Aspecte de jurisprudenţă în legătură cu simulaţia

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 946-962.

Introducere

Privită ca excepţie aparentă de la relativitatea efectelor actului juridic^[1] sau ca excepţie de la opozabilitatea efectelor actului secret faţă de terţi^[2], ori ca formă de manifestare a aparenţei în drept^[3], simulaţia îşi găseşte, în noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1289-1294, o reglementare mai amplă decât cea consacrată acestei instituţii în vechiul Cod, în care un singur articol (1175) stabilea conţinutul şi efectele acestei instituţii.

În contextul unei reglementări atât de lapidare, cum a fost cea anterioară, a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina dezvoltării, teoretice şi practice, a aspectelor relative la manifestarea acestei instituţii, preluate, în principiu, în textele noului Cod civil.

Prezentul material îşi propune să prezinte câteva aspecte ale simulaţiei, aşa cum şi-au găsit ele reflectare şi dezlegare în jurisprudenţa instanţei supreme.

§1. Proba actului secret în relaţia dintre părţi. Simulaţia sub forma actului fictiv. Acordul simulatoriu

În privinţa caracterului fictiv al unei tranzacţii între soţi, consfinţită printr-o hotărâre judecătorească (tranzacţie asupra căreia părţile ar fi trebuit să revină şi să o revoce la momentul promovării acţiunii de partaj, astfel încât bunul, obiect al acesteia, să fie inclus în masa partajabilă), s-a reţinut în practica instanţei supreme că este posibilă dovedirea caracterului simulat, în forma fictivităţii, acţiunea în simulaţie fiind şi la îndemâna părţilor actului secret, nu doar la îndemâna terţilor prejudiciaţi prin încheierea unui astfel de act.

Astfel, instanţa supremă a statuat că, pornind de la principiul potrivit căruia, în materia actelor juridice, prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor, înseamnă că acţiunea în simulaţie este deschisă şi părţilor, pentru că numai urmare a devoalării actului secret, care exprimă voinţa lor reală, partea interesată poate pretinde celeilalte părţi să-şi respecte obligaţia asumată^[4].

Sub aspect probatoriu, s-a apreciat, conform speţei menţionate, că dovada actului secret (despre care s-a afirmat că a fost încheiat doar verbal) poate fi făcută inclusiv cu martori şi interogatoriu, câtă vreme dispoziţiile referitoare la imposibilitatea preconstituirii înscrisului (conţinute de art. 1198 C. civ. 1864, incident materiei, faţă de data afirmată a tranzacţiei) vizează şi imposibilitatea morală a unei asemenea preconstituiri, dată, în cauză, de faptul că „reclamantul a fost căsătorit cu pârâta aproape 40 de ani”.

Din acest punct de vedere, subliniem că, potrivit noilor dispoziţii în materie (art. 1292 C. civ.), părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.

Aceasta nu înseamnă însă că nu ar mai fi incidente dispoziţiile referitoare la imposibilitatea preconstituirii (materiale sau morale) a înscrisului, care trebuie văzute incidente în continuarea sau în completarea normei anterior menţionate, situaţie în care devine posibilă dovedirea simulaţiei (a actului secret) inclusiv prin administrarea probei testimoniale [conform art. 309 alin. (4) pct. 1 C.proc. civ.].

De asemenea, cu privire la simulaţia sub forma fictivităţii, s-a apreciat^[5] că nu există act secret şi act public, ci doar actul public şi acordul simulatoriu, adică „manifestarea de voinţă a părţilor, în sensul că actul public nu există”, ceea ce înseamnă că, în astfel de situaţii, „ce trebuie dovedit este tocmai acordul simulatoriu, anterior sau concomitent actului public”.

În mod asemănător speţei indicate, în doctrina însoţind vechea reglementare, s-a exprimat opinia că „ceea ce există în orice fel de simulaţie este acordul simulatoriu, care nu se confundă, însă, cu actul secret^[6] şi că „esenţiale şi definitorii pentru simulaţie sunt acordul simulatoriu şi actul aparent, actul secret, atunci când există, fiind inclus sau însoţind acordul simulatoriu^[7].

Într-o opinie^[8] ce aduce nuanţe în legătură cu structura operaţiunii juridice a simulaţiei, s-a identificat, în conţinutul actului juridic secret, denumit act secret lato sensu, existenţa a două manifestări de voinţă, respectiv: acordul simulatoriu, care este convenţia secretă, exprimând voinţa, intenţia de a simula, adică de a crea aparenţa unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt sau, în orice caz, sunt total sau parţial diferite de cele reale, pe care le disimulează, şi actul juridic secret stricto sensu, care ar fi distinct de acordul simulatoriu şi poate să lipsească (de exemplu, atunci când actul public este fictiv) iar, atunci când există, conturează adevăratele raporturi juridice dintre părţi (în cazul actelor deghizate total sau parţial sau al interpunerii de persoane).

Contrar celor arătate anterior, nu credem că acordul simulatoriu trebuie analizat şi demonstrat distinct, ca fiind altceva decât actul secret, cel care, în relaţia dintre părţi, trebuie să consemneze, în această ipoteză, a fictivităţii, faptul că actul public nu corespunde voinţei reale a părţilor, că el disimulează realitatea şi că, în fapt, nu există convenţia concretizată în actul public.

Dimpotrivă, înţeleasă altfel structura simulaţiei în această ipoteză, a fictivităţii actului public^[9], nu ar face decât să îngreuneze probaţiunea dacă, separat de actul secret care consemnează intenţia reală a părţilor (în sensul că actul public nu există în realitate), s-ar mai solicita şi demonstrarea unui acord simulatoriu, de sine-stătător, anterior sau concomitent actului secret^[10].

Or, ceea ce trebuie să prevaleze, în relaţia dintre părţi, este manifestarea de voinţă reală, suficient demonstrată prin întocmirea actului secret care încorporează sau absoarbe acel acord simulatoriu, nefiind necesar a fi identificat şi demonstrat distinct pe plan probator^[11].

În opinia doctrinară^[12] care a disociat actul juridic secret în acord simulatoriu şi act juridic secret stricto sensu, s-a admis totuşi că, în calitate de „instrumentum probationis, ele pot să fie consemnate în acelaşi înscris secret” şi că se poate spune că „acordul simulatoriu este inclus în actul secret lato sensu”.

Considerăm că actul secret trebuie să încorporeze, ca regulă, acordul simulatoriu, pentru că, atunci când actul secret ar fi urmat de un act public al aceloraşi părţi (sau încheiat cu un terţ, în ipoteza interpunerii de persoane), la care nu se face referire în actul secret, avem de-a face nu cu o simulaţie (care să fie dovedită ca atare, printr-un acord simulatoriu distinct), ci cu două acte juridice de sine-stătătoare, ultimul fiind modificator al primului şi, ca atare, cel care îşi va produce efectele juridice.^[13]

În cazul fictivităţii, acordul simulatoriu nu trebuie privit ca un act juridic sau o manifestare de voinţă de sine stătătoare, cea care ar face posibilă relaţia dintre actul secret şi actul public; el este inclus în actul secret, iar încheierea actului public este consecinţa perfectării anterioare (sau concomitente) a actului secret^[14].

Faptul că, în această ipoteză, a fictivităţii actului public, nu există un act juridic real care să producă efecte între părţi nu înseamnă că nu se încheie un act secret stricto sensu, în accepţiunea proprie^[15] (ca manifestare de voinţă a părţilor făcută cu intenţia de a disimula realitatea, adică de a da naştere unor raporturi juridice, chiar dacă ele există doar la nivelul aparenţei, faţă de terţi)^[16].

Altminteri, în ipoteza în care există un act secret, care nu ar conţine şi acordul simulatoriu, acest act secret, în măsura în care ar fi urmat de un act public, nu ar corespunde operaţiunii simulaţiei, ci, aşa cum am menţionat deja, situaţiei în care suntem în prezenţa a două acte juridice, ambele corespunzând voinţei părţilor la momentul perfectării lor (eventual, actul public modificând elemente ale actului secret, dar nu disimulându-l, ci reprezentând voinţa ulterioară, modificatoare a celei iniţiale).

În noua reglementare (art. 1293 C. civ.), acordul simulatoriu este prevăzut distinct doar pentru ipoteza actelor juridice unilaterale „destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său”^[17].

Este vorba, aşadar, despre instituirea expresă a necesităţii existenţei acordului simulatoriu în situaţia actelor juridice unilaterale supuse comunicării, adică a acelor acte care produc efecte juridice în măsura în care sunt aduse la cunoştinţa destinatarului, dat fiind faptul că ele constituie, modifică sau sting un drept al acestuia^[18].

Având în vedere regimul juridic al acestor acte (care devin efective doar în măsura în care a avut loc comunicarea şi aceasta a ajuns la destinatar)^[19], este firesc ca ele să poată avea caracter simulat doar în condiţiile în care destinatarul actului – asupra căruia se vor produce efectele manifestării de voinţă ale emitentului – are cunoştinţă despre existenţa intenţiei simulatorii, iar aceasta presupune acordul simulatoriu între emitent şi destinatar^[20].

În doctrina recentă, ulterioară adoptării noului Cod civil, s-a acceptat că acordul simulatoriu nu trebuie văzut ca element distinct de actul secret (ci ca fiind încorporat în acesta), de vreme ce s-a afirmat că, „subînţeles în cuprinsul oricărei operaţiuni menite să realizeze o simulaţie, acordul simulatoriu reprezintă tocmai convenţia părţilor prin care acestea se înţeleg să încheie un act care să nu corespundă întru totul realităţii înţelegerilor dintre ele”^[21] şi că „uneori actul secret conţine numai acordul simulatoriu: atunci când actul public este fictiv, adică este anihilat complet de cel secret care nu prevede decât inexistenţa, caracterul simulat la celui dintâi”^[22].

§2. Actul secret. Necesitatea ca analiza instanţei să vizeze natura juridică a acestuia, astfel cum a fost invocată de părţi

Instanţa de judecată trebuie să procedeze la analiza actului secret din perspectiva calificării juridice invocate de către părţi, pentru că acesta, reprezentând, în accepţiunea lor, cel care concretizează adevărata voinţă, ar fi singurul care, în contextul declarării simulaţiei, ar fi apt să producă efectele juridice avute în vedere la momentul încheierii respectivului act.

De aceea, instanţa supremă a constatat^[23] ca fiind nelegală soluţia instanţei de apel care a dat convenţiei invocate de către reclamanţi, ca reprezentând actul secret ce exprimă voinţa reală a părţilor, o calificare juridică diferită faţă de cea susţinută prin cererea de chemare în judecată şi, ulterior, prin cererea de apel. În concret, reclamanţii au susţinut că au încheiat cu pârâtul (în mod real, dar secret) un contract de comision, în timp ce instanţa de apel a recalificat respectivul act ca fiind un mandat cu titlu oneros^[24].

§3. Simulaţie prin interpunere de persoane. Pronunţarea nulităţii actului simulat pentru încălcarea unei interdicţii legale de dobândire a unui imobil teren. Depăşirea cadrului procesual al învestirii instanţei

Învestită cu o speţă în care s-a pus problema simulaţiei prin interpunere de persoane^[25], Înalta Curte a constatat că, după ce a reţinut caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în anul 2010, cu privire la un imobil-construcţie şi teren, instanţa de apel a pronunţat şi nulitatea parţială a respectivului contract, dat fiind faptul că dobânditorul bunului era cetăţean italian şi, astfel, intra sub incidenţa dispoziţiei art. 4 din Legea nr. 312/2005, care interzicea cetăţenilor străini să dobândească, la acel moment, terenuri pe teritoriul României. S-a apreciat, de către instanţa de apel, că din cauza interdicţiei legale a fost încheiat actul simulat public, întrucât părţile actului secret au dorit să ascundă intenţia de fraudare a legii. Astfel fiind, s-a constatat simulaţia pentru întregul act (referitor la casă şi teren), dar s-a dispus invalidarea (nulitatea) lui doar în partea referitoare la teren.

Soluţia asupra nulităţii contractului simulat, astfel pronunţată, a fost găsită nelegală de către instanţa supremă, învestită cu judecata recursului, în contextul în care „niciuna dintre părţile cauzei nu a invocat o asemenea sancţiune, prin formularea unei cereri sau prin invocarea unei excepţii procesuale de fond având un astfel de obiect şi nici nu a fost invocată din oficiu de către instanţă, cu respectarea regimului de invocare şi soluţionare a unei asemenea sancţiuni de drept material”.

De aceea, s-a reţinut că „părţile, şi îndeosebi reclamantul, au fost puse în situaţia de a nu-şi putea prezenta poziţia şi în imposibilitate de a-şi face apărări” (reclamantul invocând pe calea recursului, raportat la soluţia din apel, consolidarea dreptului său de proprietate şi asupra terenului, ca urmare a dobândirii rezidenţei permanente, fiind înregistrat fiscal pe teritoriul României, ceea ce i-ar permite, în condiţii de egalitate juridică, să solicite dobândirea dreptului de proprietate şi asupra terenului care a făcut obiectul contractului simulat). Or, asemenea apărări „n-au putut fi invocate în faţa instanţei devolutive de control judiciar faţă de maniera, neprocedurală, în care a realizat analiza cauzei, subsecvent constatării simulaţiei actului de vânzare”.

Speţa menţionată pune problema sancţiunii care poate interveni atunci când actul secret nu respectă condiţiile de fond ale încheierii sale valabile.

Sub acest aspect, deşi noile dispoziţii legale (art. 1289 C. civ.) consacră aşa-numita neutralitate a simulaţiei^[26], în sensul că simpla intenţie a părţilor de a disimula realitatea nu trebuie sancţionată, părţile având posibilitatea de a păstra secret actul lor faţă de terţi, iar acesta să fie producător de efecte juridice în relaţia dintre ele şi, respectiv, în raport cu succesorii lor universali sau cu titlu universal, în acelaşi timp, un asemenea act, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea lui valabilă^[27].

Altfel spus, deşi recunoscut dreptul de a disimula realitatea, acesta trebuie exercitat cu bună-credinţă şi, totodată, cu respectarea imperativelor legii întrucât urmărirea unor scopuri ilicite nu poate aşeza actul simulat la adăpostul sancţiunii nulităţii^[28].

§4. Actul public încheiat sub forma unui act autentic de vânzare-cumpărare. Posibilitatea dovedirii caracterului simulat, prin orice mijloc de probă, în contra actului autentic de către terţ (succesorul universal al înstrăinătorului care a susţinut existenţa unei donaţii deghizate sub forma actului oneros, de natură a-i afecta drepturile, în calitate de moştenitor rezervatar). Categoria de terţi şi proba caracterului simulat de către terţi

Susţinerea recurentului, potrivit căreia asupra înscrisului autentic care a consemnat o vânzare-cumpărare nu putea fi primită dovada contrară întrucât se încălcau regulile referitoare la forţa probantă a înscrisului autentic – însoţit de prezumţia de autenticitate şi validitate până la momentul înscrierii în fals – nu a fost primită de către instanţa supremă, învestită cu soluţionarea cererii de recurs^[29].

Aceasta, întrucât pe de o parte, consemnarea preţului vânzării nu s-a făcut urmare a unei constatări personale a notarului public, ci pe baza declaraţiei părţilor în sensul că preţul a fost primit până la semnarea actului, aşa încât se impunea analiza necesară, la stabilirea puterii doveditoare a înscrisului autentic între menţiunile ce reprezintă constatări personale ale notarului, făcute prin propriile simţuri (cum sunt cele referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a acestora sau luarea consimţământului) care fac dovada deplină, neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, şi menţiunile care privesc declaraţiile părţilor, făcute în faţa notarului, dar a căror veridicitate nu poate fi verificată de acesta şi care fac dovada până la proba contrară.

Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanta, fiind terţ faţă de contractul autentic, ea nu este ţinută de regulile de probaţiune prevăzute pentru actul juridic întrucât, raportat la aceasta, contractul are valoarea unui fapt juridic.

De asemenea, s-a constatat că inexistenţa unui alt înscris, în afara actului autentic, care să demonstreze existenţa altei înţelegeri faţă de cea consemnată în actul public şi autentic, nu reprezintă un impediment pentru dovedirea simulaţiei. Aceasta întrucât în construcţia juridică a simulaţiei nu este necesar ca actul secret să fie concretizat într-un înscris, fiind suficient ca acesta să existe în sens de operaţiune juridică reală care produce adevăratele efecte între părţile contractante. În acelaşi timp, imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului a fost dată de existenţa raporturilor de rudenie dintre părţi.

Conform speţei menţionate, s-a pus şi problema noţiunii specifice a terţilor în materia simulaţiei, succesorul universal fiind inclus în această categorie, câtă vreme operaţiunea simulată era, conform susţinerilor acestuia, de natură să-l prejudicieze, întrucât, sub aparenţa unei vânzări-cumpărări, a fost încheiată, în realitate, o donaţie deghizată, aptă să-i afecteze drepturile de moştenitor rezervatar al înstrăinătorului bunului^[30].

Într-o asemenea ipoteză, în doctrină s-a spus^[31] că „moştenitorul suferă una dintre cele mai interesante metamorfoze juridice, din succesor al părţii, asimilat acesteia, obligat să respecte stipulaţiile actului secret, devine terţ faţă de simulaţie, adică intră în categoria celor faţă de care actul secret nu produce niciun efect, fiindu-i inopozabil.

Acest lucru este posibil ori de câte ori succesorul universal sau cu titlu universal invocă nesocotirea, încălcarea unui drept propriu (născut în persoana sa) ca efect al simulaţiei, iar nu atunci când se prevalează de un drept al autorului său care i-ar fi fost transmis în virtutea calităţii sale de succesor al acestuia (când ar rămâne asimilat calităţii de parte a actului juridic, suportând relativitatea efectelor sale).

În acest sens, dispoziţiile art. 1289 C. civ. stipulează că actul secret produce efecte numai între părţi şi dacă, din natura contractului ori din stipulaţia părţilor, nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

Aşadar, atunci când natura actului este una aptă să fraudeze drepturile acestor succesori (cum se întâmplă atunci când donaţia este deghizată în vânzare pentru a face actul inatacabil şi, astfel, a atrage imposibilitatea solicitării reducţiunii liberalităţii excesive care afectează rezerva succesorală), ei au posibilitatea să invoce inopozabilitatea (sau lipsa relativităţii efectelor actului secret) ieşind din categoria părţilor şi intrând în cea a terţilor, cu regimul specific al modalităţii în care se repercutează efectele unui act juridic faţă de aceştia din urmă.

Ca atare, consecinţa este cea prevăzută de art. 1290 alin. (2) C. civ., conform căruia „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”.

Dar, spre deosebire de terţii obişnuiţi^[32], care trebuie să se întemeieze cu bună-credinţă pe aparenţa creată de actul public, pentru a putea invoca inopozabilitatea actului secret, cealaltă categorie a terţilor, specifică materiei simulaţiei, nu este ţinută să facă dovada bunei-credinţe (adică, a necunoaşterii actului secret) pentru a invoca inopozabilitatea ori de câte ori este vorba despre valorificarea unui drept propriu al acestora (ca în ipoteza moştenitorilor rezervatari, care îşi apără rezerva afectată prin operaţiunea simulaţiei atunci când este deghizată o liberalitate excesivă sub forma unui act cu titlu oneros), iar nu de unul născut din simulaţie^[33].

În acest caz, dreptul de a ataca actul secret nu se întemeiază pe aparenţa creată de simulaţie, ci este unul propriu, protejat de alte dispoziţii legale decât cele care guvernează materia simulaţiei^[34].

§5. Simulaţie prin deghizarea naturii juridice a actului. Promisiune de vânzare-cumpărare care să deghizeze un contract de împrumut cu dobândă superioară celei prevăzute de O.G. nr. 13/2011

În speţă^[35], s-a reţinut că reclamanta nu a reuşit să facă dovada că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea de a încheia o promisiune de vânzare-cumpărare, ci de a disimula un contract de împrumut cu dobândă cămătărească, garantat cu o ipotecă.

S-a constatat de către instanţă că aspectele relevate, potrivit cărora în conţinutul promisiunii de vânzare-cumpărare s-a instituit o condiţie rezolutorie imposibilă (încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare într-o zi de duminică, zi nelucrătoare), coroborate cu stipularea clauzei de răzgândire exclusiv în favoarea promitentului-vânzător, prin reglementarea dreptului de denunţare unilaterală a antecontractului şi a obligaţiei de restituire a avansului până la un anumit termen, constituie, în realitate, modalităţi de exteriorizare a voinţei părţilor, fără consecinţele pretinse în legătură cu simulaţia. Nu s-a demonstrat că, în realitate, voinţa părţilor nu corespundea actului public, nefăcând-se dovada unei intenţii ascunse la data întocmirii acestuia, respectiv aceea de a disimula un împrumut cu dobândă cămătărească. Dimpotrivă, datele speţei au condus la concluzia că, ulterior încasării preţului convenit în promisiunea de vânzare-cumpărare, reclamanta s-a răzgândit şi nu a mai dorit să încheie contractul în formă autentică. Aceasta, deşi anterior ceruse radierea din cartea funciară a unui contract de închiriere încheiat în favoarea unei societăţi, pentru a nu se constitui impediment la încheierea contractului autentic, a solicitat eliberarea extrasului de carte funciară pentru încheierea contractului autentic de vânzare şi blocarea cărţii funciare a imobilului.

În acest context, nu s-a putut analiza nici incidenţa Legii nr. 216/2011, care interzice împrumutul cu dobândă mai mare decât cea prevăzută de actele normative în materie, câtă vreme intenţia reală a părţilor, reflectată în actul public, a fost aceea de vânzare a bunului litigios şi nu de împrumut.

La fel, a fost înlăturată susţinerea potrivit căreia valoarea stipulată drept preţ al obligaţiei de înstrăinare reprezintă un element al simulaţiei cu caracter ilicit, întrucât ar fi, în realitate, „suma rezultată din adiţionarea capitalului împrumutat şi a cuantumului cametei percepute de intimat, demonstrând disproporţia dintre valoarea imobilului declarată în antecontract şi valoarea de piaţă a imobilului”.

Pe acest aspect, instanţa a reţinut că între părţi s-a purtat un litigiu având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, pe baza promisiunii de vânzare-cumpărare deduse judecăţii şi în prezenta cauză, acţiunea fiind admisă prin hotărâre definitivă.

Or, cu acea ocazie s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare, unul din elementele de validitate fiind şi preţul serios, aşa încât verificările jurisdicţionale ale instanţei anterioare sunt opozabile reclamantei care nu le mai poate contesta, neputând pretinde că preţul este neserios sau că reprezintă contravaloarea unei alte prestaţii (dedusă dintr-un act juridic având o altă valoare)^[36].

§6. Dovada simulaţiei în situaţia în care actul secret invocat este un act unilateral. Necesitatea dovedirii acordului simulatoriu

În ce priveşte aptitudinea actului juridic unilateral de a constitui act secret în cadrul operaţiunii simulaţiei (în speţă, s-a pretins că prin declaraţie olografă cumpărătorul din actul public recunoştea că vânzarea este fictivă şi că imobilul rămâne proprietatea vânzătorilor), instanţa supremă a reţinut^[37] că, de principiu, nu este exclusă posibilitatea ca un astfel de act să intre în structura simulaţiei, dar sub rezerva de a se face dovada acordului simulatoriu, ca act bilateral.

De aceea, s-a apreciat că este necesară o analiză distinctă în legătură cu acest acord simulatoriu (animus simulandi), nefiind suficient să se constate existenţa unui act secret provenit de la una dintre părţile operaţiunii simulatorii pretinse a fi avut loc. Aceasta întrucât îndeplinirea condiţiilor simulaţiei presupune examinarea, ca acte juridice distincte (negotia iuris) a actului juridic public şi a actului juridic secret lato sensu, acesta cuprinzând, la rândul său, două manifestări de voinţă, acordul simulatoriu şi actul secret stricto sensu.

Speţa menţionată şi-a găsit rezolvare în drept, raportat la data încheierii actelor juridice cuprinse în operaţiunea simulaţiei, în contextul reglementării existente în vechiul Cod civil, fiind vorba de o contribuţie a jurisprudenţei, alături de doctrina în materie menţionată anterior^[38] în legătură cu acest acord simulatoriu, care ar fi cuprins, alături de actul secret stricto sensu, în actul juridic secret văzut lato sensu.

În noul Cod civil, necesitatea existenţei acordului simulatoriu, ca o cerinţă distinctă, de sine-stătătoare a simulaţiei, este prevăzută în mod expres în legătură cu actele juridice unilaterale supuse comunicării (art. 1293 C. civ.).

§7. Simulaţia sub forma fictivităţii. Diferenţă faţă de situaţia în care actul public este modificat printr-un act secret ulterior

Ceea ce stă la baza simulaţiei sub forma fictivităţii actului public este existenţa unui act aparent în care voinţa părţilor este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistenţa, în realitate, a convenţiei publice.

S-a statuat^[39] că această operaţiune juridică este distinctă de situaţia în care părţile încheie mai întâi un act public şi, ulterior, perfectează un act secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta, ambele contracte corespund voinţei reale a părţilor, aşa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.

Or, în cazul simulaţiei, singura producătoare de efecte juridice, în relaţia dintre părţi, este convenţia secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificaţia modificării înţelegerii iniţiale, ci a disimulării realităţii.

§8. Simulaţia prin interpunere de persoane. Mandatul fără reprezentare. Diferenţe şi similitudini de natură juridică. Necesitatea ca terţul din actul public să fi cunoscut existenţa actului secret şi să fi luat parte la acordul simulatoriu. Consecinţe asupra stabilirii cadrului procesual-pasiv

Într-o speţă^[40], în care s-a invocat existenţa simulaţiei prin interpunere de persoane şi, în acelaşi timp, mandatul fără reprezentare (întrucât la momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare, reclamanţii, cetăţeni spanioli, nu puteau dobândi proprietatea asupra terenului, dată fiind existenţa unei interdicţii legale în acest sens), instanţa supremă a procedat la analiza distincţiei care trebuie făcută între cele două instituţii juridice^[41].

Astfel, s-a subliniat că simulaţia prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulaţie relativă şi subiectivă^[42], implicând un acord simulatoriu şi existenţa a două acte juridice, cel public, cunoscut, şi altul secret, care nu distruge, în totalitate, efectele actului aparent, ci doar modifică identitatea părţilor care l-au încheiat.

Prin urmare, s-a reţinut, în considerentele deciziei, că această formă de simulaţie „presupune un acord secret, acordul simulatoriu, la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv cocontractanţii din actul secret şi cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, şi un contract public, încheiat între o parte din contractul secret şi o a treia persoană din acordul simulatoriu”^[43].

În schimb, s-a arătat că „mandatul fără reprezentare reprezintă un contract de mandat, în care mandatarul încheie în numele său, dar pe seama mandantului, actul juridic cu terţul, care nu cunoaşte că mandatarul nu lucrează în numele său. Diferenţa majoră care desparte cele două categorii de operaţiuni şi, totodată, le individualizează ca atare, constă în aceea că, la simulaţia prin interpunere de persoane, la acordul simulatoriu, în mod obligatoriu, participă toţi «actorii» implicaţi în această operaţiune, în timp ce, în cazul mandatului fără reprezentare, cocontractanţii din actul public ai mandatarului sunt străini de actul încheiat între mandant şi mandatar, neparticipând la încheierea acestui act.

De asemenea, în cazul interpunerii de persoane, ca formă a simulaţiei, prin participarea terţului contractant la încheierea acordului simulatoriu, dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse”^[44].

S-a constatat totodată că, „dacă existenţa simulaţiei este cunoscută de toate cele trei părţi, în sensul că terţul contractant ştie că încheie actul juridic public cu un interpus şi, în secret, încheie actul juridic cu adevăratul dobânditor al dreptului, atunci se poate face referire la interpunere de persoane^[45].

Dacă, însă, terţul contractant nu cunoaşte calitatea de mandatar a celui cu care contractează, considerând că este adevăratul „stăpân al afacerii”, atunci intermediarul este un prête-nom şi a lucrat în temeiul unui contract de mandat fără reprezentare”

Raportându-se la aceste distincţii, instanţa supremă a reţinut că ele se constituie în „aspecte utile şi foarte importante în soluţionarea cauzei, inclusiv în ceea ce priveşte părţile (respectiv, determinarea cadrului procesual al judecăţii, s.n.)care trebuie să stea în judecată, respectiv doar participanţii la încheierea contractului de mandat fără reprezentare sau/şi terţii contractanţi care încheie actul public cu mandatarul ascuns”^[46].

Aceasta întrucât „cunoaşterea de către terţul contractant, la momentul încheierii actului public, a existenţei mandatului fără reprezentare nu este acelaşi lucru cu participarea sa efectivă la încheierea actului secret. În acest caz, contractul de prête-nom îşi păstrează această configuraţie, numai că va produce efecte specifice faţă de terţul contractant, determinate de împrejurarea că acesta a cunoscut cătratează cu un mandatar. Întrucât mandatul fără reprezentare constituie, totuşi, o formă de simulaţie subiectivă relativă, dar alta decât veritabila simulaţie prin interpunere de persoane, efectele cunoaşterii mandatului fără reprezentare în persoana terţului, la momentul încheierii actului public, se produc tot din perspectiva efectelor simulaţiei.

Cu alte cuvinte, o astfel de persoană nu mai poate fi considerată terţ desăvârşit faţă de contractul de mandat fără reprezentare (actul ocult) şi, ca atare, în eventualitatea unui litigiu în care o altă persoană interesată îi va opune mandatul, el nu va beneficia de protecţia pe care i-o oferă art. 1175 C. civ. 1864, în sensul de a invoca inopozabilitatea actului secret (a mandatului fără reprezentare), cu privire la care, cunoscându-l, trebuie să-i accepte consecinţele.”^[47]

Ca atare, s-a concluzionat că „disputa judiciară în caz de neexecutare a obligaţiilor derivând dintr-un contract, cum este şi cel de mandat fără reprezentare, are loc doar între părţile contractului, terţul urmând să fie atras în proces doar dacă există un interes al părţilor contractante sau al altor persoane, care vor să-i opună actul secret. Prin urmare, participarea terţului în proces nu este obligatorie şi nu configurează, astfel, un litisconsorţiu pasiv obligatoriu, în sensul art. 59 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii cererii în condiţiile art. 78 alin. (2) din acelaşi cod”^[48].

S-a arătat şi că mandatul fără reprezentare, alături de simulaţia prin interpunerea de persoane, constituie o formă de simulaţie relativă subiectivă, fără să-şi piardă, însă, caracterizarea primară de varietate a contractului de mandat^[49], iar o asemenea calificare juridică „are importanţă prin prisma cerinţelor ce trebuie îndeplinite pentru a se devoala actul secret, condiţie absolut necesară pentru încetarea simulaţiei, şi pentru ca, ulterior, să se poată solicita executarea obligaţiilor în baza actului ocult, dar şi în ceea ce priveşte stabilirea corectă a cadrului procesual, din perspectiva părţilor ce trebuie să figureze în această calitate în cauza dedusă judecăţii”^[50].

S-a constatat tot de către instanţa supremă că, în speţă, „reclamanţii au formulat acţiune în declararea simulaţiei, expunând mecanismul juridic al mandatului fără reprezentare (…), nesusţinând niciun moment că, la încheierea actului secret (mandatul fără reprezentare), ar fi participat şi vânzătorii din contractul autentificat, ci doar că au fost notificaţi despre existenţa actului ocult, pe care l-au cunoscut, cel mai târziu, la perfectarea actului public. De asemenea, actul secret a fost conceput, conform celor arătate de reclamanţi, ca un mandat fără reprezentare, iar cunoaşterea acestui act de către vânzători nu îl transformă într-un alt act juridic, diferit de cel stabilit prin acordul de voinţă al părţilor contractului de mandat fără reprezentare. 

De aceea – s-a concluzionat – că, întrucât disputa judiciară avea la bază neexecutarea obligaţiilor derivate din contractul de mandat fără reprezentare, atragerea vânzătorilor din actul public în procesul de faţă nu era necesară”^[51].

În ceea ce priveşte contractul încheiat între părţile litigiului, s-a arătat „că acesta constituia un mandat fără reprezentare afectat de o condiţie suspensivă (a posibilităţii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor – terenuri de către cetăţeni străini din perspectiva aderării României la U.E.) a cărei îndeplinire generează pentru mandatar, pârâtul din proces, obligaţia de executare a contractului, iar, în caz de refuz, posibilitatea, pentru reclamanţi, de a obţine în favoarea lor o hotărâre care să ţină loc de act autentic de transfer al dreptului de proprietate asupra terenului în cota pretinsă.”^[52]

Totodată, s-a reţinut că „operaţiunea juridică propusă de reclamanţi nu are nimic ilicit în intenţia părţilor de a li se transfera proprietatea asupra terenului atunci când legea română o va permite (modificare legislativă realizată prin adoptarea Legii nr. 312/2005 şi aderarea României la Uniunea Europeană la 1.01.2007) şi nimic ilicit nici în scopul apelării la un astfel de mecanism, şi anume prezervarea unui preţ mai mic al bunului, în condiţiile în care reclamanţii au susţinut că l-au şi plătit integral până la momentul autentificării contractului, în anul 2004.”^[53]

§9. Disimularea raporturilor juridice procesuale

Există posibilitatea ca nu doar raporturile de drept material/ substanţial să fie disimulate, ci şi cele procesuale, astfel încât hotărârea pronunţată să nu reprezinte realitatea raporturilor juridice dintre părţi.

Aceasta întrucât este posibil ca, anterior sesizării instanţei, părţile să convină asupra raporturilor juridice dintre ele (acordul simulatoriu), iar hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să nu reprezinte realitatea raporturilor juridice dintre acestea şi să consfinţească, de exemplu, o înţelegere care nu corespunde voinţei reale a părţilor.

În astfel de situaţii, hotărârea nu poate fi opusă cu efectul lucrului judecat nici măcar în relaţia dintre părţi, care vor putea demonstra existenţa simulaţiei (respectiv, faptul că hotărârea, care reprezintă actul public, exprimă altceva decât realitatea raporturilor juridice dintre părţi, aşa cum a fost ea consfinţită într-un act secret)^[54].

Aceasta întrucât, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicţionale proprii ale instanţei, bazate pe analiza probelor administrate şi pe dezbaterile contradictorii ale părţilor în cadrul procesului.

Or, atunci când hotărârea nu face decât să ia act de o convenţie încheiată anterior de părţi şi să dea forma de act autentic acesteia sau atunci când consfinţeşte o tranzacţie încheiată, lipsesc astfel de fundamente ale autorităţii de lucru judecat, iar imposibilitatea reluării litigiului în asemenea ipoteze este dată nu de exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae, adică de efectul convenţiei consemnate în hotărârea judecătorească^[55].

Posibilitatea simulării procesului civil, recunoscută în doctrină şi jurisprudenţă, a fost pusă în legătură cu cauza acţiunii^[56] (care trebuie să fie reală, licită şi morală), în sensul în care dacă părţile nu urmăresc, în realitate, scopul propriu al acţiunii pe care au intentat-o, ci, dimpotrivă, acţionează în temeiul unui acord secret între ele, înseamnă că vizează un alt rezultat decât cel specific acţiunii cu care au sesizat instanţa, astfel încât procesul este simulat^[57].

Totuşi, spre deosebire de situaţia obişnuită, în care se disimulează raporturi de drept material/ substanţial, trebuie subliniat că ceea ce este supus disimulării în ipoteza procesului civil sau face obiect al simulaţiei, nu este hotărârea judecătorească, în sine, care ar putea fi identificată ca reprezentând actul public, ostensibil, cel care urmează să producă efecte faţă de terţi, ci existenţa a înseşi raporturilor litigioase dintre părţi. În realitate, hotărârea, deşi are o existenţă reală, pune capăt unui proces simulat.

Note de subsol

^[1] A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1980, p. 301; P.M. Cosmovici, Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 136.

^[2] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 852; C. Stătescu, Contractul, în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bîrsan, Ed. All, Bucureşti, 1995; G. Boroi, Drept civil. Partea Generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 220-221; Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 94; I.-Fl. Popa, Contractul civil, în Drept civil. Obligaţiile, de L. Pop, I.-Fl. Popa, St.I Vidu, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 178, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, p. 527-528.

^[3] Tr. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul ei în dreptul civil român modern, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1943, p. 789; Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Este omul de paie un simulant?, în R.R.D.P. nr. 2/2019, p. 175.

^[4] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 565 din 27 februarie 2020, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[5] Ibidem, decizia menţionată.

^[6] A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 393.

^[7] V. Stoica, M. Ronea, Nota II sub dec. nr. 9 din 18 februarie 1986 a fostului Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 47.

^[8] A se vedea Fl.A. Baias, Simulaţia, op. cit., p. 66-67.

^[9] Fictivitatea, s-a spus, „trebuie analizată ca o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a crea doar aparenţe înşelătoare adresate terţilor (a se vedea P. Vasilescu, Acţiunea în simulaţie – câte ceva despre neatârnarea sa juridică, în In honorem Valeriu Stoica, Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 713).

^[10] Cum s-a arătat în doctrina recentă, identificându-se acordul simulatoriu ca fiind anterior actului public şi celui secret (I.-Fl. Popa, op. cit., p. 185).

^[11] În doctrină, s-a arătat că acordul simulatoriu este reprezentarea comună a părţilor „anterioară încheierii actului public şi a actului secret, prin care părţile îşi imaginează toate manoperele prin care se va disimula adevărata relaţie dintre ele faţă de terţi” (I.-Fl. Popa, op. cit., p. 185). Aceasta înseamnă că acordul simulatoriu e văzut nu doar distinct actului secret, ci chiar premergător încheierii acestuia (iar nu doar actului public). Totuşi, autorul face referire la faptul că această condiţie, a acordului simulatoriu, „se deduce din dispoziţiile art. 1293 C. civ., care prevăd că, pentru a exista simulaţie în cazul actelor juridice unilaterale, este necesar să existe un acord între autorul actului şi destinatarul actului unilateral supus comunicării”. Aşadar, este vorba despre situaţia particulară a actelor unilaterale supuse comunicării, în privinţa cărora este reglementată această condiţie, într-un text pe care autorul îl menţionează ca „având caracter accesoriu”.

^[12] Fl.A. Baias, Simulaţia, op. cit., p. 69.

^[13] Sau poate fi vorba despre mandatul fără reprezentare, când actul public este încheiat de un terţ faţă de actul secret şi, deci, neparticipant la acordul simulatoriu.

^[14] Ca regulă, acordul simulatoriu trebuie văzut inclus în actul secret, cel care reglează raporturile juridice reale dintre părţi, arătând, în acelaşi timp, în ce fel elementele acestor raporturi juridice vor fi disimulate prin actul public. De aceea, pe plan probator, prezentarea actului secret face, de cele mai multe ori, şi dovada acordului simulatoriu sau a lui animus simulandi. Pot fi şi ipoteze în care acordul simulatoriu să aibă o existenţă de sine-stătătoare, distinctă de actul secret şi ca atare, supus probaţiunii în mod separat. De exemplu, în situaţia simulaţiei prin interpunere de persoane, când la actul secret nu participă şi interpusul din actul public, care are însă cunoştinţă de convenţia secretă şi ia parte la acordul simulatoriu, acceptând să apară ca atare în actul public. În această situaţie, deşi actul secret nu este tripartit, el este dublat de un acord simulatoriu la care participă şi terţul, făcând să subziste, astfel, simulaţia prin interpunere de persoane, în măsura în care se va demonstra existenţa, în afara actului secret şi a celui public, şi a acestui acord simulatoriu. Dacă terţul nu a luat parte la acordul simulatoriu, dar a ştiut despre el şi i-a acceptat efectele, încheind actul public în acest context, instituţia juridică de identificat este cea a mandatului fără reprezentare, considerat, în principiu, în doctrină şi jurisprudenţă, tot o formă de simulaţie, cu posibilitatea intentării acţiunii în simulaţie.

^[15] Fictivitatea nu naşte raporturi juridice complexe între simulanţi, descrise de actul juridic fictiv, ci numai simpla obligaţie de a menţine o aparenţă înşelătoare pentru terţi. A se vedea P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998, p. 144.

^[16] În sensul că, în ipoteza simulaţiei absolute, adică a actului public fictiv, lipseşte acordul simulatoriu, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., în R.D.C. nr. 7-8/1998, p. 144, unde se arată că „este de esenţa simulaţiei prin fictivitate ca acordul simulatoriu – privit ca operaţiune juridică distinctă – să nu existe. În acest caz, înstrăinarea fictivă se caracterizează printr-o cauză falsă, în sensul că lipseşte cauza imediată a acesteia, ea fiind înlocuită de cauza simulaţiei, animo simulandi.

^[17] În absenţa unei reglementări exprese în acest sens, în doctrina anterioară a fost controversată chestiunea referitoare la posibilitatea simulării actului unilateral, inclusiv pentru situaţia în care acesta era supus comunicării, considerându-se ba că „simulaţia actului juridic s-ar confunda cu inexistenţa sa” şi, deci, simulaţia ar fi un mecanism inaplicabil şi străin actului juridic unilateral, ba, dimpotrivă, că simulaţia este admisibilă, deopotrivă, la actele unilaterale, fie că sunt ori nu sunt supuse comunicării, pornindu-se de la ideea că simulaţia nu are caracter convenţional; a se vedea, pentru această controversă, Fl.A. Baias, op. cit., p. 82-83 şi doctrina acolo citată.

^[18] Conform art. 1326 C. civ.: „(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.

(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.”

^[19] De exemplu, declaraţia de rezoluţiune unilaterală a unui contract nu poate produce efecte înainte de ajungerea acesteia la destinatar. În ipoteza în care o astfel de declaraţie ar avea caracter simulat, nu ar corespunde realităţii, este necesară existenţa acordului simulatoriu între emitent şi destinatarul declaraţiei, cel asupra căruia ar urma să se producă efectele juridice ale actului unilateral.

^[20] Nu există această cerinţă legală în ipoteza actelor unilaterale nesupuse comunicării întrucât, în cazul acestora, producerea efectelor juridice are loc pe baza manifestării de voinţă a emitentului actului şi independent de cunoaşterea acestei manifestări de către destinatar, ale cărui drepturi nu sunt modificate, stinse, constituite, dar căruia îi profită (de exemplu, în ipoteza testamentului).

^[21] Fl.A. Baias, Fl.A. Boar, Simulaţia şi buna-credinţă; o contradicţie în termeni?, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 190.

^[22] Fl.A. Baias, V. Cîlţea, Este omul de paie un simulant?, în R.R.D.P. nr. 2/2019, p. 177.

^[23] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 1325 din 26 iunie 2019, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[24] Separat de aspectul de fond, al reţinerii unei naturi juridice a actului secret ca fiind alta decât cea de care s-a prevalat reclamantul (şi, deci, o altă concretizare a voinţei reale a părţilor), instanţa de recurs a constatat, în mod corect, şi o nesocotire a regulilor formale ale judecăţii, dată de schimbarea cadrului acesteia, printr-o calificare juridică efectuată de instanţa de apel în afara a ceea ce constituise obiectul judecăţii la prima instanţă, în absenţa învestirii cu critici pe acest aspect şi, de asemenea, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi, respectiv, a dreptului de apărare, prin nesupunerea chestiunii în dezbaterea părţilor.

^[25] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 1797 din 29 septembrie 2020, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[26] A se vedea, I.-Fl. Popa, op. cit., p. 186; Fl.A. Baias, Fl.A Boar, op. cit., în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 193-194.

^[27] Nu e necesar însă ca actul secret să respecte şi cerinţele de formă necesare pentru existenţa valabilă a operaţiunii simulaţiei, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 1289 alin. (2) C. civ., „contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”, ceea ce înseamnă, a contrario, că este nevoie de îndeplinirea doar a condiţiilor de fond pentru ca manifestarea reală de voinţă să fie valabilă.

^[28] Este vorba despre respectarea aşa-numitelor limite externe, dincolo de care nu există simulaţie (de exemplu, în situaţia rezervei mentale sau a neconcordanţei dintre voinţa internă şi voinţa declarată) şi, respectiv, respectarea limitelor interne, care ar fi nesocotite prin încălcarea legii şi a bunelor moravuri (Fl.A. Baias, Fl.A. Boar, op. cit., în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 194-195).

^[29] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 2009 din 13 octombrie 2020, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[30] Sunt consideraţi terţi, în materia simulaţiei, persoane care au, în mod obişnuit, calitatea de avânzi-cauză ai părţilor, respectiv succesorii cu titlu particular, inclusiv succesorii universali şi cu titlu universal, atunci când simulaţia le afectează rezerva, precum şi creditorii chirografari (în condiţiile prevăzute de art. 1290, respectiv art. 1291 C. civ.). Cu privire la noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi (în general), a se vedea M. Nicolae, op. cit., Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective, 2018, p. 499-503.

^[31] A se vedea Fl.A. Baias, op. cit., p. 156.

^[32] Potrivit art. 1290 alin. (1) C. civ.: „contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”.

^[33] Pe acest aspect, în doctrină s-a arătat că „succesorii universali şi cu titlu universal sunt asimilaţi legal părţilor simulaţiei selectiv, adică „numai dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul” (P. Vasilescu, op. cit., în In honorem Valeriu Stoica, Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, 2018, p. 717).

^[34] Astfel, potrivit art. 1092 C. civ., „după deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”. Este vorba, aşadar, de toate liberalităţile excesive care sunt supuse acestei operaţiuni, fără alte circumstanţieri (liberalităţi reale sau fictive, deghizate). Cunoaşterea sau nu a existenţei unor astfel de liberalităţi, care încalcă rezerva succesorală, nu are consecinţe în ce priveşte posibilitatea atacării lor (ca fiind deschisă numai succesorului care nu ar fi cunoscut existenţa lor, atitudine în funcţie de care să se aprecieze şi asupra bunei-credinţe în cazul actului simulat). Singura consecinţă decurgând din aflarea ulterioară deschiderii succesiunii a existenţei acestor liberalităţi, trebuie considerată cea care rezultă din dispoziţiile art. 1095 C. civ., referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, şi care, în această ipoteză, este data când moştenitorul rezervatar a cunoscut existenţa liberalităţilor şi caracterul lor excesiv.

^[35] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 1861 din 22 octombrie 2019, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[36] În cauză, nu s-a invocat că procesul anterior ar fi fost, la rândul lui, unul simulat, pentru a se ajunge, pe baza conivenţei părţilor, la validarea unei convenţii care nu ar fi corespuns voinţei reale a acestora (şi a se da, astfel, o aparenţă de validitate sub forma unei hotărâri judecătoreşti), aşa încât, în mod corect, statuările jurisdicţionale anterioare au fost opuse şi reţinute cu efectul relativ al autorităţii lucrului judecat.

^[37] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 400 din 3 martie 2021, nepublicată.

^[38] A se vedea supra, notele 8, 10, 11.

^[39] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 546 din 21 februarie 2018, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[40] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 2298 din 7 iunie 2018, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[41] Pentru o analiză comparativă a simulaţiei prin interpunere de persoane şi a mandatului fără reprezentare, a se vedea Fl.A. Baias, V. Cîlţea, op. cit., în R.R.D.P. nr. 2/2019, p. 186-192.

^[42] Spre deosebire de simulaţia sub forma fictivităţii (folosită, îndeosebi, pentru diminuarea paatrimoniului dispunătorului aparent şi prejudicierea intereselor creditorilor), cea prin interpunere de persoane nu are, de principiu, nimic ilicit, urmărind adesea scopuri nobile (întocmirea de acte caritabile de către persoane care doresc să rămână la adăpostul anonimatului); este posibil, însă, ca şi prin intermediul acestei forme de simulaţie să se tindă la eludarea unor dispoziţii legale, cum sunt cele referitoare la capacitatea de contracta.

^[43] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. nr. 2298 din 7 iunie 2018, supra, nota 40.

^[44] Ibidem.

^[45] Ibidem. Într-o altă speţă (I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 2044 din 21 martie 2012, disponibilă on line la adresa www.scj.ro), s-a decis că este irelevant, din punctul de vedere al simulaţiei prin interpunere de persoane, faptul că terţul din actul public nu a fost parte în actul ocult (vizând un contract de împrumut) şi nu a fost beneficiarul acestuia decât în privinţa garanţiilor imobiliare, întrucât importantă este intenţia de a simula actul public care a existat din partea tuturor persoanelor implicate în operaţiune, făcându-se dovada că pârâtul a cunoscut şi a acceptat încheierea unui act public care să mascheze părţile reale ale contractului de împrumut încheiat şi valoarea acestuia. Or, pârâtul, deşi nu apare ca parte în actul secret, nu este terţ faţă de acesta pentru că, prin acţiune proprie, acceptând să figureze ca parte în actul public, a disimulat operaţiunea juridică reală încheiată. A-l considera terţ şi a înlătura efectele faţă de pârât ale unui act secret despre care a avut cunoştinţă, înseamnă a înlătura efectele principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (Acest principiu este repudiat de noul Cod civil, care, în materia căreia îi era incident, aceea a excepţiilor de la restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, îi înlătură în mod expres aplicabilitatea, prin dispoziţiile art. 1638 C. civ., care recunosc dreptul la restituirea prestaţiilor şi în cazul celor executate în temeiul unei cauze ilicite sau imorale. În speţa menţionată, aplicarea principiului s-a făcut în mod forţat, fiind vorba, în realitate, de sancţionarea abuzului de drept).

^[46] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 2298 din 7 iunie 2018, supra, nota 40.

^[47] Ibidem.

^[48] Ibidem.

^[49] În doctrină s-a subliniat că prin calificarea convenţiei de prête-nom, drept formă a simulaţiei, nu înseamnă că îi este răpită acesteia caracterizarea primară de varietate a contractului de mandat. Ea rămâne un contract de mandat fără reprezentare şi i se aplică – în ce priveşte raporturile dintre mandant şi mandatar – regulile care guvernează contractul de mandat cu reprezentare. În acelaşi timp, însă, terţii care ignoră, cu bună-credinţă, existenţa mandatului ascuns pot invoca inopozabilitatea acestuia faţă de ei, iar în cercul terţilor este inclus cocontractantul mandatarului ocult. Aşadar, atât terţii, cât şi părţile convenţiei de prête-nom pot intenta acţiunea în declararea simulaţiei, pentru a ridica vălul de pe actul ascuns care îl leagă pe mandant de mandatar şi a face să înceteze simulaţia (a se vedea, în acest sens, Fl.A. Baias, op. cit., p. 128).

^[50] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 2298 din 7 iunie 2018, supra, nota 40.

^[51] Ibidem.

^[52] Ibidem.

^[53] Ibidem.

^[54] A se vedea, de exemplu, Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, op. cit., p. 261-262; A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 385-386. Pentru posibilitatea atacării pe calea acţiunii în simulaţie şi a hotărârii judecătoreşti, a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi, 1901, T. V, p. 279.

^[55] În acest sens, de exemplu, I.C.C.J., s. I civ., dec. civ. nr. 546 din 21 februarie 2018, disponibilă on line la adresa www.scj.ro.

^[56] A se vedea, E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare. Explicaţiunea teoretică a legilor de organizare judiciară, competenţă şi procedură civilă, Institutul de arte grafice „Lupta” N. Stroilă, p. 199.

^[57] Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când un debitor, intenţionând să-şi diminueze patrimoniul şi, prin urmare, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, convine cu un terţ să-şi aroge calitatea de creditor şi, în valorificarea unei creanţe fictive, să iniţieze o acţiune în justiţie, căreia să i se pună capăt prin încheierea unei tranzacţii care să consfinţească înţelegerea de recunoaştere a pretinsei datorii; sau când se revendică un imobil, nu pentru că reclamantul ar avea un titlu, ci pentru a scoate bunul din patrimoniul pârâtului, bun care ar putea fi supus unei executări silite.