Autonomia teritorială, un drept al minorităților etnice și naționale sau factor de destabilizare a statului unitar național?

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 214-246.

§1. Noțiunile de autonomie teritorială și stat național unitar

Ideea autodeterminării popoarelor a aparținut președintelui american Woodrow Wilson, însă Europa este inventatoarea și găzduitoarea ideii statului național bazat pe principiul „o națiune – un stat”, chiar dacă, în realitate în aproape toate țările Europei, cu excepția Portugaliei, există 3 până la 45 de minorități etnice sau naționale cărora nu li se permite constituirea propriului stat. Compensarea acestei interdicții are loc prin acordarea unor forme de autonomie acestor minorități, dintre care autonomia teritorială este cea mai adecvată atât din punct de vedere juridic, cât și din perspectiva principiului umanității.

În literatura de specialitate se observă, pe bună dreptate, că doctrina nu abundă în definiții privind autonomia teritorială^[1] sau sunt autori care constată, pur și simplu, că „autonomy is a kind of magic word, suggestive of harmony”^[2]. Propria mea definiție este următoarea:

Autonomia teritorială este una dintre formele de exercitare ale dreptului la autodeterminare internă a minorităților etnice sau naționale, pe baza unui compromis intervenit între minoritate și majoritate ancorat în legea fundamentală a țării sau într-un tratat internațional ori într-o lege organică, constând în împărțirea exercitării unor atribute de suveranitate internă (excluzând atributele de politică externă, de securitate și cele monetare) cu scopul protejării caracteristicilor obiective legate de limbă, tradiții, obiceiuri, cultură și religie ale unui grup de persoane aparținând unei minorități etnice sau naționale într-o zonă geografică clar delimitată de pe teritoriul unui stat, unde acest grup trăiește în mod compact de timp îndelungat și în majoritate în raport cu membrii națiunii care exercită în statul respectiv suveranitatea în ansamblu^[3].

Statul național unitar, într-o accepțiune generală, simplistă este o formă de stat în care există o singură putere constituțională competentă să stabilească reguli aplicabile pe întregul teritoriu, activitatea de guvernare difuzându-se de la centru pe cale ierarhică, o singură putere politică la nivel central și local, un singur rând de organe centrale (parlament, guvern, președinte etc.), o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică, iar populația are o singură cetățenie^[4].

Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituția României^[5], „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Teoretic, statul național exclude existența minorităților, iar practic îi degradează la cetățeni de rangul doi, datorită rolului lor neconstitutiv la crearea statului. Această constatare este confirmată de art. 2 alin. (1), care arată că „Suveranitatea națională aparține poporului român”, respectiv de art. 13, potrivit căruia singura limbă oficială este limba română. Mai mult decât atât, prin art. 152 alin. (1) din Constituție, s-a limitat posibilitatea revizuirii constituției, prevăzându-se că nu pot forma obiectul revizuirii, printre altele, caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, integritatea teritoriului și limba oficială.

În doctrina juridică românească, în legătură cu România ca stat național, unitar, pe de o parte, se arată că „națiunea – ca formă superioară de comunitate umană – este o colectivitate omogenă, perenă, distinctă de alte colectivități prin legăturile indestructibile și specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum și prin fizionomie”^[6], dar „identificarea Statului cu Națiunea nu are nimic comun cu ceea ce s-a întâmplat cândva – prin pervertirea celor două categorii pereche – alunecându-se spre formele extreme ale Națiunii-Stat (stat rasial)^[7] și deși „suveranitatea este națională titularul acesteia nu este Națiunea ci Poporul”^[8].

Cu privire la caracterul unitar al statului, pe de altă parte, se arată că acest lucru înseamnă că statul are un singur centru de impulsuri și această structură este singura adecvată Statului-Națiune, în condițiile existenței unei populații omogene și covârșitor majoritare, istoricește și afectiv constituită în Națiune^[9].

În privința autonomiei teritoriale, literatura de specialitate din România susține că „autonomia nu face parte din standardele europene actuale în materie de minorități”^[10], iar noțiunea de drepturi colective, ca drepturi ale comunității etnice autonome exercitate de către autoritățile acestora, se justifică numai în statele organizate pe principiul autonomiei politice pe baze etnice sau teritoriale^[11]. Remarcarea acestei reticențe poate fi regăsită și într-o parte a literaturii occidentale de specialitate, fiind date ca exemplu discursurile parlamentare din România organizate la cea de-a 50-a aniversare a „dictatului/arbitrajului de la Viena”, în care reprezentanții clasei politice au subliniat că înființarea teritoriilor autonome ar duce la formarea de „enclave extrateritoriale” și prăbușirea statului^[12].

Pe scurt, autoritățile române, atunci când resping autonomia teritorială, susțin că statutul României de stat național unitar, indivizibil exclude din punct de vedere juridic fărâmițarea, iar schimbarea caracterului de mai sus este imposibilă datorită limitelor modificării constituționale.

În realitate, acordarea autonomiei teritoriale în cazul minorității maghiare, care locuiește în mod compact majoritar într-o zonă geografică amplasată în centrul țării, nu afectează nici unitatea, nici indivizibilitatea, nici integritatea teritorială a României, singurul aspect relevant din punct de vedere juridic fiind cel referitor la suveranitate. Or, art. 152 din Constituție nu prevede printre elementele neafectabile de modificări suveranitatea, altminteri România nu ar fi putut adera la UE, organizație supranațională care funcționează tocmai pe principiul renunțării la exercitarea unei părți din suveranitate sau a unor atribute de suveranitate. Per a contrario, dacă România a putut renunța la exercitarea unor atribute de suveranitate în favoarea unei organizații internaționale, cum ar fi, de exemplu, competența vamală sau colectarea și împărțirea TVA cu UE, în probleme de mult mai mică anvergură ar putea împărți constituțional exercitarea unor atribute similare cu o minoritate națională.

Într-o societate debalansată de o majoritate etnică, reglementările tip antidiscriminare individuală nu sunt suficiente pentru crearea unei societăți drepte și echilibrate, deoarece minoritățile naționale și etnice nu sunt doar suma aritmetică a celor care aparțin acestora, ci constituie subiectul unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la supraviețuire sau dreptul de a dăinui, dreptul la patrie ori dreptul la autodeterminare internă (în cazul minorităților naționale) sau externă (în cazul minorităților etnice).

Din doctrina de specialitate (reprezentată de Georg Brunner, Herbert Küpper^[13], Michael Tkacik^[14], Hurst Hannum^[15], Ruth Lapidoth, Markku Suksi^[16], André Légaré^[17], Yash Ghai, Thomas Benedikter^[18], Salat Levente^[19], Győri Szabó Róbert^[20]) pot fi sintetizate următoarele 10 caracteristici ale autonomiei teritoriale, care asigură o poziție de relativă egalitate între majoritate și minoritate pe plan național:

1. Spre deosebire de autonomia personală, unde subiect de drept este o comunitate minoritară dintr-o anumită țară, în cazul autonomiei teritoriale subiect de drept este populația minoritară dintr-un teritoriu cu granițe geografice delimitate, înăuntrul cărora există o omogenitate de limbă, cultură, eventual religie. Având în vedere însă că în majoritatea teritoriilor autonome minoritatea ca subiect nu reprezintă populația exclusivă, trebuie asigurate și drepturile celorlalte grupuri etnice. Grupul etnic majoritar la nivel național din teritoriul autonom păstrează practic toate drepturile avute, în timp ce membrilor minorităților duble^[21] trebuie asigurată o „autonomie secvențială” (segmental autonomy). În această coexistență bi sau multilaterală, este foarte important ca fiecare grup etnic să beneficieze de principiul proporției etnice sau de sistemul cotei etnice, respectiv să aibă posibilitatea de a executa drept de veto în problemele care îl privesc.

2. Transferarea către o subdiviziune teritorială a unor prerogative, competențe efective, vitale, strategice din punctul de vedere al menținerii identității populației de acolo (educație, cultură, limbă, religie, mass-media, administrație și poliție locală, păstrarea proporției etnice, impozitare, folosirea resurselor naturale) și păstrarea la nivelul centralizat al statului, drept competențe reziduale, doar a competențelor generale privind apărarea țării, politica externă, politica monetară și vamală, strategia de dezvoltare națională, politica macroeconomică, bugetul național, reglementările de drept penal și de drept civil.

3. Existența unui organ regional cu competențe legislative constituit din deputați aleși în mod liber de cetățenii care locuiesc în teritoriul autonom, respectiv a unui organ executiv, care acționează sub supravegherea organului legislativ.

4. Acordarea statutului de limbă oficială regională/eventual cooficială la nivel național sau regional limbii sau limbilor minoritare din teritoriul autonom. Standardul minimal este tratarea limbii minoritare ca limbă cooficială în toate domeniile vieții sociale și ale administrației. În formele de autonomie nordice limba minoritară poate dobândi chiar statut de unică limbă oficială (cazul Aland) sau statut de limbă „principală” (Ferroer, Groenlanda).

5. Actele legislative adoptabile în teritoriul autonom trebuie să fie conforme doar cu Constituția și Statutul de autonomie, nu și cu legislația ordinară, deoarece altminteri parlamentul central ar putea goli conținutul compromisului dintre majoritate-minoritate prin „supralegiferare”.

6. Desemnarea unui for competent să soluționeze eventualele conflicte de competență și de interpretare între organele de stat centrale și cele din teritoriul autonom, acest rol revenind de regulă Curții Constituționale.

7. Dreptul teritoriului autonom de participare la procesul legislativ național, prin facilitarea reprezentării la nivel național fie prin mecanismele democratice electorale, fie prin acordarea unui loc special/excepțional în cazul unor minorități mai puțin numeroase.

8. Statutul de autonomie teritorială trebuie să aibă garanții/ancorări solide fie la nivel constituțional (de ex. potrivit Constituției din Spania dreptul la autonomie este un drept fundamental), fie pe baza unui tratat internațional (de ex. Tirolul de Sud, Aland), fie prin ambele ori pe baza unei asumări unilaterale de drept internațional public. Așa cum elaborarea și acordarea autonomiei se bazează pe un compromis, modificările ulterioare trebuie să fie operate tot pe baza acordului dintre minoritate și majoritate, cu evitarea acțiunilor unilaterale. Chiar dacă ultimul cuvânt aparține parlamentului național, populației minoritare trebuie să i se asigure un drept de veto la nevoie sau posibilitatea de a se exprima cu privire la modificările preconizate pe calea unui referendum cu caracter decizional (de ex. în Spania, Tirolul de Sud, Aland, Ferroer, Groenlanda).

9. Autonomia teritorială este golită de conținut, dacă nu este dublată de autonomie economico-financiară, constând în posibilitatea elaborării propriului buget, transferul total sau parțial al puterii de impozitare de la centru către regiune și transferul surselor bugetare necesare exercitării competențelor „dislocate”, respectiv posibilitatea folosirii resurselor locale în interes local.

10. Existența simbolurilor proprii sub formă de steag, stemă, imn, zi de sărbătoare sau chiar prin asigurarea unei cetățenii regionale care poate condiționa acordarea unor drepturi doar celor rezidenți în regiunea autonomă (de ex. accesul la dreptul de proprietate asupra imobilelor, dreptul de preempțiune în anumite domenii, accesul la exercitarea unei profesii, asistență socială, drept de vot).

§2. Efectul autonomiei teritoriale într-un stat suveran

Autonomia teritorială este singura soluție eficientă de conciliere a interesului statului de a păstra integritatea sa teritorială și controlul suveran cu interesul minorității de a supraviețui în diversitatea sa, în zonele unde aceasta constituie la nivel regional o majoritate istorică sau tradițională. Exemplele de separație sau încercările de această natură în ultimul deceniu s-au înmulțit în cazul unor minorități și teritorii unde statul centralizat/puterea centrală a ignorat respectarea autonomiei teritoriale și ne gândim aici la Kosovo, Abhazia, Osetia, Crimeea, Nagorno Karabah, Kurdistanul Iranian, Sudanul de Sud.

Soluția „realistă/practică” a problemei etnice ar fi împărțirea teritoriului, separația instituțiilor și constituirea de noi state bazate pe granițele etnice acolo în cazul populațiilor etnice/naționale care trăiesc în blocuri compacte majoritare, însă în mod „idealist/teoretic” rezolvarea acestor situații este așteptată de la aplicarea principiilor democrației majorității, statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului în cadrul unei societăți multietnice și în contextul dreptului internațional public modern, în timp ce singura cale „funcțională/practicabilă” în prezent este autonomia teritorială, constând într-o combinație a protecției drepturilor culturale cu împărțirea de prerogative între stat și regiunea unde trăiește grupul minoritar, bazată pe compromis.

Autonomia este un compromis între independență și integrare totală^[22], un proces deschis („open end”) ce necesită tot timpul soluții noi pentru problemele care vor apărea, care nu poate conduce la obținerea suveranității de către o minoritate, dar poate conduce la o federalizare etnică sau federalizare asimetrică, pe măsura lărgirii acestui compromis.

Este de menționat că cele mai multe state/teritorii, care după aranjamentele de încheiere a Primului Război Mondial/exercitarea dreptului la autodeterminare externă „s-au trezit” pe teritoriul lor cu minorități etnice sau naționale acordă deja acestora autonomie teritorială, a se vedea cazul Italiei, Serbiei, Republicii Moldova, Finlandei, în timp ce alte state, ca Slovacia, Ucraina și România, deocamdată, refuză să abordeze sau resping în fond această temă, ca să nu spunem că dezvoltă o idiosincrazie psihică în acest domeniu^[23]. Nu trebuie să ignorăm însă că literatura de specialitate de sorginte franceză și anglo-saxonă, impregnată profund de reminiscențele de tip colonialist, în legătură cu străduințele de autonomie ale minorităților vorbește de pericolul „recompoziției etno-teritoriale, care riscă să se extindă la infinit”, de faptul că „tentația recurentă de a face să coincidă teritoriul statal cu gruparea etnică, care persistă în virtutea concepției etnice despre națiune, capătă forme extreme ce merg chiar până la epurarea etnică sistematică, dusă ca politică de stat în Ruanda, Bosnia sau Kosovo”^[24] ori avertizează că „proliferarea revendicărilor identitare cu fundament etno-național conduce lumea la un „neo-tribalism” care stimulează gruparea indivizilor în funcție de afinitățile culturale, religioase sau etnice”, arătând că „identitarismul exacerbat este în mod incontestabil un factor beligen”^[25]. Chiar dacă, pe baza diferitelor cazuri existente de reglementări ale autonomiei, majoritatea experților susțin că autonomia nu promovează secesiunea dacă entitățile sub-statale își bazează funcționarea pe o proiectare atentă a structurilor instituționale, strădaniile de independență ale Cataloniei sunt date ca un exemplu negativ, un rezultat al unei autonomii teritoriale funcționale de decenii^[26]. În acest caz însă nu se ține cont de clasificarea minorităților în etnice și naționale în funcție de criteriul dacă o parte a grupului a constituit sau nu un stat undeva. Astfel, minoritățile etnice, cum este și cea catalană, care nu au un stat propriu nicăieri în lume, au dreptul la autodeterminare externă, în timp ce minoritățile naționale care sunt părți ale unor națiuni care au deja un stat propriu pot activa dreptul la autodeterminare externă doar în cazul extrem în care existența lor fizică este pusă în pericol de majoritate.

Este de bun augur că doctrina internațională recentă din domeniul drepturilor omului cuprinsă în cea mai prestigioasă culegere, „Elgar Encyclopedia of Human Rights”^[27] consacră capitole atât dreptului la autonomie, cât și drepturilor colective. Conform opiniei dominante, dreptul la autodeterminare cuprinde două aspecte. Aspectul extern include în primul rând dreptul unui popor de a-și forma propriul stat. Aspectul intern se referă la proiectarea unor relații interne care să corespundă voinței poporului statului. Aceasta include crearea de entități sub-statale, cum ar fi teritoriile autonome. Dreptul intern la autodeterminare rezultă în mod inevitabil din faptul că acest drept nu se consumă în actul de înființare a statului, ci există permanent^[28].

O veste și mai bună este că autonomia teritorială nu numai că este aplicată în din ce în ce mai multe cazuri în America Latină, dar constituie și temă de abordare doctrinală^[29], respectiv că această temă a început să constituie obiect de cercetare chiar și din perspectiva unor oameni de știință care provin din zona științelor reale și care vor să afle, pe baza unor cercetări și calcule de probabilitate, care sunt momentele de tranziție prielnice pentru crearea sau dezasamblarea construcțiilor de autonomie teritorială^[30].

În prezent, doctrina de specialitate notează existența a peste 60 de cazuri de autonomie teritorială în diferite state ale lumii^[31], iar dacă în Europa luăm în considerare soluțiile de autonomie teritorială și construcțiile federaliste, trebuie să constatăm, că statul național pur/negaționist de autonomie pentru minorități nu mai reprezintă regula^[32].

§3. Reglementarea internațională privind drepturile de autodeterminare

Dreptul la autonomie teritorială este un drept colectiv, ce revine unui grup de persoane care trăiește într-o regiune/zonă în mod tradițional în formă compactă majoritară, care afișează în mod obiectiv diferențe/caracteristici de natură lingvistică, religioasă, culturală, istorică față de majoritatea poporului care este în poziție dominantă într-o țară și care din punct de vedere subiectiv dă dovada unei intenții de solidaritate în vederea păstrării și dezvoltării acestei diferențe.

Autonomia teritorială este un aranjament între minoritate și majoritate, care, odată realizată, implică minoritățile luate ca grup, colectivitate, celulă socială în viața statului, le dă o „miză” și previne „majoritarianismul”^[33], deoarece este de notorietate că reprezentanții majorității într-un teritoriu unde se află în minoritate se pot impune, cu mici excepții numai prin promovarea exclusivismului și conservarea de privilegii, respectiv prin abuz și forță.

Având în vedere că statele formate de majorități etnice sunt subiect principal de drept internațional public cu drept de „legiferare” pe plan internațional pe baza principiului suveranității și cu exercitarea dreptului de veto decurgând din suveranitate, actualmente nu există voință majoritară din partea acestora de a adopta instrumente de drept internațional care să reglementeze drepturile colective ale minorităților. Chiar și pe plan european, țări precum Turcia, România, Slovacia, Franța, văd în acceptarea drepturilor colective un pericol care ar putea duce la exercitarea dreptului la autodeterminare externă, adică secesiune, separație, revizionism sau chiar iredentism. Nici măcar în Parlamentul European minoritățile etnice și naționale nu pot avea reprezentare proporțională, după ce la ultimele alegeri au fost aleși 30 de deputați ce reprezintă minoritățile, reprezentând 5% din membrii acestui for, în timp ce procentajul minorităților la nivel european este de 10%^[34].

Instrumentele de drept internațional public relevante în privința asigurării dreptului la autonomie la nivelul ONU ar fi următoarele:

– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (semnat la 16.12.1966, intrat în vigoare la 23.03.1976)^[35], care prevede la art. 1 alin. (1) că: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală” (s.n.). Articolul 27 al aceluiași tratat prevede că: „În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viața culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă” (s.n.).

Acest text neechivoc în ceea ce privește asigurarea drepturilor colective este interpretat în literatura de specialitate din România ca unul asigurând doar drepturi individuale^[36].

Prin Rezoluția AG ONU nr. 2656/1970 privind adoptarea Declarației asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, conform Cartei Națiunilor Unite^[37], cu ocazia abordării dreptului la autodeterminare au fost precizate următoarele:

„Nicio dispoziție din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acțiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar amenința, în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran și independent, care se conduce conform principiului egalității în drepturi și dreptului popoarelor de a dispune de ele însele enunțat mai sus și având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparținând teritoriului, fără distincție de rasă, credință sau culoare”.

Rezumând cele de mai sus, integritatea teritorială a statelor care respectă drepturile minorităților la autodeterminare internă nu va fi știrbită, pe de altă parte, popoarele asuprite vor beneficia de dreptul la protecție internațională în cazul luptei lor împotriva unui stat care nesocotește aceste drepturi.

În 1994, această problemă a autodeterminării a constituit din nou obiectul unei interpretări din partea structurilor ONU^[38], ocazie cu care au fost adăugate următoarele nuanțări:

„1. Art. 27 din Pact prevede că, în acele state în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor care aparțin acestor minorități nu le va fi încălcat dreptul de a se bucura, în comun cu ceilalți membri ai grupului, de propria lor cultură, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. Comitetul observă că acest articol stabilește și recunoaște un drept care este conferit unor persoane aparținând grupurilor minoritare și care este distinct și complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană umană.

7. Referitor la exercițiul drepturilor culturale garantate de art. 27, Comitetul a observat diversitatea formelor în care cultura se poate manifesta, inclusiv un mod particular de viață asociat cu folosirea resurselor naturale, în special în cazul populației indigene. Dreptul ar putea include activități tradiționale, precum pescuitul ori vânătoarea și dreptul de a trăi în rezervații protejate prin lege. Folosința acestor drepturi ar putea presupune măsuri legale pozitive de protecție și măsuri menite a asigura participarea efectivă a membrilor comunităților minoritare la luarea deciziilor în aspecte care îi privesc direct.

9. Comitetul concluzionează că art. 27 se referă la drepturi a căror protecție impune obligații specifice statelor părți. Protecția acestor drepturi este menită a asigura supraviețuirea și continua dezvoltare a identității culturale, religioase și sociale a minorităților respective, deci să îmbogățească structura societății în întregul său. În consecință, Comitetul observă că aceste drepturi trebuie protejate ca atare și nu trebuie confundate cu alte drepturi personale recunoscute fiecăruia și tuturor în baza Pactului” (s.n.).

Din aceste „comentarii” rezultă că doar popoarele au dreptul la autodeterminare, însă în același timp rezultă că anumite drepturi minoritare au specificitate de grup, chiar dacă unii autori se feresc să recunoască, că de facto acestea sunt drepturi colective (dreptul la exploatarea resurselor naturale, de exemplu). Pe de altă parte,trebuie făcută distincția între dreptul la autodeterminare externă și cea internă, prima fiind fundamentul străduințelor de independență, ceea de a doua fiind temeiul obținerii autonomiei teritoriale. Această problematică a fost explicată cel mai adecvat de Andreas Gross, în 2003, în felul următor:

„Conceptul de autodeterminare cuprinde, de fapt, două aspecte: autodeterminarea internă, care reprezintă dreptul popoarelor de a-și determina în mod liber propriul sistempolitic și de a participa la viața politică a statului cu respectarea integrității teritoriale; autodeterminarea externă, care privește dreptul popoarelor de a-și determina în mod liber statutul internațional și chiar de a-și alege independența. Principiul autodeterminării interne este în general recunoscut oricărui grup sau individ dintr-un stat. Cu toate acestea, constituțiile nu sunt foarte explicite în ceea ce privește conținutul, potențialii titulari și metodele sale de aplicare. Autodeterminarea internă poate avea ca obiect modificarea limitelor teritoriale sau chiar crearea de noi entități în cadrul unui stat. (…) Principiul autodeterminării externe este adesea recunoscut pentru popoarele colonizate sau supuse dominației străine. Opiniile sunt împărțite cu privire la faptul dacă minoritățile sau grupurile aparținând unui stat suveran pot revendica acest drept la autodeterminarea externă, care poate deveni un drept la secesiune.

Dreptul internațional consideră că dreptul de a exercita autodeterminarea poate fi realizat numai cu respectarea integrității teritoriale a unui stat. În schimb, acceptă toate schimbările instituționale din cadrul unui stat, cu condiția ca acestea să respecte legea constituțională națională și să fi fost acceptate în mod liber de populația în cauză. Acesta a fost, de exemplu, în 1946, când Italia a recunoscut în Acordul Gruber-de Gasperi să acorde autonomie regiunii Alto Adige/Tirol de Sud, cuprinzând cele două provincii Trento și Bolzano, și să ia măsuri care să promoveze identitatea lingvistică și culturală a minorității germanofone”^[39].

Construcțiile de autonomie teritorială din America Latină sunt întemeiate mai nou pe art. 1 din Declarația Organizației Națiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene din 2007^[40], care prevede că: „Popoarele indigene au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, acestea își determină în mod liber statutul politic și își urmăresc în mod liber dezvoltarea economică, socială și culturală”, respectiv pe art. 4 din aceeași declarație: „Popoarele indigene, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare, au dreptul la autonomie sau la autoguvernare în chestiuni legate de afacerile lor interne și locale, precum și la modalități și mijloace de finanțare a funcțiilor lor autonome”.

Nu putem încheia prezentarea situației din cadrul ONU privind această temă fără să facem amintire de Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție privind Conformitatea declarației unilaterale de independență a Kosovo cu dreptul internațional din anul 2010^[41].

Întrebarea cu privire la care a fost solicitat avizul consultativ al Curții a fost stabilită prin Rezoluția 63/3, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (denumită în continuare AG ONU) la data de 8 octombrie 2008 și avea următorul conținut:

„Este declarația unilaterală de independență a instituțiilor provizorii de autoguvernare a provinciei Kosovo în conformitate cu dreptul internațional?”.

De fapt, Republica Serbia, singurul promotor al Rezoluției 63/3, a solicitat includerea unui punct suplimentar pe ordinea de zi a celei de-a 63-a sesiuni a Adunării Generale, care viza problema solicitării unui aviz consultativ cu privire la chestiunea de mai sus^[42].

Pentru a răspunde la acea întrebare, Curtea trebuia să stabilească doar dacă declarația de independență a încălcat vreun principiu general al dreptului internațional sau vreo prevedere de tip lex specialis instituită prin Rezoluția 1244 (1999) a Consiliului de Securitate^[43].

Contribuția cea mai importantă adusă de avizul consultativ dezvoltării dreptului internațional public a constat în abordarea conflictului dintre două principii fundamentale ale dreptului internațional public, și anume între principiul integrității teritoriale și principiul autodeterminării.

Astfel, în esență, Curtea Internațională de Justiție, pe de o parte, a arătat că principiul integrității teritoriale este invocabil doar între state, iar pe de altă parte, nu a negat posibilitatea exercitării dreptului la autodeterminare sub forma secesiunii de remediu, cu condiția ca această secesiune să nu încalce/afecteze alte principii de tip jus cogens decât principiul integrității teritoriale (de exemplu, folosirea forței).

România, țară care neagă tradițional și cu consecvență drepturile colective ale minorităților naționale și etnice, în luarea sa de poziție/declarație scrisă^[44] formulată în cauză, a susținut că, în conformitate cu principiile dreptului internațional public, Serbia a avut dreptul la integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor sale, respectiv că, în conformitate cu principiile dreptului internațional, populația din Kosovo nu a avut dreptul la autodeterminare care să presupună secesiune unilaterală de Serbia, și prin urmare a considerat că este inadmisibilă o soluție unilaterală de natura declarației de independență pentru statutul final al provinciei Kosovo care să implice un astfel de rezultat (parag. 162).

În concluzie, în viitor, statele naționale vor trebui să trateze dreptul la autonomie teritorială a minorităților etnice și naționale cu mult mai mare flexibilitate, pentru a nu se ajunge la tratarea flexibilă a integrității lor teritoriale, mai ales când aceste state folosesc forța armată împotriva propriilor cetățeni. Până în prezent „precedentul Kosovo” a fost invocat de Rusia în cazul sprijinirii mișcărilor secesioniste minoritare din Abhazia, Osetia de Sud și din Peninsula Crimeea.

Ucraina nu a înțeles această lecție de drept internațional public, încăpățânându-se într-o atitudine naționalistă nedemnă pentru secolul XXI și nu a exploatat șansa convenită prin punctele 3 și 9 ale Protocolului de la Minsk^[45], care prevedeau că se va pune în aplicare descentralizarea puterii, inclusiv prin adoptarea Legii Ucrainei „Cu privire la statutul temporar al autonomiei locale în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk” (Legea privind statutul special), respectiv că se va asigura organizarea de alegeri locale anticipate în conformitate cu Legea Ucrainei „Cu privire la statutul temporar al autonomiei locale în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk” (Legea privind statutul special)^[46].

La nivel european, o contribuție importantă a fost adusă de OSCE în această materie prin Recomandările Lund privind participarea efectivă a minorităților naționale la viața publică^[47] din 1999. Recomandările Lund^[48] încearcă să clarifice, într-un limbaj relativ simplu, conținutul drepturilor minorităților și alte standarde aplicabile în general în situațiile în care este implicat Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale (HCNM). Punctul 19 al acestor recomandări spune că „Toate democrațiile au aranjamente pentru guvernare la diferite niveluri teritoriale. Experiența din Europa și din alte părți arată valoarea transferului anumitor funcții legislative și executive de la nivel central la regional, dincolo de simpla descentralizare a administrației centrale de la capitală la birouri regionale sau locale. Pe baza principiului subsidiarității, statele ar trebui să ia în considerare în mod favorabil o astfel de devoluție teritorială a puterilor, inclusiv funcții specifice ale autoguvernării, în special în cazul în care ar îmbunătăți oportunitățile minorităților de a exercita autoritatea asupra problemelor care le afectează” (s.n.).

În explicarea acestei prevederi, experții au arătat că: „În general, responsabilitățile publice sunt exercitate, de preferință, de către autoritățile care sunt cele mai apropiate de cetățean. (…) Autonomia teritorială poate ajuta la păstrarea unității statelor, în timp ce crește nivelul de participare și implicare a minorităților, oferindu-le un mai mare rol într-un nivel de guvernare care să reflecte concentrarea populației lor”^[49].

Specialiștii au sperat că statele vizate de conflicte interetnice, cu toată reticența și prudența lor excesivă (câteodată bolnăvicioasă), vor urma „sfaturile” recomandării de mai sus^[50], însă realitățile din România nu ne-au răsfățat cu respectarea unor astfel de standarde, ci ne-au obișnuit cu ignorarea lor.

În cadrul Consiliului Europei, în perioada 1993-2005, tema autonomiei teritoriale în cazul minorităților etnice sau naționale (mai ales datorită conflictelor din spațiul fost-Iugoslav) a fost extrem de prezentă, din păcate însă toate eforturile au fost neutralizate de Comitetul de Miniștri^[51], care a blocat toate tentativele de adoptare ale unui instrument obligatoriu, supraviețuind doar instrumente de tip recomandare/soft law:

– Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1201/1993^[52] cu referire la un protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, care în ciuda lipsei obligativității sale constituie un instrument de referință la care fac referire inclusive tratate bilaterale^[53], dar și reglementările mai noi ale UE^[54]. Art. 11 al protocolului adițional propus prevede, că: „În regiunile unde sunt majoritare, persoanele aparținând unei minorități naționale au dreptul de a dispune de administrații locale autonome adecvate sau de un statut special, corespunzător situației istorice si teritoriale specifice si conforme cu legislația națională a statului”;

– Pe baza Raportului Gross^[55], Adunarea Parlamentară a adoptat Rezoluția nr. 1334/2003, intitulată „Experiența pozitivă a regiunilor autonome ca sursă de inspirație pentru soluționarea conflictelor din Europa”. Raportul Gross, ținând cont de faptul că nu există niciun document obligatoriu în acest sens la nivelul Consiliului Europei, a propus adoptarea unei convenții privind autonomia regională. De fapt, singura convenție exhaustivă obligatorie la nivelul Consiliului Europei dedicată exclusiv problemei minorităților etnice/naționale este Convenția-cadru privind protecția minorităților din 1995, care însă în mod ironic nu conține prevederi referitoare la autonomia teritorială.

Raportul Gross formulează în premieră în mod clar că: „Recurgerea la autonomie poate răspunde pretențiilor minorităților, respectând în același timp principiile suveranității statului și integritatea teritorială”^[56].

Rezoluția nr. 1334/2003 explică în nouă puncte esența și avantajele autonomiei în general și ale autonomiei teritoriale în special^[57]:

„1. necesitând prin natura sa cooperare și coordonare între autoritățile centrale și autonome, un statut autonom trebuie să fie rezultatul unui acord negociat între diferitele părți;

2. autoritățile centrale și autonome trebuie să recunoască faptul că autonomia este un proces dinamic și că este întotdeauna negociabilă;

3. ar fi de dorit ca statutul fondator și principiile autonomiei să fie consacrate în Constituție și nu numai în lege, astfel încât modificările să poată fi făcute numai în conformitate cu Constituția; pentru a preveni orice litigiu, statutul de autonomie trebuie să definească în mod explicit distribuirea puterilor între autoritățile centrale și autoritățile autonome;

4. acordul de autonomie trebuie să garanteze reprezentarea corespunzătoare și participarea efectivă a autorităților autonome la procesul decizional și la gestionarea afacerilor publice;

5. statutul de autonomie trebuie să prevadă că regiunea autonomă are un organism legislativ și executiv ales democratic la nivel local;

6. statutul de autonomie trebuie să prevadă resurse proprii și/sau transferuri care să permită autorităților autonome să pună în aplicare puterile suplimentare acordate de autoritățile centrale;

7. pentru a preveni orice uzurpare a puterilor, trebuie instituit un mecanism de soluționare a litigiilor pentru a rezolva orice dispută între autoritățile centrale și autoritățile autonome;

8. dacă rămân tensiuni între autoritățile centrale și autonome, este de preferat atragerea comunității internaționale în procesul de negociere;

9. devoluția puterilor către entități autonome trebuie să protejeze imperativ drepturile minorităților care locuiesc în interiorul acestora”^[58].

– Recomandarea Consiliului Europei nr. 1811/2007 „Regionalizarea în Europa”, care la punctul 6 notează: „în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei există comunități care au o identitate culturală, politică și istorică puternică și care nu sunt doar regiuni, ci popoare și societăți și, în același timp, au o identitate colectivă vizibilă, indiferent dacă sunt definite ca regiuni, națiuni sau țări, dar nu și-au constituit un stat independent. Cu toate acestea, dispun de caracteristici diferențiate, care semnalează voința politică pentru obținerea autoadministrării”.

Ca reacție la atitudinea obstrucționistă a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, în doctrină există și voci care dau ton convingerii că problema autonomiei teritoriale trebuie abordată mai degrabă din perspectiva regionalizării, administrației publice locale și subsidiarității, decât din perspectiva drepturilor colective, deoarece pe tărâmul sus-amintit reticențele ar fi mai puțin accentuate^[59]. Mai nou în Europa, în contextul abordării temei autonomiei pentru a evita „idiosincraziile naționaliste”, a fost propusă înlocuirea termenului de „protection of minorities – protecția minorităților” cu cel al„management of diversity – managementul diversității” cu scopul de a transforma membrii grupurilor minoritare din indivizi tratați în prezent mai mult ca un obiect/element nedorit, în actori responsabili ai vieții de stat^[60].

La nivelul Uniunii Europene, sub influența inițiativei, care a strâns 1.215.879 de semnături în întreaga UE, și hotărârii Tribunalului UE adoptată în cazul Minority Safe Pack^[61], Parlamentul European a adoptat în 2018 Rezoluția referitoare la standardele minime pentru minorități în UE^[62], în care, constatând că aproximativ 8% din cetățenii UE aparțin unei minorități naționale și aproximativ 10% vorbesc o limbă regională sau minoritară, a statuat, că „atunci când se dezvoltă la nivel european standarde minime comune de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minorităților, ar trebui să fie luate în considerare cele mai bune practici deja utilizate în statele membre, de exemplu cele din Italia (Alto Adige/Tirolul de Sud) sau Germania (Schleswig-Holstein)”^[63], stabilind astfel ca standard modelele autonomiei teritoriale, respectiv autonomiei culturale/personale din Europa.

Aceeași rezoluție amintește că „există discrepanțe mari între statele membre în ceea ce privește recunoașterea minorităților și respectarea drepturilor lor; întrucât minoritățile din întreaga UE se confruntă, încă, cu discriminarea instituționalizată, fac obiectul unor stereotipuri insultătoare și chiar drepturile lor dobândite sunt adesea diminuate sau aplicate în mod selectiv”^[64], respectiv atrage atenția asupra standardelor duble existente în UE în acest domeniu.

Plusul cel mai important adus de rezoluție este că solicită Comisiei elaborarea unui proiect de directivă în acest domeniu și recunoaște că „UE încă nu dispune de instrumente eficace pentru a monitoriza și pune în aplicare respectarea drepturilor minorităților”, față de care promovează idea verificării tuturor statelor membre din perspectiva îndeplinirii actuale a criteriului (altminteri de aderare) de la Copenhaga privind protecția drepturilor minorităților naționale și „regretă că, în domeniul protecției minorităților, UE fie a considerat ca de la sine înțeles faptul că statele sale membre respectă drepturile minorităților, fie s-a bazat pe instrumente externe de monitorizare, cum ar fi cele ale ONU, ale Consiliului Europei sau ale OSCE”^[65], ceea ce înseamnă că UE în sfârșit „conștientizează” că o organizație supranațională progresistă bazată pe votul majoritar al statelor membre nu poate avea încredere în promisiunile statelor membre sau în standardele și monitorizările elaborate de organizații internaționale de tip clasic retrograde guvernate de dreptul la veto suveran.

§4. Modele funcționale de autonomie teritorială la nivel internațional

Åland. Potrivit secțiunii 1 alin. (1) din Constituția Finlandei^[66]: „Finlanda este o republică suverană”, iar conform secțiunii 4 din același act fundamental: „Teritoriul Finlandei este indivizibil”.

În ciuda acestor prevederi, Åland, un grup de insule/arhipelag^[67] cu o suprafață totală de 1.553 km², având o populație ce numără 29.489 persoane (2017), care folosește ca limbă oficială limba suedeză, are statut de autonomie teritorială din 1920 în cadrul Finlandei, având capitala la Mariehamn^[68]. În Finlanda minoritatea suedeză numără în total 294.000 de persoane.

În 1920, parlamentul Finlandei a adoptat în mod unilateral Legea autonomiei insulelor Åland, deși minoritatea suedeză optase pentru secesiune^[69]. Cu medierea Marii Britanii, în cele din urmă Societatea Națiunilor a fost chemată să soluționeze conflictul, care prin decizia sa din iunie 1921 a stabilit că Åland rămâne parte a Finlandei, cu drepturi de autonomie largi garantate și cu statut de neutralitate și demilitarizat. Acordul Åland din 27.06.1921 a consacrat acest statut special, fiind încheiat între Suedia și Finlanda în fața Consiliului Ligii Națiunilor.

Legea autonomiei Åland din 1920 a fost prima lege din Europa de acordare a unei autonomii teritoriale pentru o anumită minoritate națională, fiind revizuită ulterior în 1951 și 1991^[70].

Cu toate că această unitate de autonomie teritorială beneficiază chiar și de dreptul de a participa la activitatea unor organizații internaționale precum Consiliul Nordic, în ultimii 100 de ani nu a condus la relativizarea suveranității sau integrității teritoriale a Finlandei furnizând cel puțin un exemplu pentru restul lumii și nu un model de urmat.

Insulele Feroe au o suprafață de 1399 km², o populație de 44.228 de persoane, au ca limbă oficială ferroeza și daneza și beneficiază de statut de autonomie teritorială din anul 1948^[71] în cadrul Regatului Danemarcei, având capitala la Torshavn. În 1946, Parlamentul din Feroe a declarat independența insulelor, după ce a fost organizat și un referendum în acest sens, dar statul danez a dizolvat parlamentul regional, a organizat noi alegeri și cei veniți la putere au acceptat oferta de autonomie teritorială făcută de Danemarca.

Pentru această insulă Home Rule Act din 1948 garantează autoguvernarea internă absolută, iar după Acordul de preluare a competențelor și a domeniilor de competență (Takeover Act) din 2005, încheiat între Danemarca și Feroe^[72], poporul ferroez își păstrează chiar și dreptul inalienabil și suveran de exercitare a dreptului la autodeterminare potrivit dreptului internațional public. Pe baza acestui acord, Danemarca și-a păstrat doar prerogative asupra constituției, Curții Supreme de Justiție, politicii externe și de securitate, respectiv asupra politicii monetare.

Groenlanda sau Kalaallit Nunaat are o suprafață de 2.166.086 km² (cea mai mare insulă din lume, suprafața neacoperită de gheață este de 410.449 km²), o populație de 56.480 de locuitori (2013), are ca limbă oficială inuita (inuktituta) și are statut de autonomie teritorială din 1978^[73] în cadrul Regatului Danemarcei, având capitala la Nuuk (17.000 de locuitori). Statutul de autonomie al Groenlandei funcționează din 1979, fiind reformat în 2009.

Ambele teritorii autonome, Feroe și Groenlanda, beneficiază printre altele de dreptul de a opta pentru exercitarea dreptului la autodeterminare externă, respectiv au reprezentare internațională în cadrul Consiliului Nordic.

Tirolul de Sud – Italia în literatura de specialitate a autonomiei teritoriale este amintit ca un model de referință, însă spre deosebire de celelalte modele prezentate până acum, unde „statul gazdă – the host state” a acționat în mod unilateral, voluntar, prin adoptarea unor legi de înființare/acordare a autonomiei teritoriale, în cazul Italiei fără intervenția repetată și hotărâtă a Austriei în calitate de „țară mamă – the kin state” și fără patronajul din culisele politicii internaționale al Germaniei asigurarea unui astfel de model era de neconceput^[74].

Tirolul de Sud are o suprafață teritorială de 7.400 km², o populație de 481.133 de persoane, are ca limbi oficiale: italiana, germana și ladina, are statut de autonomie teritorială din 1972 în cadrul Republicii Italia, având capitala la Bozen-Bolzano.

Statutul de autonomie a fost modificat în urma „reformei federaliste” din anul 2001, când în Italia a avut loc o nouă împărțire a competențelor între statul central și organele locale, dar puterea centrală trebuie să respecte în continuare prevederile art. 117 alin. (2) din Constituție, care protejează teritoriile autonome de abuzurile organelor centrale. Această reformă constituțională a făcut posibilă în premieră includerea în Constituția Italiei a termenului „Südtirol”, în art. 116^[75].

Țara Bascilor este situată în nord-vestul Spaniei la granița cu Franța, are o întindere teritorială de 7.234 km², o populație de 2.108.281 de persoane, are două limbi oficiale: spaniola și lb. bască (lb. regională) și beneficiază de statut de autonomie teritorială din anul 1979 în cadrul Regatului Spaniol, având capitala la Gasteiz.

În 1962, pentru a combate acțiunile abuzive ale dictaturii lui Franco și în vederea obținerii independenței Țării Bascilor, a fost înființată organizația teroristă Euskadi Ta Askatasuna (ETA)^[76], care a ales să lupte pentru drepturile minorității basce prin folosirea violenței armate.

În 1978, Constituția Spaniei a recunoscut dreptul la autonomie ca drept fundamental ancorat în legea fundamentală^[77] și în 1979 a fost aprobat Statutul Comunității Autonome Basce^[78]. Acordarea autonomiei teritoriale a dus la detensionarea situației și eliminarea factorului terorist.

Teritoriul Autonom Găgăuz este situat în partea sud-estică a Republicii Moldova în Stepa Bugeacului la granița cu Ucraina, are o suprafață teritorială de 1.848 km² (5,5% din teritoriul Republicii Moldova), o populație de 155.600 de persoane, limbile oficiale sunt moldoveneasca, găgăuza și rusa, are statut de autonomie teritorială din 1994 în cadrul Republicii Moldova și are capitala la Comrat. Găgăuzii reprezintă 4,6% din populația Republicii Moldova și reprezintă 82,1% din populația teritoriului autonom (127.800 de cetățeni), unde mai locuiesc bulgari (5,1%), moldoveni (4,8%), ruși (3,8%), ucraineni (3,2%) și alte naționalități (1%). 62,6% din populație locuiește în zona rurală. Obținerea autonomiei a avut loc sub presiunea diplomatică a două mari puteri influente din Europa Centrală și de Est, anume Rusia și Turcia^[79].

Statutul de autonomie^[80] este ancorat în Constituția Republicii Moldova și minoritatea găgăuză are garanția dreptului la autodeterminare externă în cazul în care Republica Moldova ar urma să-și piardă statutul de stat independent, în urma unirii sale cu un alt stat^[81]. O altă specificitate a acestei autonomii teritoriale este discontinuitatea teritorială, adică teritoriul autonom nu cuprinde doar o zonă compactă, ci toate localitățile care prin referendum au optat pentru teritoriul autonom.

Tatarstan^[82] este situat în partea europeană a Federației Ruse, are o suprafață teritorială de 67.836 km², o populație de 3.786.488 de persoane, limbile oficiale sunt tătara și rusa, are statut de autonomie din 1994 și are capitala la Kazan.

Federația Rusă este o federație asimetrică, unde cele 89 de unități teritoriale sunt grupate în șase feluri de subiecte federale: republici autonome, districte, teritorii, orașe de importanță republicană, teritorii autonome și districte autonome. Potrivit art. 65 din Constituția Federației Ruse, dintre aceste unități teritoriale doar 22 au statut de republică stabilită pe bază etnică^[83], la care se adaugă Regiunea Autonomă Evreiască și alte 4 zone autonome^[84].

Tatarstan face parte din categoria republicilor autonome, având cel mai avansat grad de autonomie teritorială din întreaga Federație Rusă, visul creării unei republici autonome devenind realitate abia după referendumul din 1992^[85].

Baza autonomiei este asigurată, pe lângă Constituția proprie, și de un tratat încheiat de Tatarstan în anul 1994 cu Federația Rusă privind delimitarea competențelor, potrivit căruia politica externă, cea de apărare și cea monetară au fost păstrate de Federație^[86]. Acest tratat statuează că Tatarstan și Federația Rusă sunt unite pe baza constituțiilor celor două entități și pe baza tratatului propriu zis, dar Constituția Tatarstanului prevede că Tatarstan este un stat suveran. James Hughes, un specialist britanic al federalismului din Rusia, afirma că: „Acest tratat de împărțire a competențelor este un document foarte ambiguu, care reflectă dorința ambelor părți de a ajunge la un compromis prin care pe de o parte Tatarstanul să fie păstrat ca parte a Federației Ruse, iar pe de altă parte suficient de ambiguu pentru a da senzația tătarilor că au un fel de suveranitate”^[87].

Potrivit preambulului Constituției Tatarstanului, statutul acestuia este rodul punerii în aplicare a dreptului convențional al popoarelor la autodeterminare și contribuie la conservarea și dezvoltarea tradițiilor istorice, naționale și spirituale, a limbii și culturii, la menținerea păcii civile și înțelegerii interetnice.

Voivodina este situată în nordul Serbiei la granița cu Ungaria și România, are o suprafață teritorială de 21.506 km², o populație de 2.031.992 de persoane, limbile oficiale, șase la număr, sunt: sârba, maghiara, româna, croata, slovaca și ruteana, are statut de autonomie din 1946^[88] cu mici întreruperi și are centrul administrativ (se evită oficial folosirea cuvântului capitală) la Novi Sad. Potrivit recensământului din 2011, sârbii reprezintă 66,75% (1.289.635), maghiarii 13% (251.136), slovacii 2,6%, croații 2,43%, romii 2,19%, românii 1,31% (25.410), muntenegrenii 1,14% din populația Voivodinei, în timp ce celelalte minorități au câte un procentaj ce nu depășește 1%.

Pe baza Constituției Serbiei din 2006^[89], varianta finală a Statutului de Autonomie^[90] a fost aprobată de parlamentul național din Serbia la data de 22.05.2014^[91], potrivit căruia Provincia Autonomă Voivodina este comunitate teritorială autonomă a Republicii Serbia în care cetățenii își exercită dreptul la autonomie provincială în conformitate cu Constituția și legea (art. 1 din Statutul de autonomie).

Exemplele pot continua: În cazul Comarca Kuna Yala din Panama, răscoala din 1925 împotriva asimilării populației Kuna a fost urmată de acordare de autonomie teritorială în 1938, reglementată ulterior formal prin legea organică nr. 16/1957, iar pe fondul păcii etnice instalate teritoriul autonom a fost extins în 2003. În Valle d‘Aosta/Vallé d’Aoste (Italia) autonomia teritorială protejează populația vorbitoare de limbă franceză de asimilare, iar Italia, prin asigurarea autonomiei, a stopat tendințele franceze de anexare. Autonomii teritoriale pe baze etnice funcționează astăzi însă și în alte state. Astfel, în Nicaragua există teritoriul Coasta Atlanticii pentru minoritatea Miskito. Canada asigură inuiților teritoriul autonom Nunavut, în Filipine funcționează Regiunea Autonomă Musulmană Mindanao, în Indonezia beneficiază de autonomie Regiunea Aceh, iar în India sunt acordate autonomii pe baze etnice în Darjeeling, Bodoland, Leh și Kargil, Munții Cacharului de Nord, Karbi-Anglong, Khasi, Jainitia, Garo ADC, Zonele Tribale Tripura, Districtele Chakma, Mara și Lai.

O schimbare deosebit de importantă în domeniul asigurării autonomiei teritoriale s-a înregistrat în Franța, unde discursul președintelui Republicii din 28 septembrie 2023 a deschis calea pentru elaborarea unui statut de autonomie pentru insula Corsica, un teritoriu în care minoritatea aflată în majoritate la nivel regional a fost asuprită în numele statului unitar și indivizibil decenii întregi^[92].

Din România putem aduce doar două exemple istorice de recunoaștere a drepturilor colective ale unei minorități:

În 1940, printr-un decret-lege^[93], s-a instituit „Grupul Etnic German” – „Deutsche Volksgruppe”. Pe baza acestui act normativ, minoritatea germană din România a dobândit personalitate juridică publică colectivă, a primit competențe largi de autonomie și prerogative extinse pentru organizarea învățământului confesional german. În același timp, „Deutsche Volksgruppe” a putut înființa un Partid Național Socialist, deși funcționarea partidelor politice în România în perioada respectivă era interzisă. Astfel, România a respectat în premieră prevederile Tratatului privind protecția minorităților naționale semnat la Paris la 9 decembrie 1919, însă autonomia săsească a funcționat doar 4 ani până în octombrie 1944^[94].

Al doilea caz datează din perioada 1945-1969, când a avut loc asigurarea la cel mai înalt nivel a drepturilor minorității maghiare în România. Procesul a început cu adoptarea în premieră^[95] a unei legi privind Statutul Minorităților^[96], a continuat cu adoptarea Constituției din 1948^[97], atingându-și vârful prin noua Constituție din 1952^[98], care a consfințit înființarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM), care cuprindea însă doar o treime din maghiarii care locuiau în România. În același timp, 77%^[99] din populația care locuia în RAM era de naționalitate maghiară, realizându-se astfel promisiunile de la Alba Iulia din 1918, cu o întârziere de 34 de ani. Aceste prevederi legale și realizări practice, raportat la vremurile respective, țineau cont de îndemnul lui Engels, potrivit căruia: „nu poate fi liber un popor care asuprește alte popoare”^[100], și au creat un moment în care minoritatea maghiară, ca titulară a dreptului la autonomie teritorială, a crezut că s-a liberat din „pușcăria” în care s-a aflat în timpul „României Mari”. Din nefericire, după revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), comunitatea maghiară din România nu a mai beneficiat de simpatia și implicit sprijinul Uniunii Sovietice, fapt ce a permis regimului național-comunist^[101] condus (deja din culise) de dictatorul Nicolae Ceaușescu^[102] să demoleze pas cu pas autonomia teritorială sus-amintită. Reforma administrativă din 1960^[103] a modificat limitele geografice și implicit demografice ale provinciei autonome maghiare, iar provincia a fost redenumită „Regiunea Mureș Maghiară Autonomă” (RMMA), iar aici elementul maghiar a fost deja de doar 62%^[104] față de proporția de 77% din RAM. În 1968, odată cu cea de a doua reformă administrativă^[105], a luat sfârșit scurta istorie de 16 ani a regiunilor autonome, teritoriul României fiind reîmpărțit în județe, iar RMMA a fost înlocuită cu trei județe: Covasna, Harghita și Mureș.

Concluzii

Garantarea unei forme de autonomie în cazul minorităților naționale este pragul care duce de la politica de stat de tolerare/conservare la politica de promovare/dezvoltare, politica ce acceptă perspectiva „supraviețuirii pe termen lung/perpetuării existenței” a minorității.

La ora actuală, statul național unitar român pe plan internațional neutralizează orice încercare de standardizare în domeniul autonomiei teritoriale, iar pe plan național neagă existența drepturilor colective și existența „Pământului Secuiesc/Ținutului Secuiesc” – zonă locuită în mod compact de populație majoritară de etnie maghiară în număr de circa 700.000 de persoane, care revendică pașnic, prin reprezentanții săi politici, statutul de autonomie teritorială fără niciun rezultat de 30 de ani. „Pământul Secuiesc”^[106] sau, în terminologia românească, „Ținutul Secuiesc” coincide teritorial în mare măsură cu suprafața de 13.500 km² a fostei Regiuni Autonome Maghiare, cu o populație actuală de 762.000 de persoane din care 550.000 sunt de etnie maghiară (72,2%), care reprezintă aproximativ 2,75% din populația României^[107].

Practic, se poate afirma că această atitudine de refuz al oricărui dialog pe această temă manifestată de guvernanți, pe motiv că realizarea autonomiei teritoriale ar putea duce la neloialitatea minorității, este echivalentă cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție colectivă (nota bene, nici măcar expulzările colective de străini nu sunt permise în dreptul internațional public) și reprezintă pe termen lung adevăratul pericol la securitatea națională a României, conducând la „înstrăinarea” unei părți „stigmatizate” din populație și la acumularea unor neajunsuri din partea celor condamnați să fie de „rangul doi”, care poate duce la „erupții” radicale, chiar și pe fondul unor crize economice banale sau provocări lansate de extremiștii majoritari, ori de o parte a mass-mediei care ține „problema maghiară” permanent caldă. Pe de altă parte, se pare că „violența etnică” este fenomenul dominant al vremurilor noastre, deoarece, așa cum spunea Charles Tilly „war made the state and state made war”^[108], iar în zilele noastre trei pătrimi din conflictele violente au ca sorginte conflictul majoritate/minoritate^[109]. Nu în ultimul rând, tot în contextul securității și strategiei naționale, trebuie amintit și faptul că această atitudine de secol XIX întârzie/sacrifică și procesul de reunificare dintre cele două țări românești (România și Republica Moldova), având în vedere că, în viitoarea Românie Mare, ar trebui respectată o formă de autonomie teritorială deja existentă (cea din Găgăuzia), respectiv ar trebui acordată autonomie minorității ruse semnificative (chiar și în cazul în care Transnistria nu ar urma status quo-ul Republicii Moldova).

În mod curios, România, în domeniul (ne)acordării autonomiei teritoriale, nu se identifică nici cu țările de sorginte latină (Italia, Spania, Franța) și nici cu țările ortodoxe (Rusia, Serbia, Republica Moldova), care nu au avut sau și-au depășit reținerile în acordarea acestui statut pentru minoritățile „găzduite” pe teritoriul lor, ci, mai degrabă, ca fostă parte componentă a fostului Imperiu Otoman, merge pe linia reprezentată actualmente de Turcia.

Trecând peste stereotipii, prejudecăți, sindroame postbelice, în realitate autonomia teritorială nu este o formă de separație, ci un mijloc de integrare efectivă prin împărțirea puterii între majoritate și minoritate, având ca scop protejarea/conservarea caracterului special al unei comunități, unui grup etnic mai mic într-un spațiu teritorial/fizic cu respectarea în același timp a integrității teritoriale a statului și permiterea autoguvernării pentru entitatea protejată. Este de fapt leacul unui anacronism european, potrivit căruia popoare mai puțin numeroase decât minoritatea catalană din Spania (3,7 milioane), minoritatea maghiară din România (un milion) sau minoritatea kurdă din Turcia (între 12,6-14 milioane) se pot bucura de state proprii care au dobândit chiar și calitatea de membru în Uniunea Europeană, în timp ce „minoritățile” sus-amintite duc câteodată o „luptă surdă umilitoare” cu statele gazdă pentru drepturile lor colective. Ne gândim aici la cazul unor state cum ar fi Luxemburg (cu o populație de 590.667), Malta (460.297), Cipru (854.802), Estonia (1.315.635)^[110] sau Slovenia ori Letonia unde numărul populației se conturează în jurul cifrei de 2 milioane.

În concluzie, așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate după examinarea situației mondiale în acest domeniu, descentralizarea reală, autonomia teritorială, federația asimetrică funcționează mai degrabă ca un liant/lipici și mai puțin ca un solvent în relația dintre stat și grupurile minoritare^[111] și este o soluție de detensionare și de relansare nu numai pentru conviețuirea propriu-zisă, dar și pentru proiectul (demografic, economic, fiscal, strategic) de țară al „statului generos”, însă așa cum a arătat ilustrul specialist al dreptului internațional public Yoram Dinstein: „Autonomia nu este nimic mai mult decât o oportunitate de autoguvernare, eterna sa problemă constând în aceea că este acordată cu reticență și primită cu nerecunoștință”.

Note de subsol

^[1] K. Ipsen, Völkerrecht, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, München, 2014, p. 370.

^[2] G. Toggenburg, G. Rautz, The protection of minorities in Europe. A legal-political compendium leading from A-Z, Ed. Böhlau, Wien, Köln, Weimar, 2010, p. 13.

^[3] G. Fábián (ed.), Standarde controversate ale coexistenței juridice dintre majoritate și minoritatea maghiară în România, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 319.

^[4] De exemplu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_unitar#:~:text=Statul%20unitar%20este%20o%20formă,rând%20de%20organe%20centrale%20(parlament%2C – accesat la 25.08.2023.

^[5] Publicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

^[6] I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Fundația „Chemarea”, Iași, 1992, p. 12.

^[7] Ibidem, p. 13.

^[8] Ibidem, p. 38.

^[9] Ibidem, p. 41.

^[10] B. Aurescu, E. Lazăr, Dreptul internațional al protecției minorităților naționale. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2019.

^[11] M.R. Prisacariu, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 58.

^[12] E. Kendi, Minderheitenschutz in Rumänien. Die rechtliche Normierung des Schutzes der ethnischen Minderheiten in Rumänien, Südost Institut München, Oldenbourg, 1992, p. 168.

^[13] G. Brunner, H. Küpper, Európai autonómiamegoldások. A kisebbségi önkormányzatok autonómia‑modelljeinek tipológiája, Magyar Kisebbség 1-2/2004, p. 466-498.

^[14] M. Tkacik, Characteristics of Forms of Autonomy, în International Journal on Minority and Group Rights 15/2008, p. 369-401.

^[15] H. Hannum, Autonomy, Sovereignty, and Self-Determination. The Accommodation of Conflicting Rights, University of Pennsylvania Press, 1990, Philadelphia, p. 458-468.

^[16] M. Suksi, Sub-State Governance through Territorial Autonomy, Springer, Berlin, Heidelberg, 2011.

^[17] A. Légaré, M. Suksi, Rethinking the Forms of Autonomy at the Dawn of the 21 Century, în International Journal on Minority and Group Rights nr. 15/2008.

^[18] T. Benedikter, The World’s Modern Autonomy Systems. Concepts and Experiences of Regional Territorial Autonomy, Ed. EUR.AC, Bozen/Bolzano, 2009.

^[19] L. Salat, S. Constantin, A. Osipov, I.G. Székely (ed.), Autonomy Arrangements around the World: A Collection of Well and Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2014.

^[20] R. Győri Szabó, Kisebbség, autonómia, regionalizmus, Ed. Osiris, Budapest, 2006.

^[21] Grupuri etnice care sunt în minoritate atât față de majoritatea la nivel național, cât și față de majoritatea regională, de ex. minoritatea ladină din Tirolul de Sud față de națiunea italiană și minoritatea de limbă germană sau minoritatea romă din zonele locuite majoritar de maghiari în România.

^[22] S. Eriksson, Paradebeispiel Åland: Autonomie beschützt Minderheit, p. 2, în https://finland.fi/de/leben-amp-gesellschaft/paradebeispiel-aland-autonomie-beschutzt-minderheit/ – accesat la 8.08.2023.

^[23] Prin idiosincrazie psihică în general înțelegem o repulsie nemotivată față de obiecte sau persoane din mediul ambient.

^[24] J. Laroche, Politique internationale, LGDJ, Paris, 1998, p. 82, citat în B. Aurescu, E. Lazăr, op. cit., p. 9.

^[25] M.-C. Smouts: Les nouvelles relations internationales – Pratiques et théories, Presses de Sciences Politiques, Paris, 1998, p. 63, citat în B. Aurescu, E. Lazăr, op. cit., p. 10.

^[26] E. López-Jacoiste, Autonomy and self-determination in Spain: Catalonia’s claims for independence from the perspective of international law (2018) ELECD 241 în P. Hilpold (ed.), Autonomy and Self-determination, Edward Elgar Publishing, 2018.

^[27] C. Binder, M. Nowak, J.A. Hofbauer, Ph. Janig (ed.), Elgar Encyclopedia of Human Rights, Edgar Elgar Publishing, 2022, Glos, Massachusetts, p. 214-217, 279-284.

^[28] H.-J. Heintze, Autonomy, Right to, în C. Binder, M. Nowak, J.A. Hofbauer, Ph. Janig (ed.), op. cit., p. 214.

^[29] M. González, R. Funaki, A. Burguete, Cal. y Mayor, J. Marimán, P. Ortiz-T (ed.), Indigenous territorial autonomy and self-government in the Diverse Americas, University of Calgary Press, 2023 – acces tip „open source” – https://scholar.google.com/scholar_url?url=https://prism.ucalgary.ca/bitstreams/d9c065e2-323b-4e84-86ae-2134f50194ee/download&hl=en&sa=X&d=8782393165071598224&ei=nue_ZLy1DIf0yASdwIaADw&scisig=ABFrs3wolEZNnbNL_DKScAYAlVhw&oi=scholaralrt&hist=4KlMSnoAAAAJ:650208555008582418:ABFrs3y_vBNZXmCvi6uOi2u9UDD4&html=&pos=0&folt=rel&fols=, publicată prima dată în 2021 sub titlul: Autonomías y autogobiernos en territorios indígenas de la América diversa by Editorial Universitaria Abya Yala/UPS – https://abyayala.org.ec/editorial-universitaria-abya-yala-ups/ sau M. Centeno, A. Ferraro (ed.), State and Nation Making in Latin America and Spain: The Neoliberal State and Beyond, Cambridge University Press, 2023.

^[30] A. Juon, D. Bochsler, The Wrong Place at the Wrong Time? Territorial Autonomy and Conflict During Regime Transitions, Comparative Political Studies, 2023, Vol. I-34, p. 1-33.

^[31] M. Ackrén, Conditions for different autonomy regimes in the world: a fuzzy-set application, Åbo Akademi University Press, Åbo 2009 (https://core.ac.uk/download/pdf/39937839.pdf) citat în M. Suksi, Territorial Autonomy: The Åland Islands in comparison with other sub-state entities, p. 37-38, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_konyvek/autonomies_in_europe/Markku%20Suksi.pdf – 26.12.2019.

^[32] M. Suksi, Territorial Autonomy…., op. cit., p. 38.

^[33] S. Wolff, Conflict Management in Divided Societies: The Many Uses of Territorial Self‑Governance, în International Journal on Minority and Group Rights nr. 20/2013, p. 8.

^[34] S. Grobe, Kaum ethnische Vielfalt im Europäischen Parlament, Euronews, 05.06.2019 – https://de.euronews.com/2019/06/05/kaum-ethnische-vielfalt-im-europaischen-parlament, accesat la 29.12.2019.

^[35] Ratificat de România la 13.10.1974.

^[36] A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, ed. a 9-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 189-190.

^[37] Adoptată la 24 octombrie 1970, la sesiunea a XXV-a (1970) jubiliară a Adunării Generale a ONU.

^[38] Comentariul General nr. 23 (50) din 06.04.1994 al Comitetului Drepturilor Omului.

^[39] Documentul nr. 9824/03.06.2003 elaborat de elvețianul Gross, Andreas, punctele 131-133, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=10177&lang=fr – 25.12.2019.

^[40] Adoptată de către Adunarea Generală ONU prin Rezoluția nr. 61/295 din 13 septembrie 2007.

^[41] ICJ Reports 2010, p. 403.

^[42] Letter of the Permanent Representative of Serbia to the United Nations addressed to the Secretary-General, 22 august 2008, A/63/195.

^[43] Explicațiile acestui aviz consultativ din prezenta contribuție au fost elaborate pe baza operei: G. Fábián, G. Dănilă, R. Kis, O. Lészai, C. Păcuraru, Hotărâri importante din Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 423-424.

^[44] Written Statements of Romania, https://www.icj-cij.org/files/case-related/141/15616.pdf, 08.03.2019.

^[45] Protocol încheiat la Minsk la 1 septembrie 2014, privind rezultatele consultărilor Grupului trilateral de contact Ucraina-Rusia-OSCE cu privire la măsurile comune care vizează punerea în aplicare a Planului de pace al președintelui Ucrainei, P. Poroșenko, și inițiativele președintelui Rusiei, V. Putin.

^[46] https://peacemaker.un.org/sites/default/files/document/files/2024/05/ua140905minskceasfireen.pdf, accesat la 29.08.2023.

^[47] Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE), The Lund Recommendations on the Effective Participation of National Minorities in Public Life, High Commissioner on National Minorities, 1 September 1999, disponibil la https://www.refworld.org/docid/3dde55274.html – accesat la 29.12.2019.

^[48] Denumirea „Lund” nu provine de la numele vreunui raportor, ci de la denumirea orașului suedez unde s-au întrunit experții, care au elaborat recomandările la cererea OSCE.

^[49] The Lund Recommendations on the Effective Participation of National Minorities in Public Life & Explanatory Note September 1999, p. 30, în https://www.osce.org/hcnm/lund-recommendations?download=true, accesat la 25.04.2020.

^[50] F. Palermo, When the Lund Recommendations are Ignored. Effective Participation of National Minorities through Territorial Autonomy, în International Journal of Minority and Group Rights nr. 16/2009, p. 663.

^[51] De exemplu Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa, cu statut de organ consultativ în cadrul Consiliului Europei, a elaborat Recomandarea nr. 43/1998 cu titlul „Autonomia teritorială și minoritățile naționale”, dar Comitetul Miniștrilor a respins acest demers în ședința sa nr. 797 din 29.05.2001.

^[52] Adoptată la 01.02.1993. Textul recomandării este accesibil la https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=15235 – 25.12.2019.

^[53] Legea nr. 113 din 10 octombrie 1996 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere, cooperare și buna vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16 septembrie 1996, publicată în M. Of. nr. 250 din 16 octombrie 1996.

^[54] Rezoluția Parlamentului European din 13 noiembrie 2018 referitoare la standardele minime pentru minorități în UE (2018/2036(INI)).

^[55] Documentul nr. 9824/03.06.2003 elaborat de elvețianul Gross, Andreas, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=10177&lang=fr – 25.12.2019.

^[56] Punctul 140 din Raport.

^[57] Subpunctele 22.1-22.9 din rezoluție, a se consulta, în acest sens, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-fr.asp?fileid=17120&lang=fr – 25.12.2019.

^[58] Este de menționat însă că, pe baza aceluiași Raport-Gross, Consiliul Europei a adoptat recomandarea nr. 1609/2003 prin care a propus Comitetului de Miniștri adoptarea unei Convenții privind autonomia minorităților naționale și etnice. În urma respingerii acestei propuneri de către Comitetul Miniștrilor, demersurile în acest domeniu au fost continuate prin raportul elaborat în 2005 de raportorul Luis Maria de Puig, care s-a dovedit a fi doar un nou capitol al aceleiași lupte cu morile de vânt.

^[59] Ó. Bálint (red.): A területi, személyi autonómia és a kettős állampolgárság gyakorlata az Európai Unióban. Az európai szintű kisebbségvédelem kiépítésének lehetőségei, Ed. Oficiul Parlamentului, Budapest, 2005, p. 9.

^[60] D. Thürer, op. cit., p. 50.

^[61] Trib. UE, cauza T-646/13, Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe c. Commission, Hotărârea din 3 februarie 2017, ECLI:EU:T:2017:59.

^[62] Rezoluția Parlamentului European din 13 noiembrie 2018 referitoare la standardele minime pentru minorități în UE (2018/2036(INI)), accesibilă pe http://www.cdep.ro/afaceri_europene/CE/2019/TA_2018_11S_(PARL_EM)(part%20III)_RO.pdf – 25.12.2019.

^[63] Idem, punctul K.

^[64] Idem, punctul X.

^[65] Idem, punctul 3, 20.

^[66] The Constitution of Finland, 11 June 1999 (731/1999, amendments up to 817/2018 included), Translation from Finnish Legally binding only in Finnish and Swedish. – https://www.finlex.fi/api/media/statute-foreign-language-translation/688686/mainPdf/main.pdf?timestamp=1999-06-10T21%3A00%3A00.000Z – accesat în 13.08.2023.

^[67] Arhipelagul Åland este compus din 6500 de insule, din care doar 6400 de insule sunt mai mari de 3000 de m².

^[68] Sunt locuite doar 65 de insule și 40% din populație locuiește în orașul Mariehamn.

^[69] F. Schulte, Ålands Autonomie. Implikationen für eine friedliche Bearbeitung ethnischer Konflikte, p. 1-2, în Wissenschaft & Frieden 2017-4: Eingefrorene Konflikte – https://wissenschaft-und-frieden.de/artikel/alands-autonomie/, accesat la 08.11.2019.

^[70] Legea nr. 1144/1991 adoptată de Parlamentul din Finlanda.

^[71] Legea nr. 137/23.03.1948 adoptată de Parlamentul din Danemarca.

^[72] Legea nr. 579/24.06.2005 adoptată de Parlamentul din Danemarca.

^[73] Legea nr. 577/29.11.1978 adoptată de Parlamentul din Danemarca.

^[74] C. Perathoner, Die Südtirol-Autonomie als internationales Referenzmodell? – Die internationale Absicherung und die Verallgemeinerungsfähigkeit der Südtiroler Errungenschaften, p. 135‑136, în P. Hilpold, (ed.), Autonomie und Selbstbestimmung in Europa und im internationalen Vergleich, Ed. Facultas, Wien, 2016.

^[75] Costituzione della Repubblica Italiana, publicată în Gazetta Ufficiale ediția specială din 27.12.1947.

^[76] Însemnând în limba română: Țara Bascilor și Libertate.

^[77] T. Benedikter, V. Hopfgartner, op. cit., Slide 34.

^[78] Este de menționat că, în Spania, unde funcționează în mod constituțional o federație asimetrică, există 17 regiuni autonome cu diferite grade de autonomie, dintre care Catalonia, Țara Bascilor și Galicia sunt „autonomii istorice”.

^[79] A. Pascaru, Problema depășirii stării de conflict în relațiile interetnice, în Sociologia românească, Anul IV, nr. 2/1993, p. 212.

^[80] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 3-4/14.01.1995, modificată ultima dată în anul 2000.

^[81] Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea statutului: „În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

^[82] Tătarii sunt cea mai numeroasă minoritate din Rusia, etnicii tătari ocupând locul doi după etnicii ruși în cadrul populației Rusiei.

^[83] Republic of Adygeya, Republic of Altai, Republic of Bashkortostan, Republic of Buryatia, Republic of Daghestan, Republic of Ingushetia, Kabardino-Balkarian Republic, Republic of Kalmykia, Karachayevo-Circassian Republic, Republic of Karelia, Komi Republic, Republic of Crimea, Republic of Mari El, Republic of Mordovia, Republic of Sakha (Yakutia), Republic of North Ossetia – Alania, Republic of Tatarstan, Republic of Tuva, Udmurtian Republic, Republic of Khakassia, Chechen Republic, Chuvash Republic.

^[84] Nenets Autonomous Area, Khanty-Mansi Autonomous Area – Yugra, Chukotka Autonomous Area, Yamal-Nenets Autonomous Area.

^[85] K. Knox, R. Guilfanov, Tatarstan: Status Under Scrutiny as Lawmakers Change Constitution, 2002, p. 2 – https://www.rferl.org/a/1098984.html, 28.11.2019.

^[86] Mai precis, potrivit art. 71 din Constituția Federației Ruse, Federația a rămas competentă pentru probleme constituționale, cum ar fi apărarea, politica externă, sistemul monetar etc.

^[87] Citat în K. Knox, R. Guilfanov, op. cit., p. 3.

^[88] Potrivit Constituției Iugoslaviei din 1946, țara era împărțită în 6 republici federale și 2 provincii autonome. Una dintre aceste două provincii autonome a fost Kosovo, iar cealaltă Voivodina unde populația maghiară avea în 1948 un procent de 25,8%. În 1974 noua Constituție a Iugoslaviei a lărgit drepturile provinciei autonome.

^[89] Monitorul Oficial al Republicii Serbia nr. 98/2006.

^[90] Buletinul Oficial al P.A. Voivodina nr. 20/2014.

^[91] Monitorul Oficial al Republicii Serbia nr. 54/2014.

^[92] B. Dodman, Macron breaks French taboo on autonomy for Corsica – now for the hard part, 2.10.2023, https://www.france24.com/en/france/20231002-macron-breaks-french-taboo-on-autonomy-for-corsica-%E2%80%93-now-for-the-hard-part, consultat în 8.10.2023.

^[93] Decret-Lege nr. 830/21.11.1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 275/1940.

^[94] Conform Decretului-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, art. 1: „Dispozițiunile legii nr. 830 din 21 noiembrie 1940, pentru constituirea Grupului Etnic German, sunt și rămân abrogate. Statul Român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparținând Grupului Etnic German din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând Grupului Etnic German sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalități. Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând Grupului Etnic German, subrogându‑se acestuia. Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri”.

^[95] În perioada dictaturii regale a mai fost adoptat un Statut al minorităților publicat în Monitorul Oficial nr. 101/1938, care însă era doar o reglementare de fațadă, fără forță legislativă, deoarece nu a putut abroga nici măcar prevederile contrare și aplicarea lui putea fi suspendată chiar și prin ordinele comandanților de corp de armată.

^[96] Decret-Lege nr. 86/06.02.1945 privind Statutul Minorităților (M. Of. nr. 30 din 7 februarie 1945).

^[97] Publicată în M. Of. nr. 87bis din 13 aprilie 1948.

^[98] Publicată în B. Of. nr. 180 din 27 septembrie 1952.

^[99] G. Andreescu, Cultural and territorial autonomy and the issue of hungarian identity, în Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest, p. 66.

^[100] În original: „Ein Volk kann nicht frei sein, wenn es andere Völker unterdrückt”.

^[101] Witnesses to Cultural Genocide. First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, Ed. American Transylvanian Federation și Committee for Human Rights in Rumania, New‑York, 1979.

^[102] În perioada 1965-1989 de numele lui Ceaușescu se leagă „vânzarea” membrilor minorității evreiești și germane către Israel, respectiv Germania, care este cea mai mare acțiune de epurare etnică din istoria României. A se vedea în acest sens W.E. Roth, Die Deutschen in Rumänien, Band III: von 1944 bis 2011. Die Zeit ist reif, Augsburg, 2011.

^[103] Legile nr. 2 și 3/1960 publicate în B. Of. nr. 27/1960.

^[104] N. Bárdi, Románia magyarságpolitikája 1918-1989, în N. Bárdi, G. Fábián, I. Horváth; D. Kiss, T. Kiss, T. Magyari, J. Márton, A.Z. Papp, A. Székely, I. Gergő, T. Toró, Magyarok Romániában 1990‑2015. Tanulmányok az erdélyi magyarságról, Ed. L‘Harmattan, Universitatea Reformată Károli Gáspár, Budapest, 2017, p. 92-96.

^[105] Legile nr. 1 și 2/1968, publicate în B. Of. nr. 16/16.02.1968.

^[106] Orbán Balázs a furnizat o descriere amănunțită a specificităților istorice, arheologice, naturale și etnografice ale Pământului Secuiesc încă în perioada 1868-1873 în cartea intitulată „A Székelyföld leírása” ce cuprinde în 6 volume 1533 de pagini.

^[107] T. Elekes, Geografia și administrația Ținutului Secuiesc, în Székelyföld története Vol. I, Ed. Societatea Muzeului Ardelean Cluj-Napoca, Ed. Haáz Rezső Odorheiu Secuiesc, 2016, p. 69-70.

^[108] C. Tilly, Coercion, Capital and European States, Ed. B. Blackwell, Cambridge, 1990 citat în D. Muro, E. Woertz, Secession and Counter-secession. An International Relations Perspective, Ed. CIDOB, Barcelona, 2018, p. 14.

^[109] M.g. Marshall, T.r. Gurr, Peace and Conflict 2003: A Global Survey for Armed Conflicts, Self‑Determination Movements and Democracy, Ed. University of Maryland, 2003, citat în D. Muro, E. Woertz, op. cit., p. 14-15.

^[110] https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_the_European_Union – accesat la 26.11.2019.

^[111] R. Bird, F. Vaillancourt, E. Roy-César, Is Decentralization „Glue” or „Solvent” for National Unity? (January 26, 2010), p. 28-29, SSRN: https://ssrn.com/abstract=1542702 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.1542702 – accesat la 25.12.2019.