Aspecte recente privind „aparența” în dreptul matrimonial canonic catolic. Cu referire specială la existența unor situații de uniuni iregulare și la modernizarea procedurilor de declarare a nulității căsătoriei

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 589-607.

---

Căsătoria încheiată și consumată, dintre creștinii catolici, nu poate fi desfăcută de nicio putere omenească pentru niciun motiv, în afară de moarte. Despărțirea dintre soți cu păstrarea legăturii matrimoniale poate fi legitimă în anumite cazuri prevăzute de dreptul canonic. O despărțire irevocabilă, cunoscută sub numele de divorț, este o ofensă gravă adusă legii naturale. În aceste condiții, Codul de Drept Canonic, care nu folosește nicăieri noțiunea de divorț, considerând că aceasta – în Biserica Catolică – nu există și că folosirea ei este un apanaj al legislației civile, menționează totuși despre separarea soților, referindu-se atât la legământul juridic, desfacerea căsătoriei, cât și la comuniunea de viață, separarea propriu-zisă.

Realitățile actuale scot în evidență că atât căsătoria, cât și familia, ca orice organism viu, se lovesc de situații umane concrete și de raporturi matrimoniale diferite, situații care – cu dificultăți majore – pot fi rezolvate de fiecare persoană într-o lume caracterizată de „duritatea inimii”. Biserica Catolică nu poate limita, în valoarea sa, cuvântul lui Cristos, dar credem că nici nu poate condamna o persoană care i se adresează și care se află într-o situație de acest gen.

„Dacă Dumnezeu există și dacă Trinitatea – Tată, Fiu și Duh Sfânt – înseamnă dragoste, iar dacă acest Dumnezeu a devenit om în Isus Cristos astfel încât oamenii să poată împărtăși iubirea divină cu el pentru totdeauna, atunci oamenii au șansa de a învăța ce este iubirea – de fapt, ei sunt chemați să facă asta. A-i învăța astfel pe oameni și a redeschide resursele puterii și harului reprezintă principala sarcină a Bisericii. Dacă Biserica nu-și îndeplinește această chemare, ea își pierde sensul și scopul existenței”^[1].

Aceia care au fost îndrăgostiți știu cum răsună glasul iubirii în inimă: tu, numai tu, pentru totdeauna. Atunci când miracolul iubirii se petrece în două inimi, eul se sfărâmă și persoana care iubește este gata să se dăruiască celuilalt. A iubi și a fi iubit este dorul oricărui om și, în același timp, cel mai mare risc, pentru că șansele de a fi rănit sunt la fel de mari ca promisiunile de fericire.

§1. Istoric

Studiul problematicii persoanelor care au încheiat o nouă legătură civilă după un divorț nu este o chestiune nouă și a reprezentat mereu o importantă problemă, intenția Bisericii fiind întotdeauna aceea de a ajuta persoanele implicate. Din moment ce căsătoria încheiată este considerată un sacrament care ajunge în manieră deosebit de profundă la realitatea personală, socială și istorică a omului. Drept urmare, au apărut o serie de întrebări ale căror răspunsuri au solicitat o deschidere reală, profundă și inovatoare a Bisericii catolice. Aceasta trebuie să soluționeze probleme de genul: poate permite, sub determinate condiții, accesul la sacramente pentru credincioșii divorțați și recăsătoriți.

Problema cu multiplele ei aspecte a fost și este tratată în conformitate cu normele fundamentale ale Bisericii despre căsătorie, întotdeauna ținându-se cont de Cuvântul lui Dumnezeu care este conținut în Scriptură, ilustrat în tradiția Bisericii și interpretat în maniera obligatorie, de magisteriu. Din punct de vedere istoric, problematica prezentului studiu își are rădăcinile doar în parte în cadrul Vechiului Testament, deoarece atunci căsătoria nu era considerată ca un sacrament, totuși prevederile încă de atunci sunt semnificative, iar în Decalog se găsește porunca „Să nu săvârșești adulter” (ex. 20, 14). Însă în altă parte divorțul este considerat posibil, conform mențiunilor existente, Moise stabilește că un bărbat poate să îi dea soției un act de repudiere și o poate trimite din casă sa, dacă aceasta nu mai află har în ochii lui. Ca urmare a acestei mențiuni, bărbatul și femeia se puteau căsători și a doua oară, totuși permisiunea divorțului nu este agreată în mod special. Asemenea idealului monogamiei, și idealul indisolubilității este înțeles ca un deziderat, profetul Malahia exprimând cu claritate toate acestea: „ nimeni să nu trădeze soția tinereții tale (…) soția alianței tale” (Mal. 2, 14-15). Au urmat controversele cu fariseii, cu care ocazie constatăm preocuparea lui Isus, care s-a distanțat în mod expres de practica veterotestamentară a divorțului, pe care Moise îl permisese din cauza „împietririi inimii” oamenilor. Isus a făcut trimitere în schimb la voința originară a lui Dumnezeu „însă, de la începutul creației, i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup (…) prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc. 10, 5-9; cf. Mt. 19, 4-9; Lc. 16,18). Constatăm astăzi că unii exegeți afirmă că aceste preziceri ale lui Isus au avut deja, încă din timpurile apostolice, o anumită flexibilitate în aplicare: și mai precis în cazul lui porneia (desfrânare cf. Mt. 5, 32; 19,9) și în cazul despărțirii dintre un partener creștin și unul necreștin (cf. 1 Cor. 7, 12 -15). Apostolul Paul stabilește că interdicția de divorț este voința expresă a lui Isus: „ celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu își lase soția!” (1 Cor. 7, 10-11). În același timp, bazându-se pe propria autoritate, Sf. Paul permite ca un necreștin să se poată despărți de partenerul său devenit creștin. În acest caz, creștinul nu mai este „supus sclaviei”, adică nu mai este constrâns să rămână necăsătorit (1 Cor. 7, 12-16). Pornind de la această poziție, Biserica a recunoscut că numai căsătoria dintre un bărbat și o femeie botezați este sacrament și numai pentru aceștia este valabilă indisolubilitatea necondiționată. Căsătoria nebotezaților este, de fapt, orientată spre indisolubilitate, dar oricum poate fi desfăcută în circumstanțe determinate – din cauza unui bine mai mare (privilegium paulinum). În sfârșit, o importanță deosebită și o semnificație specială pentru fundamentul biblic al înțelegerii sacramentale a căsătoriei este Scrisoarea către Efeseni, în care se precizează: „Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea” (5,25). Pentru ca mai apoi, apostolul să scrie „De aceea își va lăsa omul tatăl și mama și se va uni cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup” (5, 31-32).

În timp, analizând documentele Bisericii, atât cele care reprezintă poziția Părinților Bisericii, cât și cele emanate de la Conciliile convocate de-a lungul secolelor, constatăm că ele recuză legile civile cu privire la divorț, considerându-le incompatibile cu prevederile evanghelice și, drept urmare, a fost respins constant atât divorțul, cât și eventuala încheiere a unei a doua căsătorii. Ulterior, în epoca patristică, persoanele care s-au recăsătorit civil, nu au fost readmise la sacramente nici după o perioadă de pocăință. Unele texte patristice lasă totuși să se înțeleagă, că abuzurile nu erau mereu respinse cu rigurozitate și că uneori au fost căutate soluții pastorale pentru cazuri limită foarte rare. Mai târziu, în perioada în care puterea și influența statului au crescut foarte mult, s-a ajuns la compromisuri mai mari. După Marea Schismă (1054) și despărțirea celor două Biserici creștine, în Orient s-a dezvoltat o practică tot mai liberală. Astăzi, în Bisericile ortodoxe, există o varietate de motive pentru divorț, care sunt justificate de obicei cu referință la oikonomia (Planul lui Dumnezeu cu privire la… destinul omului), clemența pastorală pentru fiecare caz dificil și care deschide calea spre o a doua sau a treia căsătorie cu caracter penitențial. În Occident, Reforma gregoriană a contrastat tendințele de liberalizare și a reprodus concepția originară a scripturilor apărând vajnic indisolubilitatea absolută a căsătoriei chiar și cu prețul unor mari sacrificii și suferințe. Amintim, așa-zisa „Schismă a Bisericii engleze” despărțită de Biserica catolică și care nu a avut loc din cauza diferențelor doctrinale, ci pentru că Papa, ascultând de Cuvântul lui Isus, nu a fost de acord cu cererea Regelui Henric al VIII-lea privind desfacerea căsătoriei sale.

Conciliul de la Trento (1545-1563) a confirmat învățătura indisolubilității căsătoriei sacramentale și a clarificat faptul că ea corespunde învățăturii evangheliei.

În sfârșit, Conciliul Vatican II a repropus în Constituția pastorală Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, o învățătură profundă despre căsătorie, expunând cu claritate și principiul indisolubilității sale. Căsătoria este înțeleasă ca o completă comuniune trupească și spirituală de viață și iubire dintre bărbat și femeie, care se dăruiesc și se primesc unul pe altul ca persoane. Prin actul personal și liber al consimțământului reciproc este întemeiată prin drept divin o instituție stabilă, orânduită spre binele soților și al copiilor și nu dependentă de acțiunea arbitrară a omului: „această unire intimă, dăruire reciprocă între două persoane, precum și binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubila dintre ei” (48).

Prin sacrament, indisolubilitatea căsătoriei cuprinde o semnificație nouă, mai profundă: ea devine imaginea iubirii lui Dumnezeu față de poporul său și a fidelității irevocabile a lui Cristos față de Biserica sa. Dacă se secularizează căsătoria sau dacă se consideră ca realitate pur naturală, este împiedicat în mod evident accesul la sacramentalitatea sa.

Există, din păcate, pe acest fond, foarte multe probleme, inclusiv juridice, care apar în viața reală, mai ales în situația căsătoriei între „botezații necredincioși”. Știut fiind că botezul este sacramentul credinței, pare, și nu chiar gratuit, că noțiunea de „botezați necredincioși” este paradoxală. Așa cum spuneam, este vorba, de fapt, de situații din ce în ce mai des întâlnite, uneori chiar în masă. Explicațiile merg spre ideea că s-a instituit un adevărat „automatism sacramental”, care sub pretextul, mai puțin juridic, că fiecare căsătorie între doi botezați este în sine sacramentală, face, uneori total, abstracție de credința personală, a viitorilor soți, cea efectivă, ceea ce duce adesea la celebrări mincinoase, aparente, desigur mai puțin edificatoare.

Drept urmare, ideea existentă public și inoculată adesea, cum spuneam, ca un automatism, conform căreia, Biserica Catolică ar fi o „vamă”, că pretinde exigențe elitiste și, deseori, considerate excesive în privința gradului de credință cerut, este discutabilă.

Desigur, dinamica vieții contemporane, inclusiv cea a apelării la încheierea căsătoriei religioase, în condițiile unui real refugiu spre parteneriatele civile, face dificilă „cunoașterea” în profunzime a „nivelului de credință” al viitorilor soți. Chiar dacă aceștia trec prin „purgatoriul” unei pregătiri speciale deseori impusă de ierarhul canonic al locului pentru a se putea ajunge la celebrarea religioasă a căsătoriei.

De aceea, Comisia Teologică Internațională^[2] în documentul „Reciprocitatea între credință și sacramente în economia sacramentală” subliniază un adevăr incontestabil: „absența totală a credinței personale face îndoielnică validitatea căsătoriei sacramentale în măsura în care ea poate să compromită intenția minimală de a încheia o căsătorie naturală. De fapt, harul presupune natura, și căsătoria ca sacrament presupune existența «căsătoriei naturale», care este ridicată la o semnificație supranaturală și la o cauzalitate de har”. Așa fiind, se întărește o idee mai veche care, în fapt, se reia, se dezvoltă și se apără, conform căreia dacă realitatea căsătoriei naturale dispare, nici sacramentul nu se mai poate realiza.

Sigur că nicio instituție a Bisericii Catolice, nici reglementările canonice actuale și cu atât mai mult jurisprudența proprie nu pot face abstracție de schimbările culturale contemporane. Adevărul căsătoriei naturale este legat inseparabil de o antropologie fundamentală precisă – persoana ca ființă de comuniune, sacramentalitatea trupului uman sexuat – care explică și justifică toate caracteristicile ce definesc căsătoria naturală: indisolubilitate, fidelitate, deschidere spre viață… Acest adevăr al persoanei umane este accesibil de drept la experiența reflexivă a omului. Însă, în fapte, omul concret are nevoie adesea ca el să fie confirmat și protejat atât de credință, cât și de lege. Or, din declinul social al credințelor creștine în contemporaneitate și din existența în viața omului modern a unei multitudini de alți factori de influență, rezultă că acest adevăr nu mai este astăzi o referință comună împărtășită. Ba chiar, nu numai că el este respins de tot mai multe persoane, însă constatăm că, din păcate, diferite perspective antropologice, complet incompatibile cu această viziune despre om, au impus predominanța lor în instituții culturale juridice și politice. Spre exemplu, întâlnim în societatea noastră actuală fenomene ca: banalizarea divorțului, răspândirea unei mentalități referitoare la contracepție, ascunderea diferenței sexuale, dar în mod mai radical și concepția despre sensul vieții, ca realizare individualistă de sine, toate contribuind la slăbirea în conștiințe a viziunii antropologice pe care se sprijină căsătoria naturală.

Drept urmare, explicația concretă ne arată că, atunci când dispare credința personală trăită, este tot mai improbabil ca mirii să aibă intenția de a face ceea ce Biserica dorește să facă în momentul în care ei celebrează căsătoria și este permis să aibă îndoiala, existând atât de evidentă aparența care vizează validitatea sacramentului căsătoriei celebrat în aceste condiții. Subliniem că nu trebuie subevaluată puterea minunată a rațiunii umane, a tradițiilor și, desigur, a inteligenței fiecărei persoane, care este în măsură să reziste în fața atâtor deformări culturale.

Forța iubirii lor, frumusețea atrăgătoare a unei vieți de familie normale, întemeiate pe adevărul uman și creștin al căsătoriei îi pot face pe viitorii miri să întrevadă și să dorească, cu adevărat, nu doar o aparență tradițională, ci adevărul căsătoriei naturale.

Desigur că, subliniem încă o dată, perceperea acestui adevăr este amenințată din ce în ce mai serios atunci când persoanele implicate nu viețuiesc într-un mediu, într-un ambient personal și comunitar, în care spiritul credinței catolice este cu adevărat trăit.

Revenind, vorbind într-un limbaj al experienței și al speranței în Exortația apostolică postsinodală Amoris Laetitia (Bucuria iubirii) aparținând Papei Francisc, publicată la 19 martie 2016, Sanctitatea Sa spune: „Căsătoria creștină, reflexie a unirii dintre Cristos și Biserica Sa, se realizează pe deplin în unirea dintre un bărbat și o femeie care se dăruiesc reciproc într-o iubire exclusivă și în fidelitate liberă, își aparțin până la moarte și se deschid transmiterii vieții, consacrați de sacramentul care le conferă harul pentru a se construi ca Biserică familială și ferment de viață nouă pentru societate. Alte forme de unire contrazic radical acest ideal, în timp ce unele îl realizează măcar în mod parțial și analog”.

Este neîndoielnic că textul prezentat conține într-o nouă și absolută claritate toate elementele definiției despre căsătorie, scoțând în evidență, încă o dată, afirmarea indisolubilității ei, cât și un punct de vedere clar privind unirile iregulare, îndeosebi căsătoriile civile și unirile de fapt (parteneriatele civile).

De menționat că există o afirmare repetată a voinței ferme de a rămâne fideli atât învățăturilor Bisericii despre căsătorie și familie, cât și Codului de Drept Canonic. Lâncezeala, orice formă de relativism sau un respect excesiv în momentul în care Biserica ar dori să renunțe la a mai propune cunoscutul ideal deplin al căsătoriei nu ar fi decât o lipsă de fidelitate față de Evanghelie și chiar o lipsă de iubire a Bisericii față de tinerii înșiși. Ca atare, a înțelege situațiile excepționale, la care ne vom referi în continuare în prezentul studiu, nu implică niciodată a ascunde „lumina idealului cel mai deplin și nici a propune mai puțin decât oferă Isus ființei umane”.

Perechile heterosexuale care trăiesc în parteneriate civile sau căsătorite numai civil pot fi „semne de iubire” de luat în considerare când ating o „stabilitate constantă printr-o legătură publică” sau când uniunea lor se caracterizează „printr-o afecțiune profundă”. Sfântul Părinte a vorbit mereu într-un spirit optimist și pozitiv despre familie, pe care o vede, ca și predecesorii săi, formată din bărbat, femeie și copii. Însă Biserica nu trebuie să excludă, să judece și să excomunice. Lucrările celor două sinoade ca și ale altor organisme constituite legal în Biserica catolică, ca și consultările permanente cu diecezele, au arătat o nouă deschidere a episcopilor, îndeosebi a celor din Occident, în privința perechilor necăsătorite…, stare în care se află majoritatea tinerilor din țările occidentale. Este evident că Biserica a dorit și dorește să ajungă la ei, în speranța că și acești tineri vor trăi în timp bucuria iubirii în căsătorie.

§2. Despre așa-numitele uniuni iregulare – cu privire specială la existența numai a căsătoriilor civile sau a parteneriatelor civile

Situații de viață extrem de complexe și care par iremediabile, mai ales cele numite iregulare, au necesitat soluții în raport atât de conținutul Evangheliei, cât și de prevederile Codului de Drept Canonic. De aceea, se apreciază că atunci când „o unire iregulară” ajunge la o stabilitate însemnată, fiind de notorietate publică, ea fiind caracterizată în mod cert de o afecțiune profundă a celor doi, de responsabilitate față de copii, de capacitatea de a depăși încercările, este necesar să fie văzută ca „o ocazie care trebuie însoțită în dezvoltarea spre sacramentul căsătoriei”.

Alegerea căsătoriei civile sau, în diferite cazuri, a parteneriatelor civile foarte adesea nu este motivată de simple prejudecăți sau de o anume rezistență față de căsătoria religioasă, ci de situații culturale sau contingente.

Uneori, refuzul încheierii căsătoriei religioase este ales, foarte des, de noile generații din motive care țin de mentalități generale contrare instituțiilor și angajamentelor definitive, dar și datorită „așteptării” unui trai mai bun, adică a unei siguranțe existențiale, respectiv un loc de muncă, un salariu fix, o locuință comodă. Mai mult, se constată că în zonele unde parteneriatele civile au depășit ca pondere căsătoriile, unde respingerea valorilor familiei și ale căsătoriei a devenit curentă, aceasta se explică și datorită împrejurării că o căsătorie este considerată un lux nepermis, iar lipsurile materiale majore nu pot fi depășite de viitorii soți și familiile acestora.

Drept urmare, apare în chip judicios recomandarea ca în situații iregulare, de genul existenței numai a căsătoriei civile, a persoanelor divorțate și recăsătorite sau a parteneriatelor civile, revine Bisericii responsabilitatea majoră să se implice, să le ajute și să găsească metode și mijloace prin care, cu răbdare și delicatețe, să recunoască în mod obiectiv, adică fără preconcepții, fără judecăți grăbite, motivul uman obiectiv care a determinat anumite persoane să facă alegerea de a nu încheia căsătoria religioasă.

Ca atare, existența unei atitudini intransigente care înseamnă condamnarea gravă, imediată și definitivă a unirilor iregulare, fără un dialog deschis, direct, în care pot fi descoperite circumstanțe personale favorabile și unde deseori apar și elementele pozitive din viața acestor cupluri, nu poate fi decât soluționată pozitiv întrucât nu mai este posibil a spune că toți cei care se află într-o asemenea împrejurare „trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul sfințitor”.

2.1. Situații speciale generate de necunoașterea sau neînțelegerea normelor care guvernează căsătoria religioasă

Este evident că necunoașterea normei morale, a conținutului intrinsec al Evangheliei și, cu atât mai mult, a prevederilor Codului de Drept Canonic pot reprezenta factori care limitează capacitatea de decizie a unei persoane și, ca atare, fiind o chestiune de cunoaștere și conștiință, ar trebui să intervină o exonerare a persoanei în cauză de posibila săvârșire a „păcatului de moarte”, cât și de sancțiunile corelative.

Așa fiind, este de observat, că în viața cotidiană pot să apară și să subziste motivații serioase rezultate din traiul familial și din cel comunitar, care ar trebui să excludă o sancțiune sau care ar trebui, măcar, să fie privite ca circumstanțe atenuante majore.

Ce se întâmplă când unul dintre soți intrat într-o a doua uniune matrimonială, consolidată în timp, cu noi copii, cu fidelitate dovedită, dăruire generoasă, angajare creștină, conștient de propria stare de iregularitate și de marea dificultate în care este pus, se întoarce la prima familie, realizând în propria conștiință că poate produce „păcate noi”? Aici, evident că suntem în ipoteza în care „bărbatul și femeia din motive foarte serioase” nu pot satisface cerința ce ar părea normală de a se despărți de noua uniune iregulară creată.

Explicația dată de Exortația în discuție este aceea conform căreia a abandona în cazul acesta situația ilegitimă/iregulară pe care a creat-o în timp înseamnă, în realitate, să lezeze alte persoane în sine nevinovate, mai precis, partenerul iregular și copiii. Desigur, la o asemenea prezentă situație s-ar putea obiecta, ceea ce se face în mod obișnuit, că cei a căror conviețuire este agreată, totuși, ar trebui să trăiască „ca frate și soră”, în sensul de a se abține de la raporturile conjugale. În acest sens, reconcilierea spirituală solicitată se apreciază (Ioan Paul al II-lea, Omilie pentru încheierea celui de al VI-lea Sinod al Episcopilor – 25 octombrie 1980) că poate fi dată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului și al fidelității față de Cristos, sunt sincer dispuși la o formă de viață care să nu fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei. Aceasta înseamnă, în concret, faptul că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligația de separare „își iau angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică a se abține de la actele specifice vieții conjugale”.

În aceste situații, multe persoane, cunoscând și acceptând posibilitatea de a conviețui ca „frate și soră, care le-a fost oferită, afirmă că dacă lipsesc unele exprimări de intimitate este realmente posibil ca fidelitatea să fie pusă în pericol și să poată fi compromis binele copiilor”. Mai mult decât atât, constatăm că și sub acest aspect Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican în Gaudium et spes, referindu-se la situațiile din această categorie, nu se abține să precizeze: „Conciliul știe că soții în strădania lor de a-și orândui armonios viața conjugală sunt adesea stingheriți de unele condiții ale vieții de azi și pot ajunge în situații în care numărul copiilor nu poate fi sporit cel puțin pentru o vreme, iar trăirea unei iubiri fidele și deplina comuniune de viață se mențin cu mare greutate. Acolo unde intimitatea vieții conjugale este întreruptă nu arareori, fidelitatea poate fi pusă în primejdie, iar binele copiilor poate fi compromis în sensul că educația lor este în pericol, ca și curajul părinților de a accepta alții”.

Sub acest aspect este exprimată o puternică și solidă reflecție în ceea ce privește condiționările și circumstanțele atenuante. Aceasta întrucât imputabilitatea unei fapte și răspunderea pentru ea pot fi micșorate sau suprimate de neștiință, neatenție, violență, teamă, obiceiuri, afecțiuni fără măsură și de alți factori psihici sau sociali.

Peste acestea, din cauza condiționărilor sau factorilor atenuanți, este posibil ca într-o situație obiectivă de „păcat” –persoana în cauză, care nu poate fi subiectiv vinovată sau care nu este vinovată în mod deplin – să poate trăi, să poate iubi și să poate și crește în viața de har și de calitate primind în acest scop ajutorul Bisericii. Mai mult chiar, Biserica ar putea admite să participe la săvârșirea Sacramentelor persoanele care se află în unire ilegitimă/iregulară, însă care să îndeplinească două condiții esențiale: doresc schimbarea acestei situații, însă nu pot să-și realizeze această dorință.

2.2. Actualitatea unor aspecte privind raportul dintre ființa umană în concretețea sa și doctrina juridică referitoare la uniunile iregulare

Una din cele mai delicate probleme contemporane referitoare la existența concretă a unei ființe umane și modul în care aceasta se raportează la o lege sau o normă generală a Bisericii privește posibilitatea acesteia de a discerne și de a asigura o fidelitate deplină în respectarea literei și spiritului actelor normative canonice generale.

Este adevărat că normele generale prezintă o reglementare considerată benefică care nu trebuie niciodată neglijată, dar nici super generalizată, în sensul în care deseori formularea lor nu poate cuprinde absolut toate situațiile particulare. Se ajunge astfel la situații care vizează cunoașterea, adică: cunoașterea generală a normei și cunoașterea particulară a discernământului practic al fiecărei persoane. De aici și ideea că numai aplicând legile morale celor care trăiesc în situații iregulare acestea nu trebuie să apară ca și cum ar fi niște pietre care se aruncă împotriva vieții persoanelor.

Problema relației dintre doctrină și norma juridică în generalitatea ei și fiecare persoană în concretețea sa este fundamentală, ea este extrem de complexă și cere, desigur, o reflecție profundă.

Există părerea că este suficientă o reflecție inițială asupra ființei persoanei pentru a percepe imediat un dublu aspect: pe de o parte, toate persoanele au elemente comune care constituie realitatea persoanei, în mod practic sunt ontologia persoanei considerate în generalitatea sa. Pe de altă parte, fiecare persoană, în timp ce posedă elementele comune amintite mai sus are, în același timp, elemente particulare, care constituie realitatea persoanei, ce țin de ontologia persoanei considerate, însă, în individualitatea sa, în singularitatea sa, în concretețea sa.

Drept urmare, diferențierea prezentată apare ca deosebit de interesantă în cazul acelor elemente care într-un fel limitează persoana, mai ales în capacitatea de a înțelege, de a voi, de a acționa. Exortația amintită în acest studiu consideră că este extrem de importantă cunoașterea în profunzime a acestui element, care se referă la limitarea persoanei în capacitatea sa de a acționa, folosind termeni cum ar fi „condiționări” sau „circumstanțe atenuante” și face vorbire de imaginea „fragilității”.

Spre exemplu, „Biserica socotește că orice ruptură a legăturii matrimoniale este împotriva „voinței lui Dumnezeu”, dar ea este conștientă și de fragilitatea multor fii ai săi” și, ca atare, „Biserica trebuie să însoțească cu atenție și grijă pe fiii săi mai fragili, marcați de iubirea rănită sau pierdută”, deseori făcând trimitere la decizii de genul „Sinodul s-a referit la diferite situații de fragilitate sau imperfecțiune”.

Se apreciază că împrejurarea ce urmează a fi luată în considerare la analizarea ontologiei persoanei și a elementelor singulare și în mod deosebit a celor care, într-un fel, limitează persoana în capacitatea sa de a acționa normal, ar orienta actuala poziție oficială la trei consecințe importante: așa-numita „lege a gradualității”, valorizarea binelui posibil, imputabilitatea către toate acele persoane care nu au respectat legea sau au respectat-o numai în parte împreună cu necesitatea de a se abține. Drept urmare, se recomandă ca cei implicați să judece să țină cont de existența prezumției de nevinovăție, și nu cu preponderență doar de condiția de păcat grav săvârșit și dovedit, sau măcar recunoscut.

„Legea gradualității” apare de multe ori în studiile și exortațiile ce vizează uniunile iregulare. Ea a fost propusă de Sf. Ioan Paul al II-lea având conștiința că ființa umană cunoaște, iubește și realizează binele moral după parcurgerea unor etape în care crește în propria conștiință și în cunoaștere. În mod practic, nu este vorba de o „gradualitate a legii”, ci de o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere cu persoane care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze și să respecte pe deplin exigențele obiective ale legii.

Ca atare, așa-numita lege a gradualității presupune că există în persoana supusă analizei o incapacitate sau o gravă dificultate de a respecta legea cel puțin în integralitatea ei, în toate exigențele și cerințele sale din cauza unei condiții de fragilitate. Este necesar a vindeca fragilitatea unei persoane, adică a i se mări acea capacitate de a acționa folosind în acest scop mijloace normale de comunicare existente între Biserică și persoanele în cauză.

În cazul „legii gradualității”, imposibilitatea sau dificultatea gravă de a respecta în mod practic legea este cauzată de o incapacitate de a voi din cauza unei condiții de fragilitate a voinței.

Soluțiile propuse sunt două, ambele relevante: prima se referă la valorizarea binelui posibil, în sensul că trebuie încurajată maturizarea unei conștiințe luminate formate și însoțite de discernământul responsabil și serios al celui care are un discernământ greu adaptabil dinamicii vieții, dar care prezintă elemente că va rămâne mereu deschis la noi etape de cunoaștere și la noi decizii care să permită realizarea idealului în mod deplin. A doua se referă la neimputabilitatea imediată a tuturor persoanelor care nu respectă norma sau o îndeplinesc numai în parte și, desigur, necesitatea stringentă de a exista o abținere sau o rezervă în a judeca acele persoane ca vinovate ca și cum ar fi săvârșit un păcat grav, până ce nu există o evidentă certitudine cu privire la aceasta.

În sfârșit, un aspect semnificativ îl reprezintă integrarea persoanelor care se află în situații iregulare de fragilitate sau de imperfecțiune, care, de cele mai multe ori, sunt marginalizate. Există ideea rezultată din normele Bisericii conform căreia nu este corect, just și moral de a condamna veșnic pe cineva. Aceasta în condițiile în care caritatea adevărată este mereu necondiționată și gratuită. Ca atare, trebuie evitate judecăți care nu țin cont de complexitatea diferitelor situații și este de recomandat o atenție sporită la modul în care persoanele trăiesc și suferă din cauza condiției lor.

De aceea, a-i integra pe toți poate reprezenta un ideal. Până la urmă, fiecare trebuie ajutat să își găsească propriul mod de a participa la comunitatea eclezială pentru a se simți că este în centrul unei înțelegeri necondiționate și gratuite.

Niciodată nu ar trebui să lipsească și invitația benevolă la convertire, în condițiile în care persoana considerată iregulară dorește să participe cu adevărat la viața comunității.

În prezent, se apreciază că există două forme de integrare pentru asemenea persoane, una privește ministerialitatea multiplă, iar a doua se referă la exercitarea carității fraterne. Aceasta înseamnă că botezații care sunt divorțați și recăsătoriți civil sau sunt implicați în parteneriate civile trebuie să fie cât mai mult integrați în comunitățile creștine în diferitele moduri. Participarea lor se poate exprima în diferite slujiri ecleziale: de aceea dificultatea majoră constă în a discerne care dintre diferitele forme de excludere practicate actualmente în domeniul liturgic, pastoral, educativ și instituțional pot și trebuie în mod necesar să fie depășite.

În ceea ce privește exercitarea carității fraterne, știut fiind că aceasta este prima lege a creștinilor, invitația de a parcurge via caritatis nu trebuie să lipsească niciodată.

§3. Unele aspecte semnificative privind reforma principiilor și procedurilor referitoare la acțiunile promovate în nulitatea căsătoriei canonice

3.1. Despre principii reformatoare ce privesc nulitatea căsătoriei

Prin Scrisoarea Apostolică Motu proprio Mitis iudex Dominus Iesus – Domnul Isus, judecător blând – promulgată la 15 august 2015, Papa Francisc a sintetizat rezultatul efortului intelectual al unui Sinod al Episcopilor dedicat Familiei, care s-a desfășurat pe o perioadă de doi ani, 2014-2015.

Raportul final al Adunării Generale Extraordinare a reliefat o serie de aspecte care se cereau actualizate și modernizate și care a conchis în mod evident că trebuie făcută o reformă procesuală privind declararea nulității căsătoriei. Printre concluziile înaltului for bisericesc se numără: necesitatea unui discernământ special pentru îndrumarea pastorală a persoanelor separate, divorțate sau abandonate; o atenție deosebită s-a considerat că este necesară pentru a ajuta persoanele care suferă din cauza separării, a divorțului sau a abandonării; o îndrumare adecvată pentru a evita situațiile în care copiii ajung să fie „obiect al disputei” dintre soții separați, divorțați sau chiar abandonați; apoi, ceea ce formează și obiectul studiului prezent, mărirea gradului de accesibilitate în procedura pentru declararea nulității căsătoriei, care să fie mai scurtă ca durată de timp și pe cât posibil gratuită; eliminarea apelului pentru cazurile de nulitate a căsătoriei; un proces mai simplu acolo unde este evidentă nulitatea căsătoriei ș.a.

Totodată, în paralel, încă din 2014, Decanul Rotei Romana (Tribunalul Apostolic al Bisericii Catolice), monseniorul Pio Vito Pinto, fusese numit de către același Suveran Pontif Șeful Comisiei pontificale pentru reforma proceselor de declarare a nulității căsătoriei. În mod practic, misiunea acestei comisii a fost de a pregăti o propunere de reformă a proceselor matrimoniale de nulitate, căutând să simplifice procedurile, dar în același timp să protejeze principiul indisolubilității căsătoriei.

Reforma în sine a plecat de la ideea că procedura existentă și dificultățile întâlnite în aplicarea ei pe parcursul anilor a devenit inadecvată într-o importantă parte a ei și că se impuneau, cu necesitate, modificări esențiale.

Până la urmă, toate acestea au avut loc, lucrarea elaborată fiind extrem de necesară și binevenită pentru comunitățile catolice, ea respectând, fără a fi rigidă, o serie de principii, după cum urmează:

a) convertirea pastorală și misionară a structurilor procesuale

Adresându-se Tribunalului Apostolic – Rota Romana –, în ianuarie 2015, Papa Francisc le-a cerut oficialilor Tribunalului să nu țină salus animarum^[3] într-un blocaj judiciar ci, mai degrabă, să se preocupe pentru a stabili adevărul din momentul consimțământului matrimonial; și anume, „dacă persoana în cauză a fost fidelă lui Cristos sau, mai degrabă, paradigmei mincinoase a lumii”. A cerut într-un fel o convertire pastorală a structurilor ecleziastice din acest domeniu procesual, care să fie menită să ajute la calmarea conștiințelor acelor persoane care, din cauza distanțelor fizice sau morale, erau împiedicate să ajungă la structurile judiciare bisericești decizionale.

De fapt, acest principiu caută punți de legătură între lege și pastorație, milă și dreptate, dar respectă și dreptul procedural astfel încât, scopul principal al dreptului canonic – salus animarum – să fie atins.

b) implicarea și responsabilitatea episcopului diecezan în activitatea judiciară în cadrul unei pastorații globale a familiei

Aceasta înseamnă în fapt creșterea importanței misiunii episcopului diecezan de a judeca, încredințându-i-se direct misiunea de a soluționa procesele scurte (brevior), iar această misiune trebuie să o îndeplinească personal, fără a o putea delega altor persoane.

Mai mult decât atât, episcopul diecezan trebuie să se preocupe de constituirea propriului Tribunal în dieceză, precum și de numirea personalului din Tribunal, care trebuie să aibă o bună pregătire juridică, să aibă calități umane și sensibilitate pastorală, care să permită planificarea, judecarea și încheierea proceselor de nulitate a căsătoriei, astfel încât să fie o expresie a unei adevărate acțiuni judiciare a Bisericii.

c) principiul celerității

Încă din anul 1984, când a intrat în vigoare Codul de Drept Canonic, foarte multe discuții s-au purtat în jurul împrejurării că, prin reforma profundă făcută, unul din scopurile principale ale acestuia a fost ca normele care guvernează procesele de declarare a nulității unei căsătorii să promoveze celeritate în ceea ce privește desfășurarea acestor procese. Existau nenumărate plângeri cu privire la încetineala și lungirea excesivă a proceselor, plângeri care nu erau lipsite de fundament. Drept urmare, se impunea ca în Tribunalele bisericești, administrarea dreptății să fie mai flexibilă și mai funcțională prin simplificarea procedurilor, prin accelerarea formalităților, scurtând timpul limită și acordând o mai mare putere discreționară judecătorilor.

Deși au trecut 37 ani de la intrarea în vigoare a Codului de Drept Canonic, au fost căutate și găsite soluții juste, iar jurisprudența Tribunalelor îmbogățește tot mai mult domeniul. În acest sens, în preambulul de la Scrisoarea Apostolică mai sus amintită, Papa Francisc accentuează susținerea că prin această reformă a procedurii în procesul de declarare a nulității căsătoriei, făcându-se desfășurarea procesului într-o nouă dinamică ce viza durata acestuia, se vine în întâmpinarea necesității rezultate în viață, cât și a dificultăților întâlnite în Tribunale.

Drept urmare, în reforma procesuală din Mitis iudex Dominus Iesus, principiul celerității a luat forme concrete prin introducerea unor modificări legislative de genul: eliminarea consultării pârâtului de către vicarul său judecătoresc înainte ca Tribunalul unde reclamantul își are domiciliul sau Tribunalul unde se află majoritatea probelor să poată începe procesul, permițând Tribunalului să emită citațiile odată ce se primește și înregistrează cererea (libellus); posibilitatea ca episcopul diecezan, care nu are un Tribunal constituit, să încredințeze cauza unui Tribunal vecin (totuși, el are misiunea de a evita orice întârziere în constituirea Tribunalului propriu); facultatea generală a episcopului diecezan de a încredința o cauză unui judecător cleric în anumite condiții, oferind astfel posibilitatea judecătorilor să analizeze cauzele matrimoniale de declarare a nulității căsătoriei și să le instrumenteze cu mai multă rapiditate, nemaifiind nevoie de programarea întâlnirilor colegilor judecătorilor pentru a judeca aceste cauze, pentru a avea discuții judiciare și pentru a semna aceste sentințe; derogare de la obligația de a trimite sentința la instanța de apel pentru o dublă confirmare a sentințelor; instituirea procesului scurt (brevior), care poate fi făcută de episcopul diecezan, mai ales atunci când nulitatea este considerată ca fiind evidentă.

În aceste situații, procedura inițială, odată declanșată, poate dura maxim o lună dacă toți cei implicați acționează cu cea mai mare eficiență. Drept urmare, fixarea unui termen general de 100 zile, deși s-a dovedit a fi dificil de respectat, a fost până la urmă foarte eficientă, deoarece, după înregistrarea cererii/acțiunii în registru, se elaborează decretul de admitere, iar apoi vicarul judecătoresc stabilește formularea dubiului și numește oficialii pentru proces. Din acest moment, instructorul desemnat pentru aceasta are termen de 30 zile pentru a aduna toate probele. După încheierea și a acestei proceduri, apărătorul legământului și avocații au la dispoziție 15 zile să elaboreze și să trimită opiniile. Din acel moment, episcopul diecezan, în calitate de magistrat suprem, primește și examinează actele din dosarul constituit și are la dispoziție o lună în care, odată decizia luată, să fie motivată, să fie făcută publică, urmând a fi comunicată soților și apărătorului legământului.

d) principiul indisolubilității căsătoriei

Desigur că, fiind fundamentală în cadrul Bisericii, indisolubilitatea căsătoriei nu putea să nu beneficieze de o protecție procedurală normală. Din acest punct de vedere nu s-a omis protejarea legământului matrimonial, noua legislație propunând ca standard pentru constatarea nulității căsătoriei atât pentru procesul ordinar, cât și pentru cel cu procedura scurtată (brevior), calea judiciară, și nu cea administrativă. Apreciem că este corectă și reformatoare măsura, întrucât, fiind un proces judiciar, judecătorul, în luarea deciziei, nu poate acționa dintr-un sentiment favorabil față de cel care cere nulitatea căsătoriei în numele carității sau milei. Astfel, judecătorul respectiv trebuie să ajungă la „certitudinea morală” cu privire la nulitatea căsătoriei. Menționăm că „certitudinea morală” exclude toate dubiile fondate și rezonabile, lasă intactă posibilitatea absolută a contrariului și ar trebui înțeleasă ca o certitudine obiectivă, care se bazează numai pe rațiuni obiective.

e) principiul proximității și accesibilității la proces

În general, în lumea dreptului civil sau canonic se vorbește și se scrie foarte mult despre cine sunt beneficiarii actului de justiție. Drept urmare, se consideră că reforma procesuală introdusă este necesară și cu eleganță motivată pentru o mai mare grijă pentru persoanele care se află în nevoie cu privire la administrarea dreptății în Biserică. De aici și ideea că, pentru cei care se adresează Tribunelor bisericești pentru judecarea cauzelor matrimoniale, dacă aceștia întâmpină greutăți în ceea ce privește posibilitatea suportării cheltuielilor judiciare, Tribunalul ar trebui să țină cont de acestea și întrucât el este cel care reprezintă „oglinda dreptății”, ar fi firesc să judece astfel de cauze fără a impune plata unor taxe sau alte cheltuieli.

În sfârșit, experiența rezultată din practica Tribunalelor bisericești a arătat că este necesar a se asigura un cât mai mare acces al persoanelor implicate la procesele de declarare a nulității căsătoriei, cu precădere la cei care sunt de multe ori împiedicați fizic sau moral să aibă acces la procesele în care au calitatea de părți.

Solicitarea exprimată în preambulul lucrării amintite Mitis iudex Dominus Iesus este ca la nivelul fiecărui Tribunal diecezan, episcopul responsabil să numească în mod obligatoriu personal cu pregătirea necesară, care să ajute, implicându-se direct, ca aceste persoane aflate în dificultate să aibă acces la întregul proces în care sunt implicate.

3.2. Despre investigația pre-judiciară (preliminară) obligatorie în cadrul procesului de declarare a nulității căsătoriei

Reglementarea actuală cuprinsă în capitolul Ratio Procedendi din Mitis iudex Dominus Iesus, în prevederile articolului 2 stabilește că pentru a fi admisibil procesul de declarare a nulității căsătoriei persoanelor divorțate este necesar să existe o asistență pastorală specială pentru aceștia pentru a-i ajuta în drumul spre Tribunal.

Investigația preliminară făcută fie la nivel parohial, fie la nivel diecezan, urmărește să ajute persoanele care nu își permit să apeleze la un avocat calificat, pentru a pregăti și a înainta Tribunalelor cazurile lor. Această investigație se recomandă a fi făcută de cei care s-au implicat în pregătirea soților pentru căsătorie, persoane care trebuie să îndeplinească o serie de condiții, cum ar fi: să fie oameni de credință cu o personalitate și un temperament deschise la primirea celor aflați în nevoie; să aibă cunoștințe suficiente cu privire la procesul de declarare a nulității căsătoriei pentru a putea să-l explice celor care cer să le fie declarată nulă căsătoria; să identifice posibile capete de nulitate ale căsătoriei, să ajute la formularea libellus-ului (a cererii), la identificarea martorilor, a înscrisurilor și a altor probe care ar putea fi folosite în procesul de nulitate.

Investigația preliminară, așa cum este reglementată în prezent, urmărește două scopuri principale: pe de o parte, să ajungă la persoanele separate și divorțate, care ar putea fi persoane marginalizate sau înstrăinate de comunitate și de viața religioasă datorită circumstanțelor traiului pe care îl au, iar prin intermediul investigației acestea să fie ajutate inclusiv pentru crearea unui echilibru psihologic; și, pe de altă parte, să ajute persoanele separate și divorțate ca prin consiliere să ia decizia conform căreia vor să inițieze o procedură de declarare a nulității căsătoriei sau nu. Există părerea rezultată din jurisprudența studiată conform căreia dacă investigația arată prezența unor indicii destul de întemeiate care să conducă la concluzia că a fost o căsătorie invalidă, totuși, numai soții pot introduce la Tribunal cererea de declarare a nulității căsătoriei, acțiunea lor fiind o acțiune personală.

În sfârșit, tot investigația preliminară este cea în cadrul căreia se adună toate elementele esențiale pentru o viitoare cerere de declarare a nulității căsătoriei, dintre acestea neputând lipsi: o cerere a reclamantului sau a ambelor părți dacă sunt implicate în proces în această etapă; cererea respectivă trebuie să includă în mod obligatoriu numele și adresele de contact ale părților din proces; locul și data căsătoriei prezumate a fi nulă; câteva informații privind situația de fapt care a dus la eșuarea căsătoriei și, desigur, motivarea în fapt a cererii și probele pe care se susține; în condițiile în care se apelează la procedura procesului scurt, acțiunea trebuie semnată de ambele părți sau să apară în clar eventual printr-o declarație autentică acordul expres al părții pârâte.

În dosarul care se înaintează Tribunalului canonic, ar mai trebui incluse copii după actele de identitate, documentele de căsătorie civilă și religioasă, hotărârea de divorț civilă rămasă definitivă și toate probele cu înscrisuri care urmează a fi folosite în dovedirea acțiunii promovate, inclusiv proba testimonială, urmând a se indica numele și adresele martorilor propuși.

3.3. Posibile motive de nulitate a căsătoriei invocate în justificarea unei asemenea acțiuni

Este fără niciun dubiu că, prin noua legislație ce vizează reforma proceselor de declarare a nulității căsătoriei și care a plecat de la punerea în practică a „milostivirii” pentru persoanele separate sau divorțate, starea de viață a celor la care se referă a impus, din partea celor indicați în Motu proprio Mitis iudex Dominus Iesus să se implice pentru a le ajuta, astfel încât aceste persoane, deși suferinde, să nu se considere a fi în afara comunităților. Aceasta a fost și ideea generoasă a reformei, dorindu-se ca ea să contribuie în mod esențial la consilierea acelor persoane aflate în nevoi de această natură și la un ajutor juridico-religios. Totodată, și Tribunalele canonice au beneficiat de „limpezirea” unor instituții cu reglementări interpretabile cu care acestea se confruntau, oferindu-li-se posibilitatea de a ajunge cât mai ușor la certitudinea morală cu privire la starea căsătoriei persoanelor ce urmează a fi judecate.

Prevederile articolului 14 din actul normativ mai sus amintit prezintă, cu caracter exemplificativ, o enumerare a motivelor care ar putea fi invocate și care ar permite începerea unui proces în forma scurtă (brevior). La acestea, pe care le vom prezenta pe scurt, în continuare, se pot adăuga, desigur, și altele, Tribunalul nefiind obligat să se limiteze la cele enumerate în textul de lege. Astfel:

a) defectul de credință care determină voința

Din capul locului trebuie făcută o distincție între absența aparentă a credinței și absența care determină credința. Astfel, o lipsă de formare în credință și eroarea cu privire la unitatea, indisolubilitatea și demnitatea sacramentală a căsătoriei invalidează consimțământul matrimonial numai dacă influențează voința persoanei. Jurisprudența Rotei Romane prezintă nenumărate spețe din care rezultă indubitabil că, în realitate, pentru ca aceasta să reprezinte un motiv de nulitate, esențial este consimțământul, care este necesar, și nu credința. „Credința nu este necesară pentru a contracta valid căsătoria; numai consimțământul este necesar. Deoarece cei care doresc să se căsătorească, doresc ceva instituit de Dumnezeu prin legea naturală”. În fapt, s-au întâlnit situații în care s-a constatat că se poate ajunge la simularea totală sau parțială a căsătoriei dacă, de exemplu, este exclusă indisolubilitatea ori sacramentalitatea căsătoriei sau chiar fidelitatea conjugală. Evident că, în practica procesuală, simularea s-a dovedit extrem de greu de probat: jurisprudența Rotei Romane dă ca exemplu de probe care ar putea fi concludente: adeziunea la o organizație ateistă; adoptarea unei ideologii radicale care se află în opoziție cu credința; un caracter moral depravat, care indică lipsa de credință sau, mai des, alegerea numai a căsătoriei civile, pentru a evita orice implicare a Bisericii.

b) viața conjugală scurtă

Se menționează că o viață conjugală scurtă nu este în sine un argument pentru invalidarea căsătoriei așa cum nicio viață conjugală lungă nu este un argument pentru validarea acesteia. Practica Rotei Romane apărută în mod constant subliniază că viața conjugală scurtă ar putea fi un indicator evident pentru invalidarea căsătoriei în anumite privințe, cum ar fi: voința falsă sau simulată; formă de reacție în cazul unei condiții; eroarea sau dolul; lipsa de toleranță pentru viața împreună din cauza unei anomalii psihice. Evident că motivele care conduc la viața conjugală scurtă trebuie să fi existat înaintea exprimării consimțământului matrimonial și să fie atât de puternice, încât să invalideze schimbul de consimțământ.

c) avortul efectuat pentru a evita nașterea unui copil conceput

În acest caz, respectiv, atunci când avortul a fost efectuat cu intenția de a evita nașterea unui copil, fără a exista motive medicale întemeiate, este suficient de clar că faptul în sine este legat de motivul de nulitate care privește simularea contrabonum prolis (împotriva binelui copiilor). Ceea ce este deosebit de important și trebuie scos în evidență este faptul că avortul este făcut pentru a exclude copiii din căsătorie, iar aceasta, în momentul analizei judiciare, trebuie să includă pentru a fi motiv de nulitate: intenția explicită de a nu da naștere la copii și, de fapt, de nu concepe niciun copil; implementarea unui plan de a refuza orice deschidere pentru viață și intenția de a efectua avort sau de a constrânge pe cineva să efectueze un avort dacă conceperea unui copil este deja confirmată. „Delictul de avort în sine – spune practica Rotei Romana – demonstrează o distanțarea enormă a persoanei de la normele morale ale Bisericii care, în sine, poate fi un indicator al lipsei esențiale de credință cu posibile efecte menționate mai devreme”.

d) persistența obstinată în relațiile extraconjugale la momentul consimțământului sau imediat după consimțământ

Această circumstanță s-ar încadra în motivul de nulitate referitor la simularea contra bonum fidei (împotriva binelui fidelității). Este necesar ca infidelitatea să fie persistentă în mod obstinat pentru ca cel care o invocă să poată folosi calea procesului scurt. Practica instanței canonice arată că o asemenea intenție poate fi însoțită de refuzul de a avea relații intime cu soțul legitim. De remarcat că probele care pot fi administrate într-o asemenea situație, respectiv rapoarte de investigație private, scrisori olografe, înregistrări telefonice sau comunicări electronice trebuie să arate clar și neechivoc intenția obstinată de a avea relații extraconjugale.

e) ascunderea prin dol a sterilității; a unei boli contagioase grave; a copiilor dintr-o relație anterioară; a condamnării și executării pedepsei închisorii

De cele mai multe ori, se apreciază că, în aceste cazuri, a intervenit din partea unuia din soți o înșelăciune gravă cu privire la o calitate care poate perturba în mod esențial comunitatea vieții conjugale având drept urmare vicierea sau chiar inexistența consimțământului. Conținutul actului înșelător trebuie să fie o calitate care, prin natura sa, poate, fie obiectiv sau subiectiv, să perturbe grav viața conjugală. Și în această situație, probele care dovedesc existența unui asemenea motiv de nulitate, respectiv rapoarte medicale, certificate și sentințe civile, trebuie să confirme în mod clar și neechivoc această ascundere prin dol.

f) cauza căsătoriei complet străină de viața conjugală ori constând într-o sarcină neașteptată a femeii

Cauze străine de viața conjugală, cum ar fi obținerea cetățeniei, legitimizarea unui copil, beneficii economice importante, ca și existența unei sarcini neprevăzute a femeii, reprezintă motive cu adevărat străine de viața conjugală pentru că sunt de natură a confirma simularea totală a acordului de voință la încheierea căsătoriei. În ceea ce privește existența unei sarcini, ea poate fi invocată ca un motiv de nulitate atunci când una sau ambele părți nu au intenționat direct niciodată încheierea unei căsătorii, înțeleasă ca dăruire interpersonală a soților, ci aceasta a avut loc numai sub imperiul stringent al existenței sarcinii. Acest din urmă motiv poate fi convingător pentru Tribunal atunci când el se manifestă prin viața conjugală scurtă, urmată de separare și de pronunțarea unui divorț civil.

g) violența fizică indusă pentru a forța consimțământul

Frica cauzată de un motiv exterior și inoculată în conștiința unuia dintre soți este unul din motivele cele mai des întâlnite în procesele de declarare a nulității căsătoriei. Credem că acesta ar putea fi raportat și la motivul de nulitate care privește violența, indusă din factori externi (părinți, viitor soț, curatori etc.) și care conduce la excluderea bonum coniugum (binele soților) sau, mai rar, la motivul de nulitate care privește incapacitatea de asumare a obligațiilor vieții conjugale.

În cazul în care actele de violență adevărate și specifice au loc spre prejudiciul părții reticente, ele sunt indicatorul cel mai grav pentru invaliditatea consimțământului dat, putând fi dovedite, printre altele, cu certificate medico-legale, cu înregistrări audio-video sau cu plângeri la poliție.

h) defect de rațiune

Există situații când procedura procesului scurt poate fi folosită, partea reclamantă prezentând dovezi pertinente și concludente cu privire la patologiile grave ale soțului cu rezultate confirmate de clinici de specialitate și rapoarte psihiatrice judiciare sau chiar extrajudiciare. Existența acestor probe permite Tribunalului care este convins și nu are niciun dubiu să facă judecata cu privire la nulitatea căsătoriei pentru lipsa consimțământului dat fără a declina soluționarea unei asemenea cauze pe calea procesului ordinar.

***

La acestea, practica Tribunalelor canonice a adăugat cauze precum: influența prea puternică a unuia dintre părinți asupra unuia dintre soți, influență care a fost echivalată cu o lipsă de autonomie psihologică necesară mariajului, „lipsa serioasă de moderație în judecată” adică gelozia, narcisismul sau mitomania, abuzul de alcool sau de droguri, și incapacitatea unuia dintre soți de a-și asuma obligațiile conjugale, mai exact aversiunea față de întreținerea sau consumarea raporturilor sexuale (de exemplu, frigiditatea în cazul femeilor).

Note de subsol

^[1] G. Kuby, Revoluția sexuală globală – Distrugerea libertății în numele libertății, Ed. Sapientia, Iași, 2019, p. 393.

^[2] Comisia Teologia Internațională a fost instituită de către Papa Paul al VI-lea, în anul 1969, pe lângă Congregația pentru Doctrina Credinței, având sarcina de a oferi un ajutor acestei Congregații în examinarea problemelor doctrinale de importanță majoră. Comisia este compusă din teologi din diverse școli și națiuni, recunoscuți pentru știință și fidelitate față de Magisterul Bisericii, iar membrii ei – al căror număr nu depășește 30 – sunt numiți de către Suveranul Pontif în funcție, la propunerea Cardinalului Prefect al Congregației și după consultarea Conferințelor Episcopale. Comisia se reunește în „Adunări plenare” cel puțin o dată pe an, iar rezultatul studiilor este prezentat și încredințat Congregației pentru folosință cotidiană.

^[3] Trad. – mântuirea sufletelor. „Canonul 1752 din Codul de Drept Canonic stabilește că legea supremă a Bisericii este salus animarum, lege după care se călăuzește întreaga doctrină catolică și care trebuie să fie un instrument ce tinde să creeze o ordine armonioasă, atât în viața Bisericii, cât și cea a fiecărui creștin. Relevanța juridică a acestui canon are o deosebită importanță pentru soții care trăiesc experiența unei căsătorii iremediabil falimentare. În lumina principiului enunțat de acest Canon, există persoane divorțate, recăsătorite civil sau care pur și simplu sunt în parteneriate civile și care nu pot fi primite la sacramentele Bisericii. Aici s-ar părea că întâlnim adevărata dificultate și aici este necesară o intervenție solidă a Bisericii Catolice pentru a răspunde apelului plin de angoasă al soților sau foștilor soți care-și trăiesc propria dramă. Ca atare, toți cei care lucrează în Tribunalele bisericești nu pot ignora principiile fundamentale: pe de o parte, salus animarum trebuie să îi facă sensibili și deschiși față de acele persoane ce se găsesc în situații familiale sau extrafamiliale dificile; iar pe de altă parte, trebuie să conștientizeze pe deplin că nimeni cu niciun chip nu poate dispune de sacramentul căsătoriei după bunul lui plac din moment ce nicio putere bisericească și nici Suveranul Pontif nu poate desface o căsătorie valid celebrată între două persoane botezate, căsătorie care a fost celebrată și consumată printr-un act conjugal. Numai în cazul în care căsătoria este lipsită de un element esențial al ei încă din momentul formării poate fi declarată nulă de către Biserică”. Textul canonic prevede „(…) mântuirea sufletelor care în Biserică întotdeauna trebuie să fie legea supremă” (Pr. prof. dr. M. Pal, Indisolubilitatea absolută a căsătoriei, în Caietele Institutului Catolic VI, 2007).