Capitolul al VI‑lea. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii în procesul penal

Gina Negruț, Alexandru Boroi, Drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, 2024, p. 203-216.

Secțiunea 1. Probele

§1. Noțiunea și importanța probelor în procesul penal

1.1. Noțiune

Pentru constatarea existenței faptelor și a împrejurărilor de fapt care formează obiectul cauzei penale, cât și a vinovăției făptuitorului, este necesar ca organele judiciare să desfășoare o activitate complexă de probațiune^[1].

Datele sau informațiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul probelor. Complexitatea informațiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea lor ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei^[2].

Probele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare prin anumite mijloace.

Prin mijloacele de probă prevăzute de lege se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.

În conformitate cu art. 5 CPP, organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

1.2. Importanța probelor în procesul penal

Din momentul declanșării procesului penal și până la soluționarea definitivă a cauzei deduse judecății, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor și, ca urmare a acestui fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema probelor^[3].

Astfel, legea procesuală penală prevede următoarele:

a) urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 285 CPP);

b) procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal (art. 327 CPP);

c) instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii [art. 349 alin. (1) CPP];

d) instanța de judecată poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață [art. 349 alin. (2) CPP].

Justificarea importanței probelor în procesul penal constă în aceea că, odată ce a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor^[4].

Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor^[5].

Potrivit art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. De asemenea, alin. (2) al aceluiași articol precizează că, în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanță, justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într-o cauză penală.

§2. Clasificarea probelor

În literatura de specialitate se menționează următoarele criterii de clasificare a probelor^[6]: caracterul, izvoarele din care provin și legătura acestora cu obiectul probațiunii:

a) după caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării, devenind astfel:
– probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului ori a existenței unor circumstanțe agravante);
– probe în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăției suspectului sau inculpatului ori a existenței unor circumstanțe atenuante);

b) după izvoarele din care provin, probele sunt:
– probe imediate, obținute din sursa lor originară, cum ar fi depoziția unui martor ocular; se mai numesc și primare;
– probe mediate, obținute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi conținutul declarației unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare; se mai numesc și secundare sau derivate;

c) după legătura lor cu obiectul probațiunii, probele sunt:
– probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția suspectului sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant;
– probe indirecte, care nu furnizează informații de natură a dovedi în mod direct vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica proveniența acestuia.

§3. Obiectul probațiunii

3.1. Noțiunea de obiect al probațiunii

Obiectul probațiunii (thema probandum) este reprezentat de ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluționării cauzei penale.

De altfel, în obiectul probațiunii se includ numai faptele și împrejurările de fapt, deoarece existența normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute^[7]. În acest sens, potrivit art. 98 CPP, constituie obiect al probei:
a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Cunoașterea obiectului probațiunii prezintă importanță pentru organele judiciare, deoarece, pe de o parte, le orientează activitatea spre dovedirea numai a acelor fapte și împrejurări care sunt strict necesare justei soluționări a cauzei, iar, pe de altă parte, le obligă să strângă probele necesare stabilirii tuturor faptelor și împrejurărilor ce trebuie cunoscute^[8].

Cu privire la obiectul probațiunii, potrivit unei opinii^[9], la care achiesăm, se consideră că există un obiect generic (abstract) și unul specific (concret). Obiectul generic are caracter general și trebuie dovedit în orice proces, iar obiectul specific reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat și trebuie dovedit în fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probațiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări^[10]:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele referitoare la existența elementelor infracțiunii);
b) circumstanțele atenuante/agravante legale/judiciare de natură a influența gradul de responsabilitate al făptuitorului;
c) mobilul infracțiunii (uneori poate constitui un element de apreciere a periculozității sociale a făptuitorului);
d) datele personale privind inculpatul și celelalte părți (profilul moral și atitudinea generală în societate);
e) urmările infracțiunii, atât sub aspectul consecințelor civile ale daunei produse, cât și referitor la rezolvarea corectă a laturii penale;
f) faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracțiunii.

Obiectul concret al probațiunii (datorită varietății) nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat, urmând a se analiza alte aspecte^[11], cum ar fi:
a) modul în care, într-un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
b) măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;
c) ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori dacă există piedici în probarea acestora.

3.2. Fapte și împrejurări care formează obiectul probațiunii

În ansamblul de fapte și împrejurări care formează obiect al probațiunii, literatura juridică a făcut deosebirea^[12] între fapte și împrejurări care se referă la fondul cauzei (la existența infracțiunii, la vinovăția făptuitorului și la răspunderea acestuia) și fapte și împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal (împrejurări care atrag suspendarea procesului – starea sănătății suspectului sau inculpatului, împrejurări privind necesitatea luării măsurilor asigurătorii sau de siguranță etc.).

Referitor la faptele și împrejurările cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, acestea sunt faptele principale (res probandae) și faptele probatorii (res probantes)^[13]:

a) faptele principale sunt cele prin intermediul cărora se poate face dovada existenței sau inexistenței faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de exemplu, în cazul unei infracțiuni de omor, faptul principal îl constituie acțiunea prin care a fost suprimată viața victimei);

b) faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informațiile pe care le furnizează, conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (de exemplu, în cazul unui omor, pot fi considerate fapte probatorii relațiile de dușmănie dintre autor și victimă).

3.3. Fapte auxiliare, fapte similare și fapte negative

Anumite categorii de fapte, deși nu au legătură directă cu faptele principale, pot totuși să ajute la soluționarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba despre faptele auxiliare, faptele similare și faptele negative^[14]:

a) faptele auxiliare sunt acelea care, deși nu se referă la dovedirea împrejurărilor care privesc cauza, prezintă importanță, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de exemplu, afirmația unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.);

b) faptele similare sunt cele care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probațiunii, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeași natură săvârșite anterior de către aceeași persoană, situație în care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului;

c) faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire între faptele negative determinate și faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, dacă sunt limitate, pot forma obiect al probațiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive (de exemplu, se poate proba că o anumită persoană, într-o anumită zi și la o anumită oră, nu s-a aflat într-o anumită localitate, întrucât în ziua respectivă și la aceeași oră se afla într-o altă localitate – alibiul). Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse în obiectul probațiunii, deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu, nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate)^[15].

3.4. Fapte și împrejurări ce nu pot forma obiect al probațiunii

În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă.

Din cuprinsul art. 67 alin. (2) CPP 1968 reieșea că cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă și utilă. În prezent, art. 100 alin. (3) CPP admite că cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare. Concluzionând sub aspectul principiului care călăuzește probațiunea, putem afirma că în procesul penal este admisibilă orice probă, însă de la această regulă există două limitări: limitări legale și limitări impuse de principiile generale^[16] ce privesc concepția generală despre lume și societate.

Sunt situații când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări, așa cum se întâmplă în cazul art. 116 alin. (3) CPP, când legiuitorul a prevăzut că nu pot face obiectul declarației martorului faptele sau împrejurările al căror secret sau confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.

De asemenea, nu pot fi incluse în obiectul probațiunii faptele și împrejurările care vin în contradicție cu cunoștințele științifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea unor fapte sau împrejurări care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a fost provocată de stafii sau fantome)^[17].

3.5. Fapte și împrejurări ce nu trebuie dovedite

Sunt cazuri când legea sau cunoștințele noastre despre lume și societate consideră existente ori inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru dovedirea lor^[18]. Există dispensă de probă în următoarele situații^[19]:

a) prezumțiile legale – în această accepție, nu trebuie dovedite faptele și împrejurările prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) CP, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului.

Prezumțiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumțiile legale absolute, cum este cea din art. 113 alin. (1) CP, nu admit probe contrarii. Prezumțiile legale relative pot fi înlăturate cu probe contrarii. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) CP, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal dacă a săvârșit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice;

b) faptele evidente și faptele notorii nu trebuie dovedite, întrucât sunt cunoscute. Faptele evidente sunt cunoștințele despre lume dobândite din experiența vieții (de exemplu, că apa îngheață la 0°C sau că obiectele cad de sus în jos etc.). Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum și gradul de notorietate sunt stabilite de organele judiciare în funcție de împrejurările respective și de nivelul de instrucție al persoanei în cauză^[20];

c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părțile, de comun acord, nu ridică probleme, acceptându-le existența sau inexistența. Totuși, în măsura în care aceste fapte sunt esențiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesențiale, nu se impune dovedirea lor.

§4. Cerințele probelor

Din definiția probelor rezultă că acestea sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei^[21], cu alte cuvinte, ele au rolul de a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, ceea ce presupune determinarea corelației dintre obiectul probei și obiectul probațiunii, care constă în verificarea admisibilității, pertinenței, concludenței și a utilității acestora^[22].

De altfel, pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să îndeplinească următoarele cerințe^[23]:
a) să fie admisă de lege (admisibilitatea);
b) să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinența);
c) să aibă rol hotărâtor în soluționarea cauzei (concludența);
d) să fie posibilă administrarea ei;
e) să fie necesară administrarea ei (utilitatea).

În cazul în care, într-o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerințele de mai sus, organul judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 100 alin. (4) CPP dispoziții prin care organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unei probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
d) proba este imposibil de obținut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
f) administrarea probei este contrară legii.

Menționăm însă că sunt unele situații în care imposibilitatea obținerii unei probe intervine după admiterea cererii de administrare. Astfel, potrivit art. 381 alin. (7) CPP, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă^[24], iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în procedura audierii anticipate prevăzute de art. 308 CPP, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei^[25], citirea declarației anterioare a martorului fiind necesară pentru a o face cunoscută tuturor părților și persoanei vătămate și pentru a putea fi pusă în discuția lor.

De asemenea, ca orice act procesual îndeplinit în faza judecății, și renunțarea la probe, indiferent cine a propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanța de judecată. Astfel, conform art. 383 alin. (3) CPP, dacă în cursul cercetării judecătorești administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanța, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată și părțile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

a) Admisibilitatea

Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este în principiu admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) CPP că, în cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere privitoare la administrarea unei probe în cazul în care fie cererea a fost formulată de către o persoană care era neîndreptățită, fie administrarea probei este contrară legii.

b) Pertinența

Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluționarea procesului penal, cu faptele și împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă; pentru a contribui la rezolvarea cauzei, ea trebuie să fie și concludentă. Astfel, probele care nu au legătură cu infracțiunea săvârșită în cauză și care nu pot conduce la formarea convingerii organului judiciar vor fi respinse ca fiind nepertinente^[26].

c) Concludența

Probele sunt concludente dacă sunt esențiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluționarea procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani și acte). O probă este concludentă dacă poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei.

Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este și concludentă^[27] (de exemplu, relațiile de dușmănie dintre autorul omorului și victimă constituie o probă pertinentă, dar nu și concludentă, deoarece nu aduce informații esențiale și edificatoare pentru rezolvarea cauzei).

d) Utilitatea

Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. Sunt utile acele probe care, prin informațiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru soluționarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este și utilă^[28].

Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informații noi față de probele administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă (de exemplu, dacă într-o cauză există mai mulți martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultați și alți martori).

În concluzie, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluționarea cauzei (concludente) și să fie necesară administrarea lor (utile).

§5. Sarcina probațiunii

Prin sarcină a probațiunii (onus probandi) se înțelege obligația procesuală care revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii^[29]. Cu alte cuvinte, sarcina probațiunii înseamnă obligația administrării probelor în cadrul procesului penal.

Regula actori incumbit probatio (sarcina probațiunii revine celui care afirmă) trebuie înțeleasă în procesul penal în sensul că obligația de a dovedi existența faptei și a vinovăției cade în sarcina subiecților procesuali care exercită acțiunea penală. Astfel, conform art. 65 alin. (1) CPP 1968, în baza principiului rolului activ al organelor judiciare și al aflării adevărului în procesul penal, sarcina probațiunii revenea organelor de urmărire penală și instanței de judecată, care erau obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Acest fapt nu excludea însă posibilitatea pentru părți de a propune sau solicita administrarea de probe, potrivit art. 67 alin. (1) CPP 1968.

În prezent, conform art. 99 alin. (1) CPP, s-a produs o scindare în materia sarcinii probei, în funcție de latura penală sau civilă a cauzei.

Astfel, cu privire la acțiunea penală, sarcina probei, în ceea ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea ei, revine^[30]:
a) în principal procurorului, dar și organului de cercetare penală, pe parcursul fazei de urmărire penală;
b) în principal procurorului și în subsidiar instanței de judecată, în cursul fazei de judecată.

În ceea ce privește acțiunea civilă, sarcina probei revine^[31]:
a) în principal părții civile și procurorului, atunci când acțiunea civilă este obligatorie, în faza de urmărire penală;
b) în principal părții civile și procurorului, iar în subsidiar instanței de judecată, în faza de judecată.

Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, după cum se arată în art. 99 alin. (3) CPP, în posibilitatea pe care o au în procesul penal persoana vătămată, suspectul și părțile de a propune organelor judiciare administrarea de probe, fapt reglementat în mod distinct și pentru faza de judecată când, potrivit art. 374 alin. (5) și (6) CPP, procurorul, părțile și persoana vătămată pot propune administrarea de probe, scop în care este necesar să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa lor.

Într-o cauză^[32], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că „reclamanții nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obțină interogarea anumitor martori, în ciuda complexității cauzei ce ținea de circumstanțele controversate ale înființării și funcționării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probațiune ale reclamanților au fost respinse de instanțe. În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probațiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare și stereotipe pe care instanțele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deși de fiecare dată reclamanții au avut grijă să detalieze motivele cererilor și utilitatea acestor probe. Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întregul ansamblu probatoriu avut în vedere de reclamanți, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu și în ședință publică, a fost compromis. În aceste condiții, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor ori al celorlalte cereri în probațiune formulate de reclamanți, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele speței, la echilibrul și la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 parag. 1 și parag. 3 lit. d) din Convenție”.

Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății, se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată, conform art. 100 alin. (3) CPP.

Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecților cu calități procesuale distincte (suspectul, respectiv inculpatul și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și persoana vătămată și partea civilă, pe de altă parte) de a le combate. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se limitează la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci presupune administrarea de probe contrare^[33]. Deci, cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută (eius incumbit probatio, qui dicit, non qui negat).

Strâns legat de sarcina probei este și dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina, drept consacrat în art. 99 alin. (2) CPP, înțelegând prin acesta atât dreptul la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare prin art. 10 alin. (4) CPP și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului^[34], cât și dreptul de a nu se autoincrimina prin alte acte decât propria declarație, ambele constituind o garanție a prezumției de nevinovăție^[35]. Alături de acestea, în concordanță cu principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăției făptuitorului, instanța nu poate pronunța o hotărâre de condamnare.

§6. Administrarea probelor

Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare, în strânsă colaborare cu alți subiecți procesuali, în baza dispozițiilor procesuale penale, preiau, procură și verifică, ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora vor fi elucidate faptele, urmând a fi soluționată cauza dedusă judecății^[36]. Astfel, atât organul de urmărire penală, cât și persoana vătămată sau părțile pot formula cereri privitoare la administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, care pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.

Potrivit art. 100 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

De asemenea, în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, conform art. 100 alin. (2) CPP.

Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a împrejurărilor cauzei, iar această operațiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor. Această activitate constă în aducerea în fața organului judiciar a faptelor și a împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în așa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Pentru aceasta, activitatea de administrare a probelor trebuie să se desfășoare astfel încât să se evite orice atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană și prestigiul justiției^[37].

6.1. Principiul loialității administrării probelor

Actualul Cod de procedură penală instituie în art. 101 principiul loialității administrării probelor, care presupune următoarele trei aspecte:
a) interdicția folosirii violențelor, amenințărilor, a mijloacelor de constrângere, a promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obținerii probelor [alin. (1)];
b) interdicția folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a își aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei [alin. (2)];
c) interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [alin. (3)].

Acest principiu are un conținut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viața privată^[38].

Aceste dispoziții au fost preluate din cuprinsul art. 68 CPP 1968 cu denumirea „Interzicerea mijloacelor de constrângere” și care reglementa interdicțiile existente în cuprinsul alin. (1) și (3) ale art. 101 CPP actual [interdicția folosirii violențelor, amenințărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obținerii probelor – alin. (1) – și interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe – alin. (3)]. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia „folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din Convenție – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție”^[39].

Menționăm aici dispozițiile Codului de procedură penală care reglementează justiția negociată, de natură să nuanțeze mai mult sensul noțiunilor de „promisiuni sau îndemnuri” incluse în acest text. Este evident că utilizarea de către organele judiciare a acestor mijloace, permise de lege, nu poate constitui un mijloc neloial de obținere a probelor.

Prin dispozițiile art. 101 alin. (2) CPP se interzice folosirea metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a își aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la folosirea testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită și cu rezultate incerte în conștiința umană (hipnoza, serul adevărului etc.). Justificarea acestei interdicții constă în necesitatea respectării demnității umane în procesul penal, principiu care este consacrat și în art. 11 alin. (1) CPP.

De asemenea, conform art. 101 alin. (3) CPP, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe, sensul în care legiuitorul a dorit să se interpreteze aceste dispoziții fiind cel al folosirii investigatorilor sub acoperire.

În practica judiciară^[40] s-a arătat că, „în jurisprudența sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de «provocare» distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar, în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției”, și a considerat că „nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective”.

Astfel, în speță, martora denunțătoare a discutat cu organele de urmărire penală despre prezența acesteia în domiciliul inculpaților în vederea înregistrării discuțiilor ambientale, fapt care se încadrează în operațiunile specifice de investigare a infracțiunilor de corupție în condițiile prevăzute de lege, întrucât denunțătoarea a purtat asupra sa tehnică de înregistrate audio-video, fiind autorizată prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la Tribunalul Timiș nr. 172/ST din 22 iulie 2014. De altfel, martora denunțătoare a arătat că, anterior discuției pe care a avut-o cu organele de urmărire penală, a discutat cu inculpata B.R.M. în vederea unei întâlniri cu privire la rezolvarea situației fiului său, discuții pe care le-a avut și în anii 2012-2013, când inculpata B.R.M. i-a cerut suma de 2.000 de euro, chiar și în tranșe, pentru a-i da soțului său în vederea scoaterii la muncă a fiului denunțătoarei. După formularea denunțului, organele judiciare, având indicii ale comiterii unei fapte de corupție și cu privire la posibila implicare a inculpaților, au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martora denunțătoare sunt confirmate de probatoriul administrat. Faptul că inculpatul B.D.M. nu a fost provocat de denunțătoare la data de 23 iulie 2014 rezultă și din neîndeplinirea celei de-a doua condiții a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu a fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător.

De asemenea, într-o cauză^[41], Curtea de la Strasbourg a constatat că, în plângerea depusă la poliție, o anumită persoană a susținut faptul că reclamanta i-ar fi cerut o sumă de bani, însă din procesul-verbal al discuțiilor dintre ea și reclamantă, efectuate în timpul operațiunii sub acoperire, rezultă contrariul, având în vedere că acea persoană a întrebat-o pe reclamantă cât de mulți bani trebuie să îi dea și, după ce a primit mai multe refuzuri clare, a insistat să îi ofere bani până când aceasta a cedat, fapt care, în opinia Curții, „demonstrează că reclamanta a fost supusă unei determinări și provocări la a se angaja în activitatea infracțională pentru care a fost condamnată”.

În prezent, legislațiile penale europene, dar și art. 148-149 CPP, în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reglementează folosirea investigatorilor sub acoperire în scopul dovedirii săvârșirii unor infracțiuni, acesta fiind un aspect al anchetei proactive, care se bazează pe suspiciunea rezonabilă că o infracțiune va fi săvârșită sau că ea a fost săvârșită, dar nu a fost descoperită, depășindu-se astfel vechiul concept de anchetă reactivă, în care organele de urmărire se limitau la strângerea probelor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană^[42].

6.2. Excluderea probelor

Tot în legătură cu principiul loialității administrării probelor au fost introduse dispoziții care reglementează excluderea probelor obținute în mod nelegal în procesul penal, instituție nouă în sistemul nostru procesual, abordată de doctrină odată cu introducerea textului art. 64 alin. (2) CPP 1968 prin Legea nr. 281/2003, potrivit căruia „Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

În prezent, potrivit art. 102 alin. (1) CPP, probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol se reia conținutul art. 64 alin. (2) CPP 1968, astfel că „Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”. În ceea ce privește obținerea probelor prin tortură, Curtea Europeană a constatat într-o cauză că drogurile obținute după administrare de vomitive au fost probele decisive în condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri, organele judiciare naționale neputând exclude utilizarea acestei metode, din moment ce tratamentul contestat era considerat a fi permis de către legislația națională. Curtea a considerat însă că permiterea utilizării în procesul reclamantului a probelor obținute prin administrare forțată de vomitive a încălcat dreptul său la a nu se autoincrimina și a determinat ca procesul acestuia să nu fie unul echitabil^[43].

O altă instituție nou-introdusă în dispozițiile Codului de procedură penală este aceea a probelor derivate, a căror reglementare o regăsim în cuprinsul art. 102 alin. (4) CPP. Astfel, probele derivate din probe administrate în mod nelegal, altele decât cele administrate prin tortură, vor fi excluse din materialul probator al cauzei dacă au fost obținute în mod direct din probele administrate în mod nelegal.

Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Prin modificarea adusă textului art. 102 CPP prin Legea nr. 255/2013 se revine în materia probațiunii la sancțiunea nulității. Astfel, potrivit formei actuale a textului art. 102 alin. (3) CPP, probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă, fiind în același timp consacrată și necesitatea înlăturării mijloacelor de probă corespunzătoare probelor excluse din dosarul cauzei^[44]. În cazul în care actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate relativă, trebuie să se producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.

În practica judiciară s-a arătat că persoana care a avut calitatea de avocat al inculpatului într-un alt dosar penal nu poate fi audiată ca martor pentru a da informații în legătură cu aspectele de care a luat la cunoștință cu ocazia acordării asistenței juridice în cauza respectivă, decât cu acordul prealabil, expres și scris al clientului său, iar în lipsa acestuia, proba astfel obținută în mod nelegal va fi exclusă^[45].

6.3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire penală, instanțele de judecată, subiecții procesuali principali și părțile din proces se concretizează în soluția ce va fi dată în urma acestei activități^[46].

Prin aprecierea probelor, ca operațiune finală a activității de probațiune, organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate^[47].

În istoria procesului penal au fost utilizate mai multe concepte privind modul de administrare a probelor pe parcursul procesului penal, înregistrându-se o evoluție a sistemelor de probațiune^[48].

În acest sens, în sistemul acuzatorial, regimul probator avea un caracter empiric și religios, ca mijloace de probă utilizându-se jurământul religios, ordaliile sau duelul judiciar.

În sistemele de factură inchizitorială se aplica sistemul probelor formale sau legale, în temeiul căruia mijloacele de probă erau limitate și, în același timp, ierarhizate sau tarifate prin lege, adică cu o valoare probantă dinainte stabilită, realizând o ierarhizare a probelor, considerând mărturisirea a fi „regina probelor”; legea fixa dinainte, limitativ, mijloacele de probațiune, apoi felul probei necesare pentru dovedirea fiecărui fapt (proba preconstituită) și enumera forța probantă a fiecăreia^[49].

Ulterior, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental și cu sistemul științific al probelor. În sistemul sentimental, judecătorii aveau libertatea de a aprecia probele, luându-le în considerare pe acelea care le confereau certitudine, iar în sistemul științific se foloseau procedee tehnice ca detectorul de minciuni sau narcoanaliza, interpretabile sub aspectul corectitudinii rezultatului^[50].

În sistemul continental, din care face parte și sistemul nostru procesual, s-a adoptat în materia probațiunii principiul liberei aprecieri a probelor, completat cu principiul liberei sau intimei convingeri a judecătorului. În timp, a fost limitată libertatea absolută a judecătorului, impunându-se diferite standarde de apreciere a probelor. Primul standard de probațiune este cel al preponderenței probelor, care constă în adoptarea soluției care este susținută de probele preponderente, acest standard fiind folosit de regulă în procesele civile.

În materie penală, s-a impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil (proof beyond any reasonable doubt), pentru condamnare nefiind suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăția autorului, ci trebuie ca probele în acest sens să creeze judecătorului o convingere care admite existența unui dubiu, însă el trebuie să se păstreze în limite rezonabile^[51]. În cazul în care dubiul cu privire la vinovăția autorului depășește aceste limite rezonabile, nu se poate dispune o soluție de condamnare a acuzatului, impunându-se aplicarea principiului in dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reușește să răstoarne deplin această prezumție, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăției inculpatului^[52].

Note de subsol

^[1] Al. Boroi, Șt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 137.

^[2] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 114; I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 451.

^[3] I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 452.

^[4] I. Neagu, op. cit., p. 257.

^[5] Ibidem.

^[6] I. Neagu, op. cit., p. 258.

^[7] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 116.

^[8] Idem, p. 117.

^[9] N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 343.

^[10] Ibidem.

^[11] N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 344.

^[12] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 117.

^[13] I. Neagu, op. cit., p. 260.

^[14] Al. Boroi, Șt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 140.

^[15] I. Neagu, op. cit., p. 261.

^[16] N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 346.

^[17] I. Neagu, op. cit., p. 262.

^[18] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 120.

^[19] Al. Boroi, Șt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 141.

^[20] I. Neagu, op. cit., p. 263.

^[21] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 114.

^[22] I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 462.

^[23] Ibidem.

^[24] Imposibilitate de natură materială (de exemplu, martorul a decedat) sau juridică (de exemplu, a devenit soția inculpatului).

^[25] A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023/2007, www.scj.ro: „Instanța dispune citirea depoziției date de martor în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea la judecarea cauzei numai în situația în care, în ciuda eforturilor rezonabile ale instanței, martorul nu poate fi adus în fața acesteia pentru a fi audiat”.

^[26] I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 463.

^[27] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 119.

^[28] I. Neagu, op. cit., p. 264.

^[29] Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 121.

^[30] I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 468.

^[31] Ibidem.

^[32] Cauza Băcanu și SC „R” SA c. României, hot. din 3 martie 2009, citată de G. Anghel-Tudor, A. Barbu, A.M. Șinc, op. cit., p. 291.

^[33] I. Neagu, M. Damaschin, Partea generală, op. cit., p. 467.

^[34] C.E.D.O., cauza John Murray c. Regatului Unit, hot. din 8 februarie 1996; cauza Saunders c. Regatului Unit, hot. din 17 decembrie 1996, apud V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 194, citat de C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 277.

^[35] C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 277.

^[36] N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 356.

^[37] Ibidem.

^[38] M. Udroiu, op. cit., 2014, p. 211.

^[39] Cauza El Haski c. Belgiei, apud C.C.R., dec. nr. 802/2017 (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018), citată de G. Anghel-Tudor, A. Barbu, A.M. Șinc, op. cit., p. 293.

^[40] C.A. Timișoara, s. pen., dec. nr. 741/A din 22 iulie 2015, citată de G. Anghel-Tudor, A. Barbu, A.M. Șinc, op. cit., p. 293-294.

^[41] C.E.D.O., cauza Pareniuc c. Republicii Moldova, hot. din 1 iulie 2014, citată de G. Anghel-Tudor, A. Barbu, A.M. Șinc, op. cit., p. 297.

^[42] C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 278 și urm.

^[43] C.E.D.O., cauza Jalloh c. Germaniei, hot. din 11 iulie 2006, citată de G. Anghel-Tudor, A. Barbu, A.M. Șinc, op. cit., p. 303-304.

^[44] Prin Decizia nr. 22/2018 (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) CPP și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

^[45] Jud. Liești, înch. din 5 mai 2015, definitivă prin înch. din 12 iunie 2015 a Trib. Galați, s. pen., citată de C. Moisă, Probele în procesul penal. Practică judiciară comentată, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 117-119.

^[46] I. Neagu, op. cit., p. 267.

^[47] Prin Decizia nr. 171/2001 (M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001), Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 63 alin. (2) CPP 1968, în temeiul cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor (…)”, contravin art. 124 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Așa fiind, aprecierea probelor se va face potrivit legii.

^[48] A.L. Lorincz, op. cit., vol. I, p. 149.

^[49] Ibidem.

^[50] A.L. Lorincz, op. cit., vol. I, p. 149.

^[51] C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 273-274.

^[52] Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunță, instanța nu poate dispune condamnarea sa, dacă pe parcursul procesului penal prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, întrucât orice îndoială profită inculpatului, iar recunoașterea lui nu are valoare probatorie absolută. A se vedea Trib. București, s. I pen., sent. nr. 866/2005, în I. Ciolcă, Probele în procesul penal. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 56, citată de C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 273.