Buna și reaua-credință în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 460-535.

---

Motto: „Un solicitant care vine în instanță trebuie să vină cu mâinile curate pentru a căuta dreptate.”^[1]

§1. Despre noțiunea de bună-credință

Buna-credință („bona fide”) este un concept juridic, fundamentat în dreptul roman de juristul roman Marcus Tullius Cicero, care definește atitudinea ce reflectă convingerea intimă sau dorința de a respecta legea, de a face ceea ce e bine și care permite persoanei în cauză să scape de rigorile legii, întrucât este un standard juridic în raport de care judecător evaluează comportamentul părților^[2]. Ea reprezintă o consecință a transferării în sfera dreptului a unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc valori morale ale onestității: loialitatea, prudența, ordinea și temperanța, intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora^[3].

Noțiunea a supraviețuit secolelor și s-a rafinat treptat și ajungând să fie utilizată în toate doctrinele și sistemele moderne de drept. Buna-credință constituie un concept deschis care „nu s-ar preta unei definiții juridice, care ar împiedica maleabilitatea sa”^[4]. Buna-credință este uneori considerată un standard, „cel mai important și cel mai vechi dintre standarde”, care oferă o măsură medie a comportamentului social^[5].

Buna-credință operează ca o prezumție, fiind reținută de instanțe fie în forma negativă, în sensul că nu se prezumă reaua-credință, fie în forma pozitivă, în sensul că se prezumă buna-credință, iar alteori ca o interdicție a prezumării intenției de a abuza de un drept.

Din perspectivă subiectivă – buna-credință poate fi analizată prin raportare la ignorarea sau nu de către o persoană a unei prevederi a legii. Din perspectivă obiectivă – ca principiu general de drept, vizează, mai presus de toate, protecția încrederii legitime și reglementează obligațiile și drepturile care decurg dintr-un raport de încredere legitimă sau dintr-o necesitate de protecție a unor scopuri comune^[6]. Din perspectiva funcțiilor acesteia, se face distincție între: funcția interpretativă; funcția de completare; funcția de moderare sau de limitare^[7].

Principiul bunei-credințe, atât ca principiu general de drept, cât și ca principiu general de drept internațional, joacă un rol esențial în relațiile bazate pe tratate internaționale în general. În dreptul internațional public, buna-credință – ca principiu general de drept – se întemeiază pe problemele fundamentale și permanente ale fiecărei ordini juridice^[8].

Buna-credință este „esența regulii pacta sunt servanda”^[9].

În dreptul internațional general, norme precum pacta sunt servanda, abuzul de drept, negocierea diferendelor se bazează într-o anumită măsură pe buna-credință. Buna-credință are diverse manifestări, în interpretarea tratatelor, de la momentul anterior semnării și apoi până la aplicare și interpretare. În doctrină se reține că „în dreptul internațional buna-credință acționează pentru a media efectele drepturilor statelor, pentru a obține rezultate acceptabile atunci când există interese concurente”. În mod esențial, buna-credință este o limitare necesară a suveranității statelor, deoarece protejează alte state, precum și încrederea acestora în dreptul internațional^[10].

În doctrină s-a pus întrebarea: buna-credință e un principiu, o regulă sau ceva cu totul diferit? În acest scop se arată că ar trebui pornit de la clarificarea conceptelor de „principiu” și „regulă”^[11] și care ar fi raportul dintre acestea.

„Prin principiu sau principiu general de drept se înțelege în principal ceva care nu este în sine o regulă, dar care stă la baza unei reguli și explică sau oferă un motiv pentru aceasta. O regulă răspunde la întrebarea «ce»; un principiu răspunde de fapt la întrebarea «de ce»”^[12].

„Regulile se disting de principii prin faptul că regulile se aplică întotdeauna într-un mod necondiționat, totul sau nimic, în timp ce un principiu va acționa doar ca un ghid în procesul de luare a deciziilor”^[13].

Această distincție ajută în determinarea domeniului de aplicare al bunei-credințe în formele sale specifice: în timp ce buna-credință poate avea un rol important în determinarea obligațiilor, ea nu va fi, în general, sursa unor astfel de obligații. S-a exprimat opinia că, din acest punct de vedere, buna-credință are un rol de mediator între o regulă și un principiu.

Potrivit Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, „principiile liberului consimțământ și ale bunei-credințe și regula pacta sunt servanda sunt universal recunoscute”. Convenția conține o serie de reguli bazate pe buna-credință care au efect în diferite etape ale procesului de adoptare a unui tratat^[14].

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a afirmat că buna-credință face parte din dreptul UE și a consacrat principiul juridic specific european al „încrederii legitime” drept corolar al acestui principiu general^[15] (cauza T-115/94, Opel Austria/Consiliul), iar principiul juridic specific european al „așteptărilor legitime” este un corolar al acestui principiu general^[16].

§2. Buna-credință și sistemul CEDO

Sistemul CEDO se bazează pe prezumția structurală că statele membre ale Consiliului Europei își vor îndeplini obligațiile Convenției cu bună-credință^[17].

Importanța principiului bunei-credințe este subliniată astfel: instanța europeană „nu poate permite reclamanților să nu asculte sau să nu respecte legile, regulamentele și principiile echitabile și apoi să încerce să li se îngăduie comportamentul și să caute protecția Curții. Relevante în acest sens sunt principiile echitabile ex turpi causa non oritur actio (nicio acțiune nu se poate naște din motive greșite) și nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nu poate fi audiat nimeni a cărui pretenție se întemeiază pe propria faptă greșită). Un solicitant care vine în instanță trebuie să vină cu mâinile curate pentru a căuta dreptate și nu poate fi audiat dacă se bazează pe propria sa faptă greșită”^[18]. O soluție contrară, respectiv îngăduirea invocării propriei culpe, a fost considerată ca reprezentând o „deschidere a cutiei Pandorei”^[19].

Din perspectiva acestei prezumții, s-ar putea spune că art. 18 din Convenție o contrazice. Acesta interzice limitările cu rea-credință a drepturilor garantate de Convenție, astfel cum vom analiza în partea a doua a prezentei analize.

Acesta a început să aibă o aplicare proprie în jurisprudența Curții, după o perioadă în care era aproape imposibil de invocat, având în vedere domeniul de aplicare restrâns, caracterul accesoriu și sarcina dificilă a probei.

Până în 2004, Curtea nu a constatat niciodată o încălcare a acestei prevederi. În jurisprudența sa anterioară anului 2004, în multe cazuri în care prezumția de bună-credință ar fi putut fi în mod real considerată ca fiind răsturnată^[20], Curtea nu fost interesată să investigheze reaua-credință ca o chestiune de politică generală.

Abia în hotărârea Marii Camere în cauza Merabishvili împotriva Georgiei din 2017, Curtea a răspuns la întrebările presante despre ce înseamnă încălcarea Convenției cu rea-credință, cum poate fi dovedită și ce răspunsuri pot fi date încălcărilor cu rea-credință ale drepturilor omului, atunci când se identifică un climat de nerespectare a legislației și a standardelor drepturilor omului sub pretextul legalismului intern^[21]. Chiar dacă hotărârea nu a dezvoltat un principiu general cu privire la momentul în care Curtea apelează la art. 18, aceasta a afirmat în hotărâre că art. 18 „este destinat să completeze clauzele de restricție din Convenție” (§ 283)^[22].

În secțiunea de drept comparat din cauza Merabishvili (§§ 154-168),Curtea a luat în considerare, printre altele, dreptul UE^[23], sistemul inter-american^[24] și numeroasele jurisdicții interne în care apare noțiunea de drept administrativ de „abuz de putere” și jurisprudența Curții (§§ 264-281). Posterior acestei hotărâri, Curtea a început să constate mai regulat încălcări ale art. 18.

Astfel, Curtea reține ca relevantă recunoașterea în dreptul administrativ al multor sisteme de drept naționale a conceptului de abuz de putere sau „deturnare a puterii”, care justifică modurile în care deciziile autorităților administrative pot fi afectate sau, altfel spus, unul dintre motivele pentru care pot fi anulate (§ 166). Curtea reține atât definirea conceptului, astfel cum rezultă ea din modul în care este consacrat și în jurisdicțiile naționale ale statelor membre, cât și modalitatea în care poate fi probat abuzul de putere, consacrând în această materie principiul „scopului predominant”:

„167. Există abuz de putere atunci când o autoritate își folosește puterea în alt scop decât cel pentru care a fost conferită. Ea se bazează pe ideea că autoritățile nu sunt libere să aleagă scopurile pe care le pot urmări și trebuie doar să-și folosească puterile pentru a promova scopurile pentru care legea le-a acordat acele puteri. Aceasta înseamnă două lucruri: în primul rând, că autoritățile trebuie să acționeze în interesul public și, în al doilea rând, că fiecare dintre competențele lor trebuie să fie folosită numai în scopul sau scopurile specifice pentru care a fost conferită.

168. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, instanțele mai multor Înalte State Contractante acceptă ca dovadă a abuzului de putere termenii deciziei atacate, documente din dosarul referitoare la adoptarea acestei decizii, documente create în cursul procedurilor de control judiciar, prezumțiile de fapt și, mai general, probele contextuale. Când se confruntă cu o situație în care o autoritate a urmărit atât un scop autorizat, cât și unul ulterior, ea evaluează care dintre aceste scopuri a fost predominant. Dacă constată că scopul autorizat a fost predominant, ei consideră decizia autorității ca fiind valabilă. Dacă, dimpotrivă, constată că scopul ulterior a fost predominant, anulează decizia ca nevalabilă.”

Posterior acestei hotărâri, Curtea a început să constate mai regulat încălcări ale art. 18 din Convenție.

În mod distinct de cazuistica privind aplicarea art. 18 din Convenție, considerăm relevant pentru acest studiu să prezentăm analiza pe care Curtea o face conceptelor de bună-credință sau rea-credință a reclamanților sau ale autorităților statului, atunci când evaluează în concret modul de încălcare sau respectare a unuia dintre drepturile garantate de Convenție sau executarea obligațiilor asumate de Părțile Contractante ale Convenției.

§3. Buna-credință și dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Astfel,în materia dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a considerat căbuna-credință constituie un element esențial în evaluarea încălcării dreptului reclamat și în reținerea faptului că „dreptul de a folosi cabana pentru cazare”, care „avea o dimensiune pecuniară clară” ar trebui considerată „o posesie” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, Curtea a considerat că, chiar și în lipsa unui titlu de proprietate înregistrat, faptul că reclamantul a deținut cu bună-credință o casă o perioadă de peste 10 de ani, precum și toleranța vădită din partea autorităților^[25] și adoptarea unor diverse acte cu putere de lege care confirmau drepturile persoanelor strămutate în sectorul locativ și care stabileau garanții solide pentru protecția acestora – reprezenta un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Saghinadze și alții împotriva Georgiei, §§ 104-108).

Buna-credință a fost considerată relevantă sub aspectul protecției conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție pentru prestațiile sociale primite cu bună-credință, pe baza unei decizii administrative și în care autoritățile au comis o greșeală (Čakarević împotriva Croației, §§ 54-65)^[26]. Obligația impusă reclamantei de a rambursa prestațiile deja primite cu bună-credință în temeiul unei decizii administrative și în care autoritățile săvârșiseră o eroare, fără a ține seama de situația sa de sănătate și financiară, a fost considerată disproporționată (§§ 82-90). Între factorii specifici relevanți pentru evaluarea proporționalității unei ingerințe în domeniul asigurărilor sociale, Curtea nu se bazează exclusiv pe cuantumul sau pe procentajul pierderii suferite în mod abstract, ci a inclus și buna-credință a reclamantului (Moskal împotriva Poloniei, § 44^[27]; Čakarević împotriva Croației, §§ 60-65).

Buna sau reaua-credință a reclamantului constituie unul dintre factorii semnificativi pentru a evalua proporționalitatea ingerinței în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul că evaluează dacă acesta a încercat să profite de un punct slab sau de o lacună în sistem (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, § 109^[28]; OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții împotriva Franței, §§ 69 și 71^[29]). În mod similar, în cauza G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei (MC) (fond), § 301^[30], Curtea a observat că gradul de vinovăție sau de culpă al reclamanților sau, cel puțin, relația dintre comportamentul lor și infracțiunea în cauză pot fi luate în considerare pentru aprecierea proporționalității confiscării. Similar, în cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, instanța internă i-a achitat pe reprezentanții societăților reclamante pe motiv că au săvârșit o eroare inevitabilă și justificabilă în interpretarea autorizației de urbanism acordate. În condițiile în care confiscarea proprietăților dispusă de instanța penală nu era prevăzută de lege în sensul art. 7 a fost considerată o sancțiune arbitrară, întrucât cadrul legislativ aplicabil nu permitea inculpatului să cunoască sensul și domeniul de aplicare al dreptului penal care, prin urmare, prezenta deficiențe.

3.1. Principiul bunei-credințe analizat în unele situații în raport cu respectarea de către stat a principiului bunei guvernări

Curtea a subliniat importanța principiului bunei guvernări într-o serie de cauze care priveau obligațiile pozitive care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1. Acest principiu prevede că, atunci când este în joc o chestiune de interes general, în special atunci când afectează drepturile fundamentale ale omului, inclusiv dreptul de proprietate, autoritățile publice trebuie să acționeze în mod prompt și adecvat și, mai presus de toate, coerent [Beyeler împotriva Italiei (MC), § 120; Megadat.com SRL împotriva Republicii Moldova, § 72; Rysovskyy împotriva Ucrainei, § 71; Moskal împotriva Poloniei, § 72]. Această obligație este relevantă atât în contextul obligațiilor negative, cât și al celor pozitive impuse statului de art. 1 din Protocolul nr. 1. Principiul bunei guvernanțe nu ar trebui, ca regulă generală, să împiedice autoritățile să corecteze erorile ocazionale, chiar și cele rezultate din propria neglijență. Curtea statuat că necesitatea de a corecta o „eroare” din trecut nu ar trebui să aducă atingere în mod disproporționat unui drept nou care a fost dobândit de o persoană care se bazează pe legitimitatea acțiunii de bună-credință a autorității publice (Beinarovič și alții împotriva Lituaniei, § 140^[31]).

Buna-credință a unui cumpărător de imobil a fost reținută ca argument al reținerii încălcării dreptului asupra bunului în hotărârea din cauza Gladysheva împotriva Rusiei, § 93, din cauza faptului că autoritățile interne nu au evaluat proporționalitatea măsurii contestate atunci când au evacuat un cumpărător de bună-credință dintr-un apartament achiziționat în mod fraudulos de către fostul proprietar. Totodată Curtea a reținut că o evaluare individualizată a proporționalității este necesară în cazul riscului de pierdere a domiciliului reclamantului, în pofida faptului că, în temeiul dreptului intern, dobândirea dreptului său de proprietate prin ocupațiune nu mai există (Ćosić împotriva Croației, § 21-23). În schimb, în situația pierderii iminente a locuinței în urma unei hotărâri de demolare, s-a reținut că prevalează criteriul proporționalității măsurii și protecția art. 8, chiar dacă a fost construită cu bună-știință cu încălcarea normelor de urbanism (Ivanova și Cherkezov împotriva Bulgariei, § 53).

În Hotărârea din 22.11.2007 din cauza Ukraine-Tyumen împotriva Ucrainei, nr. 22603/02, §§ 58-60^[32], Curtea constată relevanța bunei-credințe a societății reclamante în achiziția unei clădiri cu titlu de contrapartidă pentru acțiunile sale, fără să știe că Fondul Proprietății de Stat nu avea puterea de a o transfera. În raport de această bună-credință, se reține o așteptare legitimă a societății că va putea utiliza clădirea ca parte a operațiunilor sale comerciale. În aceste condiții, efectul deciziei de anulare a transferului clădirii, dădea dreptul societății la despăgubire pentru a compensa această pierdere.

Și în Hotărârea din 05.01.2000 din cauza Beyeler împotriva Italiei, nr. 33202/96, § 116, Curtea subliniază relevanța lipsei de onestitate a reclamantului: „Prin urmare, Curtea consideră că susținerea Guvernului conform căreia reclamantul nu a acționat în mod deschis și onest are o oarecare importanță, mai ales că nimic nu îl împiedica să informeze autoritățile despre adevărata poziție înainte de 2 decembrie 1983 pentru a se conforma cerințelor statutare”.

Criteriul justului echilibru folosit de Curte în contextul asigurărilor sociale nu se bazează exclusiv pe cuantumul sau pe procentajul pierderii suferite în mod abstract. Între factorii specifici relevanți pentru evaluarea proporționalității unei ingerințe în domeniul asigurărilor sociale a fost inclusă și buna-credință a reclamantului (Moskal împotriva Poloniei, § 44^[33]; Čakarević împotriva Croației, §§ 60-65).

3.2. Reaua-credință – criteriu de evaluare a inaplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în cazul confiscării impuse împotriva unor terți, independent de o acuzație în materie penală

Curtea a considerat legitime măsurile de confiscare dispuse de autorități în cazul membrilor familiilor persoanelor acuzate direct de infracțiuni, despre care se presupunea că dețineau și administrau bunuri în numele autorilor prezumtivi, pe motiv că nu beneficiau de statutul de bună-credință [Raimondo împotriva Italiei, § 30^[34]; Arcuri și alții împotriva Italiei (dec.); Morabito și alții împotriva Italiei (dec.); Butler împotriva Regatului Unit (dec.); Webb împotriva Regatului Unit (dec.); Saccoccia împotriva Austriei, § 88^[35]; Silickienė împotriva Lituaniei, § 65^[36], în care a fost pronunțată o măsură de confiscare împotriva văduvei unui funcționar corupt; Balsamo împotriva San Marino, §§ 89 și 93, în care măsura confiscării a fost aplicată în cazul unui copil din cauza cazierului tatălui].

O abordare specifică a bunei-credințe a cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de către statul comunist, cu efecte în planul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se identifică într-o serie de cazuri în care a fost sancționat statul român. Curtea a constatat în cauza Katz împotriva României, §§ 30-36 o problemă generală, cauzată de legislația deficitară privind retrocedarea clădirilor naționalizate, care a permis vânzarea de către stat a acestora unor terțe părți, care le-au cumpărat cu bună-credință. Curtea a considerat această neîndeplinire a obligațiilor de către stat nu numai ca fiind o circumstanță agravantă, ci și o amenințare la adresa eficacității viitoare a mecanismului Convenției în temeiul art. 46 din Convenție.

Aspectele de acest tip au fost identificate și în Hotărârea Străin și alții împotriva României din 21 iulie 2005 (§§ 46-47), Curtea admițând că ingerința în dreptul de proprietate a avut un scop legitim anume, „protejarea drepturilor altuia – «altul» fiind aici cumpărătorul de bună-credință – având în vedere principiul securității raporturilor juridice” (§ 50). În motivarea reținerii încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, Curtea a reținut pe de-o parte că: „nicio dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său” (§ 54); pe de altă parte, a reținut vădita rea-credință a statului: „statul a vândut bunul în timp ce era dat în judecată de reclamanți, care se considerau victimele unei naționalizări abuzive și în timp ce refuza să vândă celelalte apartamente situate în imobil”, atitudine considerată că „nu se poate justifica prin nicio cauză generală de utilitate publică, chiar dacă este de ordin politic, social sau financiar, și nici de interesele societății în ansamblu^[37].

În Hotărârea din 1 decembrie 2005, în cauza Păduraru împotriva României, Curții i se oferă oportunitatea unei analize de ansamblu a problematicii specifice a vânzării de către stat a imobilelor preluate abuziv de către stat survenite cu încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului. În motivarea reținerii încălcării dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea analizează modul cum este reglementată buna-credință în dreptul intern, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cum operează sarcina probei (§ 49-53)^[38] și ajunge la concluzia fermă: „în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu după ce a fost obligat să-l restituie reclamantului și fără a arăta nici cea mai mică opoziție față de sentință, de exemplu prin declararea apelului, înseamnă a nega activitatea instanțelor”. În aceste condiții Curtea reține: „incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat înconsiderarepentru a aprecia conduita statului (Broniowski, citată mai sus, § 151)”^[39], aspect care reprezintă o încălcare a obligației pozitive de către stat, întrucât instanțele nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil și de coerent, inclusiv în definirea și aprecierea bunei-credințe în dreptul intern și a „aparenței în drept” și legăturile acestora cu acțiunea în revendicare^[40]. Totodată, Curtea, reținând în sinteză interpretările diferite din dreptul și jurisprudența națională a noțiunii de „bună-credință”, a considerat că nu are obligația să definească ea noțiunea de „bună-credință” și nici să analizeze buna-credință a cumpărătorilor în speță, având în vedere că singura sa obligație, conform art. 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenție pentru părțile contractante^[41].

Aceste probleme sistemice ale cazuisticii privind problematica proprietății în România au rămas în atenția Curții, fiind sancționate și în Preda și alții împotriva României, §§ 146-148, Ana Ionescu și alții împotriva României, § 29, Dickman și Gion împotriva României, § 96^[42], în care coexistența a două titluri de proprietate pentru aceeași proprietate și lipsa de despăgubiri pentru proprietarul căruia nu i-a fost respectat dreptul la respectarea „bunurilor” sale au condus la constatarea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1. În mod expres, în cauza Raicu împotriva României, § 38, Curtea a reținut faptul că, în baza unei hotărâri definitive reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuție, instanțele interne considerând că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului și că, ulterior, după admiterea căii de atac extraordinare, nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii de către Curtea Supremă de Justiție.

Buna-credință a fost reținută de Curte și în raționamentul hotărârii din cauza Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, în care reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor de proprietate asupra casei cumpărate cu bună-credință, necunoscând că proprietatea fusese confiscată anterior și fără a avea control asupra detaliilor tranzacției sau prețului de cumpărare. Curtea a considerat că este necesar să se asigure că atenuarea vechilor răni nu a creat deficiențe noi disproporționate. În acest scop, a reținut că legislația națională ar trebui să permită luarea în considerare a circumstanțelor specifice fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit „bunul” lor cu bună-credință să nu fie obligate să suporte răspunderea statului care a confiscat „bunul” respectiv” (Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, § 58^[43]; Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, §§ 72-74).

§4. Analiza bunei-credințe în cauzele privind încălcarea art. 2 din Convenție (protecția dreptului la viață)

Curtea a analizat noțiunea de „bună-credință” și din perspectiva obligației de cooperare eficientă dintre state „în cauzele în care o anchetă efectivă a unui omor care a avut loc sub jurisdicția unui stat contractant impune implicarea mai multor state contractante, pentru a elucida circumstanțele omorului și pentru a-i aduce pe făptuitori în fața justiției”. Astfel, art. 2 poate impune ambelor state obligația bilaterală de a coopera unul cu celălalt, implicând în același timp o obligație de a solicita asistență și o obligație de a oferi asistență [Güzelyurtlu și alții împotriva Ciprului și Turciei (MC), §§ 232-233^[44]]. De exemplu, într-o cauză s-a reținut că un stat membru al Uniunii Europene trebuie să coopereze cu un alt stat membru în cadrul mandatului european de arestare (European Arrest Warrant, EAW) și să examineze în mod corespunzător posibilitatea de a preda un presupus fugar terorist pentru a fi tras la răspundere penală (Romeo Castaño împotriva Belgiei, §§ 41-42 și 79-82^[45]).

În această privință, Curtea a subliniat faptul că această obligație de cooperare nu poate fi decât una de mijloace, și nu de rezultat, ceea ce înseamnă că „statele în cauză trebuie să ia toate măsurile rezonabile pe care le pot lua pentru a coopera unul cu celălalt, epuizând cu bună-credință posibilitățile pe care le au la dispoziție în temeiul instrumentelor internaționale aplicabile privind asistența juridică reciprocă și cooperarea în materie penală” [Güzelyurtlu și alții împotriva Ciprului și Turciei (MC), § 235]^[46]. Astfel, obligația procedurală de a coopera, în acest context, nu va fi încălcată în privința unui stat care a solicitat cooperarea decât dacă nu a declanșat mecanismul adecvat de cooperare în temeiul tratatelor internaționale relevante, precum și în ceea ce privește statul solicitat, dacă nu a răspuns în mod corespunzător sau nu a putut invoca un motiv legitim pentru refuzul cooperării solicitate în temeiul acestor instrumente [Güzelyurtlu și alții împotriva Ciprului și Turciei (MC), §§ 235-236]. De exemplu, în ceea ce privește o persoană a cărei predare a fost solicitată printr-un mandat european de arestare (EAW), constatarea instanțelor statului de executare potrivit căreia condițiile de detenție din statul solicitant ar fi inumane și degradante, care se bazează pe un material incomplet și neactualizat, nu constituie un motiv legitim pentru a refuza cooperarea (Romeo Castaño împotriva Belgiei, §§ 85-90). În cauzele care implică un stat contractant și o entitate de facto aflată sub controlul efectiv al altui stat contractant, obligația de a coopera, în lipsa unor relații diplomatice formale, poate impune acestor state să utilizeze alte canale de cooperare mai neoficiale sau indirecte, de exemplu prin intermediul unor state terțe sau al unor organizații internaționale. În astfel de circumstanțe, Curtea ține seama de faptul că statele în cauză au utilizat toate canalele de cooperare neoficiale sau ad hoc utilizate de ele în afara mecanismelor de cooperare prevăzute de tratatele internaționale relevante, ghidându-se în același timp după dispozițiile acestor tratate ca o expresie a normelor și principiilor aplicate în dreptul internațional [Güzelyurtlu și alții împotriva Ciprului și Turciei (MC), §§ 237-238].

§5. Buna-credință în cauzele privind încălcarea dreptului la libertate și la siguranță garantat de art. 5 din Convenție^[47]

Curtea a considerat că unele vicii procedurale care ar fi afectat legalitatea detenției pot fi acceptabile, dacă autoritățile au fost de bună-credință.De exemplu, omisiunea de a informa acuzatul în mod oficial despre decizia de arestare nu constituie o încălcare „grosolană sau vădit ilicită” potrivit jurisprudenței Curții, în măsura în care autoritățile au crezut cu bună-credință că decizia a fost, totuși, comunicată (Marturana împotriva Italiei, §§ 79-80^[48]).

Buna-credință a statului e avută în vedere de Curte și în situațiile în care evaluează dacă este arbitrară detenția unei persoane în controlul migrației.

Art. 5 § 1 lit. f) din Convenție permite statului să restrângă libertatea străinilor în cadrul controlului migrației [Khlaifia și alții împotriva Italiei (MC), § 89]. Având în vedere faptul că prima teză a acestei norme permite detenția unui solicitant de azil sau a unui alt imigrant înainte de acordarea de către stat a permisiunii de intrare, o astfel de detenție trebuie să fie compatibilă cu scopul general al art. 5, care este de protejare a dreptului la libertate și de garantare că nimeni nu va fi privat de libertatea sa în mod arbitrar [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), §§ 64-66].

Principiul, potrivit căruia detenția nu trebuie să fie arbitrară, trebuie să se aplice unei detenții în baza primei teze a art. 5 § 1 lit. f), la fel ca și în cazul detenției prevăzute de cea de-a doua teză [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), § 73^[49]].

Pentru a nu fi considerată arbitrară, o detenție, în temeiul art. 5 § 1 lit. f), trebuie să fie aplicată cu bună-credință; să fie strâns legată de motivul detenției invocat de autorități; să fie executată într-un loc și în condiții adecvate; durata acestei măsuri să fie rezonabilă pentru îndeplinirea scopului său (A. și alții împotriva Regatului Unit, § 164; Yoh-Ekale Mwanje împotriva Belgiei, §§ 117-119 și referințele citate).

În jurisprudența Curții se identifică noțiunea de „bună-credință” a autorităților în raport de înțelesul expresiei „motive verosimile de a bănui”/„bănuială rezonabilă” că a fost săvârșită o infracțiune care să justifice arestarea.

Criteriile de evaluare a acestei bune-credințe în materia detenției migranților pentru a-i împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sunt: detenția să fie strâns legată de scopul de prevenire a intrării ilicite pe un teritoriu; să fie executată în condițiile unei detenții adecvate, întrucât o astfel de măsură nu se aplică infractorilor, ci străinilor, care, de obicei, au fugit din propria țară temându-se pentru viața lor; detenția să aibă o durată rezonabilă necesară pentru îndeplinirea scopului său [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), § 74].

În același mod se evaluează caracterul arbitrar, contrar bunei-credințe, și în cazul detenției în vederea expulzării sau extrădării.

Un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 lit. c) este conferit de „rezonabilitatea” bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare [Selahattin Demirtaș împotriva Turciei (nr. 2) (MC), § 314; Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, § 124; Fernandes Pedroso împotriva Portugaliei, § 87]. O bănuială formată cu bună-credință nu este suficientă să fie văzută ca „rezonabilă” (Sabuncu și alții împotriva Turciei, § 145^[50]). Existența unor „bănuieli rezonabile” că a fost săvârșită o infracțiune presupune existența faptelor sau informațiilor capabile să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să comită infracțiunea [Selahattin Demirtaș împotriva Turciei (nr. 2) (MC), § 314; Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, § 88; Erdagöz împotriva Turciei, § 51; Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, § 32]. În consecință, omisiunea autorităților de a efectua o cercetare adecvată a elementelor de fapt-cheie pentru a verifica caracterul fondat al unei plângeri penale va rezulta într-o încălcare a art. 5 § 1 lit. c) (Stepuleac împotriva Republicii Moldova, § 73; Elçi și alții împotriva Turciei, § 674; Moldoveanu împotriva Republicii Moldova, §§ 52-57).

§6. Buna-credință a autorităților statului evaluată în cauzele privind aplicarea art. 6 din Convenție privind garantarea dreptului la un proces echitabil

6.1. În materie civilă

În situația în care executarea restitutio in integrum a unei hotărâri judecătorești, prin care se declară actele administrative ilegale și nule, este imposibil de realizat în mod obiectiv din cauza unor obstacole de fapt sau de drept insurmontabile, statul membru trebuie să examineze, cu bună-credință și din oficiu, alte soluții alternative care pot remedia efectele ilegale ale actelor sale, în special acordarea de despăgubiri (Cıngıllı Holding A.Ş. și Cıngıllıoğlu împotriva Turciei, § 41).

În alte situații Curtea a respins ca inadmisibilă o plângere întemeiată pe art. 6 în care se reclama neexecutarea unor hotărâri luând în considerare efortul autorităților publice de a asigura un just echilibru între interesele diferitelor părți interesate (Arhiepiscopia Romano-Catolică din București împotriva României, Decizia din 18 noiembrie 2018)^[51].

6.2. Buna sau reaua-credință reflectată în comportamentul reclamantului – criteriu de evaluare în aplicarea art. 6 din Convenție în materie penală

Chiar dacă art. 6 din Convenție nu impune reclamantului o cooperare activă cu autoritățile judiciare, cu toate acestea, comportamentul său constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare pentru a clarifica aspectul dacă procedura a depășit sau nu termenul rezonabil (Eckle împotriva Germaniei, § 82 – în care reclamanții au utilizat sistematic recuzările – de natură să amâne procedura). Curtea reține că în evaluarea comportamentului de rea-credință trebuie să fie luată în considerare, de exemplu, intenția reclamantului de a amâna instrumentarea cauzei în speță, dovedită prin aceea că reclamantul a așteptat special să fie notificat despre iminența comunicării dosarului procurorului Republicii pentru a solicita mai multe măsuri suplimentare de instrumentare a cauzei (I.A. împotriva Franței, § 121).

De asemenea s-a considerat că reclamantul nu se poate plânge cu privire la durata nerezonabilă a procedurii pentru perioada în care se ascundea, încercând să se sustragă justiției dintr-un stat care a aderat la principiul preeminenței dreptului, cu excepția cazului în care există motive suficiente de natură să răstoarne această prezumție (Vayiç împotriva Turciei, § 44).

§7. Buna-credință și dreptul la viață privată garantat de art. 8 din Convenție

În Hotărârea 24.01.2017 din cauza Paradiso și Campanelli împotriva Italiei, nr. 25358/12, confruntată cu evaluarea menținerii unui just echilibru între interesul public și interesele private aflate în joc, întemeiate pe dreptul la respectarea vieții private și de familie într-un caz complex, ce implica analiza efectului juridic al reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat și situația legală a unui copil astfel născut, Curtea a dat prioritate principiului esențial potrivit căruia, ori de câte ori este în cauză situația unui copil, trebuie să primeze interesul superior al acestuia. Reținerea încălcării dreptului la viață privată și de familie a avut ca premisă și că nu a fost dovedit că reclamanții nu ar fi fost de bună-credință^[52].

În schimb, opinia concurentă a judecătorilor De Gaetano, Pinto de Albuqerque, Woktyczek și Dedov a fost justificată prin argumentul esențial că: „Legea nu poate oferi protecție faptelor realizate cu încălcarea regulilor legale sau a principiilor morale fundamentale”.

În Hotărârea Marii Camere din 5 septembrie 2017 din cauza Bărbulescu împotriva României^[53], stabilind factorii relevanți în evaluarea proporționalității ingerinței în dreptul la viață privată prin monitorizarea angajaților la locul de muncă, a considerat necesar să reamintească, trimițând la Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei, § 76, citată mai sus, importanța principiului bunei-credințe în raporturile de muncă, reflectat și în premisa că „pentru a fi fructuoase, relațiile de muncă trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă”.

§8. Aplicații ale noțiunii de bună-credință în materia libertății de gândire, de conștiință și de religie, garantate de art. 9 din Convenție

În astfel de cazuri sarcina Curții este de a investiga dacă măsurile luate la nivel național sunt, în principiu, justificate și proporționale [Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), § 110], adică în ce măsură scopul legitim urmărit ar fi putut fi atins prin altă măsură mai puțin restrictivă și care respectă dreptul fundamental în discuție. Art. 9 § 2 din Convenție implică faptul că orice ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de religie trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperative”; într-adevăr, termenul „necesară” nu are flexibilitatea unor termeni precum „util” sau „adecvat” (Sviato-Mykhailivska Parafiya împotriva Ucrainei, § 116). Curtea nu se limitează însă doar la o verificare a bunei-credințe, grijii și rațiunii cu care statul pârât se folosește de putere, ci examinează dacă ingerința în litigiu trebuie examinată în ansamblu pentru a stabili dacă era „proporțională cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”^[54].

§9. Buna-credință și libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție

Prezența sau absența bunei-credințe – ca factor relevant în stabilirea încălcării limitelor libertății de exprimare – se poate stabili în funcție de faptele și circumstanțele cauzei și/sau de codurile deontologice. În cazul jurnaliștilor, Curtea a pus accentul pe verificarea respectării deontologiei jurnalistice, în special având în vedere puterea exercitată de mass-media în societatea modernă și în contextul fluxului imens de informații cu care se confruntă individul [Stoll împotriva Elveției (MC), § 104].

În cauza Kącki împotriva Poloniei, Curtea a afirmat că „jurnalismul responsabil” înseamnă ca jurnalistul să verifice veridicitatea informațiilor pe care le relatează publicului într-un mod rezonabil. Astfel, nu poate fi obligat în mod sistematic să verifice toate informațiile prezentate în cursul unui interviu. Curtea a insistat asupra deosebirii care trebuie făcută între reproducerea, în presa scrisă, a unui interviu în care jurnalistul a transcris afirmațiile persoanei intervievate, nu a propriilor sale declarații, precum și asupra faptului că jurnalistul a demonstrat bună-credință obținând de la autorul afirmațiilor asigurarea că acestea au fost citate în mod fidel în articol înainte de publicare (§ 52).

Având în vedere„îndatoririle și responsabilitățile” inerente exercitării libertății de exprimare, garanția oferită de art. 10 jurnaliștilor în ceea ce privește raportarea unor subiecte de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință și pe o bază factuală exactă și să furnizeze informații „fiabile și precise” în conformitate cu etica jurnalistică [Bergens Tidende și alții împotriva Norvegiei, § 53; Goodwin împotriva Regatului Unit, § 39; Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), § 54] și „în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil” [Bédat împotriva Elveției (MC), § 50; Pentikäinen împotriva Finlandei (MC), § 90].

Curtea consideră că garanția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție în ceea ce privește raportarea pe probleme de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință și pe o bază reală exactă și să furnizeze informații de încredere, exacte și precise în conformitate cu etica jurnalismului [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), § 93; Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), § 65; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), § 78; Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), § 54; Stoll împotriva Elveției (MC), § 103; Kasabova împotriva Bulgariei, §§ 61 și 63-68; Sellami împotriva Franței, §§ 52-54; Pentikäinen împotriva Finlandei (MC), § 90, Kącki împotriva Poloniei § 48]. Același principiu trebuie să se aplice altora care se angajează în dezbateri publice (Steel și Morris împotriva Regatului Unit, § 90).

Respectarea eticii jurnalistice – ca modalitate de evaluare a bunei-credințe a jurnalistului – are o importanță suplimentară [Stoll împotriva Elveției (MC), § 104], având în vedere influența pe care o exercită mass-media în societatea contemporană, mai ales în contextul difuzării exponențiale prin intermediul internetului,

Un factor determinant al evaluării bunei-credințe în materia art. 10 este motivația celui care face divulgarea [Guja împotriva Republicii Moldova (MC), § 77]. Așa cum se reține în conformitate cu hotărârea Heinisch împotriva Germaniei, în care Curtea a preluat termenii din Rezoluția 1729 (2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei^[55], „ar trebui să se considere că orice denunțător (whistle-blower) a acționat cu bună-credință cu condiția ca acesta sau aceasta să fi avut motive rezonabile să creadă că informațiile dezvăluite erau adevărate, chiar dacă ulterior se dovedește contrariul, sau să nu fi urmărit niciun scop ilegal sau imoral” (§ 80).

În Guja împotriva Republicii Moldova (MC), §§ 77, 93 Curtea a reținut că o faptă motivată de o nemulțumire, o animozitate personală sau de perspectiva unui avantaj personal, în special a unui câștig financiar, nu justifică un nivel de protecție din perspectiva art. 10 din Convenție. În această privință, Curtea a refuzat să acorde protecția specifică pe care o conferă în general avertizorilor în mai multe cauze având ca obiect litigii de muncă sau cauze în care denunțarea a avut loc în contextul unui conflict de interese între angajator și angajat (Rubins împotriva Letoniei, § 87; Langner împotriva Germaniei, § 47; Aurelian Oprea împotriva României, §§ 69-70^[56]). Curtea a luat în considerare și acest factor chiar și în cauzele în care buna-credință a reclamantului nu a fost niciodată pusă în discuție în cursul procedurii interne (Wojtas-Kaleta împotriva Poloniei, § 51^[57]; Matúz împotriva Ungariei, § 44).

Relevantă este viziunea Curții și în cauze ce au vizat o analiză a limitelor libertății de exprimare a liderilor sindicali din perspectiva art. 10 citit în lumina art. 11 din Convenție. În astfel de cauze Curtea a avut ocazia să reitereze aplicabilitatea principiului bunei-credințe a părților raportului de muncă din perspectiva încrederii reciproce ce trebuie să stea la baza acestuia, în situații în care s-au aplicat sancțiuni disciplinare pentru depășirea limitelor libertății de exprimare. Astfel, în considerentele Hotărârii din 12 septembrie 2011 din cauza Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei^[58], Curtea a dat prioritate argumentelor instanțelor naționale cu privire la menținerea ca legală a unei sancțiuni disciplinare, argumente bazate și pe analiza bunei-credințe în exercitarea libertății de exprimare la locul de muncă. S-a luat în considerare că limitele acestui drept trebuie interpretate în conformitate cu principiul bunei-credințe, care, în relațiile de muncă, trebuie să implice respectarea intereselor angajatorului și a cerințelor minime de coexistență într-un mediu profesional^[59]:

„76. Curtea observă că, pentru a fi fructuoase, relațiile de muncă trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă. După cum a constatat în mod întemeiat tribunalul muncii, chiar dacă cerința de a acționa cu bună-credință în contextul unui contract de muncă nu implică o obligație absolută de loialitate față de angajator sau o obligație de discreție până la supunerea lucrătorului intereselor angajatorului, anumite manifestări ale dreptului la libertatea de exprimare, care pot fi legitime în alte contexte, nu sunt legitime în cel al relațiilor de muncă (a se vedea, mutatis mutandis, Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, §§ 51 și 59, SeriaA nr. 323). Mai mult, un atac la respectarea persoanelor prin folosirea de expresii extrem de jignitoare sau jignitoare în mediul profesional este, din cauza efectelor perturbatoare, o formă deosebit de gravă de abatere, care poate justifica sancțiuni severe”.

Totodată, Curtea a reținut încălcarea de către reclamanți a principiului bunei-credințe în relațiile de muncă, motiv pentru care a considerat că nu a existat nicio încălcare a art. 10 citit în lumina art. 11 din Convenție, întrucât comportamentul reclamanților în cauză nu se încadra direct în activitatea sindicală, ci, dimpotrivă, nu îndeplinea cerințele minime de conviețuire într-un mediu profesional^[60].

§10. Buna-credință și controlul privind restrângerea libertății de întrunire și de asociere, garantată de art. 11 din Convenție

Buna-credință este importantă și atunci când Curtea exercită controlul privind restrângerea libertății de întrunire și de asociere, garantată de art. 11 din Convenție. Controlul Curții nu se limitează doar la verificarea dacă statul pârât și-a exercitat puterea discreționară în mod rezonabil, cu atenție și cu bună-credință, ci examinează ingerința în litigiu în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”. Printr-un astfel de control, Curtea trebuie să se asigure că autoritățile naționale au aplicat standarde conforme cu principiile prevăzute la art. 11 și, în plus, că acestea și-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante [Gorzelik și alții împotriva Poloniei (MC), 2004, §§ 95-96; Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu împotriva României, 2005, § 49; Magyar Keresztény Mennonita Egyház și alții împotriva Ungariei, 2014, §§ 79-80].

§11. Buna-credință – factor de evaluare a aplicabilității art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, care garantează interzicerea discriminării

În cauza Muñoz Díaz împotriva Spaniei, Hotărârea din 8 decembrie 2009, Curtea a considerat că buna-credință a reclamantei în ceea ce privește valabilitatea căsătoriei sale i-a dat o așteptare legitimă^[61] de a avea dreptul la o pensie de urmaș și a recunoscut o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

În schimb, în cauza Șerife Yiğit împotriva Turciei (MC), 2010, Curtea a observat că reclamanta era conștientă de situația sa și știa că trebuia să își regularizeze relația în conformitate cu Codul civil pentru a avea dreptul la prestații la decesul partenerului său^[62]. Pentru acest motiv, Curtea nu a constatat o încălcare a art. 14 și a considerat că a existat o justificare obiectivă și rezonabilă pentru diferența de soluție, diferită de cauza Muñoz Díaz împotriva Spaniei.

§12. Buna-credință și conformarea statelor la executarea obligațiilor din hotărâri, conform art. 46 din Convenție

Obligația de bună-credință pe care Curtea o aplică este esențială în contextul executării hotărârilor Curții, în special în cazul în care s-a constatat o încălcare a art. 18. Astfel, atunci când examinează respectarea de către statul pârât a obligațiilor care îi revin în temeiul art. 46, Curtea va cerceta dacă acesta a acționat cu „bună-credință” într-un mod compatibil cu „concluziile și spiritul” hotărârii care urmează să fie executată [Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului (MC) (procedură privind neîndeplinirea obligațiilor), 2019, §§ 214 și 217]^[63].

În cauze în care a existat o încălcare a art. 34, iar problema privește o expulzare, o deportare sau o răpire, reclamantul se află adesea în afara teritoriului statului pârât la data la care Curtea a constatat o încălcare. În astfel de cauze, Curtea a luat act de faptul că reclamantul rămâne în afara jurisdicției statului pârât, ceea ce face mai dificil ca acesta din urmă să ajungă la el și să ia măsuri reparatorii în favoarea sa. Totuși, acestea nu sunt circumstanțe care exonerează, în sine, statul pârât de obligația sa legală de a lua toate măsurile care țin de competența sa pentru a pune capăt încălcării constatate și pentru a acorda reparații pentru consecințele acesteia. Obligația de a se conforma hotărârii Curții impune ca statul pârât, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, să identifice și să utilizeze cu bună-credință aceste căi legale, diplomatice și/sau practice, necesare pentru a recunoaște, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul reclamantului despre care Curtea a constatat că a fost încălcat și de a lua acele măsuri individuale care se țin în totalitate de propria sa jurisdicție, cum ar fi desfășurarea unei anchete efective asupra incidentului în cauză, pentru a repara încălcările procedurale constatate de Curte (Savriddin Dzhurayev împotriva Rusiei, 2013, §§ 253-255).

O prezentare generală a practicii Comitetului de Miniștri cu privire la supravegherea executării hotărârilor, în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a art. 18, este prezentată în Hotărârea din 29 mai 2019 (MC) din cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului^[64] (procedură în temeiul art. 46 § 4 privind neîndeplinirea obligațiilor), §§ 104-114. Având în vedere că acesta era primul caz în care Comitetul Miniștrilor a inițiat proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, Curtea a clarificat natura propriei competențe, în lumina istoriei elaborării Protocolului nr. 14 și a cadrului juridic relevant pentru procesul de executare, adică a art. 46 din Convenție.Curtea a reținut că: executarea hotărârilor Curții presupunea dovada bunei-credințe a Înaltelor Părți Contractante; întreaga structură a Convenției se baza pe această prezumție generală; această structură includea procedurile de supraveghere, iar executarea hotărârilor trebuia să implice buna-credință și trebuia să aibă loc de o manieră compatibilă cu „concluziile și spiritul” hotărârii. Mai mult, importanța obligației bunei-credințe era esențială atunci când Curtea a constatat o încălcare a art. 18, ale cărui obiect și scop erau interzicerea abuzului de putere: conform Protocolului nr. 14, executarea rapidă și completă a hotărârii Curții era vitală pentru protecția drepturilor reclamantului și, pe de altă parte, pentru că autoritatea Curții și credibilitatea sistemului depindeau în mare măsură de efectivitatea acestui proces.

Curtea a conchis că nu poate stabili dacă statul a acționat cu „bună-credință” de o manieră compatibilă cu „concluziile și spiritul” primei hotărâri Mammadov sau într-un mod care face practică și efectivă protecția drepturilor din Convenție a căror încălcare Curtea a constatat-o în această hotărâre. Pentru aceste motive a constatat că statul Azerbaidjan a eșuat în a-și îndeplini obligațiile decurgând din art. 46 § 1 din Convenție, de a se conforma Hotărârii Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului din 22 mai 2014.

§13. Geneza și scopul art. 17 și art. 18 din Convenție

Art. 17 și art. 18, care interzic abuzul de drepturi și, respectiv, limitarea abuzivă a drepturilor sunt două dintre prevederile Convenției care reflectă cel mai clar viziunea care a stat la baza înființării Consiliului Europei, la adoptarea Convenției însăși: evitarea experiențelor care au condus la Al Doilea Război Mondial. Această viziune este sintetizată într-un celebru discurs: „democrațiile nu devin țări naziste într-o singură zi. Răul progresează cu viclenie, cu o minoritate acționând, parcă, pentru a elimina pârghiile de control. Una câte una, libertățile sunt suprimate, într-o sferă după alta. (…) Este necesar să se intervină înainte de a fi prea târziu. Trebuie să existe undeva o conștiință care să tragă un semnal de alarmă în mintea unei națiuni amenințate de această corupție progresivă pentru a le avertiza de pericol (…)”^[65].

În Travaux préparatoires („Lucrările pregătitoare”) ale Convenției^[66], art. 18 este explicat ca o „aplicare a teoriei aplicării greșite a puterii”, care protejează împotriva reprimării de către stat a drepturilor și libertăților enunțate în Convenție „prin măsuri minore care, deși sunt aplicate sub pretextul organizării exercitării acestor libertăți pe teritoriul său, sau al protejării literei legii, au efectul opus”.

Prin urmare, art. 18 din Convenție urmărește un scop foarte important, anume de a stabili un mecanism prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să poată constata și sancționa limitarea drepturilor consacrate de Convenție de către statele membre într-un mod abuziv, adică din motive nelegitime, cum ar fi pentru motive de stat sau pentru a suprima disidența, într-o manieră incompatibilă și distructivă cu principiile democrației și statului de drept. În acest mod se asigură protecția preventivă a degradării statului de drept și asigurarea unei pârghii de acțiune împotriva tendințelor nedemocratice care prezintă ca fiind restricții legitime ale drepturilor măsurile, care, în realitate, dacă nu ar fi contestate și sancționate, ar submina protecția drepturilor omului, cât și principiile fundamentale ale democrației. Așa cum se sublinia chiar în „Lucrările preparatorii” ale Convenției, „ceea ce trebuie să ne temem astăzi nu este preluarea puterii de către totalitarism prin violență, ci mai degrabă de faptul că totalitarismul va încerca să se pună în putere prin mijloace pseudo-legitime”^[67].

Deși protecția drepturilor omului este considerată doar un aspect al statului de drept, iar Convenția nu conține un drept de a fi guvernat de statul de drept ca atare, Curtea a inclus totuși în Convenție anumite cerințe privind statul de drept. În acest scop, aceasta a susținut că „un motiv pentru care guvernele semnatare au decis să «ia primele măsuri pentru aplicarea colectivă a unora dintre drepturile enunțate în Declarația Universală» a fost credința lor profundă în statul de drept”^[68]. Acest raționament a determinat Curtea să recunoască statul de drept ca fiind „un concept inerent în toate articolele Convenției”^[69] și să îl utilizeze în interpretarea diferitelor drepturi din Convenție.

Art. 18 din Convenție este o dispoziție orientată în mod specific către protecția statului de drept în cadrul Consiliului Europei. Numeroși judecători, în opinii separate și invocând „Lucrările pregătitoare” ale Convenției, și-au exprimat convingerea că art. 18 a fost inclus în Convenție „ca mijloc de apărare împotriva limitării abuzive a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție și, astfel, pentru a preveni reapariția regimurilor nedemocratice în Europa”^[70]. Art. 18 a fost apreciat că este „un bastion împotriva guvernării dictatoriale și face parte din arsenalul democrației militante”^[71], pentru că art. 18 protejează împotriva abuzului de putere prin interzicerea restrângerii drepturilor în orice scop ascuns. Art. 18 a fost reținut de Curte atunci când statele și-au folosit sistemele de justiție penală și puterile de detenție pentru a elimina disidenții politici, reținându-i sub pretexte false – uneori în momente tactice, pentru a le împiedica ascensiunea politică^[72].

Prin urmare, așa cum s-a subliniat^[73] „art. 18 ar putea funcționa ca un sistem de avertizare timpurie pentru statele europene care riscă (…) să revină la totalitarism și la distrugerea statului de drept – o funcție care s-ar putea dovedi crucială, având în vedere situația îngrijorătoare a evoluției contemporane îngrijorătoare din mai multe state ale Consiliului Europei, cum ar fi Ungaria, Polonia, Rusia și Turcia”.

Acest potențial de protecție al art. 18 nu s-a materializat însă în jurisprudența Curții decât foarte târziu^[74]. Încălcările reținute pe acest temei au fost extrem de rare, mai ales în condițiile în care sarcina probei a fost plasată petenților, ceea ce o face aproape imposibilă.

Cu toate acestea, protecția statului de drept prin mecanismul art. 18 din Convenția europeană a drepturilor omului poate asigura remediul pentru a stopa spectrul totalitarismului. Curtea a menționat în repetate rânduri în jurisprudența sa importanța statului de drept, mai ales în evaluările sale privind calitatea legislației naționale și a garanțiilor judiciare, în legătură cu concepția procedurală a statului de drept^[75].

Art. 17 urmărește să asigure, în primul rând, că persoane, grupuri și organizații antidemocratice și totalitare nu pot invoca Convenția cu scopul de a răsturna democrația pentru a răsturna statul de drept, a instala un guvern represiv și de a distruge drepturile fundamentale; în al doilea rând, asigură ca autoritățile statului să nu poată acționa ele însele în contradicție cu statul de drept prin restrângerea drepturilor omului.

§14. Abuzul de drept în viziunea art. 17 din Convenție

Abuzurile de drept în dreptul internațional sunt clasificate în doctrină^[76] în trei tipuri: (i) exercitarea unui drept care interferează cu obligațiile altui stat; (ii) în cazul în care puterea este folosită în alt scop decât cel interzis în mod expres, atunci când dreptul este conferit; (iii) folosirea nejustificată și arbitrară a puterii.

Art. 17 din Convenție prevede: „Nicio dispoziție din Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această Convenție”.

Art. 17 este aplicabil numai în mod excepțional și în cazuri extreme [Paksas împotriva Lituaniei (MC), 2011, § 87; Perinçek împotriva Elveției (MC), 2015, § 114; Roj TV A/S împotriva Danemarcei (dec.), 2018, § 46; Šimunić împotriva Croației (dec.), 2019, § 38; Pastörs împotriva Germaniei, 2019, § 37; Z.B. împotriva Franței, 2021, § 24]. Curtea recurge la art. 17 numai dacă la prima vedere și în mod evident reclamantul a încercat să se bazeze pe Convenție pentru a se angaja într-o activitate sau pentru a îndeplini acte care sunt în mod vădit contrare valorilor Convenției și care vizează distrugerea drepturilor și libertățile prevăzute în acesta^[77] sau o intenție de a se angaja într-un astfel de act (Vona împotriva Ungariei, 2013, § 38).

Art. 17 poate fi aplicat doar în coroborare cu dispozițiile de fond ale Convenției (Mărgărit și alții împotriva României, 1 octombrie 2019, § 46)^[78].

În jurisprudența sa, Curtea a avut de analizat, interpretat și aplicat art. 17 din Convenție în următoarele materii: promovarea și justificarea terorismului și a crimelor de război; instigarea la violență, incitarea la ură (xenofobia și discriminarea rasială, ura pe motive etnice – față de romi, antisemitism); pretinsa amenințare la adresa integrității teritoriale și a ordinii constituționale; promovarea ideologiilor totalitare (comunism, nazism, legea islamică Sharia); negarea Holocaustului și probleme conexe; homofobie și ura religioasă (ura față de nemusulmani, islamofobia).

Art. 17 din Convenție oferă o linie de apărare în cazul în care grupuri sau indivizi încearcă să invoce drepturi precum libertatea de exprimare și de asociere pentru a înființa partide extremiste care propagă nazism^[79], comunism^[80] sau alte ideologii extremiste care nu pot coexista cu drepturile consacrate de CEDO^[81] sau propun un regim rasist care să permită astfel de drepturi doar pentru anumite grupuri și nu pentru altele^[82]. Statele europene democratice – dacă interzic și urmăresc penal astfel de partide și pe adepții acestora – pot invoca cu succes art. 17 pentru a deturna afirmațiile de încălcare a libertății de exprimare sau de asociere. Prin urmare, în această privință, art. 17 face parte din „cutia de instrumente a democrației militante”.

Din jurisprudența Curții rezultă următoarele caracteristici ale situațiilor în care art. 17 a fost aplicat direct: (i) a existat un atac general și vehement asupra unui anumit grup [Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), 20 februarie 2007^[83]; Belkacem împotriva Belgiei (dec.), 27 iunie 2017, §§ 33-37^[84]]; (ii) caracterul radical și de anvergură al scopurilor și măsurilor interzise propuse în urmărirea acestora [Hizb ut-Tahrir și alții împotriva Germaniei (dec.), 2012, § 73^[85]; Kasymakhunov și Saybatalov împotriva Rusiei, 2013, §§ 106-112^[86]; Glimmerveen și Hagenbeek împotriva Țărilor de Jos, decizia Comisiei, 1979^[87]; Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), 2007; Romanov împotriva Ucrainei (Comitet), 2020, § 163^[88]; Ayoub și alții împotriva Franței, 2020, §§ 131 și 133^[89]]; (iii) afișări repetitive și/sau sistematice de scopuri interzise [Belkacem împotriva Belgiei (dec.), 2017, § 33; Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), 2007; M’Bala M’Bala împotriva Franței (dec.), 2015, § 37^[90]; Garaudy împotriva Franței (dec.), 2003^[91]; Roj TV A/S împotriva Danemarcei (dec.), 2018, § 45^[92]].

Curtea s-a dovedit reticentă în aplicarea directă a art. 17 atunci când o restrângere a drepturilor reclamantului este de o gravitate considerabilă (Vona împotriva Ungariei, 2013, § 36^[93]) sau atunci când actele sau declarațiile reclamantului impun un nivel ridicat de protecție în temeiul Convenției și orice ingerință în dreptul relevant ar justifica, prin urmare, cel mai atent control din partea Curții (Pastörs împotriva Germaniei, 2019, § 39^[94]). Până în prezent au fost respinse, ca incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției, plângeri întemeiate pe art. 17 coroborat cu următoarele dispoziții de fond^[95]:

– art. 9 și art. 11 [Hizb ut-Tahrir și alții împotriva Germaniei (dec.), 2012^[96]; Kasymakhunov și Saybatalov împotriva Rusiei, 2013; Partidul Comunist German (KPD) împotriva Germaniei, decizia Comisiei, 1957; Vasilyev și alții împotriva Rusiei (Comitet), 2020];

– art. 10 [Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), 2007; Belkacem împotriva Belgiei (dec.), 2017; M’Bala M’Bala împotriva Franței (dec.), 2015; Hizb ut-Tahrir și alții împotriva Germaniei (dec.), 2012; Kasymakhunov și Saybatalov împotriva Rusiei, 2013; Partidul Comunist German (KPD) împotriva Germaniei, decizia Comisiei, 1957; Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), 2004; Garaudy împotriva Franței (dec.), 2003; Glimmerveen și Hagenbeek împotriva Țărilor de Jos, decizia Comisiei, 1979; Witzsch împotriva Germaniei (nr. 2) (dec.), 2005; Roj TV A/S împotriva Danemarcei (dec.), 2018; Romanov împotriva Ucrainei (Comitet), 2020; Vasilyev și alții împotriva Rusiei (Comitet), 2020];

– art. 13 coroborat cu art. 14 [Hizb ut-Tahrir și alții împotriva Germaniei (dec.), 2012^[97]];

– art. 14 coroborat cu art. 9, art. 10 și/sau art. 11 [Kasymakhunov și Saybatalov împotriva Rusiei, 2013; Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), 2004; Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), 2007; W.P. și alții împotriva Poloniei (dec.), 2004; Vasilyev și alții împotriva Rusiei (Comitet), 2020];

– art. 3 din Protocolul nr. 1 (Glimmerveen și Hagenbeek împotriva Țărilor de Jos, decizia Comisiei, 1979).

§15. Modul de aplicare a art. 18 din Convenție

Art. 18 nu are o existență autonomă, ci poate fi aplicat numai în coroborare cu un articol din Convenție sau din protocoalele la aceasta, care prevăd sau definesc drepturile și libertățile pe care Înaltele Părți Contractante s-au angajat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicția lor. El a fost folosit de Curte ca ajutor la interpretarea clauzelor de restrângere cuprinse în alte dispoziții ale Convenției sau în protocoalele sale [Merabishvili împotriva Georgiei (MC), 2017, § 269]. Astfel, acest temei al Convenției a fost analizat în coroborare cu următoarele alte prevederi ale Convenției:

• art. 5 § 1 din Convenție: Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 1979, § 39; Guzzardi împotriva Italiei, 1980, § 102^[98]; Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985, § 44^[99]; Weeks împotriva Regatului Unit, 1987, § 42; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), 2008, § 117^[100]; Kucheruk împotriva Ucrainei, 2007, § 177^[101];

• art. 8 § 2 din Convenție: De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 1971, § 93^[102]; Gillow împotriva Regatului Unit, 1986, § 54;

• art. 10 § 2 din Convenție: Lingens împotriva Austriei, 1986, § 36;

• art. 11 § 2 din Convenție: Organizația Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții împotriva Bulgariei (nr. 2), 2011, § 83;

• art. 15 din Convenție: Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), 1961, § 38 din partea „În drept”;

• art. 1 din Protocolul nr. 1: Beyeler împotriva Italiei (MC), 2000, § 111^[103].

Într-o serie de cazuri au fost pronunțate decizii de respingere a plângerilor împotriva unui stat membru (predominant Rusia), în care petenții – lideri ai opoziției reținuți pentru perioade relativ scurte de timp – au fost împiedicați să participe la manifestările opoziției și la proteste. În aceste cazuri, deși a constatat în cadrul examinării sale în temeiul art. 11 din Convenție că „arestarea și detenția administrativă a reclamantului au avut ca efect împiedicarea și descurajarea lui și a altora de a participa la manifestațiile de protest și angajarea activă în politica de opoziție”, Curtea a considerat totuși că nu este necesar să examineze aceeași chestiune în temeiul art. 18^[104].

În Hotărârea din cauza Gusinskyi împotriva Rusiei din 19 mai 2014, ce viza situația unui proprietar de companii media, critice la adresa guvernului, s-a reținut pentru prima dată încălcarea art. 18 coroborat cu art. 5 din Convenție:

„73. Curtea reiterează că art. 18 din Convenție nu are un rol autonom. Acesta poate fi aplicat numai împreună cu alte articole ale Convenției. Cu toate acestea, poate exista o încălcare a art. 18 în legătură cu un alt articol, deși nu există nicio încălcare a articolului respectiv luat singur. În plus, din termenii art. 18 rezultă că o încălcare poate apărea numai atunci când dreptul sau libertatea în cauză este supusă restricțiilor permise în temeiul Convenției [a se vedea Kamma împotriva Țărilor de Jos, nr. 4771/71, raportul Comisiei din 14 iulie 1974, Hotărâri și Rapoarte 1, p. 4, și Oates împotriva Poloniei (dec.), nr. 35036/97, 11 mai 2000].

74. Curtea a constatat (…), că libertatea reclamantului a fost restrânsă «în scopul aducerii acestuia în fața autorității juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune». Cu toate acestea, atunci când examinează acuzația în temeiul art. 18 din Convenție, Curtea trebuie să stabilească dacă detenția a fost, de asemenea, și, prin urmare, contrară art. 18, aplicată în orice alt scop decât cel prevăzut la art. 5 § 1 lit. c)^[105].

76. (…) «urmărirea penală a reclamantului a fost folosită pentru a-l intimida».

77. În asemenea împrejurări, Curtea nu poate decât să constate că restrângerea libertății reclamantului permisă în temeiul art. 5 § 1 lit. c) a fost aplicată nunumai în scopuladucerii acestuia în fața autorității juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune, dar și din alte motive”.

Curtea a constatat îndeplinirea standardului foarte înalt de probă stabilit pentru art. 18 și că pentru a demonstra că un stat a acționat cu rea-credință. Până la această hotărâre, fosta Comisie și Curtea au stabilit standarde excepțional de înalte de probă pentru rea-credință, având în vedere prezumția puternică de bună-credință de care beneficiau statele. Sarcina probei pentru rea-credință revenea reclamantului și se cerea ca reclamantul „să demonstreze în mod convingător că scopul real al autorităților nu a fost același cu cel proclamat sau așa cum ar putea fi dedus în mod rezonabil din context”. În practică, aceasta însemna că reclamantul trebuia să prezinte atât dovezi directe (de exemplu, un act scris, o probă orală) care să arate că restricția nu numai că nu avea un scop legitim, ci și că avea un scop ilegitim. Evident că astfel de dovezi erau aproape imposibil de furnizat pentru un solicitant. Deși Curtea a permis o inferență rezonabilă din contextul imediat al restricției, nu a fost clar ce tip de probe contextuale sunt luate în considerare. Astfel, ceea ce Curtea ar trebui să ia în considerare, în absența unei dovezi directe, ca probă și dacă era rezonabil în toate cazurile să se atribuie sarcina probei cererilor, au fost întrebări centrale care așteptau clarificări.

În jurisprudența Curții noțiunea de „scop ascuns” semnifică un scop care nu este prevăzut în dispoziția relevantă din Convenție și care este diferit de cel proclamat de autorități (sau cel care poate fi dedus în mod rezonabil din context)^[106]. Noțiunea de scop ascuns are legătură cu cea de „rea-credință”, dar nu sunt neapărat echivalente în fiecare caz [Merabishvili împotriva Georgiei (MC), 2017, § 283]^[107].

Curtea a avut într-o primă perioadă o abordare favorabilă aplicării unei prezumții de bună-credință pentru acțiunile autorităților naționale ale Înaltului Stat Contractant.

După o serie de soluții în care Curtea s-a concentrat la examinarea probelor referitoare la rea-credință (Khodorkovskiy împotriva Rusiei, 2011, § 255; Lutsenko împotriva Ucrainei, 2012, § 106; Tymoshenko împotriva Ucrainei, 2013, § 294; Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, 2013, § 899; Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, 2014, § 137; Rasul Jafarov împotriva Azerbaidjanului, 2016, § 153), Curtea a ajuns să evalueze obiectiv prezența sau absența unui scop ascuns și, prin urmare, a unui abuz de putere abia în Merabishvili împotriva Georgiei (MC), 2017, §§ 282-283.

În alte cazuri, Curtea a analizat aplicarea art. 18 din perspectiva unor aspecte referitoare la statul de drept și principiile democratice fundamentale care priveau: drepturile apărătorilor drepturilor omului (Rasul Jafarov împotriva Azerbaidjanului, nr. 69981/14, 17 martie 2016; Aliyev împotriva Azerbaidjanului,nr. 68762/14 și 71200/14, 20 septembrie 2018); situația unor politicieni din opoziție [Navalnyy împotriva Rusiei, 2018; Merabishvili împotriva Georgiei (MC), nr. 72508/13,28 noiembrie 2017); Selahattin Demirtaș împotriva Turciei (nr. 2), nr. 14305/17, 20 noiembrie 2018].

Această jurisprudență a fost în mare măsură despre „o problemă specială în democrațiile în decădere, aceea de a controla sau pedepsi mișcările politice de opoziție sau disidența civilă”^[108]. Unele dintre aceste cazuri evocă, de asemenea, „procesul politic” sau „procesul eliminării” de către regimul aflat la putere, ajutat de o justiție cooperativă, prin care încearcă să-și elimine inamicii politici” cu încălcarea principiului legalității.

§16. Evoluția jurisprudenței Curții privind aplicarea art. 18 din Convenție

Jurisprudența Curții europene privind reaua-credință a statelor a evoluat de-a lungul timpului, „dintr-o paradigmă de evidență directă și subiectivă, la o paradigmă de evidență circumstanțială și indirectă”^[109].

16.1. Primii pași spre o aplicare a art. 18 – Gusinski împotriva Rusiei, Cebotari împotriva Republicii Moldova, Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei

După începutul timid din Kamma împotriva Țărilor de Jos (nr. 4771/71, raportul Comisiei din 14 iulie 1974^[110]), „redescoperirea” art. 18 s-a produs în 2004, când, în cauza Gusinski împotriva Rusiei, a constatat încălcarea acestui articol coroborat cu art. 5.

Reclamantul, un magnat al presei din Rusia, critic la adresa președintelui Putin, a susținut în fața CEDO că detenția sa a urmărit reducea la tăcere a mass-media critice la adresa conducerii statului și, în special, constrângerea sa de către reprezentantul Kremlinului să vândă compania Media Most către Gazprom Media (§ 72)^[111]. Curtea a constatat că dovezile furnizate de reclamant erau convingătoare pentru a dovedi un scop nelegitim din partea autorităților statului în decizia de a-l aresta; a constatat că e o probă relevantă semnarea contractului de vânzare-cumpărare al companiei în închisoare, cu un ministru, cu atât mai mult cu cât după aceea au fost retrase toate acuzațiile. Aceste elemente factuale au fost suficiente pentru evaluarea corectă a semnificației reale a urmăririi penale a reclamantului și a identificării scopului nelegitim, folosirea arestării având doar scopul de a-l intimida (§§ 73, 75, 76)^[112].

A urmat, la 13 noiembrie 2007, hotărârea în cauza Cebotari împotriva Republicii Moldova. Reclamantul, un director al companiei de stat Moldtranselectro s-a plâns pentru detenție nelegală și pentru că eliberarea sa a fost condiționată de declarațiile sale favorabile guvernului în cadrul unei anchete de corupție, respectiv în scopul de a împiedica o societate comercială privată, Oferta Plus, cu care avea legături, să își mențină cererea introdusă la Curte^[113].

În aceste două cazuri, Curtea a luat în considerare dovezile directe și evidente care indicau motive ascunse, precum și necontestarea lor de către guvernele pârâte.

Odată cu hotărârile din cauzele Khodorkovskiy împotriva Rusiei și Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, Curtea a început să reflecteze mai mult asupra scopului general al art. 18 în cadrul structurii normative a Convenției. Deși a respins plângerile, Curtea a admis că orice politică publică poate avea o „agendă ascunsă” însă a insistat că dovezile furnizate de reclamanți trebuiau să fie apte să probeze o astfel de „agendă”^[114].

Un pas înainte sub aspectul aplicării art. 18 s-a produs prin soluțiile de condamnare a Ucrainei pentru încălcarea art. 18 coroborat cu art. 5 din cauzele Lutsenko împotriva Ucrainei, nr. 6492/11, 3 iulie 2012 (în care reclamant era un fost ministru de interne)^[115] și Tymoshenko împotriva Ucrainei, nr. 49872/11, 30 aprilie 2013 (în care reclamant era un fost prim-ministru)^[116]. Curtea reține că, „atunci când este vorba de acuzații de motive politice sau alte motive ascunse în contextul urmăririi penale, este dificil să se disocieze arestarea preventivă de procesul penal în cadrul căruia a fost dispusă o astfel de arestare”.

O evoluție a aplicării art. 18 se produce în 2016, prin hotărârea în cauza Natig Jafarov împotriva Azerbaidjanului.Reclamantul era un cunoscut apărător al drepturilor omului, președinte și fondator al unui ONG – Human Rights Club,specializat pe protecția drepturilor omului. Pentru prima dată, Curtea a luat în considerare contextul politic general din țară în care apărătorii drepturilor omului erau reprimați. S-a reținut că detenția a avut ca scop reducerea la tăcere a militantului și a pus la îndoială buna-credință a restricțiilor în ansamblul lor.

16.2. Hotărârea Merabishvili împotriva Georgiei și impactul acestei hotărâri fundamentale asupra jurisprudenței Curții sau „Muntele a născut un șoarece?”^[117]

Reclamantul din această cauză era o figură politică influentă, fost prim-ministru și lider al unui partid de opoziție, arestat sub acuzația de deturnare de fonduri și abuz de funcție^[118].

În Hotărârea din 14 iunie 2016, o Cameră a Curții a constatat că a avut loc o încălcare a art. 18 coroborat cu art. 5 § 1, pe motiv că detenția preventivă a fost utilizată nu numai pentru a-l aduce pe reclamant în fața autorității judiciare competente pe baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis infracțiuni, ci și pentru a exercita presiuni asupra sa în legătură cu o anchetă care nu avea legătură cu infracțiunile de care fusese acuzat.

Marea Cameră a hotărât în unanimitate că nu a existat nicio încălcare a art. 5 § 1 în ceea ce privește arestarea și arestarea preventivă a reclamantului, sau a art. 5 § 3 în ceea ce privește primele decizii judiciare prin care s-a dispus plasarea sa în arest preventiv, dar că a existat o încălcare a art. 5 § 3, deoarece ulterior nu au existat motive suficiente pentru a justifica menținerea sa în detenție.

Curtea a considerat necesar să își clarifice jurisprudența privind interpretarea și aplicarea art. 18, coroborat cu art. 5 § 1. Noile principii de interpretare a art. 18 rezultate din Merabishvili constituie un veritabil progres în aplicarea Convenției și respectarea scopurilor adoptării acestei prevederi.

Pentru prima dată, Curtea a evocat „Lucrările pregătitoare” relevante pentru aplicarea art. 18 și a determinat examinarea extinsă a abuzului de putere (§§ 154, 283)^[119].

Deși art. 18 din Convenție nu are o existență independentă, în sensul că acesta nu poate fi aplicat decât în legătură cu un articol din Convenție sau din protocoalele la aceasta care stabilește sau califică drepturile și libertățile garantate de aceasta, se reține că ar putea exista o încălcare a art. 18 chiar dacă nu a existat nicio încălcare a articolului în legătură cu care se aplică.

Foarte important este că s-a reținut în premieră că abuzul de putere nu mai necesită probe exigente sau un standard special de probă (§§ 168, 310^[120]).

În al doilea rând, sarcina probei nu ar trebui să fie purtată exclusiv de una sau cealaltă parte (§ 311)^[121].

În al treilea rând, stabilește principiul „scopului predominant”, înlăturând raționamentul din jurisprudența anterioară. Astfel, se poate constata o încălcare a art. 18 în cazul în care se poate dovedi că un scop ulterior a fost singurul scop și a fost prezent în introducerea unei restricții, a unui drept încă de la început (§§ 308, 353)^[122]. Un scop predominant este cel care a pus în mișcare cu adevărat autoritățile și care a fost interesul prioritar al eforturilor lor (§ 303)^[123].

Consecința acestor evoluții de interpretare a art. 18 este că, în cazurile în care Curtea nu e convinsă de dovezile de rea-credință ab initio, aceasta poate totuși să constate că reaua-credință a devenit predominantă la un alt moment, în cursul acțiunilor statului.

Chiar dacă art. 18 este mai bine clarificat, faptul că hotărârea a fost adoptată cu patru opinii separate concurente și cu opt opinii divergente subliniază că au rămas încă multe întrebări la care Curtea trebuie să răspundă și că jurisprudența sa este în curs de dezvoltare (§ 282)^[124]. În hotărâre nu există nicio discuție despre consecințele distincte care ar trebui să rezulte din constatarea unei încălcări a art. 18, spre deosebire de o încălcare a Convenției cu bună-credință și nici despre măsurile individuale de remediere și nicio discuție despre măsurile generale.

16.3. Hotărârea Marii Camere din cauza Navalnyy din 2019 și schimbarea de abordare a Curții

Cauza Navalnyy se referea la un cunoscut lider al opoziției ruse, blogger și activist politic, care, între 2012 și 2014, a fost arestat la adunări publice pașnice și condamnat pentru infracțiuni administrative^[125].

Luând în considerare cauza Merabishvili, prin Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Marea Cameră a analizat plângerea domnului Navalnyy în temeiul art. 18 ca fiind „un aspect fundamental” al cazului și a constatat pentru prima dată încălcarea art. 18 împreună cu art. 5 și art. 11 din Convenție. Curtea a confirmat, de asemenea, caracterul accesoriu, dar totuși autonom al art. 18 și abordarea Merabishvili față de sarcina probei și testul „pluralității scopului”, respectiv constatarea că scopul unei anumite măsuri nu este neapărat fix, ci se poate modifica în timp. În același timp, Curtea a limitat sfera examinării sale în temeiul art. 18, analizând global toate cele șapte episoade și luând în considerare doar două din cele șapte evenimente despre care reclamantul s-a plâns, constatând că acțiunile autorităților nu avuseseră un „scop legitim”, că pe această bază „se poate discerne un anumit tipar” prin care „pretextele pentru arestări deveneau din ce în ce mai neplauzibile”.

Pe această bază, Marea Cameră a constatat că este credibilă afirmația reclamantului potrivit căreia libertatea sa de întrunire a devenit „un obiect special pentru suprimare țintită”.

Cauza Navalnyy împotriva Rusiei a contribuit la o mai mare claritate și certitudine cu privire la schimbarea abordării art. 18 într-o varietate de aspecte, în special în ceea ce privește chestiunea domeniului de aplicare a dispoziției și sarcina probei.

Curtea a stabilit fundamentele testului scopului predominant, justificându-și abordarea prin susținerea că „lucrările pregătitoare ale Convenției arată în mod clar că art. 18 trebuia să fie versiunea sa a noțiunii de drept administrativ de utilizare abuzivă a puterii.

Pentru calcularea preponderenței unui scop dat atunci când este în joc o măsură cu scopuri mixte, nu există o formulă matematică de determinare. Aplicând regula stabilită în Merabishvili, Curtea evaluează în prezent toate împrejurările unei cauze, precum și „natura și gradul de condamnabilitate a pretinsului scop ulterior” (adică gravitatea acestuia)^[126], împreună și „ține seama de faptul că Convenția a fost concepută pentru a menține și promova idealurile și valorile unei societăți democratice guvernate de statul de drept” (Merabishvili, § 307).

În Navalnyy, Selahattin Demirtaș (nr. 2) și Navalnyy (nr. 2), Curtea a aplicat acest criteriu standard și a constatat o încălcare a art. 18, deducând motivațiile autorităților din circumstanțe. Cu alte cuvinte, Curtea nu a mai închis ochii la abuzuri evidente de putere.

Hotărârea cvasi-pilot din cauza Navalnyy (nr. 2) a oferit câteva îndrumări prin exercitarea competențelor sale în temeiul art. 46 din Convenție și emiterea unei ordonanțe cu privire la modul în care urma să fie executată hotărârea sa^[127]. Astfel, Curtea a cerut statului să ia „măsuri legislative și/sau alte măsuri generale adecvate” pentru a asigura un mecanism care să solicite autorităților interne să ia în considerare în mod corespunzător importanța libertății de întrunire și să dea dovadă de „toleranță adecvată pentru adunări neautorizate, dar pașnice” care creează doar o tulburare minoră, precum și pentru a acorda atenția cuvenită cerinței scopului legitim și a echilibra în mod echitabil acest scop și drepturile individului.

În ciuda evoluțiilor din cauzele Merabishvili, Navalnyy, jurisprudența în temeiul art. 18 rămâne complexă și provocările persistă. „Curtea va trebui să găsească un echilibru între o interpretare care să facă din art. 18 o cale realistă pentru procedurile în care este în joc statul de drept și, în același timp, să protejeze statutul său excepțional de «încălcare calificată». O altă amenințare care se profilează este aceea că statele care acționează cu rea-credință ar putea scăpa nepedepsite cu restricțiile lor rău intenționate privind drepturile, deoarece nu se poate dovedi că scopul lor ulterior a fost «predominant».Deoarece toateinformațiile referitoare la scopurile autorităților se află în mod necesar în cunoștința exclusivă a statului, Curtea va trebui să fie suficient de vigilentă pentru a-i cere acestuia să furnizeze dovezile necesare sau să tragă concluzii negative din lipsa de voință a statului de a face acest lucru. În concluzie, Curtea trebuie să meargă pe o linie fină pentru ca art. 18 să funcționeze ca un semnal de alarmă pe care autorii l-au prevăzut, protejând în același timp legitimitatea deciziilor sale”^[128].

Analiza atentă a politicilor actuale de gestionare a cauzelor și a jurisprudenței Curții, relevă încă o neclaritate a modului în care Curtea ar răspunde în mod consecvent și holistic la amenințările crescânde și omniprezente ale abuzului asupra drepturilor omului în statele sale membre, chiar dacă a depus eforturi pentru a se pronunța asupra legalismului autocratic, hărțuirii judiciare și controlului judiciar abuziv. Când a făcut-o, fragmentar, în cea mai mare parte, prin jurisprudența sa substanțială răspunsurile sale au venit adesea prea târziu pentru cei afectați de strategii autoritare^[129].

Concluzii

Buna-credință – ca principiu general de drept, familiar în dreptul intern, are diferențe atunci când este evaluată în practica dreptului internațional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică principiul bunei-credințe și conceptele de bună-credință sau rea-credință ale reclamanților sau ale autorităților statului, atunci când evaluează în concret modul de încălcare sau respectare a unuia dintre drepturile garantate de Convenție sau executarea obligațiilor asumate de Părțile Contractante ale Convenției.

Art. 18 din Convenția europeană a drepturilor omului are o importanță vitală, fiind conceput ca o protecție împotriva restricțiilor cu rea-credință ale drepturilor garantate de aceasta, în cazul în care un scop legitim revendicat de stat maschează unul ilegitim, nefast, cu rea-credință care subminează valorile Convenției, cum ar fi suprimarea disidenței sau neutralizarea oponenților politici. În ultimii ani, Curtea a făcut progrese în interpretarea dispoziției, normalizând aplicabilitatea și sarcina probei, astfel încât invocarea sa cu succes de către reclamanți să fie o posibilitate realistă.

Europa și, la rândul său, Consiliul Europei, conține un spectru larg de tipuri de regimuri politice, de la democrații la regimuri hibride și autocrații. În aceste condiții, art. 18 ar putea fi folosit mai mult decât pentru a contracara eforturile guvernelor de a reduce la tăcere opoziția, acolo unde respectul pentru valorile Convenției și statul de drept se prăbușește. Mulți doctrinari se pronunță în sensul că e timpul ca, într-un astfel de context, Curtea să nu mai închidă ochii, ci să ia atitudine, așa cum s-a intenționat să facă în temeiul art. 18. Se poate anticipa că aplicarea art. 18 împotriva regimurilor populiste ar putea întări opoziția față de instituțiile internaționale și regionale percepute ca amestecându-se în politicile liderilor unor astfel de regimuri^[130]. Cu toate acestea, deși există motive rezonabile de prudență, nu ar trebui evitată aplicarea art. 18 doar din cauza riscului de reacții din partea regimurilor populiste.

Prezumția de bună-credință face ca sistemul Convenției să fie funcțional, dar nu poate însemna că Curtea ar putea fi oarbă față de rea-credință acolo unde aceasta apare, pentru că restrângerea drepturilor omului sub pretexte false reprezintă un pericol clar pentru statul de drept, iar art. 18 reprezintă o garanție vitală a valorilor democratice și a statului de drept.

Pentru mulți dintre reclamanți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi singura instituție judiciară care detectează, pronunță și remediază utilizarea abuzivă a legilor și a instituțiilor judiciare împotriva drepturilor fundamentale.

Note de subsol

^[1] CEDO, Khachatryan și Konovalova împotriva Rusiei, nr. 28895/14, Hotărârea din 13 iulie 2021, opinia parțial separată a judecătorului Serghides: „7. Nu pot să contribui la deschiderea cutiei Pandorei, dând impresia că Curtea poate permite solicitanților să nu respecte legile, regulamentele și principiile echitabile și, ulterior, să încerce să le fie tolerat comportamentul și să solicite protecția Curții. Relevante în această privință sunt principiile echitabile ex turpi causa non oritur actio și nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nu poate fi audiat nimeni a cărui cerere se bazează pe propria sa greșeală). Un reclamant care se prezintă în instanță trebuie să vină cu mâinile curate pentru a cere dreptate și nu poate fi ascultat dacă se bazează pe propriile sale fapte ilicite”.

^[2] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 34-35.

^[3] Ibidem, p. 2.

^[4] S. David-Constant, La bonne foi: une mer sans rivages (Buna-credință: o mare fără țărmuri), în La bonne foi, Actes du colloque organisé par la Conférence Libre du Jeune Barreau de Liège, 1990.

^[5] R. Kolb, La bonne foi en droit international public. Contribution à l’étude des principes généraux de droit, Publications de l’Institut universitaire de hautes études internationales, Geneva, PUF, Paris, 2015, https://books.openedition.org/iheid/2253.

^[6] J.P. Müller, Vertrauensschutz im Völkerrecht, BaöRV, vol. 50, Köln/Berlin, 1971, p. 1: „Principiul încrederii și așteptării legitime ca principiu de drept înseamnă că vor avea efecte juridice anumite așteptări pe care un subiect le are într-un partener sau într-o comunitate mai largă, prin comportamentele sale concludente. Relațiile interstatale nu fac excepție de la regula conform căreia fiecare subiect trebuie să se poată aștepta, în anumite condiții, ca un alt subiect să se comporte cu o anumită coerență și previzibilitate, atunci când acțiunile sale afectează sferele de interes ale altora. Nu încrederea în general, ci numai încrederea calificată prin lege ca legitimă este protejată. Concretizarea principiului încrederii cere mereu o evaluare a comportamentului statului din punctul de vedere al impactului său social în spațiul interstatal. Participarea la relațiile internaționale stabilește o datorie de considerație reciprocă la care fiecare stat este supus ca membru al comunității internaționale și pentru a cărui încălcare este răspunzător”.

^[7] J. Van Zuylen, Fautes, bonne foi et abus de droit: convergences et divergences, în Annales de Droit de Louvain, vol. 71, 2011, https://dial.uclouvain.be/pr/boreal/object/boreal:124813: „Funcția interpretativă: Acest lucru impune judecătorului să caute intenția reală a părților: contractul trebuie executat în spiritul lui și nu după cum a fost scris. Alți autori susțin o funcție de interpretare mai creativă care ar da judecătorului un rol interpretativ normativ. În virtutea acestui principiu, magistratul nu s-ar mai limita doar să caute intenția comună a părților, dar ar depinde de el de asemenea, să precizeze sfera obligațiilor contractuale și să caute «ceea ce părțile și-au dorit cu adevărat cu bună-credință (…), având în vedere conținutul convenției, spiritul acesteia și obiectivele urmărite de aceasta»; Funcția de completare (…) Ca standard de comportament, buna-credință are un efect complementar sau suplimentar în executarea contractului. Această funcție permite judecătorului să impună obligații suplimentare părților contractante – pozitive și negative – deși acestea sunt neprevăzute sau chiar nedorite de către părți, nu sunt nici menționate în contract și nici încorporate în acesta din urmă prin consecințele pe care obiceiul și legea le dau obligației după natura sa”. „Solidaritatea care stabilește, în vederea utilității sociale, legături contractuale, interzice fiecărei părți să-și piardă interesul față de cealaltă. Ambii trebuie, reciproc și loial, să ofere reciproc tot sprijinul necesar pentru a duce la încheierea cu succes a contractului. Nu ne retragem în egoismul nostru (…)”. „Relațiile contractuale de credință sunt posibile numai dacă fiecare dintre co-contractanții demonstrează o preocupare constantă pentru interesele celuilalt”. „Prin funcția sa limitatoare sau moderatoare, buna-credință impune datoria de moderare sau echilibru în exercitarea drepturilor contractuale”.

^[8] R. Kolb, op. cit., 2015.

^[9] G. Salvioli, L’effettività in diritto internazionale, în Rivista trimestrale di diritto pubblico, 1953, vol. I, p. 11, citat în R. Kolb, op. cit., 2015.

^[10] S. Reinhold, Good Faith in International Law, în UCL Journal of Law and Jurisprudence, 2013, 40-63, Bonn Research Paper on Public International Law nr. 2/2013, https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2269746.

^[11] Ibidem, p. 9.

^[12] G. Fitzmaurice, The General Principles of International Law Considered from the Standpoint of the Rule of Law, în Recueil des Cours de l’Académie de Droit International, vol. 92, 1957.

^[13] R. Dworking, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1977, https://www.law.nyu.edu/sites/default/files/Ronald%20Dworkin%20-%20Hard%20Cases.pdf.

^[14] După semnarea unui tratat (dar înainte de ratificare), o parte are obligația de a respecta termenii tratatului. Dacă după semnare se ia o măsură care încalcă această obligație, una care se bazează pe bună-credință, reciprocitatea poate permite celeilalte părți la tratat să repudieze tratatul sau să pretindă despăgubiri. Art. 18 din Convenție protejează așteptările legitime ale altor participanți la procesul de încheiere a tratatelor și, prin urmare, se bazează pe buna-credință.

^[15] „2. Principiul bunei-credințe, codificat de art. 18 din Prima Convenție de la Viena, este o normă de drept internațional cutumiar a cărei existență este recunoscută de Curtea Internațională de Justiție și, prin urmare, este obligatorie pentru Comunitate. Acest principiu este corolarul în dreptul internațional public al principiului protecției încrederii legitime, care face parte din ordinea juridică comunitară și pe care se poate baza orice operator economic căruia o instituție și-a exprimat speranțe întemeiate. În situația în care Comunitatea și-a depus instrumentul de aprobare a unui acord internațional și este cunoscută data intrării în vigoare a acordului respectiv, operatorii economici pot invoca pe principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta adoptarea de către instituții, în perioada anterioară intrării sale în vigoare, a oricărei măsuri contrare prevederilor acelui acord care va avea efect direct asupra acestora după intrarea sa în vigoare”.

^[16] Cauza T-115/94, Opel Austria/Consiliul (1997), ECR II43 93. „(…) principiul bunei-credințe este corolarul în dreptul internațional public al principiului protecției încrederii legitime care, potrivit jurisprudenței, face parte din ordinea juridică comunitară (a se vedea Töpfer/Comisia, 112/77, Rec. p. 1019, pct. 19). Orice operator economic căruia o instituție i-a dat speranțe întemeiate poate invoca pe principiul protecției încrederii legitime [a se vedea, printre altele, cauzele conexate T-466/93, T-469/93, T-473/93, T-474/93 și T-477/93, O’Dwyer și alții/Consiliul (1995), Rec. p. II-2071, pct. 48]”.

^[17] F. Tan, The Dawn of Article 18 ECHR: A Safeguard Against European Rule of Law Backsliding?, în Goettingen Journal of International Law, vol. 9, nr. 1/2018, p. 119, https://www.gojil.eu/issues/91/91_article_tan.pdf.

^[18] CEDO, Khachatryan și Konovalova împotriva Rusiei, nr. 28895/14, Hotărârea din 13 iulie 2021, opinia parțial separată a judecătorului Serghides, § 7.

^[19] CEDO, Paradiso și Campanelli împotriva Italiei, nr. 25358/12, Hotărârea din 24 ianuarie 2017, opinia concurentă a judecătorilor De Gaetano, Pinto de Albuqerque, Woktyczek și Dedov: „Legea nu poate oferi protecție faptelor realizate cu încălcarea regulilor legale sau a principiilor morale fundamentale”. CEDO, Beyeler împotriva Italiei, nr. 33202/96, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, § 116: „Prin urmare, Curtea consideră că susținerea Guvernului conform căreia reclamantul nu a acționat în mod deschis și onest are o oarecare importanță, mai ales că nimic nu îl împiedica să informeze autoritățile despre adevărata poziție înainte de 2 decembrie 1983 pentru a se conforma cerințelor statutare”.

^[20] De exemplu, prin lipsa investigațiilor efective privind crimele și disparițiile în cazurile turcești, astfel cum se reține în Merabishvili împotriva Georgiei,§ 268: Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 99, Rapoarte 1996-IV; Lukanov, citată mai sus, § 49; Partidul Comunist Unit al Turciei și alții împotriva Turciei, 30 ianuarie 1998, § 62, Rapoarte 1998-I; Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 129, CEDO 2000-I; Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23531/94, § 118, CEDO 2000-VI; Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, § 206, CEDO 2001-IV; Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții împotriva Turciei (MC), nr. 41340/98 și alte 3, § 137, CEDO 2003-II; și Tahsin Acar împotriva Turciei (MC), nr. 26307/95, § 247, CEDO 2004-III.

^[21] B. Çalı, Merabishvili v. Georgia: Has the Mountain Given Birth to a Mouse?, 3 decembrie 2017, https://verfassungsblog.de/merabishvili-v-georgia-has-the-mountain-given-birth-to-a-mouse/, accesat la 1.09.2023.

^[22] 283. Dar, în măsura în care termenii art. 18 subliniază caracterul exhaustiv al scopurilor pentru care drepturile din Convenție pot fi restricționate [„nu se aplică în niciun alt scop decât (…)”], aceștia par capabili să permită o evaluare mai obiectivă a prezenței sau absenței unui scop ulterior și, prin urmare, a unui abuz de putere („détournement de pouvoir”, după cum se precizează în Travaux Préparatoires din Convenție – a se vedea § 154 de mai sus). Mai mult, o abordare care se concentrează pur și simplu pe dovada realei-credințe nu se potrivește cu cea adoptată de Curte cu privire la clauzele de restricție din Convenție, pe care art. 18 se dorește să le completeze. De exemplu, când examinează dacă o ingerință în drepturile garantate de art. 8-11 este „necesară într-o societate democratică” pentru urmărirea unui scop legitim, Curtea insistă întotdeauna că supravegherea sa nu se limitează la a constata dacă autoritățile statului pârât și-au exercitat puterea de apreciere în mod rezonabil, atent și cu bună-credință [a se vedea, de exemplu, Sunday Times (nr. 1), citată mai sus, § 59; Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 68, Seria A nr. 130 și Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, § 196 (iii), CEDO 2015 (extrase)]. În cazurile prevăzute la art. 5 § 1, buna-credință a autorităților este, de asemenea, doar unul dintre elementele care arată o lipsă de arbitrar (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§ 69-74). Mai mult,deși „rea-credință” și „scop ulterior” sunt noțiuni legate, ele nu sunt neapărat echivalente în fiecare caz”.

^[23] „156. Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, un act este viciat de abuz de putere dacă pare, pe baza unor probe obiective, relevante și consecvente, să fi fost întreprins exclusiv sau în principal pentru un alt scop decât cel pentru care a fost conferită competența în cauză (a se vedea, printre multe alte autorități, Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 13 noiembrie 1990, FEDESA și alții, C-331/88, EU:C:1990:391, pct. 24; Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 aprilie 2013, Spania și Italia/Consiliul, C-274/11 și C-295/11, EU:C:2013:240, pct. 33 și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 4 decembrie 2013, Comisia/Consiliul, C-111/10, EU:C:2013:785, pct. 80)”.

^[24] „157. Art. 30 in fine din Convenția americană a drepturilor omului (1144 UNTS 123) prevede că restricțiile care «pot fi impuse exercitării drepturilor sau libertăților recunoscute [în acea Convenție] nu pot fi aplicate decât (…) în conformitate cu scopul pentru care au fost instituite astfel de restricții».

158. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a susținut că aceasta înseamnă că „scopurile pentru care a fost stabilită restricția [trebuie] să fie legitime, adică să urmărească «motive de interes general» și să nu se îndepărteze de la «scopul pentru care (au) au fost stabilite»”, și că această cerință este un „criteriu teleologic (…) stabilirea controlului prin devierea puterii” (a se vedea Avizul consultativ OC-6/86 al Curții Interamericane a Drepturilor Omului asupra cuvântului „legi” din art. 30 al Convenției americane a drepturilor omului, 9 mai 1986, Seria A nr. 6, § 18 (b)”.

159. Curtea Interamericană a mai susținut că, atunci când verifică scopul real al măsurilor presupuse a echivala cu un abuz de putere, se poate baza pe probe, indicii și prezumții circumstanțiale, iar în practică a făcut acest lucru (a se vedea Hotărârea Curții Interamericane a Drepturilor Omului în cauza Ivcher-Bronstein v. Peru (fond, reparații și cheltuieli), 6 februarie 2001, Seria C nr. 74, §§ 154-64; Hotărârea Curții Interamericane a Drepturilor Omului în cauza Corte Suprema de Justicia (Quintana Coello et al.) v. Ecuador (obiecție preliminară, fond, reparații și cheltuieli), 23 august 2013, Seria C nr. 266, §§ 173-77 și Hotărârea Curții Interamericane a Drepturilor Omului în cauza Tribunal Constitucional (Camba Campos et al.) v. Ecuador (obiecțiuni preliminare, fond, reparații și cheltuieli), 28 august 2013, Seria C nr. 268, §§ 210-19)”.

^[25] „105. (…) Curtea observă existența ordinului ministerial din 29 octombrie 1993, care a precizat în mod explicit că Ministerul a fost autorizat să folosească cabana în scopul adăpostirii personalului strămutat din Abhazia. (…) Curtea împărtășește opinia primului reclamant că, având în vedere criza umanitară care a predominat în Georgia în anii 1993-1994, când aproximativ 300.000 de persoane strămutate din Abhazia trebuiau să fie cazate urgent de către guvernul central, ar fi fost greu de așteptat ca autorităților să urmeze cu meticulozitate formalitățile administrative în toate tranzacțiile cu astfel cu locuințe”.

106. În ceea ce privește menținerea în posesie a cabanei de către primul reclamant, Curtea consideră că aceasta și-a menținut caracterul de bună-credință, chiar și în lipsa unui titlu de proprietate înregistrat, din următoarele motive. De o importanță primordială în această privință, potrivit jurisprudenței relevante a Curții, a fost toleranța vădită a autorităților față de utilizarea exclusivă, neîntreruptă și deschisă de către primul reclamant a cabanei și a spațiilor adiacente pentru mai mult de zece ani. Astfel, în această perioadă, prima reclamantă a instalat și plantat diverse amenajări, pomi fructiferi și legume și a început să crească păsări de curte și animale mici; a putut, de asemenea, să găzduiască opt dintre rudele sale strămutate, fără a solicita o autorizație suplimentară de la stat; statul nu a contestat niciodată mediul socio-economic și familial instituit de primul reclamant [a se vedea Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, §§ 105, 106 și 127, CEDO 2004‑XII; Stretch, citată mai sus, § 34; Doğan și alții împotriva Turciei, nr. 8803-8811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 139, CEDO 2004-VI (extrase); Matos e Silva, Lda. și alții împotriva Portugaliei, 16 septembrie 1996, § 72, Rapoarte 1996‑IV].

107. Curtea acordă o importanță suplimentară faptului că, în urma transferului cabanei de către minister către primul solicitant de cazare temporară, statul, prin adoptarea diferitelor acte juridice, a confirmat drepturile persoanelor deplasate intern în sectorul locativ și a stabilit solid garanții pentru protecția acestora (a se vedea §§ 39, 67 și 69 de mai sus). Cea mai remarcabilă și mai autoritară dintre acestea a fost Legea privind IDPs, care a recunoscut că posesia unei locuințe de către un IDP cu bună-credință constituie un drept de natură pecuniară.Astfel, nu a fost posibilă evacuarea unui IDP împotriva voinței sale dintr-o locuință ocupată fără a oferi în schimb nici o cazare similară, fie o compensație bănească corespunzătoare. Curtea Supremă a Georgiei, în Hotărârea sa din 28 noiembrie 2001 în cazul Khintibidze și alții, a confirmat că locuința temporară a unui IDP, chiar dacă persoana în cauză nu avea un titlu de proprietate înregistrat, reprezenta un bun protejat de regulile de posesie. cuprinse în Codul civil (a se vedea § 69 de mai sus).

108. Având în vedere considerentele de fapt și de drept menționate mai sus și ținând seama în mod corespunzător de circumstanțele prezentei cauze evaluate în ansamblu, Curtea concluzionează că primul reclamant avea dreptul de a folosi cabana drept cazare și că aceasta dreapta avea o dimensiune pecuniară clară. Prin urmare, ar trebui considerată „o posesie” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Minasyan și Semerjyan împotriva Armeniei, nr. 27651/05, § 56, 23 iunie 2009).

^[26] 54. Întrebarea dacă împrejurările prezentei cauze intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, adică dacă este implicat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, trebuie apreciată având în vedere faptul că între 10 iunie 1998 și 27 martie 2001, reclamanta a primit plăți în baza unei decizii administrative prin care i-a acordat indemnizația de șomaj (a se vedea § 10 de mai sus). Cu alte cuvinte, autoritatea administrativă competentă a efectuat plăți regulate de bani (numerar), de care reclamanta a obținut beneficiul efectiv în baza deciziei administrative subiacente în favoarea ei. Ulterior însă, instanțele interne au constatat că plățile au avut loc fără un temei legal și au obligat reclamantul să restituie sumele respective cu titlu de îmbogățire fără justă cauză (a se vedea § 27 de mai sus). Prin urmare, Curtea constată că problema dacă art. l din Protocolul nr. 1 este aplicabil ratione materiae trebuie analizată luând în considerare dacă, în aceste circumstanțe specifice, se poate spune că reclamantul a avut o încredere legitimă, în sensul autonom al Convenției, de a putea reține fondurile deja primite ca ajutor de șomaj fără ca dreptul ei la acele plăți anterioare să fie pus în discuție retroactiv.

56. În această privință, Curtea consideră că o persoană ar trebui, în principiu, să aibă dreptul de a se baza pe validitatea unei decizii administrative definitive (sau altfel executorii) în favoarea sa și pe măsurile de punere în aplicare deja luate în temeiul acesteia, cu condiția că nici beneficiarul, nici nimeni în numele său nu a contribuit ca o astfel de decizie să fie luată sau implementată greșit. (…)

57. Curtea a considerat că, de regulă, o așteptare legitimă de a putea continua să se bucure în mod pașnic de o posesie trebuie să aibă „un temei suficient în dreptul național” (a se vedea § 52; a se vedea, de asemenea, Depalle, citată mai sus, § 63). Cu toate acestea, a mai susținut că faptul că legile interne ale unui stat nu recunosc un anumit interes ca „drept” nu este întotdeauna decisiv, în special în circumstanțe în care trecerea timpului justifică concluzia că interesul individului în „status quo” a devenit învestit într-o manieră suficient de stabilită pentru a fi recunoscut ca capabil să implice aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Depalle, citată mai sus, § 68).

58. În speță, Curtea consideră că, deși instanțele interne au constatat că, din punct de vedere al dreptului intern, reclamantul nu avea nicio protecție împotriva revendicării de către autorități a fondurilor deja primite, care conform acestora constituiau o îmbogățire fără justă cauză (a se vedea § 27 de mai sus), mai multe împrejurări vorbesc în favoarea recunoașterii situației juridice a reclamantului ca fiind protejată de o „încredere legitimă” în sensul aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1.

59. În primul rând, nu există nicio indicație sau măcar afirmație că reclamantul ar fi contribuit în vreun fel la situația atacată, și anume că plata prestațiilor a fost continuată dincolo de termenul legal aplicabil. Guvernul a acceptat că plata indemnizațiilor de șomaj dincolo de termenul prevăzut era responsabilitatea exclusivă a autorităților (a se vedea § 70 de mai jos).

60. În al doilea rând, buna-credință a reclamantei în primirea indemnizațiilor de șomaj contestate nu este contestată.

62. În al patrulea rând, a existat un interval de timp îndelungat, în valoare de peste trei ani, după expirarea termenului legal, în care autoritățile nu au reacționat în timp ce continuau să efectueze plățile lunare.

63. Curtea constată că aceste împrejurări au fost de natură să inducă reclamantei să creadă că aceasta avea dreptul să primească acele plăți [comparați Chroust împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 4295/03, 20 noiembrie 2006].

64. În plus, Curtea consideră că, ținând seama în special de natura prestațiilor ca suport curent pentru nevoile de subzistență de bază, întrebarea dacă situația era de natură să dea naștere unei încrederi legitime cu privire la existența în mod corespunzător a dreptului trebuie să fie evaluată în funcție de situația existentă la momentul în care reclamantul încasa plățile și consuma încasările. (…)

65. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în circumstanțele prezentei cauze, reclamanta avea o așteptare legitimă de a se putea baza pe plățile primite ca drepturi de drept și că art. 1 din Protocolul nr. 1 îi este aplicabil ratione materiae.

^[27] „44. Având în vedere susținerile părților, Curtea admite că reclamanta a solicitat pensia de pensionare anticipată cu bună-credință și cu respectarea legislației aplicabile. Deoarece copilul ei nu avea încă șaisprezece ani, ea nu a fost obligată să-și examineze fiul de către un consiliu de medici desemnat de autoritatea de asigurări sociale. În schimb, a trebuit să atașeze cererii sale de pensie un certificat de sănătate privind copilul ei, semnat de un medic specialist. Prin transmiterea dosarului său de pensie la Consiliul de securitate socială din Rzeszów, reclamanta și-a supus cazul evaluării autorităților statului (a se vedea §§ 7 și 9 de mai sus). După cum s-a descris mai sus, acordarea prestației în cauză depindea de o serie de condiții legale, a căror evaluare revine în totalitate autorității de securitate socială. În consecință, reclamanta nu a putut fi sigură de rezultatul cererii sale. Pe de altă parte, de îndată ce autoritățile au confirmat că reclamanta se califica pentru beneficiu, aceasta a fost îndreptățită să considere corectă acea decizie și să acționeze în temeiul acesteia. Ea a demisionat de la locul de muncă, care era necesar pentru a declanșa plata pensiei (a se vedea §§ 10-11 de mai sus) și și-a organizat viața familiei în consecință. Ea nu ar fi putut să-și dea seama că dreptul de pensie i-a fost acordat din greșeală și a fost îndreptățită să creadă că, dacă nu ar exista o schimbare a stării de sănătate a copilului ei, decizia nu își va pierde valabilitatea”.

^[28] 109. (…) directorul general al Asociațiilor Societăților de Construcții nu a fost surprins de anunțul Trezoreriei, conform căreia o legislație retroactivă va fi introdusă sub forma secțiunii 53 din Legea din 1991 (a se vedea § 35 de mai sus). De asemenea, trebuie remarcat că Leeds și National & Provincial au inițiat procedurile lor de restituire după ce autoritățile au decis în mod oficial să solicite aprobarea Parlamentului pentru validarea retroactivă a regulamentelor din 1986 și în zilele imediat înainte de anunțul oficial al respectivei decizii (a se vedea §§ 30-33 de mai sus). În aceste condiții, trebuie să se considere că aceste proceduri au reprezentat o încercare de a beneficia de vulnerabilitatea situației autorităților ca urmare a rezultatului litigiului.

^[29] 69. (…) în speță, tocmai aceasta a făcut legiuitorul cu privire la toate OGC-urile situate pe teritoriul național și nu numai în ceea ce privește reclamanții: a legiferat pentru a umple un vid recunoscut de Conseil d’Etat în hotărârea sa din 15 mai 1992 și utilizată de reclamanți, în special, atunci când au sesizat instanțele administrative. Curtea insistă asupra faptului că reclamanții au încercat să beneficieze de un efect extraordinar din cauza lipsei puterii de reglementare și nu se puteau aștepta în mod valabil ca statul să rămână inactiv în fața unei noi cereri de rambursare integrală.

^[30] 301. Următorii factori pot fi luați în considerare pentru a aprecia dacă confiscarea a fost proporțională: posibilitatea unor măsuri alternative mai puțin restrictive precum demolarea structurilor care erau incompatibile cu reglementările relevante sau anularea planului de dezvoltare; caracterul nelimitat al sancțiunii, întrucât a afectat atât terenuri dezvoltate, cât și neamenajate, și chiar suprafețe aparținând terților; și gradul de vinovăție sau neglijență din partea reclamanților sau, cel puțin, raportul dintre conduita acestora și infracțiunea în cauză.

^[31] 140. Principiul bunei guvernări nu ar trebui, ca regulă generală, să împiedice autoritățile să corecteze greșelile ocazionale, chiar și cele rezultate din propria neglijență. Cu toate acestea, necesitatea de a corecta un vechi „greș” nu ar trebui să interfereze în mod disproporționat cu un nou drept care a fost dobândit de o persoană care se bazează pe legitimitatea acțiunii autorității publice cu bună-credință. Cu alte cuvinte, autorităților statului care nu reușesc să instituie sau să adere la propriile lor proceduri nu ar trebui să li se permită să profite de pe urma faptelor lor greșite sau să scape de obligațiile lor. Riscul oricărei greșeli comise de autoritatea statului trebuie să fie suportat de către statul însuși, iar erorile nu trebuie remediate pe cheltuiala persoanelor în cauză. În contextul revocării dreptului de proprietate asupra unui imobil transferat în mod eronat, principiul bunei guvernări poate nu numai să impună autorităților obligația de a acționa cu promptitudine în corectarea greșelii lor, ci poate necesita și plata unei despăgubiri adecvate sau a unui alt tip de reparație adecvată a acesteia. fost deținător de bună-credință (a se vedea Lelas împotriva Croației, nr. 55555/08, § 74, 20 mai 2010; Maksymenko și Gerasymenko împotriva Ucrainei, nr. 49317/07, § 64, 16 mai 2013; și Bogdel împotriva Lituaniei, nr. 41248/06, § 66, 26 noiembrie 2013).

^[32] 58. În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că societatea reclamantă a achiziționat clădirea cu titlu de contrapartidă pentru acțiunile sale cu bună-credință, fără să știe că Fondul Proprietății de Stat nu avea puterea de a o transfera și că nu a fost sugerat că ar fi trebuit să știe. Chiar dacă Ukranaftoprodukt a continuat să folosească clădirea, aceasta a făcut parte din activele companiei solicitante în același mod ca orice alt activ, iar compania avea, cel puțin, o așteptare legitimă că va putea utiliza clădirea ca parte a operațiunilor sale comerciale.

59. Efectul deciziei de anulare a transferului clădirii de la Ukranaftoprodukt către societatea reclamantă a fost, așadar, de a priva aceasta din urmă de o parte din capitalul său inițial și, prin urmare, o parte din activele sale. Nu a existat nicio sugestie potrivit căreia societatea solicitantă avea dreptul să solicite orice formă de despăgubire pentru a compensa această pierdere.

60. Curtea (…) constată că societatea reclamantă a trebuit astfel să suporte o sarcină individuală și excesivă care a răsturnat echilibrul just care ar trebui menținut între cerințele interesul public pe de o parte și protecția dreptului la bucurarea pașnică a bunurilor pe de altă parte”.

^[33] 44. Având în vedere susținerile părților, Curtea admite că reclamanta a solicitat pensia de pensionare anticipată cu bună-credință și cu respectarea legislației aplicabile. Deoarece copilul ei nu avea încă șaisprezece ani, ea nu a fost obligată să-și examineze fiul de către un consiliu de medici desemnat de autoritatea de asigurări sociale. În schimb, a trebuit să atașeze cererii sale de pensie un certificat de sănătate privind copilul ei, semnat de un medic specialist. Prin transmiterea dosarului său de pensie la Consiliul de securitate socială din Rzeszów, reclamanta și-a supus cazul evaluării autorităților statului (a se vedea §§ 7 și 9 de mai sus). După cum s-a descris mai sus, acordarea prestației în cauză depindea de o serie de condiții legale, a căror evaluare revine în totalitate autorității de securitate socială. În consecință, reclamanta nu a putut fi sigură de rezultatul cererii sale. Pe de altă parte, de îndată ce autoritățile au confirmat că reclamanta se califica pentru beneficiu, aceasta a fost îndreptățită să considere corectă acea decizie și să acționeze în temeiul acesteia. Ea a demisionat de la locul de muncă, care era necesar pentru a declanșa plata pensiei (a se vedea §§ 10-11 de mai sus) și și-a organizat viața familiei în consecință. Ea nu ar fi putut să-și dea seama că dreptul de pensie i-a fost acordat din greșeală și a fost îndreptățită să creadă că, dacă nu ar exista o schimbare a stării de sănătate a copilului ei, decizia nu își va pierde valabilitatea.

^[34] 30. La fel ca Guvernul și Comisia, Curtea observă că confiscarea – prevăzută și în secțiunea 2 din Legea din 1965 – a urmărit un scop de interes general, și anume a urmărit să se asigure că folosirea bunului în întrebarea nu a procurat reclamantului, sau organizației criminale bănuite că-i aparține, avantaje în detrimentul comunității. Curtea este pe deplin conștientă de dificultățile întâmpinate de statul italian în lupta împotriva mafiei. Ca urmare a activităților sale ilegale, în special a traficului de droguri, și a legăturilor sale internaționale, această „organizație” are o cifră de afaceri enormă, care este ulterior investită, printre altele, în sectorul imobiliar. Confiscarea, care este menită să blocheze aceste mișcări de capital suspect, este o armă eficientă și necesară în lupta împotriva acestui cancer. Prin urmare, pare proporțională cu scopul urmărit, cu atât mai mult cu cât nu implică, de fapt, nicio restricție suplimentară în ceea ce privește sechestrul. În fine, scopul preventiv al confiscării justifică aplicarea imediată a acesteia, fără a aduce atingere oricărei căi de atac. În concluzie, statul pârât nu a depășit marja de apreciere care ia fost lăsată în temeiul art. 1 al doilea paragraf.

^[35] 88. În plus, Curtea observă că executarea ordonanței de confiscare a avut un scop legitim, și anume consolidarea cooperării internaționale pentru a se asigura că banii proveniți din traficul de droguri au fost efectiv confiscați. Curtea este pe deplin conștientă de dificultățile întâmpinate de state în lupta împotriva traficului de droguri. Ea a susținut deja că măsurile, care sunt menite să blocheze mișcările de capital suspect, sunt o armă eficientă și necesară în această luptă (a se vedea Raimondo împotriva Italiei, 22 februarie 1994, § 30, Seria A nr. 281‑A). Astfel, executarea ordonanței de confiscare a servit interesului general al combaterii traficului de droguri. Cu toate acestea, trebuie să se găsească un echilibru just între aceste cerințe ale interesului general și interesul reclamantului de a proteja dreptul său la respectarea bunurilor sale. Pentru a face această evaluare, trebuie avută în vedere marja largă de apreciere de care se bucură statul pârât în astfel de chestiuni (a se vedea AGOSI, citată mai sus, § 52, și Butler, citată mai sus).

^[36] 65. De asemenea, Curtea reamintește că confiscarea a vizat bunuri care fuseseră apreciate de instanțe ca fiind dobândite în mod ilegal de către organizația criminală condusă de M.S. Măsura a fost luată în scopul prevenirii dobândirii ilicite de bunuri prin activități infracționale. În asemenea împrejurări, Curtea constată că confiscarea a urmărit un scop legitim de interes general, și anume a urmărit să se asigure că utilizarea bunului în cauză nu a adus reclamantului un avantaj pecuniar în detrimentul comunității (a se vedea Raimondo, citată mai sus, § 30).

^[37] 58. (…) Conform Curții, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nicio cauză generală de utilitate publică, chiar dacă este de ordin politic, social sau financiar, și nici de interesele societății în ansamblu. Nu numai că o atare atitudine a dat naștere unei discriminări între diferiții chiriași care doreau să achiziționeze apartamentele respective, dar, în plus, era de natură să compromită caracterul efectiv al puterii judecătorești sesizate de reclamanți, în vederea protejării dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în cauză.

59. În consecință, având în vedere atingerea adusă prin această privare principiilor fundamentale de nediscriminare și de preeminență a dreptului care rezultă din Convenție, lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

^[38] Buna-credință, definiție și sarcina probei.

49. Buna-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. (1) C. civ., „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. Astfel, în Hotărârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremă de Justiție a considerat că buna-credință constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului și că aceste două condiții sunt îndeplinite în speță.

50. Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu, I. Urs, Dicționar juridic, Ed. Albatros, București, 1985).

51. O parte a instanțelor naționale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligențe rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului. Pentru alte instanțe, buna-credință ar trebui să fie prezumată și obligația de a face dovada relei-credințe îi revine celeilalte părți. Jurisprudența constantă nu indică, așadar, nici cui îi aparține obligația de a proba buna-credință, nici care sunt circumstanțele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.

52. Prin Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naționalizat, considerând că reaua-credință a cumpărătorului „nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind (…) că acesta știa sau că ar fi putut ști că imobilul risca să fie revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obținerii bunului său și că pasivitatea sa îi este imputabilă”. Aceeași instanță a declarat – în Decizia nr. 4.218/2002 – că era de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriașul să nu îndeplinească diligențele rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului.

În plus, ea a precizat – în Decizia nr. 4.623/2002 că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puțin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credință putea fi pusă la îndoială. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremă de Justiție a considerat că lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.

53. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremă de Justiție a indicat că lipsa diligenței din partea unui chiriaș în vederea cunoașterii situației imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecințe în plan juridic.

În alte hotărâri, instanța supremă a aplicat principiul enunțat la art. 1899 alin. (2) C. civ., conform căruia buna-credință este prezumată, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenție demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naționalizat (de exemplu, cererile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 și nr. 4.229/2003).

^[39] 94. Curtea observă că, pentru a defini situația în care se află reclamantul, în dreptul român par esențiale mai multe noțiuni, și anume „titlul” statului, „vânzarea lucrului altuia”, „buna-credință” a cumpărătorului, „acțiunea în revendicare” și „aparența în drept”. În afara noțiunii de „titlu” al statului, definită în mod diferit în diversele acte normative succesive, și a celei de „bună-credință”, definită de Codul civil, însă interpretată și aplicată diferit în practică, celelalte trei noțiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrină și sunt aplicate printr-o jurisprudență ce nu este întotdeauna constantă (§§ 38, 39, 49-53, 57 și 58 de mai sus).

95. În ceea ce privește „titlul” statului, Curtea observă că practica instanțelor naționale nu este constantă atunci când trebuie să decidă, de exemplu, dacă Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituțiile în vigoare la momentul aplicării lui și putea să constituie așadar un „titlu” al statului (§§ 33-37 de mai sus). Această lipsă de coerență se referă nu numai la posibilitatea instanțelor de a analiza titlul statului și interpretările diferite și chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în această chestiune de drept, ci și la modalitatea în care Guvernul a definit această noțiune: dacă inițial „titlul” a fost înțeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificările succesive ale legislației. Or, Curtea observă că această evoluție normativă a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foștilor proprietari, așa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulării sale (§§ 23-32 de mai sus).

^[40] 96. Este de netăgăduit faptul că numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cum sunt și cele introduse de reclamant în speța de față, își au originea în această incertitudine și că instanțele au fost chemate să soluționeze astfel de litigii, deși nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil și de coerent. În această privință, trebuie constatat, pe de o parte, că erau posibile multiple interpretări juridice ale noțiunii de „titlu” al statului și, pe de altă parte, că noțiunile de „bună‑credință” a cumpărătorului, de „aparență în drept”, precum și legăturile acestora cu acțiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiași chestiuni de drept prezentate în fața diferitelor instanțe naționale (§ 51 de mai sus).

^[41] 108. Curtea nu are obligația să definească noțiunea de „bună-credință” în dreptul român și nici să analizeze buna-credință a cumpărătorilor în speță. Curtea reamintește că singura sa obligație, conform art. 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenție pentru părțile contractante. În special, Curtea nu are obligația de a se substitui instanțelor interne. Interpretarea legislației interne incumbă în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor [vezi în special Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I].

109. Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanțele trebuie să le rezolve, însă consideră că această complexitate s-a datorat, cel puțin în parte, lipsei unei definiții clare și coerente a bunei-credințe și a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii și a obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugă definiția fluctuantă a noțiunii de „titlu” al statului, foarte importantă pentru a stabili dacă cumpărătorii aveau cum să își dea seama că statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzării, precum și lipsa de precizie în ceea ce privește cunoașterea celui care trebuia să îndeplinească diligențele rezonabile pentru a clarifica situația juridică a unui imobil pus în vânzare de către stat. Pentru Curte astfel de chestiuni nerezolvate de instanțele sesizate cu acțiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, introdusă de reclamant, reflectă incertitudinea generală ce plana asupra definiției și a aprecierii bunei-credințe în dreptul intern.

^[42] 96. În această privință, Curtea reiterează că autoritățile naționale trebuie să dispună de o marjă de apreciere considerabilă în selectarea măsurilor de reglementare a raporturilor de proprietate în interiorul țării (a se vedea, mutatis mutandis, Maria Atanasiu și alții, citată mai sus, § 172). Cu toate acestea, consideră necesar să se asigure că atenuarea „vechilor răni” suferite ca urmare a încălcării dreptului de proprietate de către regimul comunist nu creează noi greșeli disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită luarea în considerare a împrejurărilor particulare ale fiecărui caz, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu poată suporta sarcina răspunderii care este de drept a statului care a confiscat acele posesiuni (a se vedea Raicu împotriva României, nr. 28104/03, § 37, 19 octombrie 2006).

^[43] 20. Reclamanții au cerut, de asemenea, Curții Constituționale să suspende executarea hotărârii Tribunalului Regional și să declare nulă și neavenită o parte din art. 8 alin. (1) din Legea funciară. Aceștia au susținut că în măsura în care prevederea în cauză permitea restituirea în cazul „cumpărării de bunuri imobile la un preț mai mic decât prețul cerut de reglementările privind prețurile în vigoare la acel moment”, amenințându-se astfel titlul dobândit în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul cumpărării, acesta le-a dat foștilor proprietari posibilitatea de a contesta evaluarea proprietăților efectuate la momentul transferului acestora. Ei au afirmat că art. 8 alin. (1) din Legea funciară le-a cauzat astfel un prejudiciu identic cu cel cauzat între 1948 și 1989, pe care legea trebuia să le atenueze. Ei au susținut că este inadmisibil ca persoanele fizice care au dobândit proprietăți cu bună‑credință și în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul faptelor să poarte răspunderea pentru deciziile ilegale sau procedurile incorecte adoptate de stat.

58. Curtea admite că obiectivul general al legilor de restituire, și anume atenuarea consecințelor unor încălcări ale drepturilor de proprietate cauzate de regimul comunist, este un scop legitim și un mijloc de salvgardare a legalității tranzacțiilor juridice și de protejare a activității sociale și dezvoltarea economică a țării. Cu toate acestea, consideră că este necesar să se asigure că atenuarea acestor vechi vătămări nu creează noi greșeli disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită luarea în considerare a împrejurărilor particulare ale fiecărui caz, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu poată suporta sarcina răspunderii care este de drept a statului care odată a confiscat acele posesiuni.

59. În speță, Curtea admite argumentul reclamanților conform căruia aceștia și-au dobândit bunurile cu bună-credință, fără a ști că au fost confiscate anterior și fără a putea influența condițiile tranzacției sau prețul de cumpărare (…).

^[44] 232. Curtea a spus deja că atunci când interpretează Convenția, trebuie să țină cont de caracterul unic al acestui tratat de garantare colectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (…). Acest caracter colectiv poate implica, în circumstanțe specifice, o obligație pentru statele contractante de a acționa în comun și de acoopera pentru a proteja drepturile și libertățile pe care s-au angajat să le recunoască oricărei persoane aflate în jurisdicția lor (…). În cazurile în care, pentru a fi eficientă, ancheta privind o ucidere ilegală survenită în jurisdicția unui stat contractant necesită participarea mai multor state contractante, Curtea consideră că caracterul singular al convenției, ca tratat de garanție colectivă, implică, în principiu, o obligație din partea statelor în cauză de a coopera efectiv între ele pentru a clarifica împrejurările crimei și a aduce făptuitorii în fața justiției.

233. Prin urmare, Curtea consideră că art. 2 poate impune celor două state o obligație bilaterală de a coopera între ele, implicând în același timp o obligație de a solicita asistență și o obligație de a acorda asistență. Natura și amploarea acestor obligații vor depinde în mod inevitabil de circumstanțele fiecărui caz, de exemplu dacă probele principale se află pe teritoriul statului contractant în cauză sau dacă suspecții s-au refugiat acolo.

234. O astfel de obligație este compatibilă cu protecția efectivă a dreptului la viață garantat de art. 2. De fapt, a concluziona altfel ar contraveni obligației impuse de art. 2 statului de protecție a dreptului la viață, combinată cu datoria generală care revine statului în temeiul art. 1 de a „recunoaște fiecărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție (…)”, cu rezultatul obstrucționării investigațiilor privind crimele ilegale, autorii care ar rămâne atunci neapărat nepedepsită. Un astfel de rezultat ar putea compromite scopul însuși al protecției prevăzute de art. 2 și ar putea face iluzorii garanțiile aferente dreptului la viață. Totuși, obiectul și scopul Convenției, instrument de protecție a ființelor umane, solicită înțelegerea și aplicarea prevederilor acesteia într-un mod care să facă cerințele sale concrete și efective (…).

236. (…) În acest context, va exista o încălcare a obligației procedurale de a coopera din partea statului obligat să solicite cooperarea doar dacă nu a activat mecanismele de cooperare măsuri corespunzătoare prevăzute de tratatele internaționale relevante, sau, din partea statului solicitat, dacă acesta nu a răspuns corespunzător sau nu a fost în măsură să invoce un motiv legitim pentru a refuza cooperarea solicitată în temeiul acestor tratate internaționale.

^[45] 79. După ce Curtea a constatat anterior că reclamanții se află sub jurisdicția Belgiei, trebuie să stabilească acum întinderea și sfera obligației procedurale de cooperare care revine Belgiei în împrejurările cauzei (a se vedea §§ 42-43 de mai sus). Apoi va trebui să investigheze în ce măsură Belgia a respectat această obligație.

80. Curtea observă că plângerea reclamanților în temeiul art. 2 din Convenție își are originea în refuzul instanțelor belgiene de a executa MEA emise de autoritățile spaniole cu privire la N.J.E. Aceștia se plâng că exercitarea dreptului lor de a avea o investigație oficială efectivă efectuată de către Spania este împiedicată de refuzul autorităților belgiene de a executa MEA. După cum s-a subliniat deja, întrebarea la care Curtea trebuie să răspundă nu este dacă Belgia este responsabilă pentru acte sau omisiuni de procedură în cadrul unei investigații a cauzei, care intră exclusiv în competența autorităților spaniole.

81. Acestea fiind spuse, Curtea reamintește că în hotărârea Güzelyurtlu și alții (citată mai sus, §§ 232-235), s-a exprimat asupra acestui aspect în acești termeni (…)

82. În speță, mecanismul prin care Spania a solicitat cooperarea Belgiei este sistemul instituit în cadrul UE prin decizia-cadru privind MEA (a se vedea §§ 23-24 de mai sus). Prin urmare, prin aplicarea principiilor amintite mai sus, Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă, în acest context, autoritățile belgiene au oferit un răspuns adecvat la cererea de cooperare. În continuare, trebuie să verifice dacă refuzul de a coopera a fost întemeiat pe motive legitime.

^[46] 235. Curtea reține însă că obligația de cooperare care revine statelor în temeiul aspectului procedural al art. 2 nu poate fi decât o obligație de mijloace și nu de rezultat, în conformitate cu ceea ce a stabilit ea cu privire la obligația de a investiga (…). Aceasta înseamnă că statele în cauză trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru a coopera între ele și a epuiza cu bună-credință posibilitățile pe care le oferă instrumentele internaționale aplicabile privind asistența judiciară reciprocă și cooperarea în materie penală. În acest sens, Curtea știe că cooperarea între statele contractante nu poate avea loc într-un vid juridic; în dreptul penal internațional s-au dezvoltat și modalități formalizate specifice de cooperare între state. Această abordare este în concordanță cu cea desfășurată în cauzele transnaționale anterioare tratate sub aspectul procedural al art. 2, 3 și 4, în care Curtea s-a referit în general la instrumentele care obligă statele în cauză în domeniul extrădării sau al ajutorului reciproc (…).

^[47] „1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”.

^[48] 79. (…) Ordinul i-a fost anulat doar pentru că G.U.P. din Agrigento a considerat că necomunicarea în mod oficial acuzatului constituie o neregulă de procedură de natură să anuleze, potrivit dreptului italian, titlul de detenție. Curtea consideră că această neregulă nu echivalează cu o neregulă gravă și vădită conform jurisprudenței sale (a se vedea, mutatis mutandis, Liu și Liu împotriva Rusiei, nr. 42086/05, § 81, 6 decembrie 2007).

80. Curtea nu consideră că G.I.P. din Agrigento a acționat cu rea-credință sau nu a aplicat corect legislația relevantă (Benham, citată mai sus, § 47). În mod evident, o neînțelegere a determinat autoritățile naționale să creadă că acuzațiile au fost de fapt notificate reclamantului. Acest eșec procedural nu înseamnă totuși că detenția a fost ilegală sau că titlul care dispunea privarea de libertate era prima facie invalid [a se vedea, mutatis mutandis, Gaidjurgis împotriva Lituaniei (dec.), nr. 49098/99, 16 ianuarie 2001; Khudoyorov, citată mai sus, § 132; Liu și Liu, citată mai sus, § 82].

81. În aceste împrejurări, Curtea nu poate concluziona că detenția reclamantului din 8 aprilie 1999 până în 10 aprilie 2000 nu a fost conformă cu procedurile legale sau că a fost arbitrară sau contrară în alt mod art. 5 § 1 din Convenție.

^[49] 73. (…) Curtea consideră că, principiul că detenția nu ar trebui să fie arbitrară trebuie să se aplice detenției în temeiul primei componente a art. 5 § 1 lit. f) în același mod în care se aplică detenției în temeiul celui de-al doilea temei. Întrucât statele se bucură de dreptul de a controla în mod egal intrarea și reședința unui străin în țara lor (a se vedea cazurile citate la § 63 de mai sus), ar fi artificial să se aplice cazurilor de detenție la punctul de intrare un test de proporționalitate diferit decât cel care se aplică deportării, extrădării sau expulzării unei persoane aflate deja în țară.

74. Prin urmare, pentru a evita să fie catalogată drept arbitrară, o astfel de detenție trebuie să fie efectuată cu bună-credință; trebuie să fie strâns legată de scopul de împiedicare a intrării neautorizate a persoanei în țară; locul si condițiile de detenție ar trebui să fie adecvate, ținând cont de faptul că „măsura nu este aplicabilă celor care au săvârșit infracțiuni, ci străinilor care, de multe ori, au fugit din țara lor temându-se pentru viața lor” (vezi Amuur, § 43); iar durata detenției nu ar trebui să depășească ce e rezonabil necesar pentru scopul urmărit.

^[50] 145. Cu toate acestea, „caracterul rezonabil” al suspiciunii pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie o parte esențială a garanției împotriva detenției arbitrare prevăzute la art. 5 § 1 lit. c) din Convenție. Din acest motiv, faptul că o suspiciune este susținută cu bună-credință este insuficient în sine. Există de fapt două aspecte ale cerinței „bănuială rezonabilă”, care sunt distincte, dar care se suprapun: un aspect factual și un aspect privind calificarea ca fiind un comportament infracțional.

^[51] 73. În acest context, în care primarul trebuie să pronunțe o decizie de demolare a unei construcții aparținând unui terț care nu a fost parte la procedura în litigiu și care, mai ales, în temeiul dreptului intern, este îndreptățit să solicite regularizarea situației, Curtea consideră că autoritățile interne trebuie să asigure un just echilibru între interesele diferitelor părți interesate.

75. Prin urmare, în circumstanțele concrete ale speței, dată fiind complexitatea procedurilor de urmat, situația încă neclarificată a legalității imobilului în cauză și faptul că statul a întreprins demersuri pentru a stabili modalitățile de demolare și impactul asupra clădirilor învecinate, întârzierile în execuție sunt justificate și nu aduc atingere dreptului de acces la o instanță al reclamantei. Curtea consideră că este important să i se oferestatului posibilitateade a continua eforturile pentru a pune capăt situației generate de construirea imobilului, ținând seama de necesitatea de a asigura un just echilibru între interesele aflate în joc.

^[52] 76. Curtea subliniază că, în speță, este vorba despre absența dovedită a legăturilor genetice dintre copil și reclamanți. Apoi, legea rusă nu precizează dacă este necesară existența unei legături biologice între viitorii părinți și copilul care urmează să se nască. În plus, reclamanții nu au susținut în fața instanțelor naționale că dreptul rus nu impune existența unei legături genetice cu cel puțin unul din viitorii părinți, pentru a putea fi vorba despre reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. (…) În fapt, Curtea se confruntă cu un dosar în care o societate rusă – pentru care lucrează avocatul care îi reprezintă pe reclamanți la Strasbourg – a încasat o sumă de bani de la reclamanți; aceasta a cumpărat gameți de la donatori necunoscuți, a găsit o mamă purtătoare și i-a implantat embrionii; le-a dat copilul reclamanților și i-a ajutat să obțină certificatul de naștere. Pentru a explica mai bine acest proces, avocatul în cauză a precizat că era pe deplin posibil să fie eludată cerința privind existența unei legături genetice cu unul din viitorii părinți, prin cumpărarea unor embrioni, care devin astfel embrionii „săi”. Independent de orice considerent etic în ceea ce privește acțiunile societății Rosjurconsulting, aceste acțiuni au avut consecințe foarte grave pentru reclamanți, mai ales dacă se ia în considerare faptul că reclamantul era sigur că este tatăl biologic al copilului și că, până în prezent, nu s-a demonstrat că nu era de bună-credință.

79. În această privință, Curtea subliniază că Tribunalul pentru minori Campobasso a apreciat că respectivul copil nu avea un mediu familial adecvat, în conformitate cu legea privind adopția internațională. Pentru a ajunge la această concluzie, instanțele naționale au luat în considerare faptul că acest copil s-a născut din părinți biologici necunoscuți și că mama purtătoare a renunțat la el. De asemenea, acestea au acordat o importanță semnificativă situației de ilegalitate în care se aflau reclamanții: aceștia din urmă au adus copilul în Italia lăsând impresia că era vorba despre fiul lor și, astfel, au încălcat dreptul italian, în special legea privind adopția internațională și legea privind reproducerea asistată. În plus, din faptul că reclamanții au apelat la societatea Rosjurconsulting, instanțele au dedus dorința acestora de a scurtcircuita legea privind adopția, în ciuda acordului obținut, și au apreciat că această situație rezulta dintr-o dorință narcisistă a cuplului sau că acest copil era destinat să rezolve problemele cuplului.

^[53] Cererea nr. 61496/08: 121. (…) Cu toate acestea, consideră că este esențială proporționalitatea și garanțiile procedurale împotriva arbitrariului. În acest context, autoritățile naționale ar trebui să considere ca fiind relevanți următorii factori:

(i) dacă angajatul a fost notificat cu privire la posibilitatea ca angajatorul să ia măsuri pentru monitorizarea corespondenței și a altor comunicări și a punerii în aplicare a acestor măsuri. În timp ce în practică angajații pot fi notificați în diferite moduri, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, Curtea consideră că, pentru ca măsurile să fie considerate compatibile cu cerințele art. 8 din Convenție, notificarea trebuie în mod normal să fie clară cu privire la natura a monitorizării și trebuie furnizată în avans;

(ii) amploarea monitorizării de către angajator și gradul de intruziune în viața privată a angajatului. În acest sens, trebuie făcută o distincție între monitorizarea fluxului de comunicații și a conținutului acestora. De asemenea, ar trebui să se țină seama de faptul că toate comunicările sau numai o parte din ele au fost monitorizate, precum și întrebarea dacă monitorizarea a fost limitată în timp și numărul de persoane care au avut acces la rezultate (a se vedea Köpke, citată mai sus). Același lucru se aplică limitelor spațiale ale monitorizării;

(iii) dacă angajatorul a furnizat motive legitime pentru a justifica monitorizarea comunicărilor și accesarea conținutului propriu (a se vedea §§ 38, 43 și 45 de mai sus pentru o imagine de ansamblu a legislației internaționale și europene în acest domeniu). Deoarece monitorizarea conținutului comunicațiilor este prin natura sa o metodă distinct mai invazivă, aceasta necesită o justificare mai mare;

(iv) dacă ar fi fost posibil să se stabilească un sistem de monitorizare bazat pe metode și măsuri mai puțin invazive decât accesul direct la conținutul comunicărilor angajatului. În această privință, ar trebui să existe o evaluare, având în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, dacă obiectivul urmărit de angajator ar fi putut fi obținut fără a avea acces direct la conținutul integral al comunicărilor angajatului;

(v) consecințele monitorizării pentru angajatul supus acesteia [a se vedea, mutatis mutandis, criteriul similar aplicat în evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare protejate prin art. 10 din Convenție în Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, § 95, 7 februarie 2012, cu trimiteri suplimentare]; și utilizarea de către angajator a rezultatelor operațiunii de monitorizare, în special dacă rezultatele au fost utilizate pentru atingerea scopului declarat al măsurii (a se vedea Köpke, citată mai sus);

(vi) dacă angajatului i s-au acordat garanții adecvate, în special atunci când operațiunile de monitorizare ale angajatorului erau de natură intruzivă. Astfel de garanții ar trebui, în special, să asigure că angajatorul nu poate avea acces la conținutul real al comunicărilor respective, cu excepția cazului în care angajatul a fost notificat în prealabil cu privire la această eventualitate.

În acest context, merită să se reamintească faptul că, pentru a fi fructuoase, relațiile de muncă trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă (a se vedea Palomo Sánchez și alții, citată mai sus, § 76).

^[54] Asociația de solidaritate cu Martorii lui Iehova și alții împotriva Turciei, § 98.

^[55] https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-EN.asp?fileid=17851&lang=en.

^[56] 69. Referitor la motivele aflate la baza acțiunilor sale, reclamantul a susținut că a acționat în calitate de avertizor în interes public. Curtea nu consideră că prezenta cauză este una de avertizare în interes public (a se vedea, de exemplu, Rubins împotriva Letoniei, nr. 79040/12, § 87, 13 ianuarie 2015). Cu toate acestea, Curtea consideră că motivele reclamantului pentru afirmațiile în litigiu, prezentate chiar de reclamant, sunt relevante pentru evaluarea proporționalității ingerinței în dreptul reclamantului la exercitarea libertății sale de exprimare.

70. În această privință, Curtea observă că, deși reclamantul a susținut că principalul său motiv pentru a face afirmațiile respective în cadrul conferinței de presă l-a constituit îngrijorarea Asociației, al cărei membru era la vremea respectivă, față de continua scădere a standardelor învățământului în universitățile din România, Guvernul a susținut că motivul real al dezvăluirilor făcute îl constituia frustrarea sa față de faptul că nu a fost promovat în funcția de profesor universitar.

71. Pe baza materialelor de care dispune și chiar presupunând că frustrarea reclamantului față de faptul că nu a fost promovat în funcția de profesor universitar a fost încă un motiv pentru acțiunile lui, Curtea nu are motive să se îndoiască de faptul că reclamantul a acționat cu bună-credință și din convingerea că era în interes public să dezvăluie prezumtivele nereguli din universitatea sa. În opinia sa, chiar dacă reclamantul și-a permis un oarecare grad de exagerare și generalizare, afirmațiile sale nu erau complet lipsite de temei faptic și nu au constituit un atac personal nejustificat la adresa lui N.C.I. și O.A.A.

^[57] 51. Este, de asemenea, relevant de remarcat că nu s-a afirmat niciodată că observațiile reclamantei ar putea fi considerate în mod rezonabil ca fiind un atac personal gratuit la adresa altei persoane sau că ar putea fi atribuită intenția de a jigni. Curtea notează că tonul declarațiilor contestate a fost cumpătat și că ea nu a făcut nicio acuzație personală împotriva unor membri numiți ai conducerii (a se compara și a contrasta, De Diego Nafría împotriva Spaniei, citată mai sus, §§ 35-36). În plus, este relevant și faptul că buna-credință a reclamantei nu a fost niciodată contestată nici de către angajator, nici de către autoritățile naționale implicate în procedură (a se vedea Guja împotriva Republicii Moldova, citată mai sus, §§ 92-94, mutatis mutandis).

^[58] Cererile nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 și 28964/06.

^[59] „Tribunalul pentru conflicte de muncă a observat de la bun început că motivul concedierii a fost conținutul buletinului informativ și nu apartenența sindicală a reclamanților. În hotărârea sa, acesta a făcut referire la exercitarea dreptului la libertatea de exprimare în contextul relațiilor de muncă și la faptul că acesta nu este nelimitat. Aceasta a constatat că limitele acestui drept trebuie interpretate în conformitate cu principiul bunei-credințe, care, în relațiile de muncă, trebuie să implice respectarea intereselor angajatorului și a cerințelor minime de coexistență într-un mediu profesional. Hotărârea a reiterat jurisprudența Curții Constituționale în sensul că dreptul la respectarea libertății de exprimare a fost supus unor limite derivate din relațiile de muncă, deoarece contractul de muncă a creat o serie de drepturi și obligații reciproce care au circumscris exercitarea dreptului la respectarea libertății de exprimare. Din acest motiv, anumite manifestări ale acestui drept, care ar putea fi legitime în alte contexte, nu erau legitime în contextul relațiilor de muncă, chiar dacă cerința de a acționa cu bună-credință nu implica întotdeauna o obligație de loialitate până la punctul de a supune lucrătorul intereselor angajatorului.

16. Instanța s-a referit, printre altele, la limitele impuse de principiul bunei-credințe între părțile unui contract de muncă și la echilibrul necesar pe care hotărârile judecătorești trebuiau să îl găsească între obligațiile contractuale ale unui lucrător și libertatea de exprimare a acestuia. Exercițiul de echilibrare trebuia să permită să se stabilească dacă reacția societății care l-a concediat pe angajat a fost sau nu legitimă. Pentru instanță, publicarea desenului și a articolelor incriminate a adus în mod evident atingere demnității persoanelor în cauză și a depășit limitele criticii admisibile, întrucât exercitarea libertății de exprimare nu justifică utilizarea unor expresii jignitoare, ofensatoare sau vexatorii care depășesc exercițiul legitim al dreptului de a critica și care aduc atingere în mod evident respectabilității persoanelor în cauză. În plus, societatea P. ar fi demonstrat în mod corespunzător că concedierea reclamanților nu a fost o măsură de represalii sau de pedeapsă, ci s-a bazat pe un motiv real, serios și suficient pentru a decide încetarea contractelor lor de muncă”.

^[60] 74. Instanțele naționale au luat în considerare toți acești factori în soluționarea acțiunii introduse de reclamanți. Acestea au procedat la o examinare aprofundată a circumstanțelor cauzei și la o echilibrare detaliată a intereselor concurente în joc, ținând seama de limitele dreptului la libertatea de exprimare și de drepturile și obligațiile reciproce specifice contractelor de muncă și mediului profesional. Aceștia au aprobat sancțiunile impuse de angajator, constatând că acestea nu au fost disproporționate în raport cu scopul legitim urmărit, și anume protejarea reputației domnilor G., A. și B. într-un astfel de context. De asemenea, aceștia au constatat că comportamentul în cauză nu se încadra direct în activitatea sindicală a reclamanților, ci, dimpotrivă, încălcase principiul bunei-credințe în relațiile de muncă și nu îndeplinea cerințele minime de conviețuire într-un mediu profesional (a se vedea § 15 de mai sus). În cele din urmă, instanțele au făcut o trimitere amplă, în prezenta cauză, la jurisprudența Curții Constituționale privind dreptul la libertatea de exprimare în relațiile de muncă, stabilind că acesta nu este nelimitat. În opinia Curții, concluziile la care au ajuns instanțele interne nu pot fi considerate nerezonabile. În acest sens, aceasta constată că, pe lângă faptul că erau insultătoare, caricatura și textele în cauză au fost concepute mai degrabă ca un atac la adresa colegilor pentru că au depus mărturie în fața instanțelor de judecată decât ca un mijloc de promovare a acțiunii sindicale față de angajator.

77. Acest lucru conduce Curtea să constate că, în circumstanțele particulare ale cauzei de față, măsura de concediere luată împotriva reclamanților nu a fost o sancțiune vădit disproporționată sau excesivă, care să impună statului să acorde o reparație prin anularea acesteia sau prin înlocuirea ei cu o măsură mai blândă.

78. În aceste circumstanțe, Curtea constată că statul pârât nu și-a încălcat obligațiile care îi revin în privința reclamanților în temeiul art. 10 din Convenție, citit în lumina art. 11.

79. În consecință, nu a existat nicio încălcare a art. 10 din Convenție citit în lumina art. 11.

^[61] Cauza se referea la un reclamant a cărui căsătorie încheiată conform riturilor romilor nu a fost considerată valabilă în scopul stabilirii dreptului la o pensie de urmaș de către stat. Curtea a observat că autoritățile spaniole au recunoscut-o pe reclamantă ca fiind „soția” partenerului său. Femeii în cauză și familiei sale li s-a eliberat un carnet de familie, li s-a acordat statutul de familie numeroasă și au beneficiat de asistență medicală.

^[62] În cauză, reclamanta se căsătorise în cadrul unei ceremonii pur religioase și i s-a refuzat recunoașterea calității de moștenitor al partenerului său decedat.

^[63] În fapt – în 2013, reclamantul, care era un politician de opoziție, a fost acuzat de comiterea unor infracțiuni și plasat în detenție preventivă după ce a comentat pe blogul său chestiuni politice. În Hotărârea din 22 mai 2014, Curtea Europeană a constatat încălcarea drepturilor reclamantului garantate de art. 5 § 1 lit. c) și § 4, art. 6 § 2 și art. 18 din Convenție. Mai târziu, reclamantul a fost condamnat. În Hotărârea din 16 noiembrie 2017 [Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului (nr. 2), 919/15], Curtea a constatat că procedurile care îl vizau au fost inechitabile și contrare art. 6 § 1. Reclamantul a fost eliberat pe 13 august 2018, ca urmare a pronunțării unei hotărâri a Curții de Apel.

214. Executarea hotărârilor Curții ar trebui să implice buna-credință din partea Înaltei Părți Contractante. După cum a afirmat Curtea în prima hotărâre Mammadov (§ 137), întreaga structură a Convenției se bazează pe ipoteza generală că autoritățile publice din statele membre acționează cu bună-credință. Această structură include procedura de supraveghere, iar executarea hotărârilor ar trebui să implice, de asemenea, bună-credință și să aibă loc într-o manieră compatibilă cu „concluziile și spiritul” hotărârii [a se vedea Emre (nr. 2), citată mai sus, § 75). În plus, importanța obligației de bună-credință este primordială atunci când Curtea a constatat o încălcare a art. 18, al cărui obiect și scop este interzicerea abuzului de putere (Merabishvili, citată mai sus, § 303, a se vedea și § 189 de mai sus).

215. Curtea reamintește, de asemenea, jurisprudența sa bine stabilită, potrivit căreia Convenția este menită să garanteze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi practice și efective [a se vedea G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei (MC), nr. 1828/06, § 216, 28 iunie 2018, și Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, § 24, Seria A nr. 32], și că nepunerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești definitive și obligatorii ar putea conduce la situații incompatibile cu principiul statului de drept pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte atunci când au ratificat Convenția (a se vedea Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II). Aceste principii au fost frecvent menționate de Curte în jurisprudența sa atunci când a examinat fondul cererilor în fața sa. Consideră că acestea se extind în mod egal la procesul de execuție. Într-adevăr, Protocolul nr. 14 subliniază că executarea rapidă și deplină a hotărârilor Curții este vitală, pentru protecția drepturilor reclamantului și, întrucât autoritatea Curții și credibilitatea sistemului depind ambele în mare măsură de eficacitatea acestui proces.

216. Curtea reiterează că Azerbaidjanul a întreprins unele măsuri în vederea executării primei hotărâri Mammadov. Aceștia pun la dispoziția domnului Mammadov satisfacția echitabilă acordată de Curte (a se vedea § 178 de mai sus). Aceștia au prezentat, de asemenea, un Plan de acțiune care, în opinia lor, prevedea măsuri capabile să execute hotărârea (a se vedea §§ 40-44 și § 179 de mai sus). La 13 august 2018, Curtea de Apel Shaki l-a eliberat pe domnul Mammadov (a se vedea § 71 de mai sus), deși, după cum a remarcat Curtea, această eliberare era condiționată și i-a impus o serie de restricții domnului Mammadov pentru o perioadă de aproape opt luni până când a fost anulat de Curtea Supremă în hotărârea sa din 28 martie 2019 (a se vedea § 73 de mai sus). Cu toate acestea, după cum s-a indicat anterior, ambele hotărâri sunt ulterioare sesizării Curții cu privire la întrebarea dacă statul pârât și-a îndeplinit obligațiile în temeiul primei hotărâri Mammadov.

217. În lumina concluziilor sale expuse mai sus (a se vedea §§ 207-213 de mai sus), acești pași limitați nu permit Curții să concluzioneze că statul parte a acționat cu „bună-credință”, într‑un mod compatibil cu „concluziile și spiritul” din prima hotărâre Mammadov, sau într‑un mod care să facă practică și efectivă protecția drepturilor Convenției pe care Curtea le‑a constatat că au fost încălcate în acea hotărâre.

Curtea a conchis că statul Azerbaidjan a eșuat să-și îndeplinească obligația în baza art. 46 § 1 de a se conforma Hotărârii Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului din 22 mai 2014.

^[64] În fapt, în 2013, reclamantul, care era un politician de opoziție, a fost acuzat de comiterea unor infracțiuni și plasat în detenție preventivă după ce a comentat pe blogul său chestiuni politice. În Hotărârea din 22 mai 2014 (în continuare, „prima hotărâre Mammadov”), Curtea Europeană a constatat încălcarea drepturilor reclamantului garantate de art. 5 § 1 lit. c) și § 4, art. 6 § 2 și art. 18 din Convenție. Mai târziu, reclamantul a fost condamnat. În Hotărârea din 16 noiembrie 2017 [Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului (nr. 2), 919/15 – în continuare, „a doua hotărâre Mammadov”], Curtea a constatat că procedurile care îl vizau au fost inechitabile și contrare art. 6 § 1.

Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, care este responsabil de supravegherea executării hotărârilor Curții în baza art. 46 din Convenție, a adoptat o serie de decizii și de rezoluții provizorii prin care a subliniat concluziile Curții în baza art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5 și a solicitat eliberarea imediată și necondiționată a reclamantului. Pe 5 decembrie 2017, în Rezoluția sa provizorie CM/ResDH(2017)429, Comitetul Miniștrilor a decis să sesizeze Curtea, în conformitate cu art. 46 § 4 din Convenție, cu privire la problema neîndeplinirii obligației în baza art. 46 § 1 de către Republica Azerbaidjan de conformare cu hotărârile definitive ale Curții, în special cu prima hotărâre Mammadov. Reclamantul a fost eliberat pe 13 august 2018, ca urmare a pronunțării unei hotărâri a Curții de Apel.

^[65] Discursul lui Pierre-Henri Teitgen din 1949 în Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, Travaux Préparatoires ale Convenției europene a drepturilor omului, Collected Edition of the „Travaux Préparatoires” of the ECHR, vol. I, 1975, p. 266, 292.

^[66] https://www.echr.coe.int/documents/d/echr/echrtravaux-art18-cdh-75-11-bil1338905.

^[67] L. Benvenuti, în Consiliul Europei, Colecția ediției Travaux Préparatoires of the ECHR, vol. II, 1975, p. 136.

^[68] Golder împotriva Regatului Unit, nr. 4451/70, Hotărârea din 21 februarie 1975, § 34.

^[69] Mozer împotriva Republicii Moldova și Rusiei (MC), nr. 11138/10, Hotărârea din 23 februarie 2016, § 134; Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, Hotărârea din 23 iunie 2016, § 117.

^[70] Opinia comună parțial disidentă a judecătorilor Nicolaou, Keller și Dedov la Navalnyy și Ofitserov împotriva Rusiei, cererea nr. 46632/13 și 28671/14, Hotărârea din 23 februarie 2016, § 2.

^[71] H. Satzger, F. Zimmermann, M. Eibach, Acordă art. 18 CEDO protecție împotriva procedurilor penale motivate politic? Regândirea interpretării art. 18 CEDO în contextul noii jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, European Criminal Law Review, 2014.

^[72] Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, cererea nr. 15172/13, Hotărârea din 22 mai 2014.

187. În consecință, Curtea se va ocupa acum de motivele pentru care a constatat încălcarea art. 18 coroborat cu art. 5 în prima hotărâre Mammadov: „141. Curtea a constatat anterior că acuzațiile îndreptate împotriva reclamantului nu s-au bazat pe o «bănuială întemeiată» în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție (a se vedea deosebirea față de Khodorkovskiy, citată anterior, § 258, precum și comparația cu Lutsenko, citată anterior, § 108). Astfel, concluzia care trebuie desprinsă din această constatare este că autoritățile nu au fost capabile să demonstreze că au acționat cu bună-credință. Cu toate acestea, această concluzie nu este suficientă în sine pentru a considera că a fost încălcat art. 18 și rămâne de văzut dacă există dovezi că acțiunile autorităților au fost motivate de fapt de motive necorespunzătoare.

142. Curtea consideră că, în prezenta cauză, se poate stabili cu un grad suficient de certitudine că aceste dovezi reies din combinarea faptelor relevante specifice cauzei. În special, Curtea face trimitere la toate circumstanțele materiale pe care le-a avut în vedere în contextul evaluării sale privind capătul de cerere în temeiul art. 5 § 1 lit. c) (a se vedea supra, § 92), și consideră că acestea sunt în egală măsură relevante în cadrul prezentului capăt de cerere. În plus, consideră că arestarea reclamantului a avut legătură cu ce a scris reclamantul pe blogul său la 25, 28 și 30 ianuarie 2013. (…)

143. Circumstanțele de mai sus arată că scopul real al măsurilor contestate a fost de a-l reduce la tăcere sau a-l pedepsi pentru criticarea Guvernului și încercarea de a comunica ceea ce el considera a fi informații adevărate pe care Guvernul a încercat să le ascundă. În lumina acestor considerații, Curtea constată că restrângerea libertății reclamantului a fost aplicată în alte scopuri decât deferirea sa autorității judiciare competente în baza unei bănuieli întemeiate că a săvârșit o infracțiune, astfel cum se prevede la art. 5 § 1 lit. c) din Convenție.

144. Curtea consideră că aceasta reprezintă un temei suficient pentru constatarea unei încălcări a art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5”.

188. În prima hotărâre Mammadov, Curtea a constatat astfel nu doar o încălcare a art. 5 § 1 lit. c) din Convenție în lipsa unei „bănuieli întemeiate”, ci și o încălcare a art. 18 coroborat cu art. 5.

189. Din motivare, rezultă clar că constatarea Curții se aplica tuturor acuzațiilor și fazei preliminare a procesului îndreptate împotriva reclamantului. În aceste proceduri nu exista nimic care să dea de gândit că exista o pluralitate de scopuri (a se compara și contrasta cu Merabishvili, citată anterior, §§ 277 și 292-308) care ar fi putut însemna că anumite faze ale procedurii au fost derulate pentru un motiv legitim. În plus, în hotărârea sa, Curtea a subliniat că simplul fapt că autoritățile nu au fost capabile să demonstreze că au acționat cu bună-credință nu era suficient pentru a presupune că art. 18 a fost încălcat. Încălcarea a avut loc pentru că acțiunile autorităților au avut motive necorespunzătoare, acuzațiile fiind formulate pentru a-l reduce la tăcere sau pentru a-l pedepsi pe domnul Mammadov pentru criticarea Guvernului (a se vedea prima hotărâre Mammadov, § 143). Această constatare este esențială având în vedere obiectul și scopul art. 18, care este acela de a interzice abuzul de putere (a se vedea Merabishvili, citată anterior, § 303; și Rashad Hasanov și alții, citată anterior, § 120). În consecință, constatarea de către Curte a încălcării art. 18 coroborat cu art. 5 din Convenție în prima hotărâre Mammadov a viciat orice acțiune care a rezultat din formularea de acuzații.

214. Executarea hotărârilor Curții ar trebui să implice buna-credință din partea Înaltei Părți Contractante. Astfel cum a statuat Curtea în prima hotărâre Mammadov (§ 137), întreaga structură a Convenției se bazează pe premisa generală că autoritățile publice din statele membre acționează cu bună-credință. Această structură include procedura de supraveghere, iar executarea hotărârilor ar trebui totodată să implice bună-credință și să se desfășoare într-un mod compatibil cu „concluziile și spiritul” hotărârii [a se vedea Emre (nr. 2), citată anterior, § 75]. În plus, obligația de bună-credință este extrem de importantă în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a art. 18, al cărui obiect și scop este de a interzice abuzul de putere (Merabishvili, citată anterior, § 303; a se vedea, de asemenea, supra, § 189). 215. De asemenea, Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa consacrată, Convenția urmărește să garanteze nu existența unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi practice și efective [a se vedea G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei (MC), nr. 1828/06 și alte 2, § 216, 28 iunie 2018; Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, § 24, Seria A nr. 32], și că neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive și obligatorii ar putea duce la situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte atunci când au ratificat Convenția (a se vedea Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-II). Aceste principii au fost frecvent menționate de Curte în jurisprudența sa cu ocazia examinării fondului cererilor care îi sunt adresate. Consideră că acestea se aplică în mod egal procesului de executare. Într-adevăr, Protocolul nr. 14 subliniază că executarea rapidă și integrală a hotărârilor Curții este esențială, pe de o parte, pentru protecția drepturilor reclamantului, iar, pe de altă parte, pentru că autoritatea Curții și credibilitatea sistemului depind în mare măsură de eficacitatea acestui proces.

217. Având în vedere concluziile formulate mai sus (a se vedea supra, §§ 207-213), aceste demersuri limitate nu îi permit Curții să concluzioneze că statul parte a acționat cu „bună‑credință”, într-un mod compatibil cu „concluziile și spiritul” primei hotărâri Mammadov sau într-un mod care să confere un caracter practic și efectiv protecției drepturilor din Convenție cu privire la care Curtea a constatat că au fost încălcate în acea hotărâre.

5. Concluzie

218. Ca răspuns la chestiunea pe care i-a sesizat-o Comitetul de Miniștri, Curtea concluzionează că Azerbaidjanul nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin conform art. 46 § 1 de a se conforma Hotărârii Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului din 22 mai 2014”.

^[73] F. Tan, The Dawn of Article 18 ECHR: A Safeguard Against European Rule of Law Backsliding?, în Goettingen Journal of International Law, vol. 9, nr. 1/2018, p. 109-141, https://www.gojil.eu/issues/91/91_article_tan.pdf.

^[74] Hotărârea de referință a Marii Camere din 28 noiembrie 2017 în cauza Merabishvili împotriva Georgiei, decisă cu o majoritate minimă de 9 față de 8 judecători care ai avut o opinie separată.

^[75] D. Kosař, K. Šipulová, The Strasbourg Court Meets Abusive Constitutionalism: Baka v. Hungary and the Rule of Law, în Hague Journal on the Rule of Law, vol. 10, 2018, p. 83-104, https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3459391. „Creșterea constituționalismului abuziv în Europa Centrală și de Est a lovit în mod deosebit sistemul judiciar intern. Viktor Orbán a extins dimensiunea Curții Constituționale și apoi a împachetat-o, s-a asigurat că poate instala un nou președinte al Curții Constituționale, l-a destituit pe președintele Curții Supreme printr-un amendament constituțional, a destituit consiliul judiciar existent și a creat noua instituție cu putere peste numirile judiciare obișnuite. Jaroslav Kaczyński a urmat același manual în Polonia. (…) cheile pentru controlul pe termen lung al sistemului judiciar sunt președinții instanțelor ordinare și consiliilor judiciare. Demiterea președintelui Curții Supreme a Ungariei este un exemplu perfect al acestei logici — prin această mișcare Orbán a scăpat de cel mai important președinte al instanței din țară, șeful consiliului judiciar maghiar și cel mai vocal critic al său. Cu toate acestea, András Baka a depus o cerere la CEDO și a câștigat. (…) Marea Cameră a eșuat pe toate fronturile cheie. A trecut cu vederea principala problemă structurală din spatele demiterii domnului Baka (puterile largi ale președinților de instanțe din Europa Centrală și de Est), a încețoșat înțelegerea de către Convenție a conceptului de stat de drept și a eșuat în a pronunța o hotărâre convingătoare bazată ferm pe Jurisprudența CEDO”.

^[76] A. Kiss, Abuzul de drept în dreptul internațional, Biblioteca Generală de Drept și Jurisprudență, 1952; H. Lauterpacht, The Function of Law in the International Community, Oxford University Press, 2011; I. Brownlie, Principles of Public International Law, ed. a 7-a, Oxford University Press, 2008, p. 443-445; N. Politis, Problema limitărilor suveranității și teoria abuzului de drept în relațiile internaționale, https://opil.ouplaw.com/display/10.1093/law:epil/9780199231690/law-9780199231690-e1371.

^[77] Perinçek împotriva Elveției (MC), 2015, §§ 114-115; Roj TV A/S împotriva Danemarcei (dec.), 2018, § 31; Šimunić împotriva Croației (dec.), 2019, § 38; Pastörs împotriva Germaniei, 2019, § 37; Lilliendahl împotriva Islandei (dec.), 2020, §§ 25-26; Z.B. împotriva Franței, 2021, § 26.

^[78] 46. Curtea observă că art. 17 din Convenție nu poate fi aplicat decât în coroborare cu dispozițiile de fond ale Convenției. În măsura în care se referă la stat, art. 17 a fost invocat în cazul în care s-a pretins că un stat a acționat într-o manieră care a avut drept scop distrugerea oricăruia dintre aceste drepturi și libertăți sau limitarea lor într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenție [a se vedea Mozer împotriva Republicii Moldova și Rusiei (MC), nr. 11138/10, § 226, 23 februarie 2016].

^[79] W.P. și alții împotriva Poloniei, cererea nr. 42264/98, Decizia din 2 septembrie 2004.

^[80] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Partidul Comunist German împotriva Germaniei (1957), cererea nr. 250/57, Documente și Decizii (1959), p. 222-225.

^[81] De exemplu, Belkacem împotriva Belgiei, cererea nr. 34367/14, Decizia din 27 iunie 2017, § 27-37, referitoare la liderul Sharia Belgium care a propagat promulgarea legii Sharia în Belgia:

27. Reclamantul susține că, prin observațiile sale, nu a intenționat niciodată „să incite” la ură, violență sau discriminare, ci a fost pur și simplu destinat să-și disemineze ideile și opiniile. Prin urmare, nu fusese stabilit elementul intenționat al infracțiunii pentru care a fost condamnat. Potrivit acestuia, remarcile sale șocante, chiar jignitoare față de non-musulmani, au fost doar manifestarea libertății sale de exprimare și religie și nu erau susceptibile să constituie o amenințare la adresa ordinii publice.

28. El invocă art. 10 din Convenție (…)

29. Curtea reține de la început că nu îi revine să se pronunțe asupra elementelor constitutive ale infracțiunii de incitare la ură, violență și discriminare. Este de competența în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern [De Tommaso împotriva Italiei (MC), nr. 43395/09, § 108, CEDO 2017 (extrase)]. Sub rezerva unei interpretări arbitrare sau vădit nerezonabile [Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), nr. 73049/01, § 86, CEDO 2007-I], rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția asupra efectelor acestei interpretări [Waite și Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, § 54, CEDO 1999-I, și Rohlena împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 59552/08, § 51, CEDO 2015]. Procedând astfel, trebuie să se asigure că autoritățile naționale s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante [Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, § 48 și Kudrevičius și alții împotriva Lituaniei (MC), 37553/05, § 143, CEDO 2015].

30. În plus, Curtea reamintește că, în timp ce jurisprudența sa a stabilit caracterul eminent și esențial al libertății de exprimare într-o societate democratică (a se vedea, printre alte hotărâri, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, § 49, Seria A nr. 24 și Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, § 41, Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, § 35, Seria A nr. 298). Ea a considerat, printre altele, că anumite discursuri sunt excluse de la protecția art. 10 prin art. 17 din Convenție, în temeiul căruia: „Niciuna dintre dispozițiile Convenției (…) nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a îndeplini un act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților. recunoscute în (…) Convenție sau la limitări mai largi ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în [în] Convenție”.

31. Cu toate acestea, art. 17 se aplică numai în mod excepțional și în circumstanțe extreme. Are ca efect frustrarea exercitării unui drept convențional pe care reclamantul urmărește să-l afirme prin sesizarea Curții. În cazurile referitoare la art. 10 din Convenție, aceasta ar trebui folosită numai dacă este destul de clar că observațiile atacate au avut scopul de a abate această dispoziție de la scopul ei real prin folosirea dreptului la libertatea de mișcare. exprimare în scopuri vădit contrare prevederilor. valorile Convenției [Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, § 114, CEDO 2015 (extrase)]. Întrebarea decisivă în temeiul art. 17 este dacă declarațiile reclamantului au fost menite să stârnească ură sau violență și dacă, făcându-le, a urmărit să invoce Convenția în așa fel încât să se angajeze într-o activitate sau să comită acte care vizează distrugerea. a drepturilor și libertăților consacrate în acestea (ibid., § 115).

32. Astfel, Curtea a aplicat art. 17 din Convenție prin excluderea anumitor declarații de la protecția acordată de art. 10 în cauzele referitoare la declarații de negare a Holocaustului sau organizarea acestuia de către Hitler [Garaudy împotriva Franței (dec.), nr. 65831/01, CEDO 2003-IX și Witzsch împotriva Germaniei (nr. 2) (dec.), nr. 7485/03, 13 decembrie 2005], unei asociații care a susținut că polonezii au fost persecutați de minoritatea evreiască [W.P. și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 42264/98, 2 septembrie 2004], la un afiș care asocia toți musulmanii cu un act de terorism grav [Norwood împotriva Regatul Unit (dec.), nr. 23131/03, 16 noiembrie 2004] sau chiar în cauzele referitoare la publicații sau emisiuni considerate a fi antisemite și negaționiste [Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), nr. 35222/04, 20 februarie 2007, și M’Bala M’Bala împotriva Franței (dec.), nr. 25239/13, CEDO 2015 (extrase)].

33. În cazul de față, reclamantul a publicat o serie de videoclipuri pe platforma Youtube în care își îndemna ascultătorii să domine, să dea o lecție și să lupte împotriva nemusulmanilor (a se vedea §§ 4-7 de mai sus). Curtea nu are niciun dubiu cu privire la conținutul puternic plin de ură al opiniilor reclamantului și susține constatarea instanțelor interne potrivit căreia acesta a urmărit, prin intermediul înregistrărilor sale, să incite la ură, discriminare și violență împotriva tuturor persoanelor de religie nemusulmană. În opinia Curții, un atac atât de cuprinzător și vehement era în contradicție cu valorile toleranței, păcii sociale și nediscriminării care stau la baza Convenției (în același sens, Pavel Ivanov, decizia citată mai sus).

34. Referitor în special la comentariile reclamantului cu privire la legea Sharia, Curtea reamintește că a statuat că apărarea legii Sharia prin îndemnul la violență pentru a o instaura ar putea fi considerată drept „discurs de ură” (a contrario, Gündüz împotriva Turciei, nr. 35071/97, § 51, CEDO 2003-XI) și că fiecare stat contractant poate lua poziție împotriva mișcărilor politice bazate pe fundamentalismul religios, de exemplu, o mișcare care urmărește să instituie un regim politic bazat pe Sharia [Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții împotriva Turciei (MC), nr. 41340/98 și alte 3, §§ 123-124, CEDO 2003-II].

35. În plus, Curtea observă că legislația belgiană în cauză, astfel cum este aplicată în prezenta cauză, pare să respecte dispozițiile și recomandările relevante ale Consiliului Europei și ale Uniunii Europene care vizează combaterea incitării la ură, la discriminare și la violență (…).

36. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul încearcă să deturneze art. 10 al Convenției de la scopul său propus, utilizând dreptul său la libertatea de exprimare în scopuri care sunt în mod vădit contrare spiritului Convenției (în același sens, a se vedea M’Bala M’Bala, decizia citată mai sus, § 41).

37. Prin urmare, în temeiul art. 17 din Convenție, reclamantul nu poate beneficia de protecția art. 10. Rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate declară cererea inadmisibilă.

^[82] De exemplu, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Glimmerveen și Hagenbeek împotriva Țărilor de Jos (dec.), 1979, nr. 8348/78 și 8406/78, DR 18, p. 187.

^[83] În cazul de față, reclamantul este autorul și a publicat o serie de articole care îi prezintă pe evrei ca fiind sursa răului în Rusia. Acesta a acuzat un întreg grup etnic de a pune la cale o conspirație împotriva poporului rus și a atribuit ideologia fascistă liderilor evrei. Atât în publicațiile sale, cât și în pledoariile sale orale din timpul procesului, el a negat în mod constant dreptul evreilor la demnitate națională, susținând că aceștia nu formează o națiune. Curtea nu are nicio îndoială în ceea ce privește tonul marcant antisemit al opiniilor reclamantului și este de acord cu evaluarea făcută de instanțele naționale, potrivit căreia acesta a urmărit, prin publicațiile sale, să incite la ură împotriva poporului evreu. Un astfel de atac general și vehement la adresa unui grup etnic este în contradicție cu valorile care stau la baza Convenției, în special toleranța, pacea socială și nediscriminarea. În consecință, Curtea consideră că, în temeiul art. 17 din Convenție, reclamantul nu poate beneficia de protecția oferită de art. 10 din Convenție.

^[84] 33. În cazul de față, reclamantul a publicat o serie de videoclipuri pe platforma YouTube în care își îndemna ascultătorii să domine, să dea o lecție și să lupte împotriva nemusulmanilor (…). Curtea nu are niciun dubiu cu privire la conținutul puternic plin de ură al opiniilor reclamantului și susține constatarea instanțelor interne potrivit căreia acesta a urmărit, prin intermediul înregistrărilor sale, să incite la ură, discriminare și violență împotriva tuturor persoanelor de religie nemusulmană. În opinia Curții, un atac atât de cuprinzător și vehement era în contradicție cu valorile toleranței, păcii sociale și nediscriminării care stau la baza Convenției (în același sens, Pavel Ivanov, decizia citată mai sus).

34. Referitor în special la comentariile reclamantului cu privire la legea Sharia, Curtea reamintește că a statuat că apărarea legii Sharia prin îndemnul la violență pentru a o instaura ar putea fi considerată drept „discurs de ură” (a contrario, Gündüz împotriva Turciei, nr. 35071/97, § 51, CEDO 2003-XI) și că fiecare stat contractant poate lua poziție împotriva mișcărilor politice bazate pe fundamentalismul religios, de exemplu o mișcare care urmărește să instituie un regim politic bazat pe Sharia [Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții împotriva Turciei (MC), nr. 41340/98 și alte 3, §§ 123-124, CEDO 2003-II].

36. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul încearcă să deturneze art. 10 din Convenție de la scopul său propus, utilizând dreptul său la libertatea de exprimare în scopuri care sunt în mod vădit contrare spiritului Convenției (în același sens, a se vedea M’Bala M’Bala, decizia citată mai sus, § 41).

37. Prin urmare, în temeiul art. 17 din Convenție, reclamantul nu poate beneficia de protecția art. 10. Rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4.

^[85] 73. (…) Curtea observă că Tribunalul Administrativ Federal, după ce a analizat cu atenție un număr substanțial de declarații scrise publicate în articole de revistă, pliante și transcrieri ale declarațiilor publice făcute de cel de-al doilea reclamant, a concluzionat că primul reclamant nu numai că a negat dreptul la existență al Statului Israel, dar a îndemnat la distrugerea violentă a acestui stat și la alungarea și uciderea locuitorilor săi. Curtea Administrativă Federală a considerat, de asemenea, că propagarea acestor obiective a fost una dintre principalele preocupări ale primului reclamant. Curtea observă că această apreciere s-a bazat nu numai pe articolele publicate în revista „Explizit” – pentru care primul reclamant își neagă responsabilitatea – ci și pe o serie de articole publicate în mod incontestabil de primul reclamant și pe două declarații publice făcute de al doilea reclamant, care acționează în calitate de reprezentant al primului reclamant în prezenta procedură. Curtea observă, în special, că cel de-al doilea reclamant, în declarațiile menționate mai sus, a justificat în mod repetat atacurile sinucigașe în care au fost uciși civili în Israel și că nici primul, nici cel de-al doilea reclamant nu s-au distanțat de această poziție în timpul procedurii în fața Curții (…).

^[86] 106. (…) Curtea observă că ambii reclamanți erau membri ai Hizb ut-Tahrir și erau implicați în răspândirea ideologiei sale prin distribuirea literaturii sale și prin recrutarea de noi membri. Curtea a constatat deja că, în temeiul art. 17 din Convenție, această organizație nu poate beneficia de protecția art. 9, art. 10 și art. 11 din Convenție din cauza declarațiilor sale antisemite și pro-violență, în special a declarațiilor care îndeamnă la distrugerea violentă a Israelului și la alungarea și uciderea locuitorilor săi, precum și a declarațiilor repetate care justifică atacurile sinucigașe în care sunt uciși civili. Curtea a considerat că obiectivele Hizb ut-Tahrir sunt în mod clar contrare valorilor convenției, în special angajamentul față de soluționarea pașnică a conflictelor internaționale și față de caracterul sacru al vieții umane (a se vedea Hizb ut-Tahrir și alții, citată mai sus, §§ 73-75 și 78).

107. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la această constatare în cazul de față. Într-adevăr, în timpul ședințelor secțiunii locale a Hizb ut-Tahrir prezidate de cel de-al doilea reclamant, au fost făcute declarații care îndemnau la violență împotriva evreilor (a se vedea § 35 de mai sus). Există, de asemenea, dovezi că, atunci când recruta noi membri, primul reclamant i-a îndemnat să lupte cu arme împotriva celor necredincioși (a se vedea § 14 de mai sus). În plus, experții care au examinat pliantele și broșurile distribuite de reclamanți au fost unanimi în a constata că acestea conțineau declarații care îndemnau la violență. Astfel, experții au observat că literatura Hizb ut-Tahrir preconiza și glorifica războiul sub forma jihadului, termen care era utilizat în principal în sensul său de „război sfânt”, pentru a stabili dominația islamului. Unele dintre documentele în cauză afirmau, de asemenea, că era permisă uciderea oricărui cetățean al unor state inamice, printre care se numărau, pe lângă Israel, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franța și Rusia (a se vedea §§ 21 și 37 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă de afirmațiile reclamanților potrivit cărora Hizb ut-Tahrir este o organizație care respinge posibilitatea de a recurge la violență.

108. În plus, este semnificativ faptul că experții au remarcat, de asemenea, că, deși Hizb ut‑Tahrir aspira în mod clar să obțină putere politică pentru a răsturna guvernele nemusulmane și a impune regimul islamic în întreaga lume, aceasta a respins orice posibilitate de a participa la procesul politic democratic. Terminologia utilizată în literatura de specialitate a Hizb ut-Tahrir pentru a se referi la metodele care urmau să fie utilizate pentru a obține puterea politică era atât de ambiguă încât a dat de înțeles că se avea în vedere recurgerea la metode violente (…). Din cele de mai sus rezultă că mijloacele pe care Hizb ut-Tahrir intenționează să le utilizeze pentru a obține puterea și pentru a promova o schimbare a structurilor juridice și constituționale ale statelor în care activează nu pot fi considerate legale și democratice.

109. Nici modificările structurilor juridice și constituționale ale statului propuse de Hizb ut‑Tahrir nu sunt compatibile cu principiile democratice fundamentale care stau la baza Convenției. Curtea observă că regimul pe care Hizb ut-Tahrir intenționează să îl instituie după ce va obține puterea este descris în detaliu în documentele sale. O analiză a acestor documente arată că Hizb ut-Tahrir propune instituirea unui regim care respinge libertățile politice, cum ar fi, în special, libertățile de religie, de exprimare și de asociere, declarând că acestea sunt contrare islamului. De exemplu, Hizb ut-Tahrir intenționează să introducă pedeapsa capitală pentru apostazia față de islam și să interzică toate partidele politice care nu se bazează pe islam (a se vedea § 51 de mai sus).

110. În plus, în literatura sa, Hizb ut-Tahrir își afirmă în mod clar intenția de a introduce o pluralitate de sisteme juridice, adică o distincție între indivizi în toate domeniile dreptului privat și public, cu drepturi și libertăți diferite acordate în funcție de religie. Astfel, conform proiectului de Constituție al Hizb ut-Tahrir (a se vedea § 51 de mai sus), numai musulmanii vor avea dreptul de a vota și de a fi aleși, de a deveni funcționari de stat sau de a dobândi calitatea de membru al partidelor politice. Reguli fiscale și legi familiale diferite se vor aplica musulmanilor și adepților altor religii. Curtea a constatat deja că un astfel de sistem nu poate fi considerat compatibil cu sistemul Convenției, deoarece încalcă în mod incontestabil principiul nediscriminării pe motiv de religie [a se vedea Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții, citată mai sus, § 119]. În mod similar, unele dispoziții din proiectul de Constituție promovează diferențele de tratament pe criterii de sex, de exemplu, prevăzând că femeile nu pot ocupa funcții oficiale de rang înalt. Aceste dispoziții sunt greu de conciliat cu principiul egalității de gen, care a fost recunoscut de către Curte ca fiind unul dintre principiile-cheie care stau la baza Convenției și un obiectiv care trebuie atins de către statele membre ale Consiliului Europei [a se vedea Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, § 115, CEDO 2005-XI].

111. În cele din urmă, Curtea observă că regimul pe care Hizb ut-Tahrir intenționează să îl instaureze se va baza pe Sharia. Cu toate acestea, Curtea a constatat anterior că un regim bazat pe Sharia este incompatibil cu principiile fundamentale ale democrației, în special în ceea ce privește dreptul penal și procedura penală, normele sale privind statutul juridic al femeilor și modul în care intervine în toate sferele vieții private și publice în conformitate cu preceptele religioase. O organizație ale cărei acțiuni par a avea ca scop introducerea Sharia într-un stat parte la Convenție nu poate fi considerată ca fiind conformă cu idealul democratic care stă la baza întregii Convenții [a se vedea Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții, citată mai sus, § 123].

112. Este semnificativ faptul că activitățile Hizb ut-Tahrir nu se limitează la promovarea cultului religios și la respectarea în viața privată a cerințelor islamului. Acestea se extind în afara sferei conștiinței individuale și privesc organizarea și funcționarea societății în ansamblu. Hizb ut-Tahrir caută în mod clar să impună tuturor simbolurile sale religioase și concepția sa despre o societate bazată pe precepte religioase (ibidem, § 128; a se vedea, de asemenea, Leyla Șahin, citată mai sus, § 115).

^[87] „Pliantul care a dus la condamnarea reclamanților se adresează «olandezilor albi». Conține afirmații precum «cea mai mare parte a populației noastre de mult timp s-a săturat de prezența în țara noastră a sute de mii de surinamezi, turci și alți așa-ziși muncitori oaspeți, de care, de altfel, nu este deloc nevoie aici și autoritățile trebuie doar să se asigure că acești străini nedoriți să plece din țara noastră cât mai curând posibil»”.

^[88] 163. Curtea observă că ziarul Sovietul Deputaților Muncitorilor și suplimentul său ucrainean conțineau articole, la care s-a referit instanța națională, diverse idei care ar fi putut contribui la tensiuni în cadrul populației. Din conținutul articolelor (a se vedea §§ 7 și 8 de mai sus) reiese destul de evident că unii au mers cu mult dincolo de simpla critică a actualului președinte. Ei au cerut în mod deschis un conflict civil armat în interiorul țării, care să urmărească preluarea puterii de stat de către proletariat și stabilirea dominației acelei clase sociale asupra celorlalte. Unele articole au cerut și o împărțire treptată a teritoriului ucrainean.

^[89] 131. În primul rând, asociația și președintele ei solicită prin intermediul site-ului lor o revoluție națională inspirată de preocuparea generală de a scăpa de oamenii care „nu sunt albi”, „paraziții” care „distrug” suveranitatea Franței. Acest apel xenofob este însoțit de diseminarea unei idei conform căreia „iudaismul politic” ar urma să distrugă identitatea Franței și publicații împotriva evreilor provenind de la personalități notoriu cunoscute pentru antisemitismul lor și cu care reclamantul, care se declară un antisemit, menține relații apropiate. Există, de asemenea, dovezi că persoane cunoscute pentru tezele lor negatorii și condamnate din acest motiv participă la evenimente sau tabere organizate de către solicitanți. Reclamantul, la rândul său, susține astfel de teorii (§ 51 de mai sus). Toate emisiunile de la asociația reclamantă și conducătorul acesteia au inclus astfel referiri la autori de teorii sau publicații cu caracter antisemit sau rasist și conțineau elemente care provoacă și justifică discriminarea.

133. În al treilea rând, din actele dosarului reiese că organizarea de către reclamanți a taberelor de antrenament paramilitar a făcut posibilă diseminarea ideologiei transmise de asociație și formarea tinerilor activiști pentru a deveni „soldați politici”. Acest aspect al activităților solicitanților le evidențiază obiectivele de îndoctrinare și formare, în special ale tinerilor. Curtea vede acest lucru, având în vedere ideologia răspândită și exercițiile paramilitare organizate, ca o amenințare la adresa educației pentru cetățenia democratică, esențială pentru lupta împotriva rasismului și xenofobiei [Seurot împotriva Franței (dec.), nr 57383/00, 18 mai, 2004].

^[90] 37. Curtea reiterează faptul că, în contextul art. 10 din Convenție, comentariile jignitoare trebuie examinate în lumina circumstanțelor și a întregului context [a se vedea, printre multe alte autorități, Lingens, citată mai sus, § 40, și Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, § 162, 23 aprilie 2015]. În acest sens, nu împărtășește argumentul reclamantului potrivit căruia instanțele interne au interpretat greșit „schița” în primul grad, fără a lua în considerare elementele extrinseci care ar sugera o interpretare opusă. Aceasta observă că reclamantul este un comediant care a dat dovadă, de asemenea, de un angajament politic puternic, candidând la mai multe alegeri (a se vedea § 3 de mai sus). De asemenea, Curtea constată că, la momentul respectiv, acesta fusese deja condamnat pentru insultă rasială (a se vedea § 27 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că nici elementele de context, nici comentariile făcute efectiv pe scenă nu au fost de natură să indice vreo intenție din partea comediantului de a denigra opiniile invitatului său sau de a denunța antisemitismul. Aceasta constată că, dimpotrivă, însuși actorul care juca rolul deținutului din lagărul de concentrare a declarat că nu a fost surprins de decizia de a-l aduce pe scenă pe Robert Faurisson, având în vedere pozițiile exprimate în ultimii doi ani de către reclamant, prin aparițiile sale publice, și mai ales colaborarea sa cu președintele de atunci al partidului Frontul Național (a se vedea § 10 de mai sus). De asemenea, Curtea ar observa că reacțiile membrilor publicului au arătat că semnificația antisemită și revizionistă a scenetei a fost percepută de aceștia (sau cel puțin de unii dintre ei), așa cum a fost atunci și de instanțele interne, remarca „Faurisson are dreptate” fiind în special strigată (a se vedea § 8 de mai sus).

^[91] În speță, Curtea constată că, potrivit Guvernului, cererea este inadmisibilă în temeiul art. 17 din Convenție. În ceea ce privește, în primul rând, condamnările reclamantului pentru negarea crimelor împotriva umanității, Curtea se referă la scopul art. 17 din Convenție, care „în măsura în care se referă la persoane, e imposibilă deducerea acestora din Convenție un drept de a se angaja în orice activitate sau de a efectua orice act menit să distrugă oricare dintre drepturile și libertățile prevăzute în Convenție; (…) nicio persoană nu poate profita de prevederile Convenției pentru a efectua acte care vizează distrugerea drepturilor și libertăților menționate anterior” (a se vedea Lawless împotriva Irlandei, Hotărârea din 1 iulie 1961, Seria A nr. 3, p. 45-46, § 7).

Cartea care a dat naștere condamnărilor penale ale reclamantului analizează în detaliu o serie de evenimente istorice legate de Al Doilea Război Mondial, precum persecuția evreilor de către regimul nazist, Holocaustul și Procesele de la Nürnberg. Bazându-se pe numeroase citate și referințe, reclamanta pune la îndoială realitatea, amploarea și gravitatea acestor evenimente istorice care nu fac obiectul dezbaterii între istorici, ci – dimpotrivă – sunt clar stabilite. S-ar părea, după cum au arătat instanțele interne, pe baza unei analize metodice și a unor constatări detaliate, că, departe de a se limita la critica politică sau ideologică a sionismului și a acțiunilor statului Israel, sau chiar de a întreprinde un studiu obiectiv al teoriilor revizioniste și făcând doar apel la „o dezbatere publică și academică” cu privire la evenimentul istoric al camerelor de gazare, după cum susține el, reclamantul subscrie de fapt la acele teorii și de fapt neagă sistematic crimele împotriva umanității comise de naziști împotriva comunității evreiești.

^[92] 45. „Declarațiile” contestate constau în numeroase programe de televiziune, difuzate pe parcursul a patru ani în perioada 10 iunie 2006-24 septembrie 2010, despre care instanțele naționale le-au considerat echivalând cu promovarea operațiunii teroriste a PKK. Prin urmare, au condamnat societatea reclamantă în temeiul art. 114e, coroborat cu art. 114, art. 114a, art. 114b, art. 114c și art. 114d din Codul penal. S-a remarcat că PKK se afla pe lista organizațiilor teroriste din UE, Canada, SUA, Australia și Regatul Unit. În plus, după ce au făcut propria apreciere, atât Tribunalul Municipal, cât și Înalta Curte erau convinși că conflictul armat al PKK cu guvernul turc pentru a-și atinge obiectivele constituie terorism în sensul Codului penal danez.

^[93] 36. Curtea observă de la bun început că (…) prezenta cerere se referă la dreptul reclamantului la libertatea de asociere și, într-adevăr, la o restricție destul de serioasă a acestuia, care a dus la încetarea existenței juridice a Asociației ca atare. Prin urmare, prezenta cerere trebuie să fie distinsă de cele invocate de Guvern. În ceea ce privește acestea din urmă, Curtea observă că, în special în cauzele Garaudy și Lehideux și Isorni (ambele citate mai sus), era în joc justificarea unei politici de tip nazist. În consecință, constatarea unui abuz în temeiul art. 17 privește faptul că art. 10 a fost invocat de grupuri cu motivații totalitare.

^[94] 39. În cazul de față, Curtea consideră, pe de o parte, că declarațiile reclamantului au arătat disprețul acestuia față de victimele Holocaustului, ceea ce vorbește în favoarea incompatibilității ratione materiae a plângerii cudispozițiile Convenției [a se compara Witzsch împotriva Germaniei (nr. 2) (dec.), nr. 7485/03, 13 decembrie 2005]. Pe de altă parte, aceasta are în vedere faptul că declarația a fost făcută de un membru al Parlamentului în timpul unei sesiuni parlamentare, astfel încât aceasta ar putea justifica un nivel ridicat de protecție și orice ingerință în aceasta ar justifica cea mai mare atenție din partea Curții. Având în vedere rolul imunității parlamentare în asigurarea unei protecții sporite a discursului în Parlament, Curtea consideră că este deosebit de relevant faptul că Parlamentul landului Mecklenburg-Pomerania de Vest a revocat inviolabilitatea reclamantului (a se vedea § 6, 15 și 29 de mai sus).

^[95] Ghid privind art. 17 din Convenție – Interzicerea abuzului de drept.

^[96] 63.Condiția prealabilă prevăzută în dreptul intern ca o asociație să fie în opoziție cu „noțiunea de înțelegere internațională” (art. 9 § 2 din Legea fundamentală) a fost suficient de clar stabilită în sensul că includea asociații care s-au opus dreptului la existență și securitate a unui stat străin și a cerut eliminarea lui prin forță. Ca reacție la politica agresivă dusă de regimul național-socialist, Legea fundamentală impunea autorităților germane obligația de a promova activ pacea ori de câte ori securitatea internațională era în pericol. Aceasta a inclus acțiuni împotriva propagandei pro-război a asociațiilor private. Nu mai puțin decât negarea Holocaustului, o astfel de propagandă violentă a constituit un abuz de drepturi în temeiul Convenției (art. 17 din Convenție). În acest context, Guvernul a considerat că trebuie să se țină seama și de faptul că primul reclamant a dorit în cele din urmă să desființeze drepturile și libertățile Convenției prin stabilirea dominației mondiale a Califatului și Sharia.

72. Curtea reiterează jurisprudența sa cu privire la art. 17 din Convenție, astfel cum a fost rezumată în hotărârea în cauza Paksas, citată mai sus, §§ 87-88: „87. Curtea reiterează, în primul rând, că «scopul art. 17, în măsura în care se referă la grupuri sau la indivizi, este de a face imposibil ca aceștia să obțină din Convenție un drept de a se angaja în orice activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție; (…) prin urmare, nimeni nu poate profita de dispozițiile Convenției pentru a efectua acte care vizează distrugerea drepturilor și libertăților menționate mai sus (…)» (a se vedea Lawless împotriva Irlandei, 1 iulie 1961, § 7, p. 45-46, Seria A nr. 3). Deoarece scopul general al art. 17 este, cu alte cuvinte, de a împiedica indivizii sau grupurile cu scopuri totalitare să exploateze în propriul interes principiile enunțate în Convenție [a se vedea W.P. și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 42264/98, CEDO 2004-VII, și Norwood împotriva Regatului Unit, nr. 23131/03, CEDO 2004-XI], acest articol este aplicabil doar în mod excepțional și în cazuri extreme, așa cum de altfel este ilustrat de jurisprudența Curții. 88. Curtea a statuat, în special, că o «observație îndreptată împotriva valorilor care stau la baza Convenției» este scoasă de sub protecția art. 10 prin art. 17 [a se vedea Lehideux și Isorni împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 53, Rapoarte 1998-VII, și Garaudy împotriva Franței (dec.), nr. 65831/01, CEDO 2003‑IX]. Astfel, în cauza Garaudy (ibidem), care se referea, în special, la condamnarea pentru negarea crimelor împotriva umanității a autorului unei cărți care nega în mod sistematic astfel de crime săvârșite de naziști împotriva comunității evreiești, Curtea a constatat că plângerea reclamantului întemeiată pe art. 10 este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Aceasta și-a întemeiat această concluzie pe observația potrivit căreia conținutul principal și tenorul general al cărții reclamantului, și, prin urmare, scopul acesteia, erau în mod evident revizioniste și, prin urmare, contraveneau valorilor fundamentale ale Convenției și ale democrației, și anume dreptatea și pacea, și a dedus din această observație că acesta a încercat să abată art. 10 de la scopul său real, folosindu-se de dreptul său la libertatea de exprimare în scopuri care erau contrare textului și spiritului Convenției [a se vedea, de asemenea, Witzsch împotriva Germaniei (dec.), nr. 4785/03, 13 decembrie 2005]. Curtea a ajuns la aceeași concluzie, de exemplu, în Norwood [(dec.), citată mai sus] și Pavel Ivanov împotriva Rusiei [(dec.), nr. 35222/04, 20 februarie 2007], care se refereau la utilizarea libertății de exprimare în scopuri islamofobe și, respectiv, antisemite. În cauza Orban și alții împotriva Franței (nr. 20985/05, § 35, 15 ianuarie 2005), Curtea a remarcat că declarațiile care urmăresc scopul neechivoc de a justifica crimele de război, cum ar fi tortura sau execuțiile sumare, reprezintă, de asemenea, o deviere a art. 10 de la scopul său real. În aceeași ordine de idei, Curtea a statuat că art. 17 din Convenție i-a împiedicat pe fondatorii unei asociații al cărei act constitutiv avea conotații antisemite să se bazeze pe dreptul la libertatea de asociereprevăzut la art. 11 din Convenție pentru a contesta interzicerea acesteia, observând în special că reclamanții încercau, în esență, să folosească acest articol ca bază, în temeiul Convenției, pentru un drept de a se angaja în activități contrare textului și spiritului Convenției (a se vedea W.P. și alții, citată mai sus)”.

74. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că primul reclamant încearcă să deturneze art. 11 din Convenție de la scopul său real, utilizând acest drept în scopuri care sunt în mod clar contrare valorilorConvenției, în special angajamentul față de soluționarea pașnică a conflictelor internaționale și față de caracterul sacru al vieții umane. În consecință, Curtea constată că, în temeiul art. 17 din Convenție, primul reclamant nu poate beneficia de protecția oferită de art. 11 din Convenție.

^[97] 89. Curtea a constatat mai sus (a se vedea § 74 de mai sus) că primul reclamant a fost împiedicat de art. 17 din Convenție să se bazeze pe drepturile sale din Convenție în ceea ce privește ordinul de interzicere. Rezultă că reclamantul nu poate invoca în mod argumentat o încălcare a unui drept garantat de Convenție în această privință.

^[98] 102. Nici reclamantul nu se afla într-una dintre situațiile prevăzute la lit. c). Este adevărat că existau „suspiciuni rezonabile că [acesta] ar fi comis o infracțiune” și că a rămas sub acuzații pe toată perioada petrecută la Asinara, dar deciziile Tribunalului Regional (30 ianuarie 1975), ale Curții de Apel (12 martie 1975) și ale Curții de Casație (6 octombrie 1975) nu au avut nicio legătură juridică cu ancheta care se desfășura în ceea ce îl privește (…). În plus, ar fi putut apărea probleme în legătură cu art. 5 § 3, care trebuie citit împreună cu § 1 lit. c) (a se vedea hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit, menționată anterior, p. 75, § 199), și chiar cu art. 18. La prima vedere, o ipoteză mai probabilă este aceea că măsura reclamată a fost luată pentru că a fost „considerată în mod rezonabil necesară pentru a împiedica [domnul Guzzardi] să comită o infracțiune” sau, la exterior, „să fugă după ce a comis-o”. Cu toate acestea, și în acest caz s-ar ridica o întrebare cu privire la „legalitatea” măsurii, deoarece, exclusiv pe baza legilor din 1956 și 1965, un ordin de domiciliu obligatoriu ca atare, lăsând la o parte modalitatea de punere în aplicare a acestuia, nu constituie o privare de libertate (…).

^[99] 44. Chestiunea de principiu ridicată de această observație este dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură expresia „detenția legală a unei persoane cu probleme de sănătate mintală” poate fi interpretată ca incluzând o referire nu doar la privarea efectivă de libertate a pacienților cu probleme de sănătate mintală, ci și la aspecte legate de executarea detenției, cum ar fi locul, mediul și condițiile de detenție. Curtea ar accepta, de asemenea, că trebuie să existe o anumită relație între motivul de privare de libertate autorizat invocat și locul și condițiile de detenție. În principiu, „detenția” unei persoane în calitate de pacient cu probleme de sănătate mintală va fi „legală”, în sensul § 1 lit. e) numai dacă este efectuată într-un spital, într-o clinică sau într-o altă instituție adecvată autorizată în acest scop. În mod cert, „legalitatea” oricărei detenții este necesară atât în ceea ce privește dispunerea, cât și executarea măsurii de privare de libertate a persoanei. O astfel de „legalitate” presupune, în primul rând, conformitatea cu dreptul intern și, de asemenea, după cum confirmă art. 18, conformitatea cu scopurile restricțiilor permise de art. 5 § 1. Mai general, rezultă din însuși scopul art. 5 § 1 că nicio detenție care este arbitrară nu poate fi considerată vreodată „legală” (a se vedea hotărârea Winterwerp, menționată mai sus, Seria A nr. 33, p. 17-18, § 39). Curtea ar accepta, de asemenea, că trebuie să existe o anumită relație între motivul de privare de libertate permis invocat și locul și condițiile de detenție. În principiu, „detenția” unei persoane în calitate de pacient cu probleme de sănătate mintală va fi „legală” în sensul § 1 lit. e) numai dacă este efectuată într-un spital, o clinică sau o altă instituție adecvată autorizată în acest scop. Cu toate acestea, sub rezerva celor de mai sus, art. 5 § 1 lit. e) nu se referă, în principiu, la un tratament sau la condiții adecvate (a se vedea hotărârea Winterwerp, menționată anterior, §§ 21, 51).

47. Diferențele dintre regimurile de la Broadmoor și Oakwood sunt prezentate mai sus (§ 24). În timp ce aceste diferențe au fost de o importanță vitală pentru domnul Ashingdane și pentru calitatea vieții sale în detenție, ele nu au fost de natură să schimbe caracterul privării sale de libertate în calitate de bolnav psihic. Atât Broadmoor, cât și Oakwood erau spitale de psihiatrie în care, așa cum a observat Comisia (a se vedea pct. 78 și 80 din raport), personalul calificat a manifestat o preocupare constantă pentru tratamentul și sănătatea reclamantului. În consecință, deși regimul de la Oakwood era mai liberal și, având în vedere îmbunătățirea stării sale mintale, mai favorabil recuperării sale finale, locul și condițiile de detenție a reclamantului nu au încetat să fie cele care pot însoți „detenția legală a unei persoane cu probleme mintale”. Prin urmare, nu se poate spune că, contrarart. 17, dreptul reclamantului la libertate și la siguranță a persoanei a fost limitat într-o măsură mai mare decât cea prevăzută la art. 5 § 1 lit. e).

48. În plus, în orice moment, scopul detenției dlui Ashingdane a fost legat de boala sa mintală. Acest lucru s-a întâmplat chiar dacă cauza imediată a întârzierii transferului său de la spitalul special de securitate la spitalul local a fost mai degrabă industrială decât terapeutică, o circumstanță pe care Comisia a descris-o ca fiind „deplorabilă” (a se vedea pct. 79 din raport). Cu toate acestea, este clar că întârzierea nu a fost făcută cu ignorarea conștientă a bunăstării psihice a domnului Ashingdane. S-au depus eforturi pentru a găsi o soluție cât mai curând posibil (a se vedea §§ 15 in fine și 21 de mai sus). Dovezile aflate în fața Curții sugerează că orice altă cale decât cea adoptată de autoritățile responsabile ar fi fost probabil impracticabilă. În orice caz, Curtea este convinsă că menținerea în detenție a reclamantului nu a fost arbitrară sau efectuată cu un scop ascuns, contrar art. 5 § 1 lit. e) coroborat cu art. 18.

^[100] 117. „Legalitatea” cerută de Convenție presupune nu numai conformitatea cu dreptul intern, ci și, după cum confirmă art. 18, conformitatea cu scopurile privării de libertate permise de lit. a) de la art. 5 § 1 (a se vedea Bozano împotriva Franței, 18 decembrie 1986, § 54, Seria A nr. 111, și Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, § 42, Seria A nr. 114). În plus, cuvântul „după” de la lit. a) nu înseamnă pur și simplu că detenția trebuie să urmeze „condamnării” în timp: în plus, „detenția” trebuie să rezulte din, „să urmeze și să depindă de” sau să aibă loc „în virtutea” „condamnării”. Pe scurt, trebuie să existe o legătură cauzală suficientă între condamnare și privarea de libertate în cauză (a se vedea Van Droogenbroeck, §§ 35 și 39, și Weeks, § 42, ambele citate mai sus).

^[101] 177. Din probele prezentate, Curtea nu are niciun motiv să constate că privarea de libertate a reclamantului în perioada 6 august – 2 septembrie 2003 a fost „ilegală”, în sensul că nu este conformă cu dreptul intern relevant. Nici nu a fost arbitrară sau efectuată într-un scop ulterior, contrar art. 5 § 1 citit coroborat cu art. 18 din Convenție.

^[102] 93. (…) Curtea constată că supravegherea în cauză, care constituie în mod incontestabil o „ingerință a unei autorități publice în exercitarea (dreptului)” consacrat la § 1 al art. 8, a fost „în conformitate cu legea” – în sensul § 2 – așa cum este prevăzut în art. 20-23 din Decretul regal din 21 mai 1965 coroborat cu art. 95. În continuare, aceasta constată, în lumina informațiilor care i-au fost furnizate, că autoritățile belgiene competente nu au depășit, în cazurile de față, limitele puterii de apreciere pe care art. 8 § 2 din Convenție o lasă statelor contractante: chiar și în cazul persoanelor reținute pentru vagabondaj, aceste autorități aveau motive suficiente pentru a considera că era „necesar” să impună restricții în scopul prevenirii dezordinii publice sau a criminalității, al protejării sănătății sau a moralei, precum și al protecției drepturilor și libertăților altora. În orice caz, aceste restricții nu s-au aplicat într-o lungă serie de cazuri enumerate la art. 24 din Decretul regal din 21 mai 1965 și nici în legătură cu corespondența reclamanților cu Comisia (a se vedea § 39 de mai sus). În cele din urmă, nimic nu indică faptul că a existat o discriminare sau un abuz de putere în detrimentul reclamanților (art. 14 și art. 18 din Convenție).

^[103] 111. Orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie, după cum se poate deduce din art. 18 din Convenție (a se vedea § 128 de mai jos), să urmărească un scop legitim. Însuși principiul „echilibrului echitabil” inerent art. 1 al Protocolului nr. 1 presupune existența unui interes general al comunității. În plus, trebuie reiterat că diferitele norme încorporate la art. 1 nu sunt distincte, în sensul că nu sunt neconexate, și că a doua și a treia regulă se referă doar la cazuri particulare (a se vedea § 98 de mai sus). Unul dintre efectele acestui fapt este că existența unui „interes public” cerut de a doua teză, sau „interesul general” la care se face referire în al doilea paragraf, sunt de fapt corolare ale principiului enunțat în prima teză, deci că o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 prima teză trebuie să urmărească și un scop de interes public.

^[104] Nemtsov împotriva Rusiei, nr. 1774/11, Hotărârea din 31 iulie 2014, § 129; Navalnyy și Yashin împotriva Rusiei, nr. 76204/11, Hotărârea din 4 decembrie 2014, § 116; Frumkin împotriva Rusiei, nr. 74568/12, Hotărârea din 5 ianuarie 2016, § 172; Yaroslav Belousov împotriva Rusiei, nr. 2653/13 și nr. 60980/14, Hotărârea din 4 octombrie 2016, § 188; Kasparov și alții împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 51988/07, Hotărârea din 13 decembrie 2016, § 55.

^[105] 75. Guvernul nu a contestat faptul că acordul din iulie, în special anexa 6 la acesta, a legat încetarea anchetei video rusești cu vânzarea mass-media reclamantului către Gazprom, o companie controlată de stat. Nici Guvernul nu a contestat faptul că Anexa 6 a fost semnată de ministrul interimar al Presei și Comunicațiilor de masă. În sfârșit, Guvernul nu a negat că unul dintre motivele pentru care domnul Nikolayev a închis procedura împotriva reclamantului la 26 iulie 2000 a fost că reclamantul a compensat prejudiciul cauzat de presupusa fraudă prin transferul de acțiuni Media Most către o societate controlată de statul.

76. În opinia Curții, nu este scopul unor chestiuni de drept public precum procedurile penale și arestarea preventivă să fie utilizate ca parte a strategiilor de negociere comercială. Faptele că Gazprom i-a cerut reclamantului să semneze acordul din iulie când se afla în închisoare, că un ministru de stat a susținut un astfel de acord prin semnătura sa și că un ofițer de investigații de stat a implementat ulterior acel acord prin renunțarea la acuzații sugerează cu tărie că urmărirea penală a reclamantului a fost folosită pentru a-l intimida.

^[106] Merabishvili împotriva Georgiei (MC), 2017, § 292; Khodorkovskiy împotriva Rusiei, 2011, § 255; Lutsenko împotriva Ucrainei, 2012, § 106; Tymoshenko împotriva Ucrainei, 2013, § 294; Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, 2013, § 899; Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, 2014, § 137; Rasul Jafarov împotriva Azerbaidjanului, 2016, § 153; Tchankotadze împotriva Georgiei, 2016, § 113.

^[107] 283. (…) În cazurile prevăzute la art. 5 § 1, buna-credință a autorităților este, de asemenea, doar unul dintre elementele care arată o lipsă de arbitrar (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§ 69-74). Mai mult, deși „rea-credință” și „scop ulterior” sunt noțiuni legate, ele nu sunt neapărat echivalente în fiecare caz.

^[108] B. Çalı, Coping with crisis: Where the Variable Geometry in the Jurisprudence of the European Court of Human Rights (Cum să faci față crizei: Unde este geometria variabilă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), Wisconsin International Law Journal, 2018, p. 237-276, 266, https://wilj.law.wisc.edu/wp-content/uploads/sites/1270/2018/10/Cali_Final.pdf.

^[109] B. Çalı, Demonstrarea relei-credințe în dreptul internațional: Lecții din art. 18. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, 24 iunie 2021, https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3873211.

^[110] Curtea a constatat încălcarea art. 18 raportat la art. 5 din Convenție.

^[111] 72. Reclamantul a susținut că faptele cauzei vorbeau de la sine. El a reiterat că autoritățile au fost motivate de dorința de a reduce efectiv la tăcere mass-media și, în special, criticile acesteia la adresa conducerii ruse. Reclamanta a atras atenția asupra faptului că, atunci când Media Most nu a respectat acordul din iulie, pe motiv că acesta a fost semnat sub constrângere, GPO a inițiat ancheta de împrumut Media Most.

^[112] B. Aprecierea Curții

73. Curtea reiterează că art. 18 din Convenție nu are un rol autonom. Acesta poate fi aplicat numai împreună cu alte articole ale Convenției. Cu toate acestea, poate exista o încălcare a art. 18 în legătură cu un alt articol, deși nu există nicio încălcare a articolului respectiv luat singur. În plus, din termenii art. 18 rezultă că o încălcare poate apărea numai în cazul în care dreptul sau libertatea în cauză este supusă restricțiilor permise de Convenție [a se vedea Kamma împotriva Țărilor de Jos, nr. 4771/71, raportul Comisiei din 14 iulie 1974, Hotărâri și Rapoarte 1, p. 4, și Oates împotriva Poloniei (dec.), nr. 35036/97, 11 mai 2000].

74. Curtea a constatat, la §§ 52-55 de mai sus, că libertatea reclamantului a fost restrânsă „în scopul aducerii acestuia în fața autorității juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit o infracțiune”. Cu toate acestea, atunci când examinează acuzația în temeiul art. 18 din Convenție, Curtea trebuie să stabilească dacă detenția a fost, de asemenea, și, prin urmare, contrară art. 18, aplicată în orice alt scop decât cel prevăzut la art. 5 § 1 lit. c).

75. Guvernul nu a contestat faptul că acordul din iulie, în special anexa 6 la acesta, a legat încetarea anchetei video rusești cu vânzarea mass-media reclamantului către Gazprom, o companie controlată de stat. Nici Guvernul nu a contestat faptul că Anexa 6 a fost semnată de ministrul interimar al Presei și Comunicațiilor de masă. În sfârșit, Guvernul nu a negat că unul dintre motivele pentru care domnul Nikolayev a închis procedura împotriva reclamantului la 26 iulie 2000 a fost că reclamantul a compensat prejudiciul cauzat de presupusa fraudă prin transferul de acțiuni Media Most către o societate controlată de stat.

76. În opinia Curții, nu este scopul unor chestiuni de drept public precum procedurile penale și arestarea preventivă să fie utilizate ca parte a strategiilor de negociere comercială. Faptele că Gazprom i-a cerut reclamantului să semneze acordul din iulie când se afla în închisoare, că un ministru de stat a aprobat un astfel de acord prin semnătura sa și că un ofițer de investigații de stat a implementat ulterior acel acord prin renunțarea la acuzații au sugerat cu tărie că urmărirea penală a reclamantului a avut ca scop să-l agreseze.

77. În astfel de împrejurări, Curtea nu poate decât să constate că restrângerea libertății reclamantului permisă în temeiul art. 5 § 1 lit. c) a fost aplicată nu numai în scopul aducerii acestuia în fața autorității juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit o infracțiune, dar și din alte motive.

78. În consecință, a existat o încălcare a art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5.

^[113] 52. În asemenea împrejurări, Curtea nu poate fi de acord cu afirmația conform căreia materialele cauzei penale împotriva reclamantului ar putea determina un observator obiectiv să aibă o convingere rezonabilă că reclamantul ar fi putut săvârși infracțiunea care i-a fost imputată. După cum se constată în Oferta Plus (a se vedea paragraful precedent), o astfel de convingere nu putea fi ghidată de nicio considerație obiectivă, având în vedere constatările clare din hotărârile definitive ale instanțelor civile. În consecință, Curtea consideră că detenția reclamantului între 9 august și 19 noiembrie 2006 nu s-a întemeiat pe o suspiciune rezonabilă că ar fi săvârșit o infracțiune.

53. Curtea reamintește că restrângerea dreptului la libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. c) trebuie să fie justificată de scopul acestei dispoziții. În speță, Guvernul nu a reușit să convingă Curtea că există o suspiciune rezonabilă că reclamantul a săvârșit o infracțiune, astfel încât nu exista nicio justificare pentru arestarea și detenția sa. Într-adevăr, având în vedere concluzia sa din pct. 141 din hotărârea Oferta Plus (citată mai sus), Curtea nu poate decât să concluzioneze că scopul real al procesului penal și al arestării și reținerii reclamantului a fost de a exercita presiuni asupra acestuia în vederea împiedicării Oferta Plus de la urmărirea cererii sale în fața Curții. Prin urmare, constată că restrângerea dreptului reclamantului la libertate a fost aplicată în alt scop decât cel prevăzut la art. 5 § 1 lit. c). Din acest motiv, a existat o încălcare a art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5 § 1.

^[114] Khodorkovskiy a furnizat Curții ca probe rapoarte din presa internațională și rusă, rapoarte unor organizații guvernamentale și neguvernamentale, rezoluții ale Senatului SUA, Rapoartele Parlamentului European, documente ale Camerei Comunelor din Regatul Unit, decizii ale instanțelor din Marea Britanie în cazurile de extrădare a mai multor foști manageri ai Yukos în Rusia și deciziile ciprioților, ale instanțelor olandeze și elvețiene. Ca răspuns, Curtea a considerat că „nu există nimic în jurisprudența Curții pentru a susține sugestia reclamantului conform căreia, în cazul în care se stabilește un caz prima facie de motiv nepotrivit dat, sarcina probei ar reveni Guvernului pârât. Curtea consideră că sarcina probei într-un astfel de context ar trebui să revină solicitantului”.

^[115] 108. Curtea reține că atunci când este vorba de acuzații de motive politice sau alte motive ascunse în contextul urmăririi penale, este dificil să se disocieze arestarea preventivă de procesul penal în cadrul căruia a fost dispusă o astfel de arestare. Circumstanțele prezentei cauze sugerează, totuși, că arestarea și reținerea reclamantului, care au fost dispuse după finalizarea anchetei împotriva reclamantului, aveau propriile caracteristici distinctive care permit Curții să analizeze chestiunea separat de contextul mai general de urmărire penală motivată politic a liderului opoziției. În speță, Curtea a stabilit deja că motivele invocate de autorități pentru privarea de libertate a reclamantului nu numai că erau incompatibile cu cerințele art. 5 § 1, ci erau și împotriva spiritului Convenției (a se vedea §§ 66-73 de mai sus). În acest context, Curtea observă că profilul reclamantului, unul dintre liderii opoziției care comunicase cu presa, a atras în mod evident o atenție considerabilă a publicului. Se mai poate accepta că fiind acuzat de abuz în serviciu, acesta avea dreptul să răspundă la o astfel de acuzație prin intermediul presei. Autoritățile de urmărire penală care au solicitat arestarea reclamantului au indicat în mod explicit comunicarea reclamantului cu mass-media drept unul dintre motivele arestării sale și l-au acuzat de denaturarea opiniei publice cu privire la infracțiunile comise de acesta, discreditarea autorităților de urmărire penală și influențarea procesului viitor pentru a evita răspunderea (a se vedea § 26 de mai sus).

109. În opinia Curții, un astfel de raționament al autorităților de urmărire penală demonstrează în mod clar încercarea acestora de a-l pedepsi pe reclamant pentru dezacordul public cu acuzațiile aduse lui și pentru afirmarea nevinovăției sale, ceea ce avea dreptul să facă. În astfel de împrejurări, Curtea nu poate decât să constate că restrângerea libertății reclamantului permisă în temeiul art. 5 § 1 lit. c) a fost aplicată nu numai în scopul aducerii acestuia în fața autorității juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit o infracțiune, ci de asemenea din alte motive.

110. În consecință, a existat o încălcare a art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5.

^[116] 298. După cum a reținut Curtea în cauza Lutsenko, citată mai sus, atunci când este vorba de acuzații de motive politice sau alte motive ascunse în contextul urmăririi penale, este dificil să se disocieze arestarea preventivă de procesul penal în cadrul căruia a fost dispusă detenția (§ 108). Cu toate acestea, ca și în cazul citat, Curtea discerne o serie de trăsături specifice ale arestării preventive a reclamantei care îi permit să analizeze chestiunea separat de contextul mai general al urmăririi penale presupus motivate politic a reclamantului în calitate de lider al opoziției. prin instigarea mai multor acuzații penale după schimbarea puterii și înaintea alegerilor parlamentare.

299. Curtea a stabilit deja că, deși detenția reclamantului a fost efectuată în mod oficial în scopurile prevăzute de art. 5 § 1 lit. c) din Convenție, atât contextul de fapt, cât și raționamentul invocat de autorități (a se vedea §§ 269-270 de mai sus) sugerează că scopul real al acestei măsuri a fost acela de a pedepsi reclamanta pentru lipsa de respect față de instanță pe care s-a susținut că a manifestat-o prin comportamentul său în cursul procedurii.

300. În lumina acestor considerații și folosind o abordare similară cu cea pe care a aplicat-o interpretării juridice a împrejurărilor comparabile din cauza Lutsenko, Curtea nu poate decât să constate că restrângerea libertății reclamantului permisă în temeiul art. 5 § 1 lit. c) a fost aplicată nu în scopul aducerii acesteia în fața unei autorități juridice competente cu suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit o infracțiune, ci din alte motive.

301. Curtea consideră această bază suficientă pentru a constata o încălcare a art. 18 din Convenție coroborat cu art. 5.

^[117] B. Çalı, Merabishvili v. Georgia: Has the Mountain Given Birth to a Mouse?, 3 decembrie 2017, https://verfassungsblog.de/merabishvili-v-georgia-has-the-mountain-given-birth-to-a-mouse/.

^[118] Între 2012 și 2013, la scurt timp după ce mișcarea „Visul georgian” a fost aleasă la putere în octombrie 2012, au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului pentru abuz de putere și alte infracțiuni. Reclamantul, care a fost ținut în detenție în așteptarea procesului său, s-a plâns că a fost astfel eliminat de pe scena politică. De asemenea, acesta a susținut că, într-o noapte din decembrie 2013, a fost scos pe ascuns din celula sa pentru a fi interogat de procurorul-șef cu privire la moartea unui fost prim-ministru în 2005 și cu privire la activitățile financiare ale fostului președinte. În 2014, acesta a fost găsit vinovat de majoritatea acuzațiilor aduse împotriva sa.

^[119] 283. Dar, în măsura în care ele subliniază caracterul exhaustiv al scopurilor pentru care drepturile din Convenție pot fi restricționate, termenii art. 18 [„nu se aplică în niciun alt scop decât (…)”] par capabili să permită o evaluare mai obiectivă a prezenței sau absenței unui scop ulterior și, prin urmare, a unui abuz de putere („deturnarea puterii”, așa cum se precizează în Travaux Préparatoires din Convenție – a se vedea § 154 de mai sus). Mai mult, o abordare care se concentrează pur și simplu pe dovada realei-credințe nu se potrivește cu cea adoptată de Curte cu privire la clauzele de restricție din Convenție, pe care art. 18 se dorește să le completeze. De exemplu, când examinează dacă o ingerință în drepturile garantate de art. 8-11 este „necesară într-o societate democratică” pentru urmărirea unui scop legitim, Curtea insistă întotdeauna că supravegherea sa nu se limitează la a constata dacă autoritățile statului pârât și-au exercitat puterea de apreciere în mod rezonabil, atent și cu bună-credință [a se vedea, de exemplu, Sunday Times (nr. 1), citată mai sus, § 59; Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 68, Seria A nr. 130 și Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, § 196 (iii), CEDO 2015 (extrase)]. În cazurile prevăzute la art. 5 § 1, buna-credință a autorităților este, de asemenea, doar unul dintre elementele care arată o lipsă de arbitrar (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§ 69‑74). Mai mult, deși „rea‑credință” și „scop ulterior” sunt noțiuni legate, ele nu sunt neapărat echivalente în fiecare caz.

^[120] 168. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, instanțele mai multor Înalte State Contractante acceptă ca dovadă a abuzului de putere condițiile deciziei atacate, documente din dosarul privind adoptarea acestei decizii, documente create în cursul procedurilor de control judiciar, prezumțiile de fapt și, mai general, probele contextuale. Când se confruntă cu o situație în care o autoritate a urmărit atât un scop autorizat, cât și unul ulterior, ea evaluează care dintre aceste scopuri a fost predominant. Dacă constată că scopul autorizat a fost predominant, ei consideră decizia autorității ca fiind valabilă. Dacă, dimpotrivă, constată că scopul ulterior a fost predominant, anulează decizia ca nevalabilă.

310. Procedând astfel, Curtea constată că poate și ar trebui să respecte abordarea sa obișnuită în materie de probă, mai degrabă decât regulile speciale (a se compara cu hotărârile citate la §§ 275 și 278 de mai sus și a se vedea § 316 de mai jos).

^[121] 311. Primul aspect al acestei abordări, expus pentru prima dată în cauza Irlanda împotriva Regatului Unit (citat mai sus, §§ 160-61) și mai recent confirmat în Cipru împotriva Turciei (citată mai sus, §§ 112‑13 și 115) și în Georgia împotriva Rusiei (I) (citată mai sus, §§ 93 și 95), este că, ca regulă generală, sarcina probei nu este suportată de una sau de cealaltă parte, deoarece Curtea examinează toate materialele în fața sa indiferent de originea sa și deoarece poate, dacă este necesar, să obțină ea probe. Încă din cauza Artico împotriva Italiei (13 mai 1980, § 30, Seria A nr. 37), Curtea a afirmat că aceasta este poziția generală nu numai în cauzele interstatale, ci și în cauzele care decurg din cereri individuale. De atunci, s-a bazat pe conceptul de sarcină a probei în anumite contexte particulare. În mai multe rânduri, a recunoscut că nu este posibilă o aplicare strictă a principiului asserti incumbit probatio, și anume că sarcina probei în legătură cu o acuzație revine părții care o invocă, în special în cazurile în care aceasta a fost justificată de dificultățile specifice în materie de probă cu care se confruntă reclamanții [a se vedea, de exemplu, Akdivar și alții, citată mai sus, § 68, în legătură cu epuizarea căilor de atac interne; Baka, citată mai sus, §§ 143 in fine și 149, și exemplele citate aici, în legătură cu diverse articole de fond ale Convenției și J.K. și alții împotriva Suediei (MC), nr. 59166/12, §§ 91-98, CEDO 2016, în legătură cu riscul de rele tratamente în țara de destinație în cazurile de îndepărtare conform art. 3 din Convenție].

^[122] 308. În situații continue, nu se poate exclude ca aprecierea a cărui scop a fost predominant să varieze în timp.

353. Având în vedere toate împrejurările cauzei, Curtea este convinsă că în timpul arestării preventive, care trebuie privită ca o situație continuă, scopul predominant al restrângerii libertății reclamantului s-a schimbat. În timp ce la început a fost investigarea infracțiunilor bazate pe o suspiciune rezonabilă, ulterior s-au obținut informații despre moartea domnului Zhvania și conturile bancare ale domnului Saakashvili, așa cum a arătat incidentul din 14 decembrie 2013.

^[123] Navalnyy împotriva Rusiei (MC), 2018, § 165; și Korban împotriva Ucrainei, 2019, § 211-213.

^[124] Necesitatea clarificării jurisprudenței

282. Analiza de mai sus a jurisprudenței în temeiul art. 18 din Convenție arată că, în relativ puținele cauze în care Curtea a examinat până acum plângerile în temeiul acestei dispoziții în detaliu, ea a început, de la Khodorkovskiy (citată mai sus), din ipoteza generală că autoritățile naționale ale Înaltelor State Contractante au acționat cu bună-credință, adăugând că această ipoteză poate fi respinsă numai dacă reclamantul arată în mod convingător că scopul pentru care autoritățile respective și-au restrâns drepturile în temeiul Convenției sau al Protocoalelor la aceasta nu erau în realitate cele citate de ei și permise în temeiul Convenției. Cu alte cuvinte, examinarea Curții în astfel de cazuri s-a concentrat pe problema dovezii realei-credințe în acest sens.

^[125] În Navalnyy împotriva Rusiei (nr. 2), 2019, Curtea s-a bazat pe aceleași elemente de probă contextuale ca și în Navalnyy împotriva Rusiei (MC), 2018, pentru a examina arestul la domiciliu al reclamantului și interzicerea complementară a accesului la mijloace de comunicare, măsură care fusese aplicată imediat după ultima arestare din succesiunea celor șapte evenimente în litigiu în hotărârea Marii Camere, sus-menționată. Măsurile în litigiu, din ce în ce mai neconcordante și lipsite de legătură cu obiectivele justiției penale, au condus totodată Curtea la constatarea încălcării art. 5 și art. 10 interpretate singure. În plus, durata acestora (10 luni) a fost considerată necorespunzătoare naturii acuzațiilor în materie penală în discuție: în special, nu au fost aplicate astfel de măsuri acuzatului principal în cauza penală relevantă. În conformitate cu constatările din hotărârea Marii Camere sus‑menționată, Curtea a concluzionat că aceste măsuri au urmărit doar scopul ascuns al suprimării pluralismului politic, cu încălcarea art. 18 coroborat cu art. 5 din Convenție.

^[126] 307. Care scop este predominant într-un anumit caz depinde de toate circumstanțele. Pentru a evalua acest aspect, Curtea va lua în considerare natura și gradul de reprobabilitate a scopului ulterior pretins și va ține seama de faptul că Convenția a fost concepută pentru a menține și promova idealurile și valorile unei societăți democratice guvernate de statul de drept.

308. În situații continue, nu se poate exclude faptul că evaluarea scopului care a fost predominant poate varia în timp.

^[127] Cauza Navalnyy împotriva Rusiei, Hotărârea din 15 noiembrie 2018, § 186:

186. Prin urmare, Curtea consideră că este oportun să sublinieze că această situație necesită, în principiu, adoptarea unor măsuri generale de către statul pârât, care rămâne, sub rezerva controlului Comitetului de Miniștri, liber să aleagă mijloacele prin care se va achita de obligația sa legală în temeiul art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile stabilite în hotărârea Curții [a se vedea Simeonovi, citată anterior, § 151; Scozzari și Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 și 41963/98, § 249, CEDO 2000-VIII; și Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, § 192, CEDO 2004-V]. Aceasta este o cauză în care Curtea consideră că statul pârât ar trebui să ia măsuri legislative și/sau alte măsuri generale adecvate pentru a asigura în ordinea sa juridică internă un mecanism care să impună autorităților competente să țină seama în mod corespunzător de caracterul fundamental al libertății de întrunire pașnică și să manifeste o toleranță adecvată față de întrunirile neautorizate, dar pașnice, care provoacă doar o anumită perturbare a vieții obișnuite, fără a depăși nivelul unei tulburări minore; să acorde atenția cuvenită, atunci când restricționează această libertate, dacă restricția este justificată de interese legitime, cum ar fi nevoia de prevenire a dezordinii sau a infracțiunilor și de protecție a drepturilor și libertăților altora, și să stabilească un echilibru corect între aceste interese, pe de o parte, și cele ale individului în exercitarea dreptului său la libertatea de întrunire pașnică, pe de altă parte (a se vedea § 148 de mai sus). În plus, orice impunere de sancțiuni ar trebui să necesite justificări speciale (a se vedea § 145 de mai sus). Prevenirea unor încălcări similare în viitor ar trebui să fie abordată în cadrul juridic adecvat, asigurându-se în special că instrumentele juridice naționale referitoare la restricțiile și modalitățile de exercitare a dreptului la libertatea de întrunire nu reprezintă un obstacol ascuns în calea libertății de întrunire pașnică protejate de art. 11 din Convenție. Adoptarea, la 26 iunie 2018, de către Plenul Curții Supreme a Federației Ruse a Rezoluției „Cu privire la anumite chestiuni care apar în timpul examinării judiciare a cauzelor administrative și a cauzelor privind infracțiunile administrative legate de aplicarea legii privind evenimentele publice” (a se vedea § 48 de mai sus), deși oferă clarificări binevenite pentru sistemul judiciar, subliniază necesitatea unor măsuri legislative și/sau a altor măsuri generale.

^[128] F. Tan, The Dawn of Article 18 ECHR: A Safeguard Against European Rule of Law Backsliding?, în Goettingen Journal of International Law, vol. 9, nr. 1/2018, p. 109-141.

^[129] B. Çali, Autocratic Strategies and the European Court of Human Rights, în European Convention on Human Rights Law Review, https://brill.com/view/journals/eclr/2/1/article-p11_11.xml?language=en.

^[130] Exemplul recent al retragerii Rusiei din Consiliul Europei a fost motivat de aceasta în sensul că organizația ar fi „un instrument de sprijin ideologic pentru expansiunea militaro-politică și economică spre Est, un mijloc de a impune «o ordine bazată pe reguli» care le este favorabilă și care este, de fapt, «un joc fără reguli»”; „instituțiile Consiliului Europei, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului «au fost folosite sistematic pentru a exercita presiuni asupra Rusiei și pentru a se amesteca în afacerile sale interne»”.

Concomitent, Parlamentul Consiliului Europei a votat simbolic excluderea Rusiei din cauza invaziei Ucrainei, un semn suplimentar (după nerespectarea repetată a hotărârilor Curții) al înstrăinării Kremlinului de ordinea democratică. după ce Rusia a anunțat că a început demersul de a se retrage din organizația europeană: „Adunarea regretă faptul că, în ciuda numeroaselor apeluri de a înceta ostilitățile și de a respecta dreptul internațional, conducerea rusă a persistat în agresiunea sa, escaladând violența în Ucraina și amenințând în cazul intervenției altor state. Prin atitudinea și acțiunile sale, conducerea Federației Ruse reprezintă o amenințare deschisă la adresa securității în Europa”. În aceste condiții, cetățenii ruși și activiștii pentru drepturile omului din această țară nu vor mai putea beneficia de protecția instanței europene.