Buna-credință în materia uzucapiunii: o analiză comparată a prevederilor Codului civil al României și ale Codului civil al Republicii Moldova

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 171-186.

§1. Noțiuni introductive

Dacă Codul civil român (atât cel vechi, cât și cel nou) cuprind reglementări dedicate uzucapiunii, atunci în Republica Moldova, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate^[1], apare odată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 6 iunie 2002, Codul civil din 1964 necuprinzând nicio prevedere referitoare la uzucapiune.

Reglementând posesiunea ca stare de fapt, Codurile civile de pe ambele maluri ale Prutului au reglementat și unul dintre efectele principale ale acestei stări de fapt generatoare de efecte juridice^[2], uzucapiunea, considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai spectaculoase efecte ale posesiunii, în virtutea faptului că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. În cazul în care posesiunea, respectându-se anumite condiții, se prelungește pentru un anumit timp, legea o consideră izvor al proprietății, iar posesorul care poate demonstra că a posedat în tot acest interval de timp și în condițiile stabilite de lege va fi considerat proprietar.

După cum am menționat, în Republica Moldova, uzucapiunea a apărut odată cu adoptarea Codului civil din 2002, care a fost precedată de discuții, a căror esență consta în rezolvarea dilemei: trebuie admisă dobândirea dreptului de proprietate ca rezultat al posesiunii, respectiv nu vine acest lucru în contradicție cu caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acesta nestingându-se prin neuz. Pe de altă parte, unii specialiști în cadrul grupului de lucru se întrebau dacă viitoarea prevedere despre acest mod de dobândire a dreptului de proprietate nu vine în contradicție cu prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a dreptului omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional”.Astfel de întrebări sunt auzite și astăzi. Am afirmat și în cadrul grupului de lucru privind elaborarea Codului civil al Republicii Moldova, afirmăm și acum, că includerea uzucapiunii în Codul civil nu vine în contradicție nici cu caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, nici cu articolul 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană. Cu atât mai mult că majoritatea țărilor care au ratificat convenția nominalizată au prevederi în legislația internă referitoare la uzucapiune, adică admit acest mod de dobândire a dreptului de proprietate. În plus, această instituție este cunoscută și dreptului englez, care se deosebește de cel continental. Nu rareori, în doctrină se discută dacă nu cumva uzucapiunea vine în contradicție cu normele morale. Și în acest caz, credem că răspunsul trebuie să fie negativ. Pe bună dreptate, majoritatea doctrinarilor sunt de părere că uzucapiunea nu este imorală, susținând ideea că în cadrul instituției uzucapiunii se intercalează neglijența proprietarului care nu și-a exercitat timp îndelungat dreptul de proprietate și acțiunile active ale celui care a exercitat, o anumită perioadă, deschis, putere materială asupra unui bun, demonstrând în consecință persoanelor terțe că el deține bunul. Interesele acestor două persoane: ale proprietarului care își neglijează dreptul asupra unui bun și ale posesorului care posedă bunul o anumită perioadă în condițiile legii, urmează a fi avute în vedere la reglementarea uzucapiunii. Legiuitorul, de pe ambele maluri ale Prutului, a echilibrat interesele proprietarului și cele ale posesorului. Regulile aplicabile posesiunii vor fi cu atât mai mult favorabile posesorului, cu cât lipsa diligenței minime din partea proprietarului permite ca posesorul să fie considerat de bună-credință, săvârșind față de bun aceleași acțiuni materiale pe care le-ar fi putut săvârși proprietarul^[3].

Așadar, uzucapiunea a existat și există în diferite sisteme de drept. Prezența uzucapiunii, sub o formă sau alta, în diferite sisteme de drept care au existat de-a lungul timpului constituie dovada faptului că ea reprezintă o soluție pentru un tip de situații practice, răspunzând unei necesități sociale comune, prin care își găsește justificarea.

Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea îndelungată a unui bun mobil sau imobil în termenele și în condițiile prevăzute de lege.

Din definiția propusă rezultă că uzucapiunea este condiționată de posedarea îndelungată a lucrului. Posesiunea este, prin urmare, elementul principal al uzucapiunii. Fără posesiune nu se poate dobândi proprietatea^[4].

§2. Justificarea uzucapiunii

Uzucapiunea se justifică prin următoarele argumente:

1. Deși este o stare de fapt, posesiunea, deseori, nu este decât manifestarea materială a unui drept ori a dreptului de proprietate. Dovedirea absolută a dreptului de proprietate este anevoioasă chiar și pentru adevăratul proprietar, care ar trebui să probeze validitatea tuturor posesiunilor anterioare și succesive din autor în autor, lucru imposibil în practică. Uzucapiunea simplifică situația: proprietarul se poate mărgini să dovedească faptul că el și autorii săi au posedat un anumit timp, stabilit de lege, în condițiile acesteia, un bun.

2. Uzucapiunea îndeplinește funcția de clarificare a unor situații juridice, deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Prin urmare, interesul social cere ca posesiunea îndelungată să aibă drept efect atribuirea către posesor a proprietății. Ordinea socială are interesul ca situațiile de fapt de mult stabilite să nu poată fi ușor zdruncinate, posesiunea prelungită fiind una dintre aceste situații de fapt, ceea ce dovedește o dată în plus că uzucapiunea nu este imorală.

3. Uzucapiunea reprezintă o „sancțiune” indirectă, îndreptată împotriva fostului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a lăsat bunul timp îndelungat în posesiunea unei alte persoane, permițându-i prin pasivitatea sa să se comporte public ca un proprietar. Acest fapt denotă o nepăsare excesivă a lipsei de interes nedemne.

Acestea fiind argumentele aduse întru justificarea posesiunii, constatăm că uzucapiunea este un fapt juridic complex, rezultat din unirea unei acțiuni a posesorului și a unui fapt natural (trecerea unei perioade),expres prevăzute de lege, care dă naștere drepturilor reale principale, conform Codului civil al României, respectiv dreptului de proprietate și dreptul de servitute, conform Codului civil al Republicii Moldova.

Deși majoritatea dispozițiilor dedicate uzucapiunii în Codul civil al României și în Codul civil al Republicii Moldova sunt asemănătoare, există și unele particularități. Astfel, Codul civil al României reglementează uzucapiunea imobiliară în art. 930-934, care poate fi extratabulară (art. 930) și tabulară (art. 931), și care vizează exclusiv bunurile imobile. Codul civil al Republici Moldova^[5] nu utilizează termenii „extratabulară” și „tabulară”, ci utilizează termenii „uzucapiunea dreptului în temeiul cuprinsului registrului de publicitate” și „uzucapiunea dreptului contrar cuprinsului registrului de publicitate”, care admit uzucapiunea atât a bunurilor imobile, cât și a bunurilor mobile.

O altă deosebire constă în faptul că Codul civil al României admite posibilitatea dobândirii prin uzucapiune atât a dreptului de proprietate, cât și a celorlalte drepturi reale principale [a se vedea art. 930 alin. (1), respectiv art. 931 alin. (1)], pe când Codul civil al Republicii Moldova admite dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate și a servituții [a se vedea art. 509 alin. (2), respectiv art. 644].

În cele ce urmează, vom supune unei analize „buna-credință” în materia uzucapiunii din Codurile civile de pe ambele maluri ale Prutului.

§3. Noțiunea bunei-credințe în materia uzucapiunii

Nici Codul civil al României, nici Codul civil al Republicii Moldova nu definesc buna-credință în materia uzucapiunii, poziție pe care o susținem, chiar dacă în coduri s-au mai „strecurat” noțiuni, iar unii autori mai consideră justificat includerea noțiunilor în actele normative. În opinia noastră, noțiunea nu constituie o normă juridică, iar doctrina este cea care urmează să se preocupe de acest subiect. În acest sens, doctrinei îi revine o sarcină deloc ușoară. Spunem acest lucru, fiindcă conținutul noțiuniibunei-credințe, în materia uzucapiunii, trebuie să se fundamenteze pe o prevedere legală. Analizând prevederile Codului civil al României și al Republicii Moldova, vom constata că lucrurile par simple doar la prima vedere. În primul rând, urmează să precizăm că va fi posibil să se dobândească dreptul de proprietate prin uzucapiune, în unele cazuri, chiar și când posesorul nu este de bună-credință, deci de rea-credință. În al doilea rând, pe când Codul civil al României face doar trimitere la existența bunei-credințe în cazul uzucapiunii tabulare (art. 931), Codul civil al Republicii Moldova, referindu-se la uzucapiunea dreptului în temeiul cuprinsului registrului de publicitate (art. 524), nu doar că impune existența bunei-credințe a posesorului, dar indică și condițiile pe care urmează să le îndeplinească posesorul pentru a fi considerat de bună-credință (art. 525). În al treilea rând, dacă în Codul civil al României, în Capitolul I „Dispoziții generale”, Titlul VIII. „Posesia”, din Cartea a III-a „Despre bunuri”, nu întâlnim o normă expresă dedicată posesiei de bună-credință, atunci în Codul civil al Republicii Moldova există o asemenea normă – art. 487 intitulat „Posesia de bună-credință”, din Capitolul I, „Dispoziții generale”, din Titlul II, „Posesiunea”^[6], Cartea a doua „Drepturile reale”. În sfârșit, ambele coduri, în cărțile întâi, conțin reglementări exprese dedicate bunei-credințe (art. 14 din Codul civil al României; art. 11 din Codul civil al Republicii Moldova). În lucrările de specialitate ce tratau prevederile Codului civil din 1864, întâlnim mai multe opinii cu privire la noțiunea bunei-credințe în materia uzucapiunii: „buna-credință a posesorului constă în credința greșită că transmițătorul era un adevărat titular al dreptului transmis, sau în ignoranța în care se află că dreptul transmis era supus în persoana transmițătorului unei cauze de nulitate, rezoluțiune sau evocare, cu rezerva foarte importantă că ignoranța despre existența unei cauze de nulitate absolută, fie de formă, fie de fond, care vicia dreptul transmițătorului nu poate acoperi viciul titularului și nu poate servi de bază pentru uzucapiunea de 10-20 ani în persoana dobânditorului”^[7]; „credința greșită că achiziția sa este valabilă, sau, cu alte cuvinte, ignoranța nevalabilității actului său”^[8]; „buna-credință în domeniul uzucapiunii scurte constă în credința deplină a posesorului despre dreptul de proprietate al autorului său asupra bunului transmis”^[9]; „buna-credință reprezintă acea stare de spirit a celui care exercită acte de posesie asupra unui bun imobil în calitate de proprietar, deoarece are credința că a dobândit dreptul de proprietate de la o persoană care putea să îl transmită în mod valabil, înțelegând prin aceasta faptul că, fiind la rândul ei un proprietar, putea să dispună de el în mod deplin și liber”^[10]. Aceste definiții ale bunei-credințe au ca sursă legală textul art. 1898 C. civ. 1864, care definește buna-credință ca fiind „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate înscrisurile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”^[11]. Conținutul textului legal, dar și al noțiunilor doctrinale invocate supra, impun concluzia că elementul esențial al noțiunii bunei-credințe este elementul subiectiv, și anume cunoștințele pe care le are posesorul (în termen legal „credința posesorului”), referitoare la dreptul de proprietate, dar și dreptul de a dispune, ce îl are persoana care înstrăinează bunul. Credem că același lucru poate fi dedus și din art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938^[12], care din câte înțelegem, a reglementat uzucapiunea tabulară, în România, din 1938 până la intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Mai este oare actuală această noțiune sau noul Cod civil al României „impune alte calități” bunei-credințe în materie de uzucapiune imobiliară tabulară. Codul civil nu oferă un răspuns implicit, fiindcă nu mai cuprinde un text asemănător art. 1898 C. civ. 1864, însă după cum afirmam, în art. 931 alin. (1) C. civ., se impune calitatea bunei-credințe a posesorului. Nici lucrările de specialitate, de regulă, nu definesc buna-credință în materia uzucapiunii imobiliare tabulare. Astfel, Corneliu Bîrsan afirmă: „Noul Cod civil dispune că drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil, ori ca titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii sale de înscriere”^[13], definind uzucapiunea tabulară ca fiind „acel mod de dobândire a unui drept real principal asupra unui bun imobil prin exercitarea, de către persoana înscrisă fără cauză legitimă ca titular al dreptului în cartea funciară, a unei posesii neviciate și de bună-credință timp de 5 ani” (s.n.)^[14]. Valeriu Stoica susține că „uzucapiunea tabulară operează dacă sunt îndeplinite două condiții suplimentare: posesia să fie utilă și de bună-credință; posesia să aibă o durată de 5 ani”^[15]. Irina Sferdian susține că „de asemenea, este necesar ca posesorul să fie de bună-credință. Buna sa credință este suficient să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie”^[16].

În concluzie, suntem de părere că art. 931 din Codul civil al României nu impune careva noi calități bunei-credințe, astfel încât sunt încă „viabile” noțiunile bunei-credințe la care am făcut referință supra, care presupun existența elementului subiectiv, și anume, așa cum am mai afirmat, cunoștințele pe care le are posesorul, referitoare la dreptul de proprietate, dar și dreptul de a dispune, ce îl are persoana care înstrăinează bunul.

În ceea ce privește Codul civil al Republicii Moldova, acesta cuprinde o normă expresă^[17] care instituie condiții față de posesorul de bună-credință, ce poate uzucapa dreptul în temeiul cuprinsului registrului de publicitate. Din conținutul acestei norme putem deduce două categorii de condiții: a) condiții obiective și b) condiții subiective. La condiții obiective atribuim: în registru nu era notată nicio acțiune care ulterior se va admite printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de lege ca fiind opozabilă dobânditorului; nu era notat niciun drept, act juridic sau fapt juridic care întemeiază o asemenea acțiune ulterioară; din informațiile neradiate cuprinse în registru nu rezulta niciun temei care să fi justificat rectificarea acestuia în favoarea altei persoane, respectiv la condiții subiective: dobânditorul nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea informațiilor neradiate cuprinse în registru; dobânditorul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască motivul din care este nul, anulabil sau ineficient temeiul pe baza căruia el dobândește dreptul înregistrat sau pe baza căruia a dobândit dreptul înregistrat autorul nemijlocit al dobânditorului. De altfel, aceste condiții, cuprinse în art. 525, vin să precizeze textul general cuprins în art. 487, intitulat „Posesia de bună-credință”, care dispune că este considerată posesor de bună-credință persoana care are un drept de posesie sau care se poate considera îndreptățită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptățirii sale.

Având în vedere conținutul art. 524 și 525 din Codul civil al Republicii Moldova, afirmăm că buna-credință în materia uzucapiunii tabulare constă în întrunirea unor fapte obiective, expres prevăzute de lege, dar și existența unor elemente subiective, ce presupun necunoașterea dobânditorului despre inexactitatea informațiilor neradiate cuprinse în registru, precum și a faptului că dobânditorul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască motivul din care este nul, anulabil sau ineficient temeiul pe baza căruia el dobândește dreptul înregistrat sau pe baza căruia a dobândit dreptul înregistrat autorul nemijlocit al dobânditorului.

Cele expuse supra, ne permit să evidențiem convergențe și divergențe în materia uzucapiunii tabulare cuprinse în Codul civil al României și Codul civil al Republicii Moldova, și anume:

Convergențe:

– ambele coduri impun buna-credință pentru dobândirea dreptului;

– ambele coduri cer ca posesia să fie neviciată;

– ambele coduri prevăd că dreptul trebuie să fie înscris fără cauză legitimă în cartea funciară/registrul de publicitate.

Divergențe:

– Codul civil al României admite exclusiv dobândirea dreptului asupra unui bun imobil, iar Codul civil al Republicii Moldova atât a bunurilor imobile, cât și mobile^[18];

– conform Codului civil al României, poate fi dobândit dreptul de proprietate, precum și celelalte drepturi reale principale, iar Codul civil al Republicii Moldova admite doar dobândirea dreptului de proprietate și a servituții;

– dacă Codul civil al României cere ca imobilul trebuie să fie posedat cu bună-credință timp de 5 ani din momentul înregistrării cererii de înscriere, Codul civil al Republicii Moldova stabilește termen diferit în dependență de modul de dobândire: cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, În cazul dobândirii bunului cu titlu oneros – 3 ani, iar în cazul dobândirii bunului cu titlu gratuit – 5 ani.

§4. Uzucapiunea extratabulară/contrară conținutului registrului de publicitate

Chiar dacă în materie de uzucapiune extratabulară/contrară conținutului registrului de publicitatecodurile civile de pe ambele maluri ale Prutului conțin mai multe convergențe decât divergențe, totuși merită a zăbovi asupra conținutului reglementărilor cuprinse în aceste acte normative. Uzucapiunea extratabulară este reglementată în art. 930 C. civ.^[19], iar uzucapiunea dreptului contrar conținutului registrului de publicitate, în art. 526 C. civ. R.M.^[20]. Din conținutul acestor norme, putem lesne observa că, așa cum se afirmă și în literatura de specialitate^[21], trei elemente alternative conturează domeniul special de aplicație al acestei specii de uzucapiune: fie proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența, fie, deși imobilul era înscris în cartea funciară, proprietarul a renunțat la dreptul său, iar declarația de renunțare a fost înscrisă în cartea funciară, fie imobilul posedat nu era înscris în nicio carte funciară. Termenul necesar acestei uzucapiuni este identic în ambele coduri – 10 ani, și la fel este identic momentul curgerii acestui termen. Pentru primele două situații, prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) și b) C. civ., respectiv art. 526 alin. (1) lit. a) și b) C. civ. R.M., termenul de 10 ani începe să curgă după data decesului sau, după caz, data în care a încetat existența juridică a proprietarului, respectiv după data înregistrării declarației de renunțare la proprietate. Mica diferență, în acest sens, dintre cele două coduri este că aceste prevederi în Codul civil al Republicii Moldova sunt cuprinse în articolul dedicat uzucapiunii dreptului contrar conținutului registrului de publicitate (art. 526), iar în Codul civil al României, nu în art. 930, dar în art. 932 intitulat „Curgerea termenului uzucapiunii”.

Această specie de uzucapiune presupune existența unei posesiuni, pe parcursul unei perioade de 10 ani, dar și existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să fi fost stabilit întrunirea condițiilor cerute de lege. În ceea ce privește existența unui act judecătoresc, urmează să nuanțăm, fiindcă lucrurile stau diferit în cele două coduri civile. Astfel, conform prevederilor art. 1052 alin. (5) și (6) C. proc. civ., temei de înregistrare poate servi atât încheierea judecătorească, dacă nu se vor face obiecții, cât și hotărârea judecătorească, dacă s-au formulat asemenea obiecții. În schimb, conform art. 526 alin. (2) C. civ. R.M., coroborat cu art. 29 alin. (2¹) din Legea cadastrului bunurilor imobile, dreptul de proprietate, dobândit în baza uzucapiunii extratabulare, va putea fi dobândit exclusiv în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, chiar dacă, după regula generală, executorii sunt hotărârile judecătorești definitive. În cazul unei hotărâri judecătorești executorii se va înregistra un drept provizoriu^[22]. Deci, conform legislației din Republica Moldova, în cazul registrului bunului imobil, temei de înscriere/intabulare a unui drept de proprietate asupra unui bun imobil poate servi hotărârea judecătorească irevocabilă, iar hotărârea judecătorească executorie servește drept temei al înregistrării provizorii.

Principala deosebire între reglementările cuprinse în cele două coduri, ce vizează această specie a uzucapiunii, constă în faptul că, pe când Codul civil al României admite posibilitatea uzucapiunii doar a bunului imobil, Codul civil al Republicii Moldova admite posibilitatea uzucapiunii atât a bunurilor imobile, cât și a celor mobile.

O altă divergență constă în faptul că Codul civil al României prevede dobândirea prin această uzucapiune a dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor^[23] sale, iar Codul civil al Republicii Moldova, doar a dreptului de proprietate și a dreptului de servitute.

Și în final, este important să menționăm că, din punctul de vedere al calității posesiunii, ambele coduri civile cer ca posesiunea să fie utilă și să fie exercitată pentru o perioadă de 10 ani, fără să impună, ca în cazul uzucapiunii tabulare, ca posesiunea să fie și de bună-credință. Cu alte cuvinte, dobândirea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ (doar în România) prin uzucapiune extratabulară poate avea la bază atât o posesie de bună-credință, cât și o posesie de rea-credință. Or, după cum susține Irina Olivia Călinescu^[24], redactarea textului de lege nu lasă loc de controverse – ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus.

§5. Uzucapiunea mobiliară

Codul civil al României reglementează uzucapiunea mobiliară în art. 939, din care deducem că cel care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele necesare dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință, poate dobândi dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii. Codul civil^[25] al Republicii Moldova reglementează uzucapiunea mobiliară în art. 530, „uzucapiunea mobiliară”, care este o normă generală, dar și în art. 531 „uzucapiunea mobiliară a bunurilor mobile culturale”.

Comun pentru ambele coduri, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza uzucapiunii mobiliare, sunt prezente cele două condiții care urmează a fi întrunite: posesia trebuie să fie utilă și de bună-credință. Referitor la termenul necesar uzucapiunii mobiliare, Codul civil al României prevede 10 ani, iar Codul civil al Republicii Moldova stabilește un termen în dependență de faptul dacă posesorul a dobândit bunul mobil cu titlu gratuit sau oneros. Astfel, în corespundere cu art. 539, posesorul sub nume de proprietar dobândește dreptul de proprietate prin posesia bunului mobil:

a) timp de 3 ani, dacă posesorul a dobândit bunul cu titlu oneros și, pe toată durata posesiei, a posedat cu bună-credință;

b) timp de 5 ani, dacă posesorul a dobândit bunul cu titlu gratuit și, pe toată durata posesiei, a posedat cu bună-credință; sau

c) timp de 10 ani, în celelalte cazuri.

Observăm că în Republica Moldova termenul necesar uzucapiunii mobiliare este cu mult mai mic: 3 ani, dacă bunul a fost dobândit cu titlu oneros și 5 ani, dacă bunul mobil a fost dobândit cu titlu gratuit. Mai mult, dacă Codul civil al României cere ca posesia să fie de bună-credință pe parcursul a 10 ani, atunci Codul civil al Republicii Moldova prevede că un posesor de rea-credință, dacă va poseda un bun mobil pe parcursul a 10 ani, va dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

Ambele coduri prevăd că nu va putea fi uzucapat bunul mobil, dacă acesta a fost pierdut sau furat, în condițiile specificate la art. 937 alin. (2) și (3) C. civ., respectiv art. 529 alin. (3) C. civ. R.M. În plus, Codul civil al Republicii Moldova, în art. 529 alin. (4), dispune, de asemenea, că uzucapiunea mobiliară nu se aplică bunurilor mobile asupra cărora dreptul de proprietate se dobândește, conform legii, prin înregistrarea într-un registru de publicitate cu caracter constitutiv.

Începând cu 1 martie 2019, în Republica Moldova este posibilă uzucapiunea mobiliară a bunurilor culturale mobile^[26]. Din conținutul art. 530 C. civ. R.M. deducem că pot fi uzucapate bunurile culturale mobile, dacă posesia a durat 30 de ani din momentul în care:

a) bunul cultural mobil care a intrat pe teritoriul Republicii Moldova a părăsit teritoriul statului străin cu încălcarea legii aplicabile; sau

b) proprietarul bunului cultural mobil a pierdut posesia bunului pe teritoriul Republicii Moldova.

Un regim aparte au bunurile culturale mobile ce aparțin cultelor religioase sau părților lor componente, pentru care se cere un termen de 75 de ani pentru a fi uzucapate [art. 530 alin. (2) C. civ. R.M.].

Pentru a putea fi uzucapate bunurile culturale mobile, este necesar ca posesia să fie utilă și să fie exercitată pe parcursul a 30 de ani, respectiv 75 de ani (bunuri ce aparțin cultelor religioase). Pe parcursul acestor termene, posesia poate fi de bună-credință sau de rea-credință, fiindcă expres, în art. 530 din Codul civil, nu se cere existența unei bune-credințe pe perioada posesiei.

În loc de concluzii

Vespasian Erbiceanu, în faimoasa și originala lucrare „Naționalizarea justiției și unificarea legislativă în Basarabia”, lucrare care face parte din Colecția de Aur a Academiei Române, afirma „(…) la 29 martie 1918, a doua zi după Unire, am fost trimis în Basarabia de către Guvern, cu reședința pe atunci la Iași, pentru a studia situația justiției rusești și a comunica ministerului de justiție informații și propuneri cu privire la întocmirea unei legi de organizare nouă a justiției basarabene(s.n.), pe baze naționale. În acest scop a trebuit să depun o muncă din cele mai istovitoare, întreprinzând cercetări și studii amănunțite în vastul domeniu al codurilor fundamentale (s.n.) rusești, în vigoare mai bine de 100 de ani…”.

Astăzi, după mai bine de un secol de la Marea Unire, putem susține cu fermitate că legislația civilă, în primul rând Codurile civile, din cele două state românești de pe malurile Prutului, conține mai multe convergențe decât divergențe, așa încât, după Unificarea Țării, nu vor mai exista acele impedimente, pe care au trebuit să le înfrunte înaintașii noștri, pe umerii cărora a căzut marea povară de naționalizare a justiției în Basarabia la începutul secolului XIX.

Note de subsol

^[1] În doctrină există și un alt punct de vedere conform căruia uzucapiunea nu este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, ci un mijloc de protecție a posesiunii (în doctrină nu există unanimitate, fiind invocate și alte argumente; pentru mai multe detalii a se vedea К.И. Скловский, Собственность в гражданском праве, Moscova, 2008, p. 473-480). Pornind de la autoritatea legii, având ca suport legal art. 509 alin. (2) C. civ. R.M. [care practic este similar art. 557 alin. (1) C. civ. român] care dispune: „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune (s.n.), precum și prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate, ca efect al dobândirii cu bună-credință”, susținem ideea că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. De altfel, și art. 557 alin. (1) C. civ. român cuprinde reglementări asemănătoare, care, la fel, prevăd expres că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Totuși, din punctul de vedere al plasării reglementărilor dedicate uzucapiunii, vom nuanța că Codul civil al Republicii Moldova plasează uzucapiunea la modurile de dobândire a dreptului de proprietate (art. 524-534), pe când Codul civil român, la efectele posesiunii (art. 928-934, 939).

^[2] În acest studiu nu ne propunem să analizăm și opiniile referitoare la natura juridică a posesiunii, care, până în prezent, nu sunt uniforme, doar sumar spunem că există, în principiu, trei puncte de vedere: posesiunea este o stare de fapt; posesiunea este un drept; posesiunea este o stare de fapt generatoare de efecte juridice.

^[3] Remarcăm faptul că privitor la fundamentarea juridică a instituției uzucapiunii, în doctrină nu există unanimitate, fiind invocate și alte argumente – pentru mai multe detalii a se vedea К.И. Скловский, op. cit., p. 463-470.

^[4] Pentru mai multe detalii, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 2, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 367-368.

^[5] Până la 1 martie 2019, Codul civil reglementa uzucapiunea imobiliară, fără să facă distincție între uzucapiunea tabulară și cea extratabulară. Pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate în baza uzucapiunii imobiliare, urmau cumulativ să fie îndeplinite trei condiții: posesia să fie utilă, posesia să fie de bună-credință și să fie exercitată timp de 15 ani.

^[6] Observăm o mică diferență terminologică: Codul civil al României utilizează termenul de „posesie”, pe când Codul civil al Republici Moldova „posesiune”.

^[7] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educațional, București, 1998, p. 124-125.

^[8] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, Ed. All, București, 1997, p. 171.

^[9] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 146.

^[10] F.S. Cotea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 89.

^[11] D. Gherasim, op. cit., p. 146.

^[12] Se pare că această opinie este susținută de ilustrul civilist Valeriu Stoica, în fabuloasa și originala lucrare Drept civil. Drepturile reale principale, Vol. 2, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 465-471.

^[13] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 406.

^[14] Ibidem.

^[15] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 394.

^[16] I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 444.

^[17] Articolul 525. Dobânditorul de bună-credință a dreptului înregistrat: „(1) În sensul art. 524, dobânditor de bună-credință se consideră persoana înregistrată sau înregistrată provizoriu în registru ca titular al unui drept dacă, la data depunerii cererii de înregistrare sau înregistrare provizorie a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a) în registru nu era notată nicio acțiune care ulterior se va admite printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de lege ca fiind opozabilă dobânditorului; nu era notat niciun drept, act juridic sau fapt juridic care întemeiază o asemenea acțiune ulterioară; b) din informațiile neradiate cuprinse în registru nu rezulta niciun temei care să fi justificat rectificarea acestuia în favoarea altei persoane; c) dobânditorul nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea informațiilor neradiate cuprinse în registru; și d) dacă este cazul, dobânditorul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască motivul din care este nul, anulabil sau ineficient temeiul pe baza căruia el dobândește dreptul înregistrat sau pe baza căruia a dobândit dreptul înregistrat autorul nemijlocit al dobânditorului”.

^[18] Din acest motiv nu este utilizat termenul „uzucapiune tabulară”, ci „uzucapiunea dreptului în temeiul cuprinsului registrului de publicitate”. Această prevedere este aplicabilă începând cu 1 martie 2019. Ca exemplu sunt mijloacele de transport auto, care, până la 1 martie 2019, erau supuse regulii generale privind dobândirea dreptului de proprietate în cazul bunurilor mobile, și anume, dreptul de proprietate trece la dobânditor din momentul transmiterii bunului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. După 1 martie 2019, dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport auto trece la dobânditor, din momentul înregistrării actului juridic de înstrăinare în registrul de publicitate.

^[19] Art. 930 Uzucapiunea extratabulară: „(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă: a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența; b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară. (2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune”.

^[20] Art. 526. Uzucapiunea dreptului contrar conținutului registrului de publicitate: „(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sau mobil poate fi înregistrat în registrul bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul art. 420, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se constată uzucapiunea, în folosul posesorului sub nume de proprietar care l-a posedat timp de 10 ani, în una din următoarele situații: a) proprietarul înregistrat în registrul de publicitate a decedat ori, după caz, și-a încetat existența juridică; b) în registrul de publicitate a fost înregistrată declarația de renunțare la proprietate; c) bunul imobil este un teren, cu sau fără construcții, care nu a fost supus înregistrării primare în registrul bunurilor imobile. (2) În toate cazurile, posesorul poate dobândi dreptul numai dacă a depus cererea de înregistrare a dreptului de proprietate, în temeiul hotărârii judecătorești, în registrul de publicitate înainte ca un terț să fi depus propria cerere de înregistrare a dreptului în folosul său, pe baza unui temei legitim, în cursul sau chiar după împlinirea termenului necesar pentru uzucapiune. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), termenul necesar pentru uzucapiune nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, de data în care a încetat existența juridică a proprietarului, respectiv înainte de data înregistrării declarației de renunțare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesia bunului s-a produs la o dată anterioară.

^[21] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., 2013, p. 390.

^[22] Art. 29 alin. (2¹) din Legea nr. 1543/1998 prevede: „Hotărârea judecătorească privind înscrierea sau radierea dreptului tabular ori privind efectuarea rectificării în registrul bunurilor imobile se depune în copie, a cărei autenticitate este confirmată de instanța de judecată, cu mențiunea că este irevocabilă. În lipsa mențiunii respective, dacă hotărârea este executorie, se efectuează înscrierea provizorie (s.n.) în registrul bunurilor imobile”.

^[23] Fără a invoca argumente pro/contra (fiindcă nu constituie subiectul acestui studiu), vom remarca că Codul civil al Republicii Moldova nu utilizează, zicem noi pe bună dreptate, termenul de „dezmembrăminte” ale dreptului de proprietate, ci termenul „alte drepturi reale”.

^[24] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 965.

^[25] Până la 1 martie 2019 Codul civil nu reglementa uzucapiunea mobiliară a bunurilor mobile culturale și cuprindea trei condiții pentru dobândirea prin uzucapiune a bunului mobil: posesia să fie utilă, posesia să fie de bună-credință și să fie exercitată de posesor pe parcursul a 5 ani.

^[26] Legea nr. 280/2011 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil prevede categoriile de bunuri cultural mobile.