Autoritatea dreptului între critică și neutralitate axiologică

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 35-58.

§1. Contextualizare

Cel sărac, cel nefericit, cel slab, cel care nu are decât lacrimile… atunci când este victima unei injustiții, ce poate să facă cel lipsit de putere? Nu poate să facă decât un singur lucru: să se întoarcă împotriva celui puternic. Și în mod public”.

(M. Foucault, „Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți”)

Discuții, angajamente, probleme, soluții, priorități, perspective etc. sunt prezente în contextul în care se revendică capacitatea dreptului și a reprezentanților acestui domeniu de a asigura echilibrul, ordinea, securitatea, drepturile și libertățile umane. Cu atât mai sensibil a devenit subiectul utilității dreptului și a juriștilor în condiții de schimbări radicale prin care trec societățile și oamenii în condiții de crize, care au invadat secolul în care trăim. Contextul actual este izbitor de apropiat celui înregistrat de Stefan Zweig în memoriile sale: „Nimeni nu mai credea în posibilitatea războaielor, revoluțiilor și răsturnărilor. Orice radicalism, orice fel de violență păreau ca și excluse într-o epocă a rațiunii (…) pătrunși de încrederea în puterea infailibil unificatoare a toleranței și bunei înțelegeri (…) și că întreaga omenire va avea parte de pace și securitate, bunurile cele mai de preț”^[1]. Desigur, au mai fost, cu siguranță a mai trecut umanitatea prin stări de dificultate (războaie ori crize), doar că într-un secol al tehnologiilor și tehnologizării, pentru o mare parte dintre noi a fost una dintre cele mai neașteptate stări conștientizate și însoțite de trăiri, care ne-au indicat vulnerabilitatea omului și lipsa de garanții (cu referire la drepturi și libertăți, cu referire la raționalitatea deciziilor și acțiunilor; cu referire la capacitatea statelor de a-și proteja proprii săi cetățeni etc.), lipsa de raționalitate a deciziilor, lipsa de capacități ori de competențe, sau poate că lipsa de raționalitate și responsabilitate ș.a.

Prin logica unui exercițiu de radiografiere a realităților trăite pot fi structurate/formulate probleme care au un caracter global/transnațional, dar cu relevanță majoră pe plan local (în sensul de național). Schimbările rapide ale timpurilor actuale determină reorientări în gândirea și practica juridică, ceea ce face ca dreptul să fie dependent de sistemul axiologic al societății în care există. Schimbările în sistemul social „provoacă crize juridice și crize ale juriștilor, nu doar în instituții, dar și în știință”^[2], fiind necesară o reconsiderare și revizuire a propriului sistem de valori. Parcursul este unul al unui exercițiu de tranziție de la național spre global și viceversa, parcurs ce anunță probleme, formulează interogații și solicită explicații.

Astfel, în vizor apar așa probleme precum:

Cea a globalizării dreptului, care în contextul dezvoltării tehnologiilor actuale, al digitizării, pare a fi una care a reușit să strâmtoreze dreptul național. Unele surse vorbesc despre globalizarea dreptului, altele despre internaționalizarea ori europenizarea acestuia, dar în esență ar fi vorba despre o tendință de ieșire dintr-un context socio-politic concret al dreptului, în contextul în care se dorește de a depăși decalajul dintre național și european ori internațional. Autorii preocupați de studiul acestui subiect indică că: „Știința dreptului, dintre toate disciplinele, este cea mai afectată de acest proces de unificare continuă a lumii pentru că, știința dreptului trebuie actualizată continuu, astfel încât să poată acoperi cât mai multe din aspectele noi ale vieții sociale contemporane deoarece, în permanență se nasc noi spații și noi domenii ale dreptului, noi metode și strategii de aplicare sau tehnici de reglementare astfel încât, se poate ajunge în situația în care multe din cele ce în trecut reprezentau ficțiuni, în prezent pot deveni un aquis”^[3]. Iar metoda prin care se realizează acest proces este definită în conceptul de transplant juridic, care „presupune preluarea a ceea ce este superior din punct de vedere calitativ dintr-un sistem juridic și implantarea în cadrul altui sistem juridic care la capitolul respectiv are norme juridice inferioare din punctul de vedere al conținutului juridic și calității, precum și a eficienței”^[4].

Cea a funcționalității și eficienței dreptului pe timp de criză. Această problemă a precipitat spiritele în perioada recentei crize pandemice, care a adus cu sine restricții, apoi a venit războiul din Ucraina, care a redefinit starea de normalitate în care se miza pe funcționalitatea dreptului internațional. Pandemia, războiul din Ucraina, criza energetică etc. au formulat modalități inedite de practicare a dreptului, dat fiind faptul că acesta trebuia să creeze condiții cadru pentru intervenție în situații nestandard, să ofere posibilități de depășire rapidă a crizelor (politice, economice, sanitare etc.) astfel încât să poată fi asigurată reziliența socio-umană și conservarea ordinii sociale, precum și să mențină o stare de normalitate (în sensul de condiții de existență socială). În aceste circumstanțe, se face apel la cadrul funcțional al dreptului care trebuie să ofere instrumentele necesare intervenției și asigurării normalității în societate. Profesorul V. Cioclei^[5] menționează că în contextul crizei pandemice „au apărut însă reglementări substanțiale noi și în alte domenii, au fost adoptate norme noi în privința derulării proceselor, practica judiciară s-a confruntat cu probleme inedite. Sunt semne clare că multe dintre reglementările nou apărute nu vor rămâne „de conjunctură”, ci ele se vor permanentiza, că va fi nevoie și de alte norme substanțiale și procedurale pentru a acoperi noi realități și relații sociale ce se creează sub ochii noștri”. Ca rezultat, dreptul și modalitatea în care acesta poate să răspundă unor necesități imediate, ori să fie cel care oferă mecanisme, instrumente capabile de a soluționa probleme generate de situații excepționale, crize, determină, în opinia unor autori, o instrumentalizare excesivă a dreptului.

Problema instrumentalizării dreptului în slujba politicului este una dintre problemele care a fost și în istoria recentă a Republicii Moldova invocată cu regularitate. Instrumentalizarea dreptului în slujba politicului este considerată situația în care s-a reușit adaptarea „practicii juridice la comenzile deținătorilor puterii, cu concursul voluntar al unor juriști”^[6]. Problema în cauză se identifică în lucrări care au apărut încă după cel de-Al Doilea Război Mondial în state totalitare, punându-se în discuție aspecte controversate ale dreptului în ultimele secole. M. Bălan^[7], în prefața lucrării Prelegeri juridice, indică că autorul tranșant, precis și fără menajamente formulează concluzii cu referire la drept și probleme de drept care sunt greu de combătut: „dreptul devine servitor al ideologiei și portavoce a spiritului timpului. Transformarea dreptului sau mai bine zis degenerarea acestuia se manifestă frecvent în numele progresului, al alinierii la imperativele politice ale momentului, printr-o abordare centrată pe rezultate dezirabile și mai puțin pe rigoarea interpretării textului legii și pe coerența argumentației și consecvența practicii juridice”^[8].

În acest context, se înaintează și problema vulnerabilității sistemului juridic și cea a vulnerabilității profesionale a juriștilor în fața politicului, schimbărilor, reformelor etc. Conceput pentru ocrotirea drepturilor cetățenilor, sistemul juridic este afectat atât de modul în care este organizat și funcționează, cât și de contribuția fiecărei categorii de personal implicat (judecători, procurori, avocați, executori, experți etc.), consideră C. Dănileț. „Sistemul juridic se referă nu doar la magistrați, ci la toate instituțiile și toți profesioniștii implicați în soluționarea unui litigiu”^[9]. Prin analiza vulnerabilităților în raport cu multiplele sectoare ce formează activitatea profesională a actorilor implicați în sistemul juridic se definește existența unui cumul de factori care determină starea de vulnerabilitate. Spre exemplu, I. Chelaru menționează că „un avocat vulnerabil în exercitarea dreptului la liberă exprimare nu are cum să apere justiția, independența și imparțialitatea sistemului judiciar. Avocatul are un rol esențial în administrarea echitabilă a justiției, așa încât vulnerabilitatea sa, atunci când își spune cuvântul pentru apărarea drepturilor justițiabililor, înseamnă implicit o vulnerabilitate a justiției. (…) Pentru avocat, o vulnerabilitate în exercițiul profesiei înseamnă o vulnerabilitate în apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Actualmente, există mai multe surse de vulnerabilitate a avocatului, a căror cauză principală provine, crede autorul, din ignorarea principiilor fundamentale ale profesiei de avocat^[10].

Digitizarea, spațiul public deschis, accesul la informații etc. au creat spații favorabile pentru critica obiectivă a dreptului, dar și pentru manipulare, dezinformare, știri false etc., adică a determinat vulnerabilitatea dreptului. În rezultat, la nivel de societate a crescut reticența față de utilitatea și funcționalitatea dreptului, față de capacitatea acestuia de a fi fidel misiunii sale nobile de a face dreptate, ceea ce a contribuit într-un caz la „creșterea sentimentului de insecuritate publică prin mijloace precum cele de informare în masă și căutarea unor soluții salvatoare”, menționează profesorul V. Cioclei^[11], în altul – la eforturi de reformare a instituțiilor de drept la nivel micro și macro în vederea creșterii autorității dreptului, în al treilea – a creat spații de rezistență și nedorință de a contribui la schimbări calitative în vederea unei stabilizări a democrației și a consolidării unui stat de drept veritabil.

Disputa în jurul dreptului este una care are multiple fațete, pornind de la conceptul de drept până la dreptul care se regăsește în fiecare dintre practicile juridice existente. Revenirea la discuții pe marginea subiectului acestui articol este fundamentată pe readucerea în atenție a dezbaterilor mai vechi asupra valorii și valorilor dreptului. Contextele pun amprenta asupra modului în care se percepe și definește dreptul într-o societate, în mod special semnificațiile acestuia sunt determinate de decizii și fapte, care fac ca într–un anume fel să fie percepută dreptatea, adevărul și justiția.

Toate acestea sunt cele care definesc probleme în raport cu validitatea dreptului. Așa cum indică M. Bădescu^[12] prin valid/validitate se înțelege ceva existent și legal, adică existent în condiții de legalitate. G.H. Wright^[13] realizează paralela dintre adevăr și validitate, cea de-a doua fiind un atribut al adevărului. Autorul lucrării Conceptul și validitatea dreptului, pentru a indica sustenabilitatea unei dezbateri pe marginea subiectului anunțat ca titlu al lucrării, face referință la două decizii ale Curții Constituționale Federale Germane dintre care: – una pune în vizor „nedreptatea legală”, dat fiind faptul că „(…) organul legiuitor poate promulga nedreptate. Din această cauză, Curtea Constituțională Federală a afirmat posibilitatea de a contesta validitatea ordonanțelor «legale» pe motiv că ele contrazic atât de evident principii fundamentale ale justiției, încât judecătorul care a hotărât să le aplice sau să confirme consecințele lor legale ar fi promovat… nedreptatea, în defavoarea dreptății”; – alta se referă la perfecționarea dreptului în temeiul jurisprudenței. „Dreptul nu este identic cu totalitatea legilor scrise. Împotriva directivelor autorităților de stat poate exista, în anumite circumstanțe, un drept mai important ce-și are originea în sistemul constituțional legal, înțeles drept întreg semnificant, și care față de legea scrisă poate avea funcție corectivă; sarcina jurisprudenței este de a descoperi acest drept și de a-l pune în practică prin decizii”^[14]. Astfel, din conținutul lucrării Conceptul și validitatea dreptului desprindem ca necesară conștientizarea priorităților pentru a asigura realizarea misiunii dreptului și de a stabili conexiunea dintre legitimitatea autoritară a dreptului, eficiența socială și corectitudine.

§2. Critica dreptului și scepticismul

Cine pornește de la certitudini, va ajunge la îndoieli:

dar dacă va binevoi să pornească de la îndoieli, va ajunge la certitudini.

(Sir Francis Bacon)

Există numeroase arii ale socio-umanului care înglobează dreptul și care generează variabile distincte de înțelegere a acestuia. Totuși, cea mai generală și comună formulă de înțelegere face referință la calitatea legislației și funcționalitatea reglementării, care asigură dezvoltarea societății și apără dreptatea. Adică, din punct de vedere pragmatic este vorba despre eficacitatea și utilitatea dreptului. Dar, atât din punctul de vedere al eficienței, utilității, corectitudinii, cât și din punctul de vedere al capacității de a oferi garanții de protecție drepturilor fundamentale, dreptul a fost contestat și supus unor critici dure. Evaluările și luările de poziții indică permanența problemelor ce necesită intervenții de natură juridică, adică punctul de referință al raționalități unei critici a dreptului se referă atât la capacitatea acestuia de a guverna, cât și asupra caracterului etic al acțiunilor celor care îl practică. Există multiple perspective care pot fi invocate într-un exercițiu de apreciere a utilității și eficienței dreptului, cât și a profesionalismului juriștilor. Corespunzător, există motive de a discuta despre lucruri corecte, greșite și raționale care pot fi uzurpate din ceea ce este și ceea ce nu este legal, precum și vice-versa. Sub rezerva acestor considerații se definește atitudinea critică în raport cu capacitatea dreptului de a fi eficient și a oferi soluții pertinente și sigure, dar și viziunea sceptică în raport cu capacitatea unei științe juridice de a fi consecventă și capabilă de a veni cu soluții imediate.

O perspectivă importantă în contextul subiectului abordat se identifică în Ce este critica?, care, în contextul mai amplu al raționalității și raționalizării puterii și al explicației modului în care în istoria umanității s-a instituționalizat cunoașterea științifică a dreptului, pune în discuție două probleme interdependente, care pentru subiectul acestui conținut par a fi relevante: una este cea care vine să aducă lumină asupra a ceea ce este critica; alta este cea care inițiază discuții pe marginea problemei adevărului. Astfel, în articolul Foucault și ideea critică se menționează că a fi critic înseamnă „a te număra printre «iluminiști», după cum a fi iluminist înseamnă, de fiecare dată, a uza de facultatea critică. [Totodată] a adopta o atitudine critică nu înseamnă însă pură revoltă. Dimpotrivă, (…) înseamnă tocmai a le recunoaște limitele și nu a le depăși (…) a fi «critic» nu înseamnă a te răzvrăti împotriva puterii, ci doar împotriva unor formații anumite ale ei, recunoscându-i (…) caracterul inevitabil”^[15]. Pe de altă parte, critica „este mișcarea prin care subiectul își conferă dreptul de a interoga puterea, în legătură cu discursul ei care vizează adevărul”^[16]. Astfel, ideea de raționalizare se referă la modalitatea în care avem claritate asupra domeniului (formelor de raționalitate concrete) ce își exercită sarcinile, fără a se suprapune, ori ca unele să preia puterea alteia. În rezultat, constatăm că nu trebuie să criticăm rațiunea în general, ci trebuie să ne interogăm asupra anumitor forme funcționale de raționalitate, cum ar fi: – discursul critic al puterii, util pentru a obține drepturi și libertăți; – critica dreptului, necesară pentru a garanta, proteja și revendica drepturi; critica adevărului, care trebuie raportată relațiilor umane și a modului în care îl recunoaștem ca adevăr.

În contextul discuției asupra modului în care s-au profilat domenii ale cunoașterii pe baza relațiilor de putere și a relațiilor politice din societate, M. Foucault înaintează ipoteza celor două istorii ale adevărului: – o istorie internă a adevărului, care se construiește pe baza istoriei științelor; – și alta, cea care se creează în multiplele medii ale societăților noastre, bazate pe reguli de funcțiune în temeiul cărora apar forme de subiectivitate, forme de cunoaștere și, respectiv, se creează o istorie externă a adevărului. „Practicile judiciare, modul în care sunt imputate vinovăția și responsabilitatea, modul în care, de-a lungul istoriei occidentale, a fost luată în considerare și determinată posibilitatea de a judeca oamenii în funcție de delictele pe care le-au comis, modul în care anumiți indivizi sunt recompensați pentru anumite fapte și pedepsiți pentru altele – toate aceste reguli și, dacă vreți, toate aceste practici, reglementate, desigur, dar în același timp în continuă schimbare în cursul istoriei, mi se par a fi unul dintre modurile în care societatea noastră a definit tipuri de subiectivitate, forme de cunoaștere și, de fapt, forme de adevăr (…) acceptat în societățile noastre^[17]. Această explicație justifică critica, inclusiv a dreptului, dar în același timp pune întrebarea dacă este justificată critica din partea oricărei persoane și care este totuși reperul unui adevăr/neadevăr despre eficiența și utilitatea dreptului, în condițiile în care autorii contemporani fac referință la post-adevăr?

Analiza surselor ce vizează teoria critică (cum ar fi: Școala de la Frankfurt, Critical Leagal Studies ș.a.) tratează în mod diferențiat subiectul, cu accent pe: critica comună; critica specializată/științifică în sens de evaluare ori reacție de răspuns; critica izvoarelor, ca perspectivă de fundamentare a unei realități noi, în temeiul unor evidențe etc. Suplimentar, din Dicționarul explicativ al limbii române reținem câteva lucruri care accentuează: – critica este cea care identifică greșeli, lacune, defecte etc. și arată cauzele și indică mijloacele de îndreptare; – apreciază valoarea etică; – se referă la un punct sau un moment de criză care poate determina o schimbare decisivă.

Deci, cum putem explica sintagma critica dreptului? În fond, teoriile critice nu definesc în mod expres obiectul criticii? Atât în sens comun, cât și științific, se înregistrează tendințe de a avea mai multe forme de manifestare a criticii dreptului: în raport cu codificarea dreptului; în raport cu interpretarea dreptului; în raport cu practicarea etc., datorită cărora sunt constatate probleme, dar nu și soluții. Ca rezultat, ne întrebăm dacă nu ar fi exagerat să se avanseze o formulă generalizată de critică a dreptului, poate că mult mai corect ar fi să se echilibreze critica dreptului prin definirea exactă a obiectului criticii? Respectiv critica dreptului ar putea fi definită ca proces/angajament de evaluare obiectivă și constructivă a stării sistemului juridic, a activității instituțiilor juridice, a procesului legislativ etc., în vederea înregistrării, justificării și soluționării neajunsurilor. În această cheie, critica dreptului este un exercițiu realizat de cunoscători, experți etc. care raționalizează procese, proceduri, tendințe, evoluții etc. și înaintează soluții.

În același timp, critica (opinia critică) este parte a dreptului la opinie. Astfel, nu este altceva decât ceea ce este consfințit în art. 32 al Constituției (Republicii Moldova, n.r.), potrivit căruia oricărui cetățean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvinte, imagine sau prin alt mijloc posibil. Mai mult, conform art. 1. din Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23 aprilie 2010, prin lege este garantat echilibrul între asigurarea dreptului la libera exprimare și apărarea onoarei, demnității, reputației profesionale și a vieții private și de familie a persoanei, iar potrivit art. 3 orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei. Art. 9 alin. (1) mai indică că „orice persoană are dreptul de a critica statul și autoritățile publice”. Astfel, atitudinea critică este încurajată și susținută și prin intermediul cadrului legal existent.

În prezent, poziția critică cu referire la eficacitatea și utilitatea dreptului vine atât din partea societății, cât și a reprezentanților guvernării și mediului profesional, fiind conectată practicilor vicioase care au existat în activitatea instituțiilor de drept: decizii controversate, abuzul de lege, neglijență, lipsa de profesionalism, acțiunile ilegale ale unor reprezentanți ai profesiilor juridice, atitudine părtinitoare în raport cu încălcările comise de persoane cu demnitate publică, încălcări ale drepturilor și libertăților umane etc. Concomitent, spațiul public abundă de critici aduse reprezentanților profesiilor juridice și instituțiilor de drept, revendicându-se nu doar problema profesionalismului, dar și cea a integrității profesionale, ceea ce înaintează subiecte de dezbatere mult mai ample din arealul deontologiilor profesionale.

Totuși, credem că critica dreptului nu poate fi identificată cu lipsa de utilitate a acestuia și nici nu poate fi un exercițiu al excluziunii dreptului din cadrul valorilor socio-politice, datorită tendinței de politizare. „Dreptul nu ne aparține (…) Legea poate fi temporară, politică, seculară, dar dreptul (…) nu”^[18], menționează I. Chelaru. Critica dreptului trebuie văzută ca o posibilitate de intervenție și îmbunătățire, iar premisele sunt evidente și pot fi structurate în temeiul modurilor în care este tratată critica, prin transferul de la constatările generalizante la cazuri particulare de definire a condițiilor ce pot determina realizarea misiunii dreptului. Ca rezultat, semnificația socio-politică a dreptului impune preocuparea atât de misiunea directă a acestuia, cât și de reacția/rezistența la critică, ceea ce necesită exactitate cu referire la obiectul criticii, adică definirea acestuia (este una substanțială, conceptuală, de competență ori de altă natură).

Critica dreptului, este cea care mai definește și scepticismul în raport cu capacitatea științei juridice de a răspunde problemelor practice. În formula popperiană, critica este legată de dorința reconstrucției unei lumi care dăduse naștere la insatisfacții profunde, pentru că „speculațiile unor științe sociale nu au fost ținute în frâul practicii”^[19]. Această stare de lucruri se remarcă în relația dintre mediul profesional și cel științific, care în timp s-au distanțat și fiecare și-a urmat propria misiune profesională, propriul drum, fără a exista un spațiu comun de cooperare, consultare și intervenție. Cea mai frecventă poziție întâlnită este cea care va anunța că cercetarea juridică este cea care nu-și justifică statutul științific, și că oferă formule abstracte, teoretizate, inutile etc. pentru practicieni.

Ca rezultat, atitudinea critică, neîncrezătoare, față de posibilitățile științei juridice de a oferi soluții, îndoielnică față de capacitatea dreptului de reglementare juridică a relațiilor sociale și în corectitudinea normelor juridice elaborate și adoptate de autoritățile publice autorizate, în contextul unei tendințe de universalizare, au determinat, în opinia academicianului Ion Guceac^[20], scepticismul juridic. În contextul analizei realizate, autorul identifică factorii generatori de scepticism, printre care se regăsește inflația juridică și distorsiunile în procesul de aplicare a normelor, dar se mai indică și influențe ale stării de fapt a conștiinței și culturii juridice. La acestea poate fi adăugată și problema incertitudinii, remarcate de către profesorul I. Chelaru, generată de crize. „De fapt ne confruntăm cu numai (…) incertitudini: despre pace, despre capitalul semnificativ al omenirii care este legea sa civilă, despre ideea de stat și stat de drept, despre forma exprimării instituțiilor noastre care alcătuiesc legile fundamentale ale ființei umane sociale, despre Dreptul inalienabil și etern asupra căruia planează pericolul secularizării riscante și experimentale. Ne rămâne credința că dreptul nu se creează prin discursuri opace (…). Legea poate devia în funcție de ideologie, dar dreptul nu. Principiile sale sunt la fel de inatacabile ca legile fizicii lui Newton. Construcția teoretică principială a dreptului nu permite acrobații analitice arbitrare și nici rabatul logic de la înțelesurile esențiale ale conceptelor”^[21].

Suplimentar, mai poate fi vorba și despre probleme din afara arealului dreptului. În acest sens, Hannah Arendt a analizat limitele reglementării și rolul instanțelor constituționale în susținerea autorității legii, a dreptului de a avea drepturi ca drept inerent al omului, plasat în afara dreptului pozitiv, și a dificultăților stabilirii răspunderii penale în ipoteza unor infracțiuni nereglementate. Astfel, optim ar fi să avem atât o perspectivă de fundamentare, cât și una de evaluare și validare, dat fiind faptul că cele înregistrate arată că studiul problemelor juridice poate cuprinde un areal mult mai amplu decât ceea ce putem vizualiza în societatea contemporană de astăzi, de la cele mai mici și s-ar părea nesemnificative la nivel de individ, până la cele mai mari, care sunt înregistrate la nivel de umanitate.

§3. Dispersii ori convergențe? Fundamente ale viitorului „drept”

M. Foucault, în cadrul prelegerilor sale, prin analiza și interpretarea textelor antichității, reconstituie traseul parcurs de instituții de drept și modul în care s-a realizat instituționalizarea științei juridice. Nu vom dezvolta într-o formulă extinsă în conținutul ce urmează o intervenție fundamentală asupra textelor prelegerilor lui M. Foucault, doar vom deschide câteva paranteze, care să ghideze spre aspecte ce urmăresc să scoată în evidență modul în care conexiunile dintre formele normative de reglementare a relațiilor sociale explică, dar și determină revenirea asupra unor dimensiuni importante în excursul asupra modului în care dreptul își definește autoritatea și utilitatea în prezent. În contextul analizei piesei ION, M. Foucault^[22] identifică două ansambluri de probleme: 1. probleme ale politeii: probleme ale constituției, ale cadrului care definește statutul cetățenilor, drepturile lor, modul în care iau deciziile, modul în care își aleg șefii etc.; și, 2. probleme ale așa-numitei puteri (ale formării, ale exercitării, ale limitării, ale garanției, exercitarea puterii, ale regulilor, ale instrumentelor, ale persoanei ce exercită puterea/actul de guvernare) pentru a le distinge de cele ce țin de politeia. Această delimitare dintre probleme poate fi, din perspectiva noastră, una mai degrabă de natură conceptuală pentru a oferi posibilitatea de intervenție și de analiză a modului în care pot fi soluționate, dar în realitate avem un spațiu al confluențelor problematice ce indică modul în care acestea se generează una pe alta, ca și în cazul unui lanț al legăturii cauzale dintre fenomene. Mai mult, același conținut indică 3 instrumente ale guvernării, care sunt tratate prin intermediul conexiunilor și acestea sunt: dreptul, morala și democrația^[23].

Dacă urmărim preocupările marilor filozofi și juriști din ultimele două secole, sesizăm că acestea au fost centrate pe definirea dreptului (chiar dacă există și expresia exagerată a lui R.A. Posner că a defini dreptul este o ocupație inutilă) și pe a-l delimita de alte forme ale normativității, preocupări ce parțial au trecut și în secolul al XXI-lea. Concomitent, dreptul era gândit atât ca obiect al realității, cât și ca obiect de cercetare al științei dreptului, al jurisprudenței. Această preocupare are rădăcinile sale încă în antichitate. Prin Ulpian, unul dintre marii jurisconsulți romani, ne vine definiția jurisprudenței ca știința dreptății și a nedreptății, ceea ce duce la a împărți dreptatea, făcând cunoscut binele și echitabilul, prin separarea echității de nelegiuire, deosebind ce este legal de ilegal. Încă Cicero^[24] afirma că legea este ceea ce face deosebirea între dreptate și nedreptate, formulată în conformitate cu natura universală, principiu vechi și originar, spre care tind legile oamenilor prin pedepsirea necinstiților și ocrotirea celor buni. El făcea distincția între legea pozitivă, operă umană, contingentă și schimbătoare, și legea naturală, universală și permanentă, iar ca premisă a legii naturale stă legea morală.

Este considerat în mod univoc că primul care a făcut distincția dintre regula morală și regula juridică, ca ceea ce este interior și ce este exterior omului, a fost Kant. Printre aspectele importante care încurajează reconsiderarea poziției kantiene cu referire la distincția dintre regula morală și cea juridică se constată^[25]: Numim morale aceste legi ale libertății, pentru a le distinge de cele ale naturii. Atunci când nu se referă decât la acte exterioare și la legitimitatea lor, le numim juridice, dacă ele cer, afară de aceasta, să fie luate drept principii determinante ale acțiunilor, ele sunt etice, dăm numele de legalitate conformității acțiunilor cu primele și de moralitate – conformității lor cu cele secundare. Pentru ca o acțiune să fie legală este suficient ca ea să fie conformă legii, indiferent de mobilul său; dar pentru ca ea să fie și morală, în afară de acesta, este necesar ca ea să aibă drept mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea^[26]. Astfel, este o mare diferență între a fi obligat la ceva de către lege și a se vedea obligat nu numai conform legii, dar și conform simțului interior al datoriei morale. Mai mult, Kant făcea deosebire dintre ce este lege și ce este corect, respectiv juristul trebuie să se mulțumească să caute dreptatea în legile promulgate oficial, iar filosoful să critice acele legi.

Aceste postulate au fost preluate de cercetătorii ce sunt calificați ca pozitiviști, deși între aceștia există diferențe, de exemplu, Michel Virally numea pozitiviști pe K. Bergbom, G. Jellinek (Germania), Carré de Malberg (Franța), J. Austin (Anglia). Kelsen era numit pozitivist normativist, iar G. Jeze, L. Duguit, G. Scelle – pozitiviști sociologi^[27]. Deși le recunoștea un merit (Pozitivismul juridic a permis să se facă din drept o știință), autorul era de părerea că este nevoie de o reflecție mai largă, o înțelegere mai profundă și mai sistematică asupra fenomenului juridic fără de care nu există progres juridic^[28]. Pentru aceasta M. Virally socotea că introducerea noțiunii de valoare în teoria juridică, în centrul ei, nu este o operă inutilă sau idealism, din contră – înseamnă a aprecia cu exactitate maniera în care dreptul se pune în serviciul egoismelor individuale și colective^[29].

Doctrina pozitivismului juridic a pedalat în special pe ideea separării dreptului de morală, a dreptului pozitiv și a dreptului natural, a dreptului aplicat de facto și a dreptului ideal, a dreptului de politică^[30]. Cel care a insistat asupra specificului științei juridice a fost Hans Kelsen, care considera necesar a delimita știința dreptului de ideologia politică, de morală și, în general, de orice imixtiune metafizică. Kelsen preciza: „dualismul de a fi și de a trebui să fie coincide cu dualismul realității și valorii. Într-adevăr, nu se poate deduce dintr-o realitate nicio valoare și din valoare orice realitate^[31]. Această opoziție între a fi și a trebui să fie, fapt și valoare, trebuie adusă mai aproape de postulatul fundamental al teoriei pure a dreptului, și anume că știința trebuie distinsă de obiectul ei, normele juridice fiind obiectul științei dreptului^[32].

În contextul unei perspective asupra utilității științei juridice teoretice, Paul Condomine^[33] înregistrează două capcane ale teoreticienilor dreptului: 1. Teoreticienii din aspirația pentru armonie distorsionează realitatea, și 2. Excesul de abstractizări. Cu toate aceste aspecte problematice, Paul Condomine justifica teoria dreptului prin accentuarea a trei roluri alocate: 1. Oferă spațiu favorabil discuțiilor controversate, dar și spațiu de conciliere; 2. Identifică și structurează soluții; 3. Realizează compatibilizarea dreptului pozitiv cu moravurile și aspirațiile morale ale societății.

Adept al unei separații riguroase a dreptului de morală, H.L.A. Hart a militat pentru o filosofie descriptivă a dreptului, o teorie a dreptului neutră moral și politic. El susținea că o normă juridică este validă, chiar dacă este injustă.

Poziția autorilor francezi este că apariția teoriei generale a dreptului a fost facilitată de „divorțul” dintre drept și filosofie. Mai mult, se susține că teoria dreptului este o formă de rezistență a juriștilor atașați reflecției critice asupra dreptului și luării în considerare a valorilor în drept. Cu toate acestea, în unele dintre surse se identifică o doză de jenă a juriștilor în raport cu preferința pentru teoria dreptului în detrimentul filosofiei dreptului, se remarcă. Teoreticianul italian Norberto Bobbio explică, nu fără provocare, că: „la nivel ideologic unde nu este posibilă amânarea, sunt un jusnaturalist. Din punctul de vedere al metodei, sunt un pozitivist convins. În fine, în ceea ce privește teoria dreptului, nu sunt nici unul, nici celălalt”^[34], menționând în lucrarea Eseuri de teorie juridică un credo al său: chestiunile juridice sunt în esență axiologice. Știința dreptului, chiar în cele mai închise sisteme, creează judecăți de valoare, iar judecățile de valoare, chiar și în cele mai autoritare sisteme, duc la dezvoltarea dreptului. Alt autor cunoscut, Jean Dabin^[35], scria că a ales, în detrimentul titlului de „filozofie a dreptului”, care este de natură să genereze confuzie, pe cel de „teorie generală a dreptului”. Dar autorul precizează că, prin această alegere, nu a intenționat să se alăture normativismului Teoriei pure a dreptului lui Kelsen, ci pentru a încerca „o explorare aprofundată, cu adevărat filosofică, a conceptului de drept”. Spre deosebire de Kelsen, Dabin nu concepe posibilitatea ca știința juridică să neglijeze valorile: „o teorie generală a dreptului, văzută din unghi filosofic, trebuie să fie capabilă să țină seama nu numai de elementul formal sau normativ, ci și de conținutul legii, mai ales că, în acest caz, substanța și forma reacționează adesea una asupra celeilalte”. P. Roubier împărtășea aceeași părere, afirmându-și convingerea că: „Dreptul se bazează în cele din urmă pe o filozofie a valorilor”^[36].

Discuția pe marginea subiectului filosofie ori teorie a dreptului este mai degrabă o discuție pe marginea subiectului valorilor și valorii dreptului, ori a unei interogații asupra posibilității unei axiologii a dreptului.

Kelsen, plecând de la postulatul că știința trebuie în mod necesar să fie distinctă de obiectul studiat, a lansat ambițiosul său proiect de a crea o adevărată știință juridică, liberă de ideologie și de orice elemente externe, având ca principiu generator neutralitatea juridică, iar ca reper metodologic empirismul descriptiv. Această poziție, din perspectiva actuală, poate fi un concept ce nu oferă nicio șansă reală unei axiologii juridice, dat fiind faptul că, în perspectivă kelsiană, nu valorile stabilesc normele, ci invers – normele stabilesc valorile. Întrucât legea nu mai este căutarea dreptății, ci un set de reguli pozitive, ea devine susceptibilă de o afirmație descriptivă. Teoria dreptului, care pretinde că își asumă această funcție pur descriptivă, este într-un fel o reacție la separarea dreptului și a filosofiei. În același timp, câștigă statutul prestigios de știință experimentală.

O anumită reconciliere între teoria și filosofia dreptului o fac autorii francezi, printre care poziția lui Paul Roubier este de actualitate. Iată ce scria autorul în prefața la lucrarea „Théorie générale du droit”: „Deși majoritatea subiectelor tratate în această carte sunt studiate în general în lucrările cunoscute sub numele de «filosofia dreptului», am preferat să nu dăm un asemenea titlu acestei lucrări. Motivul pentru aceasta este că, în gândirea juriștilor, filosofia dreptului face parte din filosofie; și de aceea trebuie să rămână domeniul filosofilor. (…) Cu alte cuvinte, această carte nu este opera unui filosof, este opera unui jurist”. Este clar că, pentru autor, filosofia dreptului și teoria generală a dreptului au același obiect, doar unghiul de vedere diferă. Doar pentru că este convins de separarea tranșantă a domeniilor cunoașterii refuză să-și intituleze cartea „Filosofia dreptului”. Subtitlul ales de el este Istoria doctrinelor juridice și filosofia valorilor sociale. Prin urmare, nu este de mirare că Roubier^[37] îl critică pe Kelsen în angajamentul său nesustenabil de a construi un sistem pur tehnic, liber de orice fundație politică.

Pozitivismul s-a manifestat ca un curent de revitalizare a gândirii juridice, dar existența unei științe juridice autonome, o teoria generală a dreptului, ca subiect autonom, împiedică revenirea completă a reflecției critice asupra dreptului, consideră Jean Pascal Chazal. Cu alte cuvinte, prezența teoriei dreptului acreditează ideea, oricât de falsă, că tehnica juridică este autosuficientă, că poate, dintr-o perspectivă practică sau utilitară, să renunțe la o abordare reflexivă și axiologică.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, F. Gény^[38], în Science et technique en droit prive positif, deosebește între „dat” și „construit” în drept. „Dat”-ul, venind din natura lucrurilor, constituie un fond de adevăruri morale și economice, este apropiat de dreptul natural și constituie fundament pentru dreptul pozitiv. Dat fiind faptul că „dat”- ul este prea abstract, trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii juridice, prin intervenția intelectului. „Construit”- ul, la rândul său, este un obiect al voinței. Prin urmare, știința cunoaște „dat”- ul, în timp ce tehnica – „construit”- ul. Această prezentare este evident foarte apropiată de cea adoptată de Kelsen, cu excepția faptului că, pentru corifeul normativismului, orice drept este un construit, deoarece se reduce la legea creată de om.

Accentele puse pe delimitarea dintre teoria dreptului și filosofia dreptului au fost cele care au aprofundat separațiile în timp dintre o filosofie a juriștilor și una a filosofilor. Dar această separație, a generat și restrângerea câmpului de investigație a juriștilor și îndepărtarea de semnificațiile și substanța sa morală, problemă care are o doză de sensibilitate în condițiile secolului nostru care a demonstrat necesitatea revenirii la om. Problemele esenței umane și a naturii relațiilor într-o societate tot mai tehnologizată au înaintat, într-un caz, revenirea la origini și spiritualitate, în altul, au generat mișcări intelectuale și culturale care susțin că prin noile tehnologii se poate ameliora natura umană. Asta în condițiile în care omul nu numai schimbă mediul înconjurător (și suntem martori că nu tot timpul cu efecte pozitive pentru dânsul), ci, odată cu noile tehnologii, apare și posibilitatea omului de a modela natura sa umană.

Astfel, tehnologiile digitale, societatea dominată de inteligență artificială și realitate virtuală are efecte asupra naturii raporturilor umane, indică suprapuneri dintre tehnologie și societate, dintre tehnologie și persoană și pune problema a noi paradigme în care este abordat dreptul, în special în cheia valorilor ori a unei axiologii a dreptului în care se plasează interogații cu referire la drepturi, precum dreptul la muncă, dreptul la educație, creație științifică etc. În rezultat, se înregistrează subtilități la clarificarea cărora ar fi necesară și contribuția științifică a dreptului, care, așa cum susține și M. Andreescu, propunându-și în calitate de demers științific „explicarea semnificațiilor dreptului, trebuie să aibă caracter interdisciplinar, baza demersului fiind filosofia dreptului”^[39]. Argumentele în favoarea acestei afirmații pot fi cele care constituie teme de meditație din volumul Asociației franceze de filosofia dreptului, cu titlul sugestiv: Vers de nouvelles humanités? L’humanisme juridique face aux nouvelles technologies (Către noi umanități? Umanismul juridic față în față cu noile tehnologii), care pune în discuție natura dreptului în contextul noilor tehnologii. Lucrarea se prezintă mai degrabă în calitate de semne de interogație și sarcini de analiză în căutarea de soluții pentru cititor, dar și ca o pledoarie în numele protecției omului și a umanității, printr-o revenire la valori morale în drept și o revalorizare a dreptului în societatea secolului XXI. „Sfârșitul umanității înțeleasă ca specie umană sau ca existență umană”^[40], își pune întrebarea J.-G. Ganascia, care înclină spre prima variantă, căci ființa umană este valoarea supremă. Într-o manieră similară, fiecare articol pune în atenție cel puțin o problemă care ne face să revenim la întrebările kantiane: Ce este omul?, Ce trebuie să știu?, Ce trebuie să fac?, Ce îmi este îngăduit să sper?

Autoarea Isabelle Falque-Perrotin atenționează asupra pericolelor tehnologiilor digitale ce amenință ființa umană, militând pentru a găsi soluții jurisprudențiale adecvate, iar pentru aceasta invită la reflecții etice strategice, educație pentru a pune tehnologia digitală în serviciul omului, ca nu cumva ceea ce numesc transumaniștii depășirea condiției umane să fie pierderea de sine a omului^[41].

Unii autori, făcând trimitere la succesele tehnologiilor genetice care ar putea ajuta persoanele să depășească boli genetice, totuși pledează pentru foarte multă precauție și dezvoltare în continuare a cercetărilor, căci tehnologiile genetice arată că efectele bio – trăsăturile înnăscute și cele dobândite nu acționează independent^[42]. Același apel la precauție îl adresează și autoarea Claudine Junien, reiterând că, dacă memoria experiențelor de mediu este transmisibilă, ceea ce nu este cert, apoi precauția este necesară chiar dacă scopul este de a preveni boli genetice^[43].

Încercând să determine riscurile și responsabilitățile legate de noile tehnologii, într-un alt articol se arată ce rol are dreptul în fața noilor provocări ale noilor tehnologii, propunând soluții legate de controlul statului asupra descoperirilor științelor biologice, genetice, printre care: controlul asupra introducerii pe piață a noilor dispozitive medicale, protejarea victimelor dispozitivelor defecte și în general – protejarea persoanei umane^[44].

O problemă importantă este și cea înregistrată sub titulatura bioameliorare morală, care trebuie tratată cu precauție, fiindcă nu sunt cunoscute toate riscurile și consecințele acesteia, indică Laura Ghinea. În opinia autoarei, dacă manipularea condiției umane prin inginerie genetică influențează dobândirea virtuților, atunci rămâne deschisă întrebarea: mai este acesta om, nu este amenințată însăși specia umană prin astfel de practici? Pentru că omul este definit prin ansamblul trăsăturilor sale, inclusiv negative. Introducerea acestor tehnologii riscă să priveze omul de demnitatea umană, cea mai de preț valoare pe care o are omul. Mai mult chiar, intervențiile care modifică patrimoniul genetic, falsificând identitatea omului, lezează drepturile omului^[45]. Aceeași opinie este susținută și de dr. Elena Armenescu, după care „Fiecare om are dreptul să vină pe lume cu natura pe care i-o dă Dumnezeu, dar nu fabricat în laborator”^[46].

Pierre Yves Geoffard atrage atenția asupra avantajelor, dar și dezavantajelor noilor tehnologii. Faptul că tehnologiile noi aduc o prelungire a speranței de viață la prima vedere pare ceva bun, dar poate deranja modelul actual de înlocuire a generațiilor și duce la o schimbare profundă a distribuției activității între formare, producție și timp liber, între rolul generațiilor bătrâne în viața celor tinere, poate afecta sentimentul de respect datorat persoanelor în etate^[47].

Printre preocupările la zi este și cea a inteligenței artificiale și a robotizării. Faptul că roboții vor prelua quasi totalitatea profesiilor, muncilor îndeplinite acum de oameni, pune semnul de întrebare referitor la aceea cu ce se vor ocupa oamenii și din ce vor avea mijloace de trai, dacă nu vor lucra? Ce vor face oamenii? Pe parcursul istoriei umanității munca omului nu numai i-a asigurat supraviețuirea, dar a fost și motorul progresului economic, social, politic. Autorul Philippe Baumard atenționează asupra faptului că robotica nu numai că imită comportamentul uman, dar și inventează modele ce schimbă substanțial mediile fizice și sociale și este capabilă să înșele vigilența umană^[48]. În același sens, Nathalie Nevejans^[49] constată că pentru riscurile etice ale roboticii legiuitorul este mai puțin pregătit.

Autorul Gilles Saint Paulle^[50] consideră că, în contextul dezvoltării masive a inteligenței artificiale, trebuie să fie puse în alertă autorități și comunități științifice pentru a găsi soluții atât la nivel național, cât și internațional, pentru că sunt multe semne de întrebare pentru viitorul umanității, responsabilitatea savanților, precauția autorităților, factorilor de decizie și a întregii umanități^[51].

În cheia problemelor care necesită o resetare a dreptului sunt mai multe lucrări publicate de către profesorul I. Guceac^[52], care menționează că, în contextul dezvoltării tehnologiilor, „există mai multe subiecte care rămân în afara cercetărilor juridice”. Acesta, în lucrările publicate în ultimii ani, accentuează că în secolul în care trăim tehnologiile, digitizarea pun în vizor probleme ale drepturilor omului distincte și care trebuie privite din perspectiva drepturilor constituționale, a conexiunilor dintre om, societate, stat.

Ar putea fi continuată prezentarea pozițiilor ce vin să confirme faptul că trăim într-un secol în care cu evidență se înaintează necesitatea revigorării problematicii valorilor morale în drept și a dimensiunii axiologice a acestuia, o revalorizare a dreptului în secolul al XXI-lea.

Concluzii

Suntem cei care tratăm totul în cheia problemei și a soluției imediate. Obișnuiți cu pragmatismul și utilitarismul, am reușit să scoatem din cotidian idealismul. Dar pentru a avea siguranță, totuși vedem necesară revenirea la niște aspecte pe alocuri neglijate, care se credea că demult sunt depășite și lipsite de actualitate. Acestea se referă la fundamentele societății umane, principiile și valorile împărtășite, responsabilitatea individuală și colectivă în raport cu prezentul și viitorul umanității.

Secolul tehnologiilor digitale aduce după sine multiple aspecte ce necesită a fi regândite și materializate atât în reglementări adecvate, cât și în analize multidimensionale, care cel mai probabil că va oferi posibilitatea de apropiere dintre drept și filosofie, ori de revenire la demersul filosofic în drept, cu o perspectivă nouă asupra rolului și utilității dreptului, a științei juridice și a cercetătorului. Or, rolul și „funcția intelectualilor critici specifici nu mai poate fi contestat în deschiderea societăților moderne spre noi posibilități (…). Se poate chiar spune că rolul intelectualului specific trebuie să devină din ce în ce mai important pe măsura responsabilităților politice pe care, de voie, de nevoie, este obligat să și le ia”^[53].

Readucerea în atenția comunității științifice juridice a problemei conexiunilor dintre drept și alte tipuri de normativități, în special, cea morală, este justificată prin faptul dezvoltării vertiginoase a unor științe și tehnologii pe care dreptul încă nu le poate asimila decât parțial și tangențial. În secolul digitizării și evoluției continue a ingineriei genetice, pentru a proteja ființa umană și specia umană, accentul trebuie plasat pe principiul precauției, iar colaborarea comunităților științifice este mai mult decât necesară. În aceste condiții, un rol decisiv este alocat interconexiunii știință-practică din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului, protecției demnității sale într-un context mai larg, al protecției speciei umane, ceea ce nu poate fi realizat fără a reveni și asupra unui demers filosofic asupra dreptului, în drept și prin drept.

Valoarea dreptului și valorile sunt indisolubil legate de rațiunea de a fi a normei, de cunoașterea și adecvarea acestora problemelor și de practicarea în mod specific a dreptului. Respectiv misiunea comună a juriștilor constă în a acționa prin lege și drept în vederea instituirii autorității dreptului.

Note de subsol

^[1] S. Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 16 și p. 18.

^[2] B. Ruthers, Prelegeri juridice, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022, p. 36.

^[3] E. Ciongaru, Transplantul Juridic (aculturația juridică) în contextul globalizării, disponibil la https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2662035.

^[4] E. Moraru, M. Robea, Internaționalizarea dreptului național și impactul asupra ordinii juridice interne, Materialele conferinței științifico-practice internaționale „Abordări moderne privind drepturile patrimoniale”, 12-13 mai 2022, UTM, Chișinău, p. 171, disponibil la https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/167-173_20.pdf.

^[5] V. Cioclei, Despre viitorul profesiilor juridice, în contextul principalelor provocări ale următoarelor decenii, p. 2, disponibil la https://drept.unibuc.ro/documente/dyn_img/aubd/Despre%20viitorul%20profesiilor%20juridice%20INTEGRAL.pdf.

^[6] B. Ruthers, op. cit., p. 10.

^[7] M. Bălan, Cuvânt înainte, în B. Ruthers, Prelegeri juridice, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022.

^[8] Ibidem, p. 12.

^[9] C. Dănileț, Vulnerabilități ale sistemului juridic, disponibil la https://www.juridice.ro/87977/vulnerabilitati-ale-sistemului-juridic.html.

^[10] I. Chelaru, Vulnerabilitatea avocatului în exercitarea dreptului la liberă exprimare și protejarea independenței și prestigiului justiției, citat 30.07.2023, disponibil la https://www.juridice.ro/414355/vulnerabilitatea-avocatului-in-exercitarea-dreptului-la-libera-exprimare-si-protejarea-independentei-si-prestigiului-justitiei.html.

^[11] V. Cioclei, op. cit., p. 4, disponibil la https://drept.unibuc.ro/documente/dyn_img/aubd/Despre%20viitorul%20profesiilor%20juridice%20INTEGRAL.pdf.

^[12] M. Bădescu, Validitatea normei juridice – fundament al ordinii și stabilității juridice, Universul Juridic Premium nr. 11/2018.

^[13] G.H. Wright, Explicație și înțelegere, Ed. Humanitas, București, 1995.

^[14] R. Alexy, Conceptul și validitatea dreptului, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 14, 18.

^[15] A. Tofan, Foucault și ideea critică, disponibil la https://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/tofan-nr.-5_0.pdf.

^[16] M. Foucault, Qu’est-ce que la critique? apud J. Schmidt, T.E. Wartenberg, în „Foucault’s Enlightenment” Critique, Revolution and the Fashioning of the self”, in Critique and Power, Ed. M. Kelly, MIT Press, 1994.

^[17] M. Foucault, Istina i pravovie ustonovlenia, disponibil la https://gtmarket.ru/library/articles/7375.

^[18] I. Chelaru, Zidul culturii juridice. Știința dreptului și naufragiul postadevărului, disponibil la https://www.universuljuridic.ro/zidul-culturii-juridice-iii-stiinta-dreptului-si-naufragiul-post-adevarului/.

^[19] K. Popper, Mizeria istoricismului, Ed. ALL, București, 1996, p. 38.

^[20] I. Guceac, Atitudinea sceptică față de drept: premisă a crizei dreptului, în E. Aramă, Criza dreptului.

^[21] I. Chelaru, Libertatea dreptului. Scurte eseuri sceptice, Ed. Univers Juridic, București, 2023, Știința dreptului și naufragiul postadevărului. https://www.universuljuridic.ro/zidul-culturii-juridice-iii-stiinta-dreptului-si-naufragiul-post-adevarului/.

^[22] M. Foucault, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Ideea Sesign&Print, Cluj-Napoca, 2013, p. 158-159.

^[23] Ibidem, p. 154.

^[24] Cicero, De legibus – Despre legi, disponibil la https://remacle.org/bloodwolf/philosophes/Ciceron/loisintro.htm.

^[25] I. Kant, Eléments de métaphasiques de doctrine du droit, p. 18, apud N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănișor, D.C. Dănișor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 196.

^[26] Ibidem, p. 197.

^[27] M. Virally, La pensée juridique, LGDJ, Paris, 1960, p. VI.

^[28] Ibidem, p. X.

^[29] Ibidem, p. 31.

^[30] A. Brimo, Les grands courants de la philosophie du droit et de l’Etat, Pedone, Paris, 1978, p. 272.

^[31] Ibidem, p. 75.

^[32] J.P. Chazal, Philosophie du droit et théorie du droit, ou illusion scientifiques, în Revue interdisciplinaires d’études juridiques, 2000, disponibil la https://droit.cairn.info/revue-interdisciplinaire-d-etudes-juridiques-2001-1-page-39?lang=fr.

^[33] Ibidem.

^[34] P. Brunet, Norberto Bobbio et le positivisme juridique, în Analisi e Diritto, 2005, p. 159, disponibil la https://shs.hal.science/halshs-00009757/document.

^[35] J. Dabin, Théorie générale du droit, LCDJ, Paris, 1969, p. 7.

^[36] P. Roubier, Théorie générale du droit, p. 317, apud J.P. Chazal, Philosophie du droit et théorie du droit, ou illusion scientifiques, în Revue interdisciplinaires d’études juridiques, 2000, disponibil la https://droit.cairn.info/revue-interdisciplinaire-d-etudes-juridiques-2001-1-page-39?lang=fr.

^[37] Ibidem.

^[38] R. Duminică, A. Drăghici, Realitatea socială ca „dat al dreptului – între viziunea modernizată și cea post-modernistă, în Analele Universității „C. Brâncuși”, Seria Litere și Științe Sociale, nr. 2/2012.

^[39] M. Andreescu, Principiile dreptului. Posibilitatea și utilitatea filosofiei dreptului, în P.R. nr. 3/2022, p. 102.

^[40] J.-G. Ganascia, Des humanités numérique a la Singularité technologique. Que reste-t-il du l’Humanisme?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 193-204, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[41] I. Falque-Perrotin, L’être humain, algorithme, dépassement ou perte de soi?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 215-220, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[42] C. Bourgain, Agir sur les gènes: est-ce suffisant?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 39-52, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[43] C. Junien, Plaidoyer pour la prevention, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 53‑65, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[44] V. Lassere, Quelles risques et quelles responsabilités juridiques lies a l artificialisation de corps, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 99-123, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[45] L. Ghinea, Quo vadis, moralia? O analiză a conceptului de bioameliorare morală, disponibil la https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/90-110.pdf Manipularea.

^[46] E. Armenescu, Manipularea genetică între moralitate și necesitate, disponibil la https://www.independentaromana.ro/manipularea-genetica-intre-moralitate-si-necesitate/.

^[47] Y.-P.Geoffard, Vivre éternellement, certes. Mais Comment?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 273-275, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[48] Ph. Baumard, La compromission numérique, nouvelle incrimination principielle ?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 237-248, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[49] N. Nevejans, Comment protéger homme face aux robots?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 131-163, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[50] S.-P. Gilles, Robots: vers a la fin de travail?, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 249-261, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[51] L. Boris, Buddhisme et transhumanisme, în Archives philosophie du droit, Tome 59, 2017, p. 277-289, disponibil la http://www.philosophie-droit.asso.fr/sommaire.php?an=2017.

^[52] I. Guceac, Profilarea algoritmului optim de reglementare juridică a drepturilor reproductive în calitate de drepturi fundamentale, în Conjuncția instituțional-individual în asigurarea eficienței guvernării și protecției drepturilor omului, Cartea juridică, Chișinău, 2023, p. 64.

^[53] M. Foucault, Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri. 1963-1984, traducere de B. Ghiu, C. Mihali, E. Cioc și S. Blaga, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2001, p. 408.