Aspecte de ieri și de astăzi privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 800-813.

§1. Aspecte introductive 

1. Principiul aplicării legii penale mai favorabile, cel puțin în ipoteza în care succesiunea de legi intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei, are o tradiție solid înrădăcinată în sistemul nostru de drept penal. Astfel, Codul penal de la 1865 prevedea deja în art. 2 alin. (2) că „infracțiunile săvârșite în timpul legiuirii celei vechi se vor pedepsi după acea legiuire; iar când pedepsele prevăzute prin legea de față vor fi mai ușoare, se va aplica pedeapsa cea mai ușoară”. La rândul său, Codul penal din 1936 prevedea în art. 3 alin. (1) că, „dacă după săvârșirea infracțiunii și înainte de condamnarea infractorului printr‑o hotărâre definitivă, intervine o lege sau mai multe legi succesive, se aplică legea ale cărei dispozițiuni sunt mai favorabile infractorului”. O formulare similară se regăsește în art. 13 C.pen. 1969, respectiv în art. 5 C.pen. actual.

 2. Timp de aproape un secol și jumătate, cât primele trei reglementări mențio­nate s‑au aflat în vigoare, doctrina și jurisprudența au deslușit fără dificultăți sensul respectivelor dispoziții, astfel încât nu s‑a resimțit nevoia intervenției pe calea instrumentelor de unificare a practicii judiciare, apărute între timp în sistemul nostru. Un aspect aparte în acest context era reprezentat de mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe, altfel spus, al legilor care aduceau modificări în cazul mai multor dispoziții incidente în soluționarea cauzei. Dacă a existat dintotdeauna un consens cu privire la interdicția creării unei lex tertia în procesul identificării și aplicării legii penale mai favorabile, nu a existat o certitudine cu privire la sfera de incidență a respectivei interdicții. Două abordări au fost identificate de doctrină în acest context: aplicarea globală legii penale mai favorabile, care exclude orice combinare de dispoziții din legile succesive, respectiv aplicarea legii mai favorabile în raport de instituțiile autonome, caz în care inter­dicția combinării unor elemente din legile succesive își găsește locul doar în cadrul aceleiași instituții. 

§2. De la aplicarea pe instituții autonome spre aplicarea globală

3. Poziția tradițională atât a jurisprudenței române, cât și a doctrinei, până în anul 2014, a fost aceea potrivit căreia aplicarea legii penale mai favorabile se face în raport de instituțiile autonome. 

4. Așa de pildă, încă sub imperiul Codului penal de la 1865, Curtea de Casație stabilea că „faptul care, fiind crimă după legea veche, s‑a transformat în delict corec­țional după legea cea nouă, deși perpetrat sub legea veche, se prescrie prin 3 ani, prescripțiune din legea veche, iar nu prin 5 ani, prescripțiune a delictelor sub legea nouă, de oarece, deși se judecă acel fapt sub legea nouă, dar urmează a se aplica inculpatului disposițiunile legei ce‑i este mai favorabilă”^[1]. Cu alte cuvinte, deși calificarea faptei (ca delict) se făcea în conformitate cu prevederile legii noi, termenul de prescripție era cel din legea mai favorabilă sub acest aspect, în speță legea veche.

5. Sub imperiul Codului penal din 1936, jurisprudența Curții de Casație a rămas fidelă acestei orientări, îmbrățișând constant și fără rezerve mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în raport de instituțiile autonome. Așa de pildă, s‑a decis că „se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”^[2]. Tot astfel, s‑a statuat că, „(…) deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul Cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul Cod penal (referitor la suspendarea condiționată – n.n.) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului”^[3]. Jurisprudența instituită sub imperiul Codului penal din 1865 în materia prescripției este reconfirmată de Curtea de Casație după intrarea în vigoare a Codului penal din 1936, instanța supremă arătând fără echivoc faptul că, dacă instanța de fond „a considerat că prescripția prevăzută de fiecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa și că, deci, nu s‑ar putea aplica prescripția din Codul penal de la 14 martie 1936 pentru o infracțiune pedepsită după Codul penal din 1865, a interpretat greșit și a violat dispozițiunile art. 5 și 165 C.pen., întrucât nici un text din legiuirea penală nu oprește a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire și prescripția din altă legiuire penală”^[4].

6. După intrarea în vigoare a Codului penal din 1969 a existat puțină jurispru­dență la nivelul instanței supreme asupra acestei probleme. Totuși, chiar dacă au existat și soluții favorabile sistemului aprecierii globale (e.g., decizia nr. 198/1974 a Tribunalului Suprem, Secția penală, în materia recidivei), majoritatea deciziilor pu­bli­cate sau semnalate de doctrină lasă să se înțeleagă că jurisprudența a păstrat în general ideea aplicării în raport de instituții autonome a legii penale mai favorabile. 

Așa de pildă, s‑a decis că, „dacă infracțiunile concurente au fost sancționate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracțiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor și nu totalizarea lor ca în legea veche”^[5]. Tot astfel, s‑a decis că, „în caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situației de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se țină seama de dispozițiile acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva – termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracțiune și data săvârșirii celei de‑a doua infracțiuni – s‑a împlinit”^[6]. Deși decizia nu face referire explicită la aplicarea legii mai favorabile pe instituții, se observă că instanța supremă impune verificarea incidenței legii mai favorabile doar prin raportare la starea de recidivă, fără a o lega de legea pe baza căreia a fost încadrată fapta ce constituie termenul II al recidivei. În același sens, s‑a statuat că tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, se va aplica potrivit art. 119 C.pen. anterior, care constituia legea penală mai favorabilă sub acest aspect^[7]. Aceasta, deoarece textul menționat prevedea că, dacă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea a doua este mai grea decât cea stabilită pentru prima infrac­țiune, se aplică ultima pedeapsă, la care eventual se poate adăuga un spor, iar apoi, din aceasta pedeapsă rezultantă se scădea timpul executat din pedeapsa ante­rioară. Din nou, legea mai favorabilă este stabilită separat pentru recidivă, având în vedere tratamentul sancționator al acesteia, fără a o lega de legea în baza căreia a fost pronunțată condamnarea. 

7. La rândul său, doctrina majoritară a apreciat în toată această perioadă că aplicarea legii penale mai favorabile urmează a se face prin raportare la instituțiile care funcționează autonom^[8].

Astfel, Traian Pop, după ce prezintă cele două concepții privind aplicarea legii mai favorabile, își arată susținerea fără rezerve pentru teza divizibilității legilor concurente, apreciind că „restricțiunea ce se impune acestei combinațiuni – pe care o admitem și noi (s.n., F.S.) – este aceea ca dispozițiunile alese din două sau mai multe legi concurente să nu fie incoherente”^[9]. Profesorul Dongoroz, arăta în co­men­­ta­riul său la Codul penal din 1936 că „nu este deci îngăduit a se îmbina dispo­zițiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obține un rezultat și mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicațiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită și pedeapsa fixată conform uneia din legi, se poate recurge la instituțiunile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului (s.n., F.S.)”^[10].

În legătură cu opinia Profesorului Dongoroz, se face uneori trimitere la lucrarea sa din 1939 pentru a se fundamenta ideea că ar fi susținut teoria aplicării globale. În realitate, deși în cursul din 1939 autorul reia doar prima parte a afirmației de mai sus, nu credem că există temei pentru a considera că și‑a revizuit opinia exprimată cu doar doi ani înainte. Analizând exemplele din lucrarea publicată în 1939, se obser­vă că analiza nu este făcută prin raportare la alte instituții decât încadrarea și pedeapsa (nu există nicio referire la concurs, recidivă, suspendare condiționată etc.). Exemplele alese au în vedere doar circumstanțe atenuante sau agravante, limitele pedepsei etc. în privința cărora există un consens cu privire la lipsa de autonomie, iar aplicarea legii mai favorabile nu se face în etape^[11]. 

La rândul său, profesorul Nicolae Buzea considera că, „cu drept cuvânt, aseme­nea concursuri de dispozițiuni legale referitoare la același institut (s.n., F.S.) penal se rezolvă prin confruntarea lor în întregime și prin eliminarea dispozițiunilor mai aspre. Nimic nu împiedică, ca același procedeu să se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându‑se dispozițiunea – cu valoare de lege pentru acel institut – cea mai favorabilă dintre legile concurente (…)”^[12]. Acest autor oferă cea mai completă analiză de doctrină și jurisprudență interbelică în materie, analiză ce conduce fără echivoc la soluția aplicării legii penale mai favorabile în raport de instituțiile auto­nome. 

Se observă, așadar, că exponenții tuturor celor trei mari școli de drept penal din epocă (București, Cluj, Iași) susțineau fără rezerve soluția aplicării legii penale mai favorabile în raport de instituții autonome, și nicidecum global. 

8. După intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, doctrina română, în marea sa majoritate, a rămas fidelă principiului statornicit în perioada interbelică, acela al aplicării legii penale mai favorabile distinct, în raport de fiecare instituție autonomă. 

Așa de pildă, Profesorul Costică Bulai arăta în cursul său că, „într‑o altă concepție, pe care o considerăm mai aproape de adevăr (s.n., F.S.), determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport de fiecare instituție care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s‑a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispozițiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracțiuni, dacă acestea sunt mai favorabile”^[13]. 

Profesorul George Antoniu arăta, la rândul său, că „concursul de infracțiuni face parte dintre acele instituții juridico‑penale (ca și prescripția, suspendarea executării pedepsei ș.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară”^[14]. În același sens se pronunța și titularul Catedrei de drept penal general de la Universitatea de Vest din Timișoara^[15]. Opinia noastră în materie a fost dintotdeauna convergentă doctrinei majoritare^[16].

Fără a contesta că de‑a lungul timpului au existat și opinii favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, existența lor nu poate contrazice afirmația potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât și ca prestigiu) a fost fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru fiecare instituție autonomă. 

9. După intrarea în vigoare, în 2014, a actualului Cod penal, practica judiciară a oscilat o scurtă perioadă între soluția aplicării legii penale mai favorabile în raport de instituțiile autonome și cea a aplicării globale. Instanța supremă a intervenit și a tranșat disputa în favoarea soluției tradiționale, statuând prin Decizia (HP) nr. 2 din 14 aprilie 2014^[17] în sensul că, în aplicarea art. 5 C.pen., prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei.

10. La scurt timp însă, Curtea Constituțională a intervenit și a impus soluția contrară, statuând prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014^[18] că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Se încheia astfel, brutal, o evoluție doctrinară și jurisprudențială de peste un secol, printr‑o decizie însoțită de o motivare superficială, neconvingătoare și, pe alocuri, însoțită de false argumente. Așa cum am arătat cu un alt prilej^[19], oricât credit am acorda judecă­torilor Curții Constituționale, în considerarea înaltei competențe profesionale sta­tor­nicite de art. 143 din Legea fundamentală drept condiție a numirii lor în funcție, este greu de acceptat ideea că toți exponenții de seamă ai școlii române de drept penal, de la Traian Pop, Vintilă Dongoroz, Nicolae T. Buzea, până la Costică Bulai și George Antoniu, dar și jurisprudența instanței supreme – de la Curtea de Casație la Tribunalul Suprem și Înalta Curte de Casație și Justiție – au promovat cu convin­gere un mecanism de aplicare a legii penale mai favorabile profund neconsti­­tuțional. 

Nu poate trece neobservată ușurința cu care Curtea Constituțională a înțeles să treacă peste poziția net majoritară formată la nivelul instanțelor de judecată^[20], dar și ignorarea inadmisibilității excepției, invocată de altfel și de Avocatul Poporului, inadmisibilitate decurgând din împrejurarea că, în realitate, ceea ce s‑a cerut Curții Constituționale prin excepția ridicată a fost impunerea unei anumite interpretări a art. 5 C.pen. Sunt greu de trecut cu vederea afirmații ale Curții, aflate la limita ignoranței juridice, regăsite în cuprinsul deciziei – e.g., în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală (parag. 47); Codul penal nu este o lege penală în sensul art. 173 C.pen. (parag. 47) etc. Merită sesizate și răstălmăcirile hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului – e.g., se susține că, în cauza Maktouf și Damjanović împotriva Bosniei Herțegovina, Curtea de la Strasbourg „a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea dreptu­rilor omului și a libertăților fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile” (parag. 39). În realitate, în cauza respectivă nu s‑a pus niciodată problema aplicării legii penale mai favorabile global sau pe instituții autonome, pentru că în speță nu erau incidente asemenea instituții. Discuția se purta doar cu privire la pedeapsa prevăzută pentru crimele de război în cele două coduri succesive, textele de incriminare fiind identice. De altfel, în para­graful următor, chiar Curtea Constituțională recunoaște că „în soluționarea acelei cauze nu a fost pusă în discuție o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri” (parag. 40), însă nu pentru că instanța națională sau Curtea de la Strasbourg ar fi impus mecanismul aprecierii globale, ci pentru că în speță nu erau incidente dispoziții care ar fi putut fi combinate.

Dincolo de aceste și multe alte rezerve care pot fi formulate față de decizia analizată, ea se bucură de efectele pe care art. 147 alin. (4) din Constituție i le atașează, în primul rând de caracterul obligatoriu, obsesiv subliniat de altfel în cuprinsul deciziei.

§3. Cât de globală este „aplicarea globală” a legii penale mai favorabile?

11. Trecută în revistă fiind situația de „ieri”, ajungem la a doua parte a acestei incursiuni în timp, în care ne propunem să aducem în atenție câteva aspecte practice privind aplicarea legii penale mai favorabile în condițiile evaluării globale impuse prin decizia Curții Constituționale. Asumând, așadar, ca premisă imperativul de aplicare globală, tradus prin interdicția impusă judecătorului de a combina dispoziții mai favorabile din legile succesive, ne propunem să determinăm într‑o manieră cât mai exactă coordonatele domeniului de incidență al acestui principiu. 

12. Ca o primă observație, vom spune că, întrucât Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale este o decizie interpretativă referitoare la art. 5 C.pen., principiul statornicit prin aceasta guvernează exclusiv aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului, și nu întreaga materie a aplicării în timp a legii penale. Cu alte cuvinte, dacă legea nouă aduce atât dezincriminarea unora dintre faptele comise de inculpat, cât și dispoziții mai favorabile sau mai severe în cazul altor fapte, nu vom face o aplicare globală a legii noi, comparând‑o cu legea veche. Dimpotrivă, vom proceda în două etape, dând efect mai întâi dispozițiilor referitoare la dezincrimi­nare, făcând aplicarea art. 4 C.pen. și abia ulterior vom determina legea mai favo­rabilă cu privire la infracțiunile pentru care există continuitatea incriminării. Să presupunem că inculpatul a comis sub legea veche trei infracțiuni, I₁, I₂ și I₃, iar legea nouă dezincriminează I₁, reduce pedeapsa pentru I₂ și I₃, dar agravează tratamentul pentru concursul de infracțiuni. În acest caz, mai întâi vom constata că infracțiunea I₁ a fost dezincriminată, ceea ce va atrage o soluție de achitare în cazul ei. Ulterior vom proceda la aplicarea globală a legii penale mai favorabile pentru celelalte două fapte rămase incriminate, individualizând pedepsele pentru ele și calculând rezul­tanta concursului potrivit legii vechi, apoi potrivit legii noi și comparând rezultantele astfel obținute. Dacă rezultanta mai mică este cea determinată potrivit legii vechi, instanța va considera că aceasta este legea mai favorabilă, chiar dacă în speță a făcut și aplicarea legii noi cu privire la fapta dezincriminată. Procedând astfel, instanța nu încalcă interdicția combinării unor dispoziții mai favorabile din legile succesive, căci respectiva interdicție vizează exclusiv aplicarea legii mai favorabile în temeiul art. 5 C.pen.

Tot astfel, credem că aplicarea art. 6 C.pen. în cazul unora dintre infracțiunile concurente care fuseseră judecate definitiv anterior intrării în vigoare a legii noi nu atrage incidența automată a acesteia cu privire la celelalte infracțiuni concurente, comise sub imperiul legii vechi, dar judecate sub legea nouă.

13. Revenind pe terenul aplicării legii penale mai favorabile în cursul procesului, o altă limitare (aparentă?) a incidenței regulii aplicării globale se evidențiază în contextul contopirii a două pedepse stabilite prin hotărâri definitive distincte, pentru fapte comise sub imperiul legii vechi. Fiind judecate separat, să presupunem că pentru una dintre cele două infracțiuni instanța a stabilit ca fiind mai favorabilă legea veche și a individualizat pedeapsa potrivit acesteia, iar pentru cealaltă infracțiune instanța a identificat legea nouă ca fiind mai favorabilă și a individualizat pedeapsa în consecință. Instanța chemată să procedeze la contopire se află în fața a două pedepse definitive, aplicate în baza a două legi diferite, motiv pentru care s‑a pus problema modului de alegere a mecanismului de calcul pentru pedeapsa rezultantă. Răspunzând la această întrebare, instanța supremă a statuat, în mod corect, că într‑o astfel de situație se va alege sistemul de sancționare a concursului care este mai favorabil^[21]. Întrebarea care se pune în acest context este de a ști în ce măsură soluția instanței supreme, dincolo de a fi singura posibilă, este com­patibilă cu principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile sau reprezintă o veritabilă excepție de la acesta. În opinia noastră, nu suntem în prezența unei excepții reale, căci, procedând astfel, instanța nu a combinat dispoziții din legile succesive. Așa cum a statuat chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/2014, nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Cu alte cuvinte, interdicția combinării se raportează la dispo­ziții pe care instanța urmează să le aplice în procesul determinării legii penale mai favorabile, și nicidecum la dispoziții care au fost anterior aplicate de o altă instan­ță, printr‑o hotărâre distinctă. Or, în exemplul analizat, instanța nu indivi­dualizează pedepsele pentru infracțiunile concurente, acest lucru fiind deja realizat prin hotărâri definitive anterioare. Iar faptul că instanța este chemată să conto­peas­că pedepse ce au fost anterior individualizate potrivit unor legi diferite nu înseamnă că ea va aplica și combina acele legi. În cauza de față, instanța are o singură misiune, aceea de a contopi două pedepse definitive, urmând a aplica fie dispozițiile din legea nouă, fie cele din legea veche, după cum sunt mai favorabile^[22].

14. Mai mult, credem că soluția va fi aceeași chiar dacă, prin ipoteză, pedepsele pentru infracțiunile concurente au fost aplicate, prin hotărâri distincte, în baza aceleiași legi considerate mai favorabilă. Spre exemplu, să presupunem că infracțiu­nile concurente au fost comise sub legea veche, dar au fost judecate separat după intrarea în vigoare a legii noi și, în fiecare caz, instanța a apreciat că legea nouă este mai favorabilă. În această situație, considerăm că instanța chemată ulterior să facă contopirea pedepselor astfel stabilite nu este ținută să aplice tratamentul sancțio­nator pentru concurs prevăzut de legea nouă, ci trebuie să facă aplicarea legii penale mai favorabile. 

15. Să presupunem acum că ne aflăm într‑o altă ipoteză de judecare separată a infracțiunilor concurente, anume cea prevăzută de art. 40 alin. (1) C.pen. De pildă, o persoană a fost condamnată definitiv pentru infracțiunea I₁, instanța aplicând ca lege mai favorabilă legea veche. Ulterior, cel în cauză este trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii I₂, comisă tot sub imperiul legii vechi, concurentă cu I₁. Așa fiind, se pune din nou întrebarea dacă alegerea făcută de o altă instanță cu privire la legea mai favorabilă în cazul infracțiunii I₁ se impune instanței care judecă infracțiunea I₂ și realizează contopirea. În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie din nou negativ, instanța putând alege să aplice fie legea veche, fie legea nouă. Dar pentru soluționarea celor două aspecte cu care a fost învestită – individualizarea pedepsei pentru infracțiunea I₂, respectiv contopirea – instanța nu va putea alege legi diferite, în caz contrar încălcând imperativul aplicării globale a legii mai favo­rabile^[23]. În consecință, instanța va individualiza mai întâi pedeapsa pentru infrac­țiunea I₂, potrivit legii vechi, și o va contopi, tot în baza legii vechi, cu pedeapsa deja stabilită pentru infracțiunea I₁. Ulterior, va repeta operațiunea aplicând dispozițiile legii noi pentru I₂ și contopire, comparând apoi rezultantele obținute și alegând astfel legea mai favorabilă. 

16. O altă ipoteză ce pare a atrage o limitare a efectelor principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile vizează situația în care, ulterior condamnării definitive, o altă instanță este chemată să facă aplicarea unei instituții subsecvente de drept penal, aplicare grefată pe condamnarea inițială. Așa se întâmplă în cazul acordării liberării condiționate, în cazul prescripției executării pedepsei, al acordării reabilitării judecătorești etc. Presupunând că, la momentul condamnării, instanța a făcut o alegere în privința legii penale mai favorabile, se cuvine să ne întrebăm dacă instanța chemată să dea efect unei instituții subsecvente este ținută în vreun fel de alegerea făcută la momentul condamnării. Spre exemplu, la momentul condam­nării, instanța a apreciat că legea veche este mai favorabilă și a aplicat pedeapsa în temeiul acestei legi. Ulterior, condamnatul se sustrage de la executare, iar la momentul verificării intervenirii prescripției executării se constată că legea nouă este mai favorabilă sub acest aspect. Va putea instanța să constate că pedeapsa este prescrisă în baza legii noi, deși a fost pronunțată în baza legii vechi, considerată mai favorabilă la data condamnării? În opinia noastră, acest lucru este posibil, instanța nefiind ținută în vreun fel de alegerea legii mai favorabile de la data condamnării. Aceasta, deoarece, așa cum am mai menționat, principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile interzice judecătorului să combine dispoziții pe care el este chemat să le aplice, dacă acestea provin din legi diferite. Faptul că, anterior, un alt judecător a ales o lege ca fiind mai favorabilă în raport de condamnare nu înseamnă că judecătorul chemat să verifice intervenirea prescripției executării pedepsei aplică și dispozițiile care au stat la baza condamnării alături de cele referitoare la prescrip­ție. În noua cauză interesează doar durata pedepsei și regimul prescripției aferente. 

În același sens, Curtea Constituțională arăta că, „în cazul instituției liberării con­diționate, situația tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârșirii infracțiunii și durează până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei detențiunii pe viață sau a pedepsei închisorii. Intervenția, în acest interval, a unei legi penale care modifică instituția liberării condiționate, (…) face ca determinarea legii aplica­bile să se efectueze potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 13 alin. (1) din Codul penal (în prezent art. 5 C.pen. – n.n.), independent de data la care sentința de condamnare a rămas definitivă”^[24]. Așadar, în cazul unei infrac­țiuni comise sub legea veche, în privința căreia instanța a aplicat, la momentul con­damnării, legea nouă ca lege mai favorabilă, liberarea condiționată poate fi acordată potrivit legii vechi în măsura în care aceasta este mai favorabilă sub acest aspect.

17. Tot o aparentă excepție de la regula aplicării globale a legii mai favorabile identificăm și în cazul în care instanța este chemată să facă aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal^[25]. Potrivit acestui text, în cazul pluralității de infracțiuni, dacă una dintre fapte este comisă sub legea nouă, se va aplica obligatoriu această lege pentru res­pectiva infracțiune și pentru tratamentul sancționator al pluralității, chiar dacă pen­tru ce­lelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, care era mai favo­ra­bilă. Această combinare de dispoziții din legea veche și din legea nouă repre­zintă o excepție aparentă de la regula aplicării globale a legii mai favorabile, întrucât, așa cum am mai arătat, respectiva regulă este atașată art. 5 C.pen., privind exclusiv ale­gerea de către judecător a legii penale mai favorabile în cursul procesului. Or, în cazul analizat, pentru infracțiunea comisă sub legea nouă nu se pune problema apli­cării art. 5, ci a art. 3 C.pen., referitor la principiul activității. De aceea, legea incidentă în cazul infracțiunii comise sub legea nouă nu poate afecta alegerea pe care o face instanța cu privire la legea penală mai favorabilă incidentă în cazul infrac­țiunilor comise sub legea veche. De asemenea, aplicarea obligatorie a tratamentului sancționator prevăzut de legea nouă în cazul pluralității de infracțiuni este tot o consecință a activității legii penale noi, sub imperiul căreia pluralitatea și‑a desăvâr­șit configurația. În schimb, în cazul infracțiunilor comise sub legea veche – presu­punând că sunt mai multe – operează regula aplicării globale. Spre exemplu, s‑a reținut că infractorul a comis trei infracțiuni concurente, I₁, I₂ și I₃, dintre care pri­me­le două au fost săvârșite sub legea veche, iar ultima după intrarea în vigoare a legii noi. În acest caz instanța este ținută de regula aplicării globale a legii mai favo­rabile atunci când individualizează pedeapsa pentru I₁ și I₂, neputând să stabilească pentru una o pedeapsă potrivit legii noi și pentru cealaltă o pedeapsă potrivit legii vechi. În consecință, instanța va individualiza cele două pedepse potrivit legii vechi, apoi va individualiza pedeapsa pentru I₃ potrivit legii noi și va contopi cele trei pe­depse potrivit legii noi. Ulterior, va face individualizarea pentru I₁ și I₂ în baza legii noi și va contopi pedepsele (potrivit legii noi) cu pedeapsa aferentă infracțiunii I₃, iar în final, comparând cele două rezultante, va stabili care este legea mai favorabilă I₁ și I₂.

18. Mai trebuie menționat în contextul acestei analize faptul că interdicția com­binării unor dispoziții mai favorabile din legile succesive, fiind o regulă de interpre­tare a art. 5 C.pen., se impune doar judecătorului, nu și legiuitorului. Prin urmare, nimic nu îl împiedică pe acesta din urmă să prevadă preluarea unor elemente dintr‑o lege și a altora din altă lege. Este cunoscută prevederea cuprinsă în art. 13 alin. (2) C.pen. anterior, potrivit căreia, atunci când legea anterioară era mai favorabilă, pedepsele complementare care aveau corespondent în legea nouă se aplicau în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. 

Ce se întâmplă însă atunci când legiuitorul, fără a prevedea că vor fi preluate elemente din legi diferite, impune soluționarea unui aspect al cauzei potrivit unei anumite legi. Această alegere a legiuitorului implică oare faptul că legea respectivă va deveni incidentă cu privire la toate aspectele cauzei? Pentru exemplificare, să presupunem că sub imperiul Codului penal anterior o persoană a comis o infracțiune pentru care a fost condamnată la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Ulterior, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se desco­peră că persoana comisese înainte de condamnarea definitivă o altă infrac­țiune, descoperită în termenul de încercare al suspendării. În acest caz, instanța va avea de soluționat două probleme: judecarea infracțiunii nou‑descoperite și anula­rea suspendării condiționate. Cu privire la ultimul aspect, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 arată că regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, inclu­siv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Așadar, în condițiile în care în privința anulării suspendării condiționate se va aplica obligatoriu legea veche, ar putea instanța să aplice în privința individualizării pedepsei pentru infracțiunea descoperită ulterior legea nouă dacă aceasta ar fi mai favorabilă? În opinia noastră, se impune un răspuns afirmativ, pe care vom încerca să îl argumentăm în cele ce urmează.

Astfel, trebuie să pornim de la constatarea, evidențiată deja în mod repetat, că interdicția combinării unor dispoziții din legi succesive se adresează judecătorului, care nu poate decide să creeze el însuși o altă lege. În egală măsură, faptul că le­giuitorul, din considerente de politică penală sau din rațiuni de ordin practic^[26], alege să stabilească cu titlu obligatoriu aplicarea unei anumite legi pentru a regle­menta un aspect ce ține de o situație tranzitorie nu îl poate exonera pe judecător de obli­gația de a face aplicarea principiului legii penale mai favorabile cu privire la aspectele care rămân în afara domeniului de incidență al reglementării obliga­torii. În acest caz, chiar dacă, în final, judecătorul ajunge să aplice atât elemente din legea veche, cât și elemente din legea nouă, principiul aplicării globale nu este încălcat, căci respectiva combinare nu a fost rezultatul opțiunii judecătorului de a alege ele­mente mai favorabile din fiecare lege, ci consecința unei decizii a legiuitorului. O soluție contrară în cazul analizat ar conduce la aplicarea automată a legii vechi cu privire la toate aspectele cauzei, cu consecința posibilă a aplicării pentru noua infracțiune a unei pedepse nelegale în raport de dispozițiile legii noi.

19. Aceeași soluție se impune și în alte situații în care legiuitorul reglementează prin legea nouă o altă instituție a cărei aplicare este obligatorie, cum este cazul unei amnistii. De pildă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infrac­­țiuni concurente, iar legea nouă, intrată în vigoare în cursul procesului, am­nistiază una dintre ele, dar majorează pedeapsa pentru cealaltă. În acest caz, pentru infracțiunea amnistiată se va aplica obligatoriu și prealabil legea nouă, în timp ce pentru cealaltă infracțiune instanța va alege legea penală mai favorabilă, care în concret ar putea fi legea veche. Din nou, nu este o combinare de dispoziții contrară principiului aplicării globale, căci aplicarea legii noi în privința primei fapte nu este consecința alegerii făcute de judecător, ci a caracterului obligatoriu al amnistiei. Trebuie să precizăm însă că soluția preconizată nu operează în cazul celorlalte cauze de înlăturare a răspunderii penale (prescripție, plângere etc.), a căror incidență se analizează în contextul art. 5 C.pen. (modificarea condițiilor de tragere la răspun­dere).

20. Un ultim aspect asupra căruia dorim să ne oprim în aceste rânduri privește stabilirea faptului dacă aplicarea globală a legii penale mai favorabile impune o alegere unitară a legii mai favorabile aplicabile tuturor inculpaților dintr‑o cauză sau se raportează distinct la fiecare dintre ei. Cum determinarea legii penale mai favorabile se face in concreto, adeseori ținând seama de situația personală a fiecărui inculpat, nu sunt posibile alegerea unei legi și aplicarea ei în privința tuturor^[27]. Spre exemplu, să presupunem că doi coautori au fost trimiși în judecată pentru comiterea unei infracțiuni pentru care legea veche prevedea o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani, iar legea nouă pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda. În acest caz, dacă pentru unul dintre coautori instanța apreciază că este suficientă pedeapsa amenzii, în cazul său va fi mai favorabilă legea nouă. În schimb, pentru celălalt coautor, pentru care instanța apreciază că este necesară o pedeapsă privativă de libertate, va fi mai favorabilă legea veche. Așadar, apare ca evident faptul că aplicarea, în cazul oricăruia dintre ei, a legii penale alese ca fiind mai favorabilă în cazul celuilalt nu ar face decât să îi agraveze situația în raport de ceea ce s‑ar fi întâmplat dacă ar fi fost judecat singur.

21. Ne mai putem întreba dacă soluția rămâne aplicabilă și în cazul în care avem o participație în sens restrâns sau dacă, dimpotrivă, de această dată legea aleasă ca fiind mai favorabilă în cazul autorului va fi aplicată și complicelui în temeiul principiului accesorietății participației. După părerea noastră, alegerea legii penale mai favorabile trebuie să se facă și de această dată în raport de fiecare inculpat în parte, pe baza criteriilor generale care guvernează această alegere, independent de calitatea de autor sau participant. Elementele care particularizează situația unui participant (o periculozitate mai redusă sau mai accentuată, gradul de implicare în comiterea faptei, retragerea plângerii prealabile în privința lui etc.) și care pot influența alegerea legii penale mai favorabile sunt asimilabile unor circumstanțe personale subiective care pot determina, chiar în absența unei succesiuni de legi în timp, stabilirea pedepsei în limite legale diferite, prin derogare de la regula instituită prin art. 49 C.pen. 

§4. În loc de concluzii…

Această trecere în revistă a principalelor consecințe ale schimbării mecanismului de evaluare a legii penale mai favorabile nu are pretenția de a fi exhaustivă și nici nu își propune să se constituie într‑o evaluare a efectelor respectivei schimbări, evaluare în privința căreia am putea fi acuzați de subiectivitate. Sperăm totuși ca prin aceste rânduri să fi reușit să ajutăm la deslușirea și corecta înțelegere a ceea ce înseamnă aplicarea globală a legii penale mai favorabile, dincolo de opțiunea per­sonală pentru un sistem sau altul…

Note de subsol

^[1] Cas. II, dec. nr. 169 din 20 apr. 1881, în G. Bădulescu, G. Ionescu, Codul penal adnotat cu jurisprudență și doctrină română și franceză, Ed. Ziarului Curierul judiciar, București, 1911, p. 7 (nr. 7). În același sens, Cas. II, dec. nr. 503/1874, în P. Pastion, M.I. Papadopolu, Codul penal adnotat, Ed. Librăriei Socec, București, 1922, p. 12.

^[2] Cas. II, dec. nr. 2154/1937, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 23 (nr. 48).

^[3] Cas. II, dec. nr. 4021/1938, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, op. cit., p. 21, nr. 40. În același sens, Cas. II, dec. nr. 677/1938, apud N.T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p. 272. În opinia instanței supreme, „faptul că inculpații au fost pedepsiți prin aplicarea dispozițiunilor din Codul penal anterior nu putea să împiedice aplicarea dispozițiunei de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituțiune care funcționează independent”.

^[4] Cas. II, dec. nr. 4486/1940, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, op. cit., p. 27.

^[5] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 939/1969, apud V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 102.

^[6] Trib. Suprem, s. pen., dec nr. 4044/1970, în C.D. 1970, p. 275.

^[7] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1802/1971, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de prac­tică judiciară în materie penală pe anii 1969‑1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 362.

^[8] Cu un alt prilej am realizat o prezentare mai detaliată a opiniilor exprimate în doctrina perioadei pe această temă, opinii pe care le trecem în revistă în rândurile ce urmează. A se vedea F. Streteanu, Considerații privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe, http://www.juridice.ro/317849/consideratii‑privind‑aplicarea‑legii‑penale‑mai‑favorabile‑in‑cazul‑legilor‑complexe.html.

^[9] Tr. Pop, Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 121.

^[10] V. Dongoroz, Comentare, în C.G. Rătescu, H. Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ș.a., Codul penal „Regele Carol II” adnotat, vol. I, Ed. Librăriei Socec, București, 1937, p. 10.

^[11] A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 132‑133.

^[12] N.T. Buzea, op. cit., p. 272.

^[13] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 139.

^[14] G. Antoniu, Comentariu (nr. 16), în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, p. 37. În același sens, a se vedea și comentariul din T. Vasiliu ș.a., Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, vol. I, București, 1972, p. 66.

^[15] A se vedea V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 89.

^[16] A se vedea F. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 366 și urm.; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 283 și urm.

^[17] M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014.

^[18] M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

^[19] F. Streteanu, Aplicarea în timp a deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în C.D.P. nr. 1/2015, p. 126‑127.

^[20] Așa cum reține Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 2/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dintre Curțile de Apel, doar judecătorii Secției a II‑a de la Curtea de Apel București au opinat că legea mai favorabilă trebuie aplicată global, toate celelalte Curți de Apel (cu excepția celor de la Timișoara, Iași și Oradea, care nu au comunicat un punct de vedere) exprimându‑se în sensul că legea penală mai favorabilă urmează a fi aplicată în raport de instituțiile autonome.

^[21] A se vedea Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Comple­tul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016).

^[22] Se observă că soluția este diferită de cea la care s‑ar fi ajuns dacă infracțiunile concurente erau judecate împreună, caz în care instanța nu ar fi putut să individualizeze pedeapsa potrivit unei legi în cazul unei infracțiuni și potrivit altei legi în cazul celeilalte. Acesta este însă unul dintre neajunsurile inerente sistemului aplicării globale a legii mai favorabile.

^[23] Problema a făcut și obiectul unei solicitări de dezlegare a unei chestiuni de drept, respinsă însă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 15 din 8 iunie 2016 (M. Of. nr. 550 din 21 iulie 2016). Cu toate acestea, în considerentele deciziei, Curtea arată că, „chiar dacă pentru una din infracțiunile ce face obiectul concursului s‑a stabilit o lege penală mai favorabilă și s‑a aplicat o pedeapsă printr‑o hotărâre anterioară rămasă definitivă, aceasta nu are relevanță pentru stabilirea globală a legii penale mai favorabile în prezenta cauză. Analiza legii penale mai favorabile trebuie realizată în cauza dedusă judecății, ca atare, ea trebuie să vizeze instituțiile incidente în respectiva cauză (sta­bilirea unei pedepse pentru infracțiunea dedusă judecății și regimul sancționator al concursului de infracțiuni)”.

^[24] Decizia Curții Constituționale nr. 214 din 16 iunie 1997 (M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997).

^[25] M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

^[26] Spre exemplu, reglementarea din art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 referitoare la obligativitatea aplicării legii vechi cu privire la anularea suspendării condiționate era determinată de faptul că această formă de suspendare nu se mai regăsea în legea nouă.

^[27] În același sens, a se vedea Minuta întâlnirii procurorilor șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor de pe lângă tribunale, 14‑15 mai 2015, p. 26, disponibilă pe www.inm‑lex.ro.