Buna-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale. O perspectivă jurisprudențială

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 318-338.

Introducere

Conform art. 577 alin. (1) C. civ., accesiunea este un mod originar de dobândire a proprietății, conform căruia „construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui imobil, dacă prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel”. Altfel spus, accesiunea constă în alipirea sau încorporarea a două bunuri aparținând unor proprietari diferiți.

Noul Cod civil a prevăzut o reglementare detaliată a accesiunii imobiliare artificiale prin corelarea prevederilor cu principiul constitutiv și translativ de drepturi prin înscrierea în cartea funciară^[1]. Buna-credință și reaua-credință au obținut o configurație proprie domeniului accesiunii imobiliare artificiale, în cuprinsul art. 586 alin. (1) și alin. (2) C. civ. Totodată, în alin. (3), legiuitorul a extins aplicarea noilor prevederi și în situația autorului care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină, proprietarul acesteia.

În sistemul fostului Cod civil nu exista o definiție specială dată bunei-credințe. Soluțiile din practica judiciară, însușite de doctrină, au sintetizat elementele directoare în funcție de care autorul lucrării era calificat ca fiind de bună-credință sau de rea-credință.

În acest context, identificarea atitudinii autorului lucrării este esențială și prioritară pentru stabilirea regulilor aplicabile speței cu care a fost sesizată o instanță judecătorească. Reținem faptul că definiția menționată în cuprinsul art. 586 C. civ. este aplicabilă numai în situația lucrărilor realizate după intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, în baza normei de drept tranzitoriu cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 71/2011. Astfel, dacă momentul edificării construcției este înainte de data menționată, sunt incidente dispozițiile din Codul civil 1864 referitoare la accesiunea imobiliară artificială^[2].

Totodată, ori de câte ori există un act juridic între proprietarul imobilului și autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de al doilea să efectueze lucrarea, se iese de pe tărâmul aplicării dispozițiilor care reglementează accesiunea imobiliară artificială și se intră pe tărâm contractual^[3].

Problematica bunei-credințe și a relei-credințe va fi analizată în cuprinsul acestui studiu din perspectiva jurisprudenței recente pentru a surprinde modul în care definiția propusă de noul Cod civil se reflectă în cuprinsul hotărârilor judecătorești. Este aplicată această noțiune cu ușurință pentru fiecare caz de accesiune imobiliară artificială sau prezintă un caracter prea general? Studiul încearcă să răspundă la această întrebare având în vedere, în același timp, contribuția însemnată a jurisprudenței în conturarea noțiunii până în momentul adoptării noului Cod civil.

Analiza pornește de la definiția oferită de noul Cod civil bunei-credințe în cuprinsul art. 586 C. civ. prin prisma jurisprudenței (§1) pentru a identifica efectele stabilirii atitudinii autorului lucrării în materia accesiunii și instituțiile conexe acesteia (§2).

§1. Elemente de jurisprudență privind buna-credință și reaua-credință

În sistemul Codului civil 1864 nu exista o definiție specială dată bunei-credințe în materia accesiunii imobiliare artificiale, situație modificată prin introducerea art. 586 C. civ. (1.1.), definiție ale cărei elemente sunt reliefate de către jurisprudența instanțelor judecătorești (1.2.).

1.1. Confirmarea principiilor doctrinare privind buna-credință

În vechea reglementare, în privința accesiunii, doctrina și jurisprudența au considerat că erau aplicabile dispozițiile art. 486 C. civ. 1864, care dispunea că posesorul este de bună-credință când „posedă un lucru ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute”^[4]. Articolul 487 stabilea că reaua-credință apare în momentul în care posesorul ia cunoștință despre aceste vicii.

Astfel, în materia accesiunii, conceptul bunei-credințe a fost interpretat mult mai larg decât în contextul dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credință. Buna-credință se definea tot în funcție de un titlu care întemeia convingerea eronată a autorului lucrării că a devenit titularul unui drept real care îi permitea să devină proprietarul lucrării, dar acesta reprezenta numai un mijloc de probă a bunei-credințe. De aceea, titlul putea fi și putativ^[5].

În consecință, prin autor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa. Practica judiciară a admis însă că buna-credință există chiar și în lipsa unui just titlu translativ și că ea poate fi dedusă și din alte împrejurări, extinzându-se aplicarea acestei ipoteze^[6], fiind tratat autorul într-un mod mult mai favorabil decât posesorul.

De asemenea, jurisprudența a extins noțiunea bunei-credințe și cu privire la persoana care cunoaște că nu este proprietarul imobilului și urmărește să obțină proprietatea asupra acesteia în viitor pe baza unui antecontract de înstrăinare^[7], precum și când încheie o promisiune de donație sau când a fost realizată lucrarea asupra terenului ca urmare a pasivității proprietarului imobilului^[8].

Totodată, buna-credință există și în situația persoanei care avea deja o înțelegere cu proprietarul bunului principal și a construit în baza acelei convenții, chiar dacă, din diferite motive, nu s-a finalizat prin constituirea unui drept real de superficie în favoarea autorului sau titlul a fost anulat sau desființat în urma unei acțiuni în rezoluțiune sau printr-un alt mijloc juridic decât acțiunea în rezoluțiune^[9].

Codul civil actual a definit mult mai riguros buna-credință a autorului unei lucrări efectuate asupra imobilului aparținând altei persoane, având în vedere reglementarea materiei publicității imobiliare și efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară^[10].

Conform art. 586 alin. (1) C. civ., „autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său”.

Ca urmare, autorul de bună-credință, înscris în cartea funciară ca proprietar al imobilului, nu mai este un simplu posesor, ci va trebui să fie considerat a fi el însuși proprietar în intervalul de timp cuprins între realizarea lucrării autonome cu caracter durabil și dobândirea dreptului de proprietate asupra sa, prin intabularea în cartea funciară de către adevăratul proprietar al imobilului^[11].

Pentru a se prevala de buna-credință trebuie ca titlul său, chiar înscris în cartea funciară, să nu sufere de vreun viciu și să nu fi cunoscut pe nicio altă cale despre viciul titlului său. Potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă până la proba contrară, astfel încât proprietarul reclamant, în lipsa unor mențiuni în cartea funciară din care să rezulte viciul titlului, va trebui să facă dovada că titlul este viciat și autorul lucrării a știut acest lucru^[12].

Buna-credință trebuie să existe la începerea lucrării și să se mențină pe toată durata executării lucrării. Sintagma „momentul executării lucrărilor” este imprecisă raportat la durata de realizare a lucrărilor care poate fi cuantificată în zile, săptămâni, luni și chiar ani^[13].

Dacă pe durata executării lucrării autorul află în orice mod că nu este proprietarul imobilului, dar continuă lucrările, el devine de rea-credință^[14], soluție aplicabilă și în situația existenței mai multor autori, chiar dacă numai unul este de rea-credință, făcând aplicarea regulii fraus omnia corumpit. Totuși, dacă autorul a aflat la terminarea lucrării că nu este proprietarul imobilului, el beneficiază de efectele bunei-credințe^[15].

În noul Cod civil, din interpretarea textului art. 586 C. civ., rezultă că simpla promisiune bilaterală translativă de proprietate nu este suficientă pentru a întemeia buna-credință a autorului lucrării, deoarece prin simpla promisiune de a contracta nu are loc dobândirea proprietății.

În acest context specific, o opinie doctrinară a apreciat că cerințele impuse de art. 586 alin. (1) C. civ. sunt excesive, mai ales prin prisma reglementării art. 1279 alin. (3) C. civ., potrivit căruia „dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părțiicare și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite (…)”. Mai mult, s-a considerat că este inechitabil ca proprietarul imobilului să poată invoca lipsa bunei-credințe a autorului lucrării, cu atât mai mult cu cât, în temeiul promisiunii încheiate, are obligația de a transmite proprietatea asupra imobilului^[16].

Considerăm că soluția reținerii bunei-credințe nu este justificată prin raportare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construire, conform Legii nr. 50/1991, de către titularul unui drept real. În această ipoteză, o soluție poate fi introducerea unor clauze clare și precise cu privire la lucrările realizate și consecințele acestui fapt juridic în cuprinsul convenției încheiate de părți.

Remarcăm faptul că noul articol introdus de legiuitor reprezintă o soluție justă în materia accesiunii imobiliare artificiale și permite conturarea unei identități proprii accesiunii.

Jurisprudența instanțelor judecătorești s-a aplecat destul de rar asupra unei interpretări detaliate și inovative a alineatului (1), fiind subliniate principiile reliefate de doctrină. Principiul general reliefat în cuprinsul hotărârilor confirmă faptul că autorul este de bună-credință în situația în care nu a cunoscut că imobilul aparține altcuiva în momentul edificării lucrărilor.

1.2. Strânsa legătură dintre reaua-credință și autorizația de construire

Conform vechiului Cod civil, reaua-credință se manifestă în momentul în care autorul lucrării a luat la cunoștință despre faptul că imobilul nu îi aparține, realizând o lucrare asupra imobilului altuia^[17]. Altfel spus, autorul utilizează terenul fără niciun titlu sau cunoaște viciile titlului său, fie de la începutul realizării lucrării, fie află pe parcurs situația reală a imobilului și continuă să execute lucrări, deși a întâmpinat opoziție din partea proprietarului^[18].

De asemenea, motivarea pârâților în sensul că statul era proprietarul terenului la data edificării construcției, iar buna sau reaua-credință trebuie raportată la acest moment și în relație cu titularul proprietății, este nefondată, deoarece nici pe terenul statului nu se poate ridica o construcție fără acordul acestuia și fără autorizație^[19].

În doctrină, s-a precizat că reaua-credință nu poate fi constată doar prin simplul fapt al realizării unei lucrări pe un teren asupra căruia nu deține un titlu de proprietate. În acest sens, prin decizia de îndrumare nr. 13/1959, Plenul fostului Tribunal Suprem a stabilit că, prin probele administrate, se impune cercetarea tuturor condițiilor de edificare a lucrării pentru a se stabili dacă acțiunea reclamantului are caracterul unui abuz de drept din cauza pasivității sale sau acceptării efectuării lucrării, introducând acțiunea după terminarea acestora^[20].

Această practică judiciară a fost invalidată prin art. 593 C. civ., conform căruia „autorul de rea-credință al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării”^[21]. Prin modul de redactare al art. 593 C. civ., este înlăturată orice posibilitate de interpretare forțată a prevederilor sale, fără a limita opțiunile pe care le are proprietarul imobilului^[22].

În privința noului Cod civil, legiuitorul a prevăzut expres incidența relei-credințe în cazul lipsei autorizației legale, înlăturând orice mod de interpretare contrară^[23]. Astfel, conform art. 586 alin. (2), „nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege”. Dispozițiile art. 586 alin. (2) C. civ. privesc însă numai situația ridicării unor lucrări autonome, nu și în cazul altor lucrări.

Justificarea severității legiuitorului rezidă în operațiunea de verificare a titlului solicitantului privitor la imobilul asupra căruia se va efectua o anumită lucrare în cadrul procedurii administrative de eliberare a autorizației de construire^[24]. De asemenea, reaua-credință intervine și în ipoteza în care autorizația a fost obținută, dar construcția a fost realizată cu nerespectarea amplasamentului construcției pentru care a fost eliberată autorizația^[25].

Totodată, în jurisprudență s-a susținut că autorul lucrării are obligația de a cerceta cartea funciară în momentul edificării construcției, fiind în culpă în ceea ce privește convingerea sa eronată că este proprietarul terenului, raportat la convențiile încheiate de autorii săi^[26].

Suplimentar, alin. (3) al art. 586 extinde aplicarea regulilor arătate mai sus, cuprinse în alin. (1) și alin. (2), cu privire la autorul lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.

Astfel, titularul dreptului de superficie sau al altui drept real este de bună-credință când s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare și nu a cunoscut din altă sursă viciile titlului său. Efectuarea lucrării fără autorizație de construire înlătură buna-credință a titularului dreptului real.

În conformitate cu prevederile art. 596 alin. (1) C. civ., titularul dreptului va fi beneficiarul accesiunii și va avea, în mod corespunzător, drepturile și obligațiile reglementate pentru proprietarul imobilului, cu excepția cazului în care s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real^[27].

În consecință, titularii altor drepturi reale, care nu conferă această prerogativă, nu se pot prevala de buna lor credință. Lor le sunt aplicabile dispozițiile art. 597 C. civ., care supun detentorul precar tratamentului autorului de rea-credință^[28].

Arătăm faptul că, dacă detentorul va realiza acte de intervertire a precarității în posesie în conformitate cu art. 920 C. civ., atunci acesta va putea fi considerat posesor. Noțiunea bunei-credințe are o configurație proprie în materia posesiei, prevăzută de art. 920 alin. (2) C. civ., care trebuie să existe la momentul încheierii actului^[29]. Astfel, în cazul celor două situații de intervertire a precarității, prevăzute la alin. (1) lit. a) (situația detentorului care încheie cu bună-credință un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât proprietarul bunului) și c) (situația detentorului care precar înstrăinează bunul printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, către un dobânditorul de bună-credință), vor fi aplicabile principiile din materia posesiei.

Constatăm faptul jurisprudența instanțelor judecătorești s-a concentrat cu preponderență în jurul alineatului (2) care realizează conexiunea între reaua-credință și necesitatea autorizației de construire, elemente care vor fi analizate în secțiunea următoare.

§2. Consecințele stabilirii atitudinii autorului lucrării în materia accesiunii și instituțiile conexe acesteia

Vom avea în vedere varietatea soluțiilor prevăzute de legiuitor pentru ipotezele descrise de Codul civil, în special ipoteza prevăzută de art. 577 alin. (2) C. civ. prin prisma Deciziei I.C.C.J. nr. 13/2019 (2.1.), precum și interacțiunea cu definițiile oferite de Codul civil bunei-credințe în instituțiile conexe accesiunii (2.2.).

2.1. Varietatea soluțiilor propuse de Codul civil în materia accesiunii imobiliare artificiale

Prin raportare la circumstanțele în care s-au realizat construcțiile, plantațiile sau orice alte lucrări asupra unui imobil, punctul de pornire este aplicabilitatea sau nu a instituției accesiunii imobiliare artificiale în sensul identificării elementelor specifice acestei instituții de drept civil.

Această întrebare apare în contextul în care se poate trece la identificarea atitudinii autorului lucrării fără a se stabili incidența accesiunii imobiliare artificiale. De exemplu, poate fi cazul unei lucrări realizate ca urmare a unui contract încheiat între proprietarul imobilului și autorul lucrării. De asemenea, reclamantul care se pretinde autor al lucrării trebuie să facă dovada realizării lucrării, în caz contrar chestiunea bunei sau relei credințe este superfluă^[30].

După stabilirea incidenței accesiunii imobiliare artificiale, este esențială stabilirea atitudinii autorului acesteia care să permită identificarea soluției corecte dintre variantele multiple prevăzute de legiuitor în materia accesiunii imobiliare artificiale. Astfel, în acest context, subliniem că soluțiile prevăzute pentru proprietarul imobilului diferă prin raportare la buna sau reaua-credință pe care o manifestă autorul lucrării^[31].

De exemplu, referitor la ipoteza lucrărilor realizate de autorul cu materialele proprii asupra bunului altei persoane, prevederile art. 494 C. civ. 1864 au fost dezvoltate în cuprinsul art. 581 și urm. C. civ.

Astfel, în cazul bunei-credințe, art. 581 C. civ. prevede posibilitatea ca proprietarul imobilului fie să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării cu obligația de despăgubire, fie obligarea autorului la cumpărarea imobilului la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Articolul 582 C. civ. adaugă posibilitatea ca proprietarul imobilului să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 50/1991 privind autorizația de desființare^[32].

Obligația de despăgubire care incumbă proprietarului imobilului este diferită în funcție de atitudinea autorului lucrării, fiind vorba despre jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului în caz de rea-credință. În conformitate cu soluția echitabilă prevăzută de art. 595 C. civ., va fi avută în vedere valoarea materialelor din momentul acordării despăgubirii^[33].

Totodată, temeiul despăgubirii diferă în funcție de atitudinea pe care o are proprietarul la momentul în care a efectuat lucrarea. Dacă s-a probat buna-credință a proprietarului, despăgubirea este datorată pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, astfel încât ea este limitată la valoarea materialelor^[34].

Jurisprudența instanțelor de judecată este extrem de bogată în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 577 alin. (2) prin raportare la decizia I.C.C.J. nr. 13/2019. Potrivit art. 577 alin. (2) C. civ. „Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.

Cu precădere, ipoteza a fost folosită de către majoritatea proprietarilor de teren care au realizat construcții pe propriul teren, cu propriile materiale, însă fără autorizație de construire, prin invocarea accesiunii în cadrul acțiunilor în constatare formulate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate^[35].

Prin Decizia nr. 13/2019, pronunțată în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție a corectat practica neunitară a instanțelor judecătorești. Paragraful 56 din decizie precizează în mod judicios că edificarea construcției pe terenul propriu și cu materiale proprii constituie o expresie a atributului de dispoziție materială pe care proprietarul terenului îl deține asupra bunului său^[36].

În consecință, Înalta Curte a stabilit următoarele: „Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii”.

Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor^[37], dezlegarea dată în recurs în interesul legii fiind o interpretare devenită obligatorie a unor dispoziții existente la data pronunțării hotărârii atacate^[38].

Se mai desprinde, din considerentele aceleiași decizii, că există două proceduri remediu (ambele extrajudiciare). Astfel, dreptul de proprietate pentru construcțiile edificate înainte de 01 august 2001 se poate intabula în CF, în lipsa autorizației de construire, doar în baza certificatului fiscal și a documentației cadastrale, iar, în ce privește construcțiile edificate după această dată, dreptul de proprietate se poate intabula în CF numai după parcurgerea procedurii de intrare în legalitate cu privire la construcția edificată, prevăzută de Legea nr. 50/1991^[39].

Jurisprudență instanțelor judecătorești privind acțiunile în constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor realizate în absența unei autorizații de construire continuă să fie bogată, deși se constată o scădere destul de importantă a litigiilor ca urmare a Deciziei I.C.C.J. nr. 13/2019.

2.2. Conexiunea dintre accesiunea imobiliară artificială și instituțiile conexe prin prisma bunei-credințe

Legiuitorul a inserat art. 586 C. civ. privind buna-credință a autorului lucrării, însă se impune analizarea corelării dintre acest articol cu definițiile bunei-credințe specifice instituțiilor civile conexe accesiunii imobiliare artificiale.

2.2.1. Incidența art. 937 C. civ.

În primul rând, vom avea în vedere incidența art. 937 C. civ. din materia posesiei. În privința ipotezei lucrărilor realizate de proprietarul imobilului, cu materialele altuia, reglementată de art. 580 C. civ., noul Cod civil a păstrat liniile directoare prevăzute de art. 493 C. civ. 1864 în sensul că proprietarul imobilului devine și proprietarul lucrării prin efectul accesiunii. În consecință, indiferent de buna-credință sau reaua-credință, proprietarul nu poate fi obligat la desființarea lucrării și nici la restituirea materialelor întrebuințate, dar el este obligat la plata contravalorii acestora^[40].

În consecință, în privința materialelor, în mod similar cu vechea reglementare, se impune a fi analizată incidența prevederilor art. 937 C. civ. Astfel, conform art. 937 alin. (1) C. civ., „persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.

Buna-credință este definită în cuprinsul art. 938 alin. (1) C. civ., în sensul că „este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului”. Alineatul (2) menționează că „buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”^[41].

Astfel, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 937 C. civ., respectiv le-a dobândit cu titlu oneros (posesor care, în urma unui act juridic translativ de proprietate, consideră că a dobândit proprietatea asupra bunului) și prin posesie de bună-credință, proprietarul imobilului își extinde dreptul său asupra materialelor. În consecință, nu va mai putea fi obligat la plata contravalorii materialelor către proprietarul lor^[42].

Cu alte cuvinte, și în ipoteza art. 580 C. civ. se aplică aceleași principii descrise în raport de vechea reglementare. Proprietarul imobilului va dobândi materialele în proprietate dacă sunt achiziționate de la un neproprietar cu rea-credință sau, fiind de bună-credință, le-a dobândit cu titlu gratuit sau dacă materialele sunt furate sau pierdute^[43].

Reținem faptul că, în situația în care proprietarul terenului a folosit cu bună-credință materialele pierdute sau furate, art. 580 C. civ. se aplică numai în termenul de 3 ani din ziua pierderii sau furtului prevăzut de art. 937 C. civ. în care proprietarul poate să-și revendice bunul. După expirarea acestui termen, posesorul de bună-credință al materialelor devine proprietar al acestora, astfel că nu ne mai putem afla în prezența accesiunii, lucrurile încorporate având același titular^[44].

Aceste considerente se aplică și în situația lucrărilor realizate de un terț asupra unui imobil străin cu materialele altcuiva în cuprinsul art. 594 C. civ. Astfel, „dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință, cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terț este obligat la plata contravalorii materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate”.

În consecință, dacă autorul lucrării a dobândit cu bună-credință posesia asupra materialelor, întemeindu-și posesia pe un act translativ de proprietate, cu titlu oneros, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, atunci va dobândi dreptul de proprietate asupra materialelor, fiind incidente dispozițiile art. 937 C. civ.

Atragem atenția asupra faptului că, în materia posesiei și în situația analizei incidenței art. 937 C. civ., va produce efecte definiția bunei-credințe oferită de către art. 938 C. civ., nu definiția specifică accesiunii imobiliare artificiale.

Suplimentar, deși greu de aplicat în materia accesiunii imobiliare artificiale, invocăm prevederile art. 939 C. civ. privind uzucapiunea imobiliară. Potrivit art. 939 C. civ., „Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele prevăzute în prezenta secțiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispozițiile art. 932 alin. (2), art. 933 și 934 se aplică în mod corespunzător”.

Câtă vreme dispozițiile art. 937 alin. (1) C. civ. fac referire la încheierea actului translativ de proprietate cu titlu oneros, cu bună-credință, dacă actul încheiat cu un neproprietar a fost cu titlu gratuit sau acesta a fost rea-credință, nu va opera dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință, dar poate opera uzucapiunea mobiliară dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

2.2.2. Dobândirea proprietății asupra fructelor de către posesorul de bună-credință

În al doilea rând, în ipoteza lucrărilor adăugate necesare, art. 583 alin. (2) C. civ. precizează că „în cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora”.

Per a contrario, în cazul autorului de bună-credință, devin incidente prevederile art. 948 C. civ., care reglementează condițiile dobândirii fructelor produse de bunul posedat de către posesorul de bună-credință. În privința semnificației fructelor și productelor, ne raportăm la prevederile art. 547 și art. 548 C. civ. Astfel, fructele sunt acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia (naturale, industriale și civile).

În consecință, conform art. 948 alin. (1) C. civ. „posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat”.Alineatul (2) prevede că buna-credință trebuie să existe la „data perceperii fructelor”.Iar, „fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data scadenței acestora”^[45].

Distincția realizată de art. 583 între autorul de bună-credință și cel de rea-credință concretizează, în fapt, principiul exprimat de art. 948 alin. (1) C. civ., conform căruia posesorul dobândește fructele bunului în proprietate dacă este de bună-credință^[46].

Conform art. 948 alin. (3), „în cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credință se apreciază în raport cu condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare”.

Mai departe, alin. (4) precizează că „în celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute”.

Probațiunea relei-credințe este diferită în funcție de natura bunului și de formalitățile de publicitate care trebuie îndeplinite cu ocazia transmiterii sale. Astfel, atunci când nu este vorba despre un imobil înscris în cartea funciară, reaua-credință se poate proba prin orice mijloc de probă. Reclamantul va trebui să dovedească că posesorul avea cunoștință de cauza de ineficacitate a actului translativ de proprietate^[47].

Buna-credință se apreciază numai în persoana posesorului actual, astfel că este indiferent faptul că cel de la care a primit bunul frugifer a fost de rea-credință, adică a posedat în temeiul unui titlu ale cărui vicii le cunoștea^[48].

Situația posesorului de rea-credință este clarificată în art. 948 alin. (5) C. civ., potrivit căruia „posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă”^[49].

Având în vedere considerațiile mai sus menționate, prin intermediul art. 583 alin. (2) C. civ., legiuitorul a realizat o corelare a acestor prevederi cu principiul dobândirii proprietății asupra fructelor de către posesorul de bună-credință.

2.2.3. Incidența prevederilor referitoare la uzucapiune

În al treilea rând, avem în vedere conexiunea dintre uzucapiune și accesiunea imobiliară artificială. Uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale ca urmare a posesiei bunurilor pe durata prevăzută de lege, dar și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiunea de către persoana interesată^[50]. Posesia exercitată de autor trebuie să fie considerată utilă, respectiv continuă, netulburată și publică, în baza căreia se manifestă prezumția de proprietate.

Pentru uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe o posesie utilă asupra lucrului, posesia să se întemeieze pe justul titlu sau pe o justă cauză, posesia trebuie să fie de bună-credință, respectiv posesia trebuie să fie exercitată neîntrerupt pe timpul prevăzut de lege. Referitor la buna-credință, prin buna-credință se înțelege credința greșită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar conform art. 1898 C. civ. 1864^[51].

Corelat cu dreptul tranzitoriu privind accesiunea, este necesar ca posesia să fie începută de către autor după data de 1 octombrie 2011. În acest context, constructorul va putea invoca uzucapiunea extratabulară de 10 ani, care curge de la „data decesului sau, după caz, a încetării existenței juridice a proprietarului, respectiv de la data înscrierii declarației de renunțare la proprietate”^[52] conform art. 930, art. 932 C. civ.

În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.

Spre deosebire de uzucapiunea extratabulară, uzucapiunea imobiliară tabulară operează în favoarea unei persoane care este înscrisă în cartea funciară ca titular al unui drept real principal imobiliar, dar înscrierea a fost făcută fără „o cauză legitimă”, motiv pentru care înscrierea poate fi contestată de orice persoană interesată.

Pentru a nu se întâmpla astfel, art. 931 alin. (1) C. civ. prevede că drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată^[53].

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane^[54].

În acest context, dacă instanța constată neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată pentru dobândirea proprietății asupra lucrării, la rândul său, constatăm că nu este îndeplinită nici premisa pentru dobândirea proprietății prin accesiune raportat la lucrările realizate^[55].

Concluzii

Noul Cod civil a introdus definiții pentru buna-credință și reaua-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale. Astfel, calitatea de autor al lucrării de bună sau de rea-credință s-a transformat într-o noțiune specifică accesiunii, cu o fizionomie aparte și un rol bine definit^[56]. Noțiunile sunt utilizate de legiuitor frecvent în materia accesiunii imobiliare artificiale în contextul ipotezelor accesiunii pentru a descrie soluțiile pentru care poate opta proprietarul imobilului.

În consecință, potrivit art. 586 alin. (1) C. civ. și pornindu-se de la un comportament onest al părților unui raport juridic, buna-credință există în momentul în care cumpărătorul unui imobil este convins că titlul în baza căruia a obținut imobilul este valabil și, astfel, lucrările realizate de acesta reprezintă doar un exercițiu normal al prerogativei dispoziției conferit de dreptul de proprietate. Buna-credință este prezumată până la proba contrarie^[57].

Ca urmare, autorul lucrării care se pretinde de bună-credință trebuie să facă dovada înscrierii sale în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, cu indicarea justului titlu doveditor. Numai astfel proprietarul imobilului poate dovedi, la rândul său, viciile titlului și împrejurarea că autorul lucrării cunoaște aceste vicii, fie din cartea funciară, fie pe orice altă cale – art. 586 alin. (1) C. civ^[58].

Această concepție este justificată prin prisma efectului constitutiv acordat de lege înscrierii în cartea funciară în contextul noului Cod civil^[59].

Jurisprudența instanțelor judecătorești în materia accesiunii imobiliare artificiale și, cu precădere, în privința noțiunilor de bună-credință și rea-credință a fost bogată prin prisma conexiunii relei-credințe cu necesitatea unei autorizații de construire și din cauza ipotezei introduse de legiuitor în cuprinsul art. 577 alin. (2) C. civ. prin Legea nr. 71/2011.

Credința noastră este reprezentată de faptul că demonstrarea relei-credințe prin prisma alin. (2) al art. 586 C. civ. va fi preferată de practicieni în locul demonstrării bunei-credințe.

Astfel, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 586 alin. (1) C. civ., în mod similar principiilor formulate de doctrină, rezultă că este de rea-credință cel care efectuează lucrarea deși știe că imobilul nu-i aparține în sensul că fie nu are niciun titlu asupra imobilului, fie are un titlu ale cărui vicii îi sunt cunoscute, chiar dacă este intabulat ca proprietar în cartea funciară.

Sfera bunei-credințe nu poate fi însă extinsă astfel încât să cuprindă și acele situații în care, de la bun început, autorul știe că nu este proprietarul imobilului pe care se face lucrarea^[60]. Prin urmare, independent de înscrierea în cartea funciară, orice informație pe care o deține, de natură să creeze o îndoială asupra calității sale de proprietar asupra imobilului înlătură buna sa credință^[61].

S-a precizat că, independent de înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, orice informație cunoscută, de natură să creeze un dubiu asupra calității sale de proprietar cu privire la imobilul în discuție, adică în privința viciilor pe care le are titlul său, este de natură să înlăture buna-credință a autorului lucrării.

Totodată, remarcăm că actuala reglementare a prevăzut definiții privind buna-credință specifice atât în materia dobândirii proprietății prin posesia de bună-credință, respectiv în situația dobândirii proprietății asupra fructelor de către posesorul de bună-credință. Astfel încât, se impune atenție sporită în privința identificării corecte a dispozițiilor aplicabile fiecărei spețe la nivelul instanțelor judecătorești.

În concluzie, putem observa faptul că noul Cod civil, prin dispozițiile sale, reprezintă o expresie fidelă a principiilor generate de jurisprudență și doctrină, păstrând o coerență și continuitate sub aspectul definițiilor bunei-credințe și relei-credințe.

Note de subsol

^[1] A se vedea I.R. Urs, P.-E. Ispas, Drept civil. Teoria drepturilor reale, ed. a 2-a revăzută și revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 133; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 363.

^[2] A se vedea I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 137; Jud. Sector 5 București, s. civ., sent. din 06 aprilie 2023, www.sintact.ro. (cod RJ: 98934d324).

^[3] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 350; M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, Codul civil adnotat, vol. III, art. 535-952, Despre bunuri, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 116; C.A. București, s. civ., dec. din 09 martie 2022, www.sintact.ro (cod RJ 394g42de5); C.S.J., s. com., dec. nr. 3167 din 25 iunie 2003, în A. Pena, Buna-credință în jurisprudența română și europeană, Ed. Hamangiu & Litteris e-Publishing, București, 2019, p. 72.

^[4] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 429; N. L. Ștefănescu, Accesiunea. Mod de dobândire a dreptului de proprietate, Ed. Offsetcolor, Râmnicu-Vâlcea, 2007, p. 190; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1390 din 26 mai 2015, www.scj.ro.

^[5] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021,p. 345.

^[6] A se vedea C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 111 din 27 ianuarie 1997, în A. Pena, Accesiunea imobiliară și uzucapiunea, Culegere de practică judiciară, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 33; N.L. Ștefănescu, op. cit.,p. 192.

^[7] A se vedea Jud. Sector 5 București, s. civ., sent. din 04 aprilie 2023, www.sintact.ro (cod RJ de353g832).

^[8] A se vedea M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, op. cit., p. 116; D. Lupulescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 239; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturile reale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 540; F.S. Cotea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 380.

^[9] A se vedea M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, op. cit., p. 117; C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 111 din 27 ianuarie 1997, în A. Pena, Accesiunea imobiliară, op. cit., 2009, p. 33; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 4228 din 23 octombrie 2003, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019,p. 77; D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981, p. 176.

^[10] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, op. cit., 2017, p. 377.

^[11] A se vedea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 710.

^[12] A se vedea V. Stoica, Drept civil, op. cit., 2017, p. 351.

^[13] A se vedea V. Stoica, Drept civil, op. cit., 2017, p. 351; Jud. Alexandria, sent. nr. 1406/2020 în P.-E. Ispas, Drept civil. Drepturi reale principale. Sinteze. Jurisprudență. Grile, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 106; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 4270 din 23 mai 2005, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 80.

^[14] A se vedea C.T. Ungureanu și alții, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I, art. 1-952, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 880; a se vedea M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, op. cit.,p. 115; I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 4270 din 23 mai 2005, în N.E. Grigoraș, Buna-credință. Practica judiciară, volumul I, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 27-28.

^[15] A se vedea V. Stoica, Drept civil, op. cit., 2017, p. 350.

^[16] A se vedea I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 570.

^[17] A se vedea Jud. Brașov, s. civ., dec. nr. 10499 din 07 decembrie 2021; Jud. Rădăuți, s. civ., sent. nr. 2238 din 15 noiembrie 2021; C.A. Ploiești, s. civ., dec. nr. 284 din 13 septembrie 2021, www.sintact.ro.

^[18] A se vedea Trib. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1827/A din 29 mai 2000, în A. Pena, Accesiunea, op. cit., 2009, p. 23; Trib. Vaslui, dec. nr. 1429 din 19 decembrie 2012, www.sintact.ro; C.S.J., s. civ., dec. nr. 621 din 18 februarie 2003, în N.E. Grigoraș, op. cit.,p. 14; Trib. Argeș, s. civ., dec. nr. 788/R din 12 mai 2009, www.sintact.ro; C.A. Iași, s. civ., dec. nr. 1539 din 6 septembrie 2000, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 88.

^[19] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 3447 din 31 martie 2006, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 81; C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 2913/2006, în A. Pena, Accesiunea, op. cit., 2009, p. 6; I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 3447 din 31 martie 2006, în N.E. Grigoraș, op. cit.,p. 32.

^[20] A se vedea M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 379; C.T. Ungureanu și alții, op. cit.,p. 885; E. Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 415; E.S. Romano, Aspecte teoretice și practice actuale privind construcțiile pe terenul altuia, în Dreptul nr. 10/1992, p. 35.

^[21] A se vedea E. Chelaru, op. cit.,p. 415.

^[22] A se vedea I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 150; C.T. Ungureanu și alții, op. cit.,p. 886.

^[23] A se vedea C.S.J., s. com., dec. nr. 3167 din 25 iunie 2003, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 72; Trib. Harghita, s. civ., sent. din 22 martie 2023, www.sintact.ro (cod RJ 727dee325); C.A. Brașov, dec. nr. 458 din 03 aprilie 2019, www.sintact.ro; C. Jora, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 276.

^[24] A se vedea M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, op. cit.,p. 116.

^[25] A se vedea Trib. Gorj, s. civ., dec. din 06 aprilie 2023, www.sintact.ro (cod RJ de3464g67).

^[26] A se vedea Trib. Timiș, dec. nr. 484 din 9 aprilie 2019, www.sintact.ro.

^[27] A se vedea C. Jora, op. cit.,p. 284.

^[28] A se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1229 din 1 iulie 2020, www.scj.ro.

^[29] A se vedea I. Sferdian, I., op. cit.,p. 275; I. Adam, op. cit.,p. 497; I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 372.

^[30] A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 2227 din 27 mai 2003, în N.E. Grigoraș, op. cit.,p. 17-18.

^[31] A se vedea Jud. Sector 5 București, s. civ., sent. nr. 8008 din 07 octombrie 2021; Jud. Pașcani, s. civ., dec. nr. 827 din 16 aprilie 2021; Jud. Botoșani, s. civ., dec. din 25 martie 2022 (cod RJ 72e796379); Trib. Maramureș, s. civ., dec. din 17 martie 2022 (cod RJ g8963548d); Trib. Brăila, s. civ., dec. nr. 668 din 22 decembrie 2021, www.sintact.ro.

^[32] A se vedea C.A. Iași, s. civ., dec. nr. 659 din 30 aprilie 1999, în A. Pena, Accesiunea, op. cit.,2009, p. 28; I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 143.

^[33] A se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 568.

^[34] A se vedea C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 410/A din 6 august 2020, în. A. Pena, Accesiunea imobiliară artificială, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 157.

^[35] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 419 din 14 februarie 2018, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 69.

^[36] A se vedea I.C.C.J., dec. nr. 13/2019, publicată în M. Of. nr. 440 din 3 iunie 2019.

^[37] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1383 din 16 iunie 2022; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 931 din 04 mai 2022, www.scj.ro.

^[38] A se vedea Jud. Piatra Neamț, s. civ., dec. din 12 ianuarie 2022, www.sintact.ro (cod RJ de4754522).

^[39] A se vedea Jud. Moinești, sent. din 27 martie 2023 (cod RJ 723655457); C.A. Alba Iulia, s. civ., dec. din 02 martie 2023 (cod RJ de34e9367); Jud. Câmpina, s. civ., sent. din 13 martie 2023 (cod RJ 4e6788626); Jud. Mizil, s. civ., sent. din 29 decembrie 2022 (cod RJ 723g5e488); Trib. București, s. civ., dec. nr. 231 din 28 ianuarie 2022; Jud. Constanța, s. civ., dec. din 03 martie 2023, www.sintact.ro (cod RJ 23e4498e8); I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1383 din 16 iunie 2022, www.scj.ro.

^[40] A se vedea I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 143; T. Simbrian, Drept civil. Moduri originare de dobândire a proprietății, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 110-112.

^[41] A se vedea E. Chelaru, op. cit.,p. 338.

^[42] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 256; a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 338.

^[43] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit.,p. 256.

^[44] A se vedea M.-M. Pivniceru, P. Perju, G. Protea, C. Susanu, op. cit., p. 97.

^[45] A se vedea I. Adam, op. cit., p. 522.

^[46] A se vedea C.T. Ungureanu și alții, op. cit.,p. 876.

^[47] A se vedea I. Sferdian, op. cit.,p. 289.

^[48] A se vedea I. Adam, op. cit., p. 523.

^[49] A se vedea C. Zamșa, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 117; G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit.,p. 227; C. Jora, op. cit.,p. 70.

^[50] A se vedea I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit.,p. 153.

^[51] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 316 din 1 februarie 2018, în A. Pena, Buna-credință, op. cit., 2019, p. 101.

^[52] A se vedea I. Adam, op. cit.,p. 547.

^[53] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, op. cit., 2017, p. 406.

^[54] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 550 din 5 aprilie 2023; I.C.C.J, s. I civ., dec. nr. 143 din 26 ianuarie 2023, www.scj.ro.

^[55] A se vedea I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1880 din 12 octombrie 2016, www.scj.ro; Trib. București, dec. nr. 203 din 02 februarie 2022, www.sintact.ro.

^[56] A se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1229 din 1 iulie 2020; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 182 din 01 februarie 2022, www.scj.ro.

^[57] A se vedea I.C.C.J., dec. nr. 2089 din 13 decembrie 2016, în Buletinul Casației nr. 3-2018.

^[58] A se vedea V. Stoica, Drept civil, op. cit., 2021, p. 347; a se vedea C.T. Ungureanu și alții, op. cit., p. 879.

^[59] A se vedea C.T. Ungureanu și alții, op. cit.,p. 879.

^[60] A se vedea C.A. Iași, s. civ., dec. din 22 decembrie 2022, www.sintact.ro (cod RJ 62573gg2g).

^[61] A se vedea I. Sferdian, op. cit., 2021, p. 569.