exclus aceste motive tocmai pentru că le‑a considerat ca aparținând domeniului „temeiniciei”, iar nu al „legalității”.

Tot la fel de adevărat este că în cazul casației franceze, care a constituit o sursă de inspirație pentru propriul nostru sistem, calificarea juridică a faptelor este accep­ta­tă în sfera controlului judiciar al instanței de recurs. 

Această acceptare este circumstanțiată și mai curând excepțională.

Orice comparație trebuie să pornească de la faptul că în cazul casației franceze există un text foarte larg, care permite doctrinei și jurisprudenței o marjă mai amplă de interpretare (art. 604 C.proc.civ. francez se referă numai la faptul că este supusă controlului neconformitatea hotărârii care se atacă cu regulile de drept).

Acceptarea de către casația franceză a calificării juridice a faptelor vine însă în contextul în care este acceptat și controlul „denaturării convențiilor” (atunci când judecătorul fondului schimbă înțelesul clar și lămurit al termenilor unei convenții), care, așa cum vom vedea, la noi pare să fie eliminat din sfera motivelor de recurs. În doctrina franceză, analizând diferite cazuri în care casația a acceptat sau a refuzat controlul calificării juridice a faptelor, s‑a opinat că un control al instanței de recurs este menținut atunci când calificarea este suficient de detașată de o apreciere a simplei materialități a faptelor și când acest control ar putea fi un factor de unitate a aplicării unei reguli de drept^[24].

În al treilea rând (iii), noul Cod de procedură civilă a fixat ca scop al recursului controlul conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile [art. 483 alin. (3)]. În acest scop, a operat o reducere a numărului motivelor de recurs, pe care noi o privim ca o continuare a operei legislative începute în faza de recuperare a funcțiilor casa­ției prin O.U.G. nr. 138/2000 și Legea nr. 219/2005^[25]. Mai exact, am spune că noul Cod de procedură civilă a dorit să curețe pe deplin sistemul casației de toate ele­mentele de factualitate, dând curs opiniilor doctrinare care apreciau că cele două acte normative anterior amintite, deși au afirmat principiul controlului de legalitate, au păstrat o serie de motive care țin de temeinicie (fiind vizat în primul rând motivul referitor la „denaturarea convențiilor”, care, de altfel, a și fost suprimat). Această tendință trebuie pusă în acord cu concepția legiuitorului ca soluționarea recursurilor să revină, ca regulă, Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect care, chiar dacă nu a rezistat în timp, denotă o viziune îndreptată spre desprinderea de orice legătură cu latura factuală a litigiului.

Aici trebuie să precizăm că o parte a doctrinei dezvoltate ulterior intrării în vigoa­re a noului Cod de procedură civilă interpretează eliminarea fostului motiv 8 de re­curs („când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schim­bat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”) drept o simplă restruc­turare, considerând că motivul se regăsește în conceptul de interpretare greșită a legii^[26]. Mai prudent, domnul profesor Liviu Zidaru admite că eliminarea fostului motiv 8 („denaturarea sensului convenției”) „s‑ar justifica pe considerentul că acesta vizează mai degrabă netemeinicia hotărârii”, dar, este drept, nu se desprinde de tendința de a păstra ceva în sfera controlul casației, afirmând că, „totuși, în măsura în care calificarea juridică dată de instanță unui act juridic este totalmente eronată, s‑ar putea pune problema încălcării regulilor de drept material aplicabile respecti­vului act juridic”^[27].

În ceea ce ne privește, insistăm în afirmarea unei casații pure, axată exclusiv pe apli­carea și interpretarea legii situațiilor de fapt care în prealabil au fost determinate și calificate juridic de instanțele de fond. Ne susținem ideea pe următoarele argu­mente:

a) înlăturarea fostului motiv 8 de recurs („când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”) are toate circumstanțele de a se fi produs din pricina asocierii acestuia cu noțiunea de „temeinicie”. Dacă este așa, nu este logic ca legiuitorul să fi eliminat din sfera controlului instanței de recurs cenzura asupra calificării actelor juridice, dar să fi menținut posibilitatea, aparent nelimitată (cel puțin normativ), de a controla calificarea juridică a faptelor (stricto sensu); este evident că faptele (stricto sensu) sunt mai impregnate de factualitate decât actele juridice; argumentul a fortiori ar trebui să joace în sensul că, dacă legiuitorul a suprimat cenzura casației în privința unei posibile „denaturări a sensului actului juridic”, cu atât mai mult ar trebui să o considerăm eliminată în cazul calificării greșite a faptelor (stricto sensu);

b) nu putem îmbrățișa nici teza restructurării fostelor motive de recurs 8 și 9 într‑unul singur [actualul art. 488 alin. (1) pct. 8] și supraviețuirii controlul calificării juridice a faptelor (lato sensu) sub forma unei „greșite interpretări a normei de drept material”. Acceptarea acesteia ar însemna că, în pofida scopului declarat de a restrânge controlul judiciar la aplicarea și interpretarea legii, legiuitorul a permis extinderea acestuia spre zona factuală, lăsând posibilitatea recalificării actelor de către instanța de recurs, chiar fără limitarea existentă în legislația anterioară, care impunea totuși ca aceasta să se rezume numai la ipoteze în care actul juridic avea un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic;

c) nu putem achiesa nici la teza (probabil cea mai seducătoare) potrivit căreia dispariția fostului motiv 8 de recurs își are explicația în aceea că „acesta viza mai degrabă netemeinicia hotărârii”, dar că totuși o calificare vădit eronată ar putea forma obiectul cenzurii în casație, deoarece s‑a pune în discuție „încălcarea regulilor de drept material aplicabile respectivului act juridic”. În primul rând, ar însemna să acceptăm o cenzură a „netemeiniciei manifeste”, ceea ce presupune că, în definitiv, tot am ieși din sfera „legalității”, declarată ca fiind de esența controlului în casație. În al doilea rând, faptul că pentru a determina anumite calificări sau standarde judecă­torul apelează la reguli de drept nu face să părăsească tărâmul „temeiniciei”, deoa­rece aceste norme sunt edictate în vederea stabilirii relevanței juridice a faptelor, fiind subsumate operațiunii de fixare a raportului juridic căruia urmează să i se aplice norma de drept material. Chiar dacă s‑ar ajunge ca o regula edictată pentru cesiunea de creanță să fie aplicată unei situații faptice pe care judecătorul fondului în mod greșit a caracterizat‑o ca atare, deși ea este în realitate o stipulație pentru altul, nu vorbim despre o greșită aplicare sau interpretare a normei de drept material. Aici aplicarea legii privind o anumită instituție este subsecventă stabilirii eronate a faptelor. În toate cazurile, aplicarea sau interpretarea legii de drept material este o operațiune ulterioară și subsecventă fixării naturii raportului juridic, dar acest din urmă aspect ține de „temeinicie”. Este drept că în jurisprudența casației din perioa­da anterioară anului 1948 s‑a reținut că instanța de recurs poate exercita un control asupra calificării juridice a faptelor, dar nu trebuie uitat că în acea perioadă era admis controlul și în cazul erorii grave (grosieră) de fapt, care astăzi în mod cert nu se mai află în sfera casației. Este la fel de adevărat că în jurisprudența casației fran­ceze se acceptă că violarea legii ar putea să decurgă și dintr‑o eronată calificare a faptelor, dar acest lucru nu trebuie să conducă la un import nefiltrat în sistemul nostru. Nu trebuie uitat că legiuitorul român a eliminat din sfera recursului litigiile care se caracterizează printr‑o factualitate excesivă, care și apar adesea ca exemple de „calificare juridică a faptelor” în casația franceză;

d) chiar Înalta Curte de Casație și Justiție pare să fi abordat această chestiune în sensul excluderii din sfera „legalității” a situațiilor în care judecătorul este chemat să aprecieze anumite standarde, chiar și atunci când legea ar oferi criterii suficiente de definire a acestora – cum este cazul verifică caracterului „vădit disproporționat” al onorariului avocatului^[28]. Chiar și atunci când pare a accepta principial rolul de a interpreta convențiile, este interesant că instanțele de recurs fac acest lucru mai mult sub aspectul confirmării unei anumite calificări date de instanța de fond, iar nu a unei schimbări. În acest cazuri, uneori chiar confirmarea calificării date unei clauze contractuale de instanța de fond este însoțită de mențiunea că, în principiu, casația nu are rolul să verifice calificarea sensului convențiilor, aspect care induce ideea unui considerent fără caracter decisiv^[29].

§6. Concluzii

Calificarea juridică a faptelor (lato sensu) reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate. Ea rămâne o operațiune aflată în suverana apreciere a instanțelor de fond.

Chiar dacă pentru calificarea juridică a unui fapt judecătorul apelează la norme de drept, precum cele referitoare la regulile de interpretare a convențiilor, aceasta nu reprezintă o „aplicare sau interpretare a legii”, deoarece este subsumată apre­cierii probelor (actul fiind un element probatoriu). 

În măsura în care instanțele de fond stabilesc o anumită calificare juridică nemo­tivând adecvat (inclusiv prin trimiterea la anumite texte legale care stabilesc moda­litatea de interpretare a convențiilor sau la anumite standarde ori la regulile privind aprecierea probelor), instanța de recurs poate interveni în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Cenzura instanței de recurs poate interveni atunci când se pune problema califi­cării greșite a faptelor în contextul unor acte de procedură (de exemplu, sensul unei cereri, dacă este sau nu adițională, accesorie sau incidentală; dacă o anumită atitu­dine procesuală reprezintă acceptarea unui anumit act și renunțarea la invocarea decăderii, dacă există vătămarea necesară pentru aplicarea nulității actului de pro­ce­dură). Aceasta, pentru că în cazul actelor de procedură noțiunea de „temeinicie” nu își găsește aplicare, totul fiind sub spectrul legalității. Anumite factualități care intră în analiza legalității actului de procedură pot fi cenzurate în recurs, cu res­pec­tarea însă a limitelor impuse de probatoriul admisibil în această etapă.

Legiuitorul nostru a încercat excluderea din obiectul recursului a acelor genuri de litigii în care stabilirea faptelor și calificarea juridică a acestora joacă rolul deter­mi­nant.

Este adevărat că sistemul noului Cod de procedură civilă este construit în logica potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție avea plenitudinea de competență în judecarea recursurilor și existau mecanisme de filtre directe și indirecte (prin obli­gativitatea redactării cererii de recurs de către un avocat sau consilier juridic), aspecte care astăzi au fost înlăturate.

Este iar adevărat că, cel puțin în cazul contenciosului administrativ, sistemul expus de noi poate deveni constrângător, deoarece ar exista o unică analiză de fond. Poate soluția suprimării apelului nu a fost ideală. Poate ar fi fost mai potrivită supri­marea recursului (chiar dacă, în această materie, instanța supremă ar fi jucat și rolul de instanță de fond). Desigur, aceste aspecte rămân în analiză pentru o viitoare și așteptată reașezare legislativă.

Note de subsol

^[1] Se înțelege că vorbim despre lege lato sensu, incluzând chiar și ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministerelor, precum și uzanțe, atunci când legea trimite la acestea.

^[2] A se vedea C. Hamangiu, R. Hutschneker, G. Iuliu, Recursul în casație și contenciosul adminis­trativ, Ed. Națională S. Ciornei, București, 1930, p. 306‑318. 

^[3] C. Vicol, Recursul, Ed. Al. Botez, București, 1946, p. 116.

^[4] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Recursul și recursul extraordinar în procesul civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 64.

^[5] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Tratat. Căile de atac și procedurile speciale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981, p. 44.

^[6] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 77.

^[7] M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993.

^[8] V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (II), în Dreptul nr. 3/1994, p. 3‑16.

^[9] Încă în tratatul său de procedură, care rămâne definitoriu pentru evoluția disciplinei și a practicii în perioada dintre Legea nr. 59/1993 și noul Cod de procedură civilă, profesorul Viorel Mihai Ciobanu remarca faptul că denumirea de cale de atac ordinară (folosită de lege) nu cores­pun­de cu conținutul reglementării, deoarece motivele de recurs sunt limitativ prevăzute și vizează, ca regulă, numai nelegalitatea (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 364).

^[10] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[11] Textul (reprezentând motivul de recurs de la art. 304 pct. 10 C.proc.civ. 1865) a avut cores­pondent în casația clasică [art. 62 lit. f) din Legea Curții de Casație din 1929], fiind operant atunci când omisiunea se raporta la un mijloc de probă sau o dovadă administrată de natură să ducă la o altă situație de fapt și la o soluție diferită de cea pronunțată (Gh. Nedici, C.Gr. Zotta, Recursul în casare, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1935, p. 124).

^[12] Textul (reprezentând motivul de recurs de la art. 304 pct. 11 C.proc.civ. 1865) a avut corespondent în perioada clasică a casației, fiind desemnat ca eroare grosieră de fapt [art. 62 lit. j) din Legea Curții de Casație din 1929]. Pentru a opera, trebuia ca eroarea să conducă fie la constatarea unui fapt inexistent, fie la contestarea unui fapt existent. El intervenea atunci când materialul probator ducea în mod univoc sau cel puțin covârșitor la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanță (Gh. Nedici, C.Gr. Zotta, op. cit., p. 147).

^[13] Sensul suprimării motivului 11 („când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr‑o apreciere eronată a probelor administrate”) este expus în doctrina acelei perioade: „deoarece recursul nu este o cale ordinară de atac, care să presupună examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai un mijloc de control al legalității hotărârii atacate, adică a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile, un asemenea motiv este incompatibil cu natura și specificul acestei căi extraordinare de atac” [V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 (II), în Dreptul nr. 2/2001, p. 16].

^[14] Despre înlăturarea acestui motiv de recurs („când instanța nu s‑a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”), a se vedea V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, Tr.C. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, în Dreptul nr. 12/2005, p. 30.

^[15] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1‑526,ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1357.

^[16] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005, p. 86. Cu toate acestea, alți autori nu au reținut „greșita calificare a faptelor” drept exemplu de greșită aplicare a legii, reținând numai „interpretarea greșită a textului de lege corespunzător situației de fapt”, fără ca prin aceasta să putem constata însă o anumită orientare, deoarece enu­merarea era una exemplificativă (M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 117).

^[17] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 680.

^[18] Despre sensul modificărilor aduse materiei recursului prin în proiectul noului Cod de procedură civilă, a se vedea V.M. Ciobanu, Aspecte noi privind recursul în procesul civil în lumina proiectului Codului de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2009, p. 76‑103. 

^[19] V.M. Ciobanu, Gh.L. Zidaru, Căile de atac din perspectiva noului Cod de procedură civilă, în Noile Coduri ale României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 399.

^[20] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 272. Este drept că autorul menționează că în noțiunea de aplicare greșită a legii ar putea intra și situația în care „faptele reținute să fi fost calificate greșit”, însă trimițând la o decizie a Curții de Casație care se referea la o calificare greșită a unor aspecte ce țineau de procedură – „depunerea și sem­narea apelului nu putea fi considerat drept un act de dispoziție care ar excede mandatului general de a face acțiuni (…), adică acte de procedură necesare pentru finalizarea litigiului” – aspecte circumscrise reprezentării judiciare, iar nu cu privire la aspecte de fond.

^[21] V.M. Ciobanu, Rolul recursului civil și modificările propuse de Ministerul Justiției în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera și spiritul Consti­tuției?, disponibil pe www.juridice.ro (la data de 1 noiembrie 2012).

^[22] Gh.L. Zidaru, în Gh.L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil, Ed. Solomon, București, 2020, p. 526.

^[23] Sunt oferite drept exemple: „instanța de recurs poate aprecia diferit dacă comportamentul mandatarului a atins nivelul de diligență cerut mandatarului cu titlu oneros; dacă cumpărătorul putea, în raport de mențiunile cărții funciare, să fie considerat cumpărător de bună‑credință pen­tru uzul principiului publicității materiale; dacă fapta donatarului reprezintă sau nu o injurie gravă etc.”

^[24] A se vedea M.N. Jobard‑Bachellier, X. Bachellier, J.B. Lament, La technique de cassation, Dalloz, Paris, 2018, p. 137.

^[25] M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005. 

^[26] În acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 175 (fără a afirma în mod expres că este vorba despre o restructurare a motivului, indică totuși dena­turarea sensului convenției drept exemplu de interpretare greșită a normei de drept material); I. Deleanu, op. cit., vol. II, 2013, p. 264 (care afirmă că „fostele pct. 8 și 9 de la ex‑art. 304 C.proc.civ. au fost integrate într‑un unic și mai cuprinzător motiv de recurs”); M. Lohănel, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 225.

^[27] Gh.L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, în C.J. nr. 10/2010 (supliment), p. 8 și urm.; idem, în Gh.L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 528.

^[28] Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 181 din 5 martie 2020): „O evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”.

^[29] CA. București, dec. nr. 330/R din 30 iunie 2020, apud Gh.L. Zidaru, în Gh.L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 529.