Câteva reflecții asupra principiului bunei-credințe în dreptul internațional

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 263-293.

Considerații introductive

La nivelul dreptului intern, principiul bunei-credințe a fost și este văzut drept o componentă cheie a majorității ordinilor juridice istorice, moderne și contemporane.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de bună-credință provine din limba latină (bona fides), fiind alcătuită din adjectivul bun/ă (bonus) cu sensul de cinstit/ă, virtuos/asă și substantivul credință (fides), cu sensul de încredere, cinste, crezare.

Din punct de vedere psihologic, buna-credință reglementează raporturile individului cu adevărul, este un fapt etic, este respect pentru adevăr. Buna-credință se află în relații de contradicție cu minciuna, ipocrizia, duplicitatea, cu toate formele de rea-credință, dar nu cu eroarea^[1].

Ca instituție a dreptului, buna-credință își are originile în dreptul roman, făcându-și apariția la finalul Republicii, a fost calificată drept fundament al dreptății (Marcus Tullius Cicero) și o condiție indispensabilă pentru o conduită demnă de încredere, onorabilă și conștiincioasă. În plus, bona fides trebuie văzută și ca o sursă materială de drept din care ar putea fi derivate noi reguli.

Dacă în dreptul intern dimensiunea de sursă materială de drept a unui principiu (inclusiv a principiului bunei-credințe) este mai ușor de imaginat, în dreptul internațional a fost, în general vorbind, ceva mai dificil, în special din cauza consacrării principiului egalității suverane a statelor și a dependenței obligațiilor internaționale a acestora de consimțământul lor expres sau tacit. În concret, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, la nivelul științei dreptului internațional era dominant voluntarismul ortodox/voluntarismul-pozitivism, ai cărui teoreticieni susțineau faptul că statul nu poate fi juridic obligat prin norme pe care nu le-a acceptat expres sau tacit. Astfel că, introducerea, în cuprinsul articolului 38 din Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, referinței la „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” a constituit o reglementare care, în acea epocă, avansa împotriva acestui curent generalizat, voluntarist-pozitivist, fapt ce are anumite consecințe și în prezent. De exemplu, analiza principiilor generale de drept a rămas o zonă relativ ambiguă în știința dreptului internațional^[2]. O confirmă și faptul că, începând cu anul 2018, Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite^[3] a introdus pe ordinea sa de zi discutarea acestei teme. În prezent, tema face obiectul unui al treilea document de lucru, elaborat și discutat în decursul anului 2022^[4].

În ciuda celor menționate mai sus, ceea ce s-a dorit de către redactorii Statutului Curții Permanente de Justiție Internațională, în anul 1920, prin inserarea acestei categorii de surse a dreptului internațional, a fost prevenirea unor situații de incertitudine sau vid de reglementare (non liquet) într-un context în care corpul normativ internațional era destul de modest. La vremea respectivă, expresia „principii generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” se referea la principiile admise de popoarele europene/de civilizația europeană, în principal^[5]. În prezent, o astfel de referire este considerată a fi în contradicție cu principiul egalității suverane a statelor^[6], deși, uneori, continuă să fie făcută o distincție asemănătoare, respectiv aceea între regimurile/statele liberale (state care sunt bazate pe domnia dreptului, sunt organizate democratic și respectă drepturile omului) și statele/regimurile neliberale^[7]. În prezent, în condițiile celor precizate mai sus, se utilizează și sintagma „principii generale recunoscute de sistemele legale dezvoltate”^[8].

Aceste principii nu sunt, în sens direct, „adoptate” sau „legiferate” însă ele fac parte, probabil, din toate sistemele legale ale lumii^[9].

Cu toate că este considerat a se încadra printre principiile generale de drept la care face referire articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, principiul bunei-credințe nu a avut o dificultate reală să pătrundă în ordinea juridică internațională și să se bucure de recunoaștere și în sistemul juridic internațional. Unul dintre motivele principale a fost acela al generalității prezenței sale la nivelul sistemelor de drept naționale și al conexiunii sale absolut inseparabile cu principiile morale. Deoarece, dincolo de orice alte accepțiuni, buna-credință constituie un fapt etic, este respectul pentru adevăr și reprezintă un fundament al dreptății. Acest lucru, face să fie extrem de dificil ca cineva să-și imagineze o ordine juridică fără principiul bunei-credințe ori bazată pe rea-credință. Cu toate acestea, formal vorbind, cum aceste principii nu sunt adoptate sau legiferate, ele nu exprimă consimțământul statelor și, de aceea, Curtea Internațională de Justiție nu a decis niciodată o cauză, exclusiv pe baza principiilor generale de drept^[10]. Se admite, totuși, faptul că principiile generale de drept pot să fie utilizate atunci când nu există un tratat sau o cutumă care să fie operante în materia pusă în discuție și când există un vid legislativ^[11].

Principiul bunei-credințe a fost prezent în relațiile interstatale, în mod obișnuit, încă din cele mai vechi timpuri însă acesta a dobândit o altă lumină, în anul 1945, odată cu adoptarea Cartei Organizației Națiunilor Unite. Carta enunță, în mod explicit, principiul bunei-credințe, îl califică drept unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor interstatale și îi conferă statutul de principiu general și obiectiv al dreptului internațional. Potrivit dispozițiilor Cartei, statele trebuie să se trateze unele pe altele cu onestitate și corectitudine și să se abțină de la a profita unele de celelalte, în mod nedrept, contrar bunei-credințe. Așadar, buna-credință se înfățișează ca o obligație generală a oricărei națiuni de a ține cont de așteptările rezonabile ale tuturor celorlalți membri ai comunității internaționale.

Astfel că, în cele ce urmează, din rațiuni care țin, mai degrabă, de componenta pur teoretică, am abordat în mod distinct cele două dimensiuni, buna-credință ca principiu general de drept recunoscut de „națiunile civilizate” și buna-credință ca principiu al dreptului internațional public, fără însă ca prin aceasta să sugerăm existența unei diviziuni stricte între acestea (§1). Ne-am oprit apoi asupra dimensiunilor materială (§2) și, respectiv, procedurală a principiului bunei-credințe (§3), pentru ca partea finală să fie dedicată concluziilor.

§1. Buna-credință în dreptul internațional public: dimensiuni

În ceea ce privește dimensiunile internaționale ale principiului bunei-credințe, în dreptul internațional public aceasta se conturează atât ca principiu general de drept recunoscut de „națiunile civilizate”, în sensul articolului 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, cât și ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional public, în sensul de normă de maximă generalitate aplicabilă relațiilor dintre state, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite^[12]. În această din urmă dimensiune, similar celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional public^[13], buna-credință constituie o normă cutumiară a relațiilor dintre state^[14]. În schimb, în cea dintâi dimensiune, îi revine judecătorului sau arbitrului internațional menirea de a argumenta asupra operabilității bunei-credințe sau a oricărui alt principiu atestat de sistemele naționale de drept pozitiv, în sistemul internațional. În ciuda acestor diferențe, cele două dimensiuni nu sunt separate în mod absolut iar rezultatele aplicării lor sunt, cumva, similare. Doar fundamentarea existenței și aplicării lor în ordinea juridică internațională este distinctă și, în același timp, diferită față de dreptul intern. Mai mult, în cazul concret, al principiului bunei-credințe, acesta constituie exemplul tipic de principiu general de drept intern care a condus la cristalizarea unei norme fundamentale și în dreptul internațional estompând, de această manieră, setul de diferențe menționate anterior.

Aspectele generale ale acestor diferențe dintre cele două dimensiuni au fost ilustrate și de o parte a doctrinei de specialitate, inclusiv din România^[15]. Astfel, dacă în dreptul intern, principiul general reprezintă cel mai înalt nivel de abstractizare existent într-un sistem, iar procesul de identificare a principiilor se desfășoară în plan vertical, gradul de generalitate fiind corespondentul gradului de abstractizare, în dreptul internațional, calificativul de general al unui principiu se plasează strict în planul orizontal. Așa cum afirma profesorul Valentin Constantin, generalitatea decurge din prezența principiului în majoritatea (nu însă și în totalitatea) sistemelor de drept, iar „acest fapt, prezența de o manieră relativ identică a principiului, îi legitimează construcția, mai precis, conduce ipso facto la recunoașterea sa de către arbitrul sau judecătorul internațional drept un principiu care odată atestat de sistemele de drept pozitiv ale «statelor civilizate», trebuie să opereze și în sistemul internațional”^[16]. La aceste principii generalizate pe orizontală și operante în sistemul internațional se referă articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție când dispune: „Curtea, a cărei funcție este de a decide în conformitate cu dreptul internațional litigiile care îi sunt supuse, va aplica: (…) c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate (…)”.

Există însă și opina potrivit căreia principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate sunt „modalități aplicate de CIJ pentru soluționarea diferendelor care îi sunt supuse” și că, „în cazul naturii principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii acceptate pe plan intern și făcând parte din dreptul național al tuturor statelor”. Sau, altfel spus, în opinia menționată, principiile generale de drept, menționate de articolul 38, ar putea fi definite ca „nucleu comun al experienței și al conștiinței juridice a statelor, care sintetizează în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experiență juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora”^[17].

Pentru clarificarea acestor aspecte, așa cum am arătat deja, apreciem că este utilă menționarea faptului că, în prezent, CDI are pe agenda sa de lucru un proiect care vizează clarificarea și identificarea principiilor generale de drept la care face referire articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție^[18]. Acest proiect, aflat la cel de al treilea document de lucru, sugerează, în actualul stadiu de dezvoltare, existența a două categorii distincte de principii generale de drept, și anume: principiile generale de drept recunoscute de comunitatea națiunilor, principii care sunt formate în interiorul sistemelor naționale de drept și sunt transpuse apoi, în virtutea consensului și generalității lor, și la nivel internațional^[19] și principiile generale de drept formate la nivel internațional, în interiorul sistemului internațional. Astfel, în opinia CDI, pentru a determina existența și conținutul unui principiu general de drept derivat din sistemele de drept naționale este necesar să fie îndeplinite două cerințe: a. existența unui principiu comun mai multor (nu, tuturor s.n.) sisteme juridice ale lumii; b. transpunerea acestui principiu în sistemul juridic internațional (Concluzia 4 din Raport).

Pentru a determina existența unui principiu general de drept comun mai multor sisteme juridice ale lumii, este necesară realizarea unei analize comparative a sistemelor legislative în discuție; această analiză comparativă trebuie să fie amplă și reprezentativă și să includă diferitele regiuni ale lumii; analiza comparativă trebuie să conțină o evaluare a legislațiilor naționale, a deciziilor instanțelor naționale și altor materiale relevante (Concluzia 5 din Raport).

În cea ce privește cele două categorii de principii generale de drept enunțate în raport, dacă asupra celei dintâi există unanimitate/consens de opinii, în cadrul CDI, în sensul că la astfel de principii se referă art. 38 alin. (1) lit. c), în cazul existenței celei de a doua categorii opiniile membrilor CDI sunt destul de divizate, nefiind realizat un astfel de consens. Opinia majoritară este aceea a necesității unui studiu mai aprofundat al problemei și a propunerii unei modalități concrete în care aceste principii să fie selectate^[20].

Sub aspectul rolului acestor principii generale de drept, structura documentului menționat ilustrează, în principal, trei dimensiuni: rolul interpretativ și completiv, acolo unde dreptul internațional este insuficient de dezvoltat sau clar; rolul de sursă a drepturilor și obligațiilor (dimensiune care este însă destul de controversată)^[21] și, respectiv, rolul de mijloace pentru asigurarea coerenței sistemului internațional.

Și în doctrina din România^[22] s-a remarcat faptul că aceste principii generale de drept au fost folosite, cu precădere, cu titlu supletiv sau complementar, de către diferitele tribunale arbitrale, pentru a extrage reguli aplicabile și, mai rar, ca sursă a angajării răspunderii statului ca subiect de drept internațional. În plus, instanțele internaționale pot să recurgă la astfel de principii generale de drept atunci când este vorba despre reguli referitoare la desfășurarea procesului internațional^[23].

În plus, anterior acestui demers, una dintre primele activități de identificare a principiilor generale de drept a fost Raportul CDI din anul 1950, raport care identifică câteva principii generale de drept recunoscute de Carta Tribunalului de la Nürnberg, principii care guvernează astăzi materia dreptului internațional penal^[24].

Principiul bunei-credințe este însă exemplul tipic de principiu care, fiind în același timp și principiu general de drept și principiu al dreptului internațional public, este operant și face posibilă cooperarea statelor, împiedicând, în același timp, conduite care nu sunt conforme cu aceste valori. El a fost extras din planul orizontal, național, ca urmare a generalității sale în acest plan, și este operant la nivel internațional cu titlul de normă fundamentală, de normă de maximă generalitate. Acest fapt este confirmat și de practica internațională, în special cea arbitrală. Ne vom opri însă asupra acestor aspecte în secțiunile următoare.

1.1. Dimensiunea internă reflectată la nivel internațional: buna-credință ca principiu general de drept recunoscut de „națiunile civilizate”

Înainte de a pune în discuție principiul bunei-credințe în dimensiunea sa internă, reflectată la nivel internațional, se impun a fi făcute câteva precizări generale, inclusiv de natură terminologică.

În primul rând, formularea „principiu general de drept recunoscut de națiunile civilizate” este preluată integral din cuprinsul articolului 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, text care constituie punctul de plecare în statuarea dreptului aplicabil de către această instanță în litigiile aduse în fața sa, astfel: „Curtea, a cărei funcție este de a decide în conformitate cu dreptul internațional, litigiile care îi sunt supuse, va aplica: (…) c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate (…)”.

În al doilea rând, sintagma „națiuni civilizate” datează de la începutul secolului al XX-lea, fiind folosită și de Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională. În prezent ea este considerată a fi depășită și în contradicție cu principiul egalității suverane a statelor. Sintagma datează dintr-o perioadă în care statele puteau fi clasificate, fără niciun fel de restricții, în: state civilizate, state semi-civilizate și state necivilizate, cele dintâi având obligația morală de a contribui la „civilizarea” acelora care se încadrau în ultimele două categorii^[25]. Sensul termenului de „națiuni”, în formularea cuprinsă în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție este acela de state. Și Comisia de Drept Internațional a ONU, în contextul celui de al treilea raport cu privire la tema Principiile generale de drept internațional, a subliniat acordul general al membrilor CDI asupra faptului că sintagma „națiuni civilizate” este anacronică și că, în contextul lucrărilor CDI, ea a fost înlocuită cu formularea „comunitate a națiunilor”^[26], așa cum această expresie este utilizată în contextul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În al treilea rând, se impune a fi clarificat care sunt posibilele exemple de principii generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, cum anume sunt acestea ridicate la statutul de principii cu relevanță la nivelul dreptului internațional public și al relațiilor dintre state și care este, în concret, maniera în care Curtea Internațională de Justiție s-a raportat la aplicarea principiului bunei-credințe în jurisprudența sa.

Astfel, așa cum menționam anterior, deși formularea de mai sus provine din articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, text care constituie punctul de plecare pentru identificarea izvoarelor dreptului internațional public, în realitate, acest text face trimitere tocmai la diferitele ordini juridice de drept intern ale statelor care alcătuiesc comunitatea internațională, la dreptul intern al acestora și, mai precis, la principii de bază comune acestor ordini juridice interne diferite^[27].

Principiile generale recunoscute de dreptul intern sunt considerate „un rezervor de principii la care judecătorul internațional este autorizat să recurgă într-o dispută internațională, dacă aplicarea lor este relevantă și potrivită în contextul diferit al relațiilor interstatale”^[28]. Practic, din punct de vedere istoric, principiile generale de drept la care face referire articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, inclusiv principiul bunei-credințe analizat de prezentul demers, au fost utilizate, așa cum vom arăta în secțiunile următoare, pentru a rezolva probleme de fond și probleme de procedură atunci când regulile convenționale și cele cutumiare erau relativ reduse ca dezvoltare^[29]. Sau, așa cum aprecia profesorul Valentin Constantin, prin introducerea referirii la principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, în cuprinsul articolului 38, redactorii Statutului Curții Permanente de Justiție Internațională au „transgresat sărăcia normativă a sistemului juridic de la acel moment și au creat pentru viitor o tehnică general acceptată de dezvoltare a dreptului” și „au dorit să deplaseze accentul de la libertatea reziduală de comportament a statelor la crearea unor mecanisme care să contribuie la dezvoltarea normativă a sistemului”^[30]. Sau, altfel spus, „din punct de vedere istoric, principiile generale de drept au fost constructive în rezolvarea problemelor atât de procedură, cât și de fond, atunci când regulile convenționale și cutumiare erau relativ subdezvoltate”^[31].

Doctrina de specialitate^[32] enunță ca aparținând acestei categorii principii precum: principiul interdicției îmbogățirii fără justă cauză (iure naturae aequum est neminem cul alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem), principiul autorității de lucru judecat (estoppel)^[33] sau precluziunea^[34], principiul bunei-credințe (bona fides), principiul potrivit căruia nu poți să fii judecător în propria cauză, principiul potrivit căruia nimeni nu poate să-și invoce propria greșeală pentru a obține protecția juridică a unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, clauza Martens, uti possidetis juris etc.

Potrivit unei părți a doctrinei^[35], aceste principii generale de drept pot fi divizate în patru categorii și anume: 1. principii atașate concepției generale de drept (de exemplu, principiul bunei-credințe, principiul consecințelor abuzului de drept, principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa greșeală pentru a obține protecția juridică a unui drept); 2. principii contractuale care sunt transpuse în materia tratatelor (principiul forței majore, principiul efectului util, principiile aplicabile efectelor viciilor de consimțământ); 3. principii care privesc răspunderea juridică (principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, principiul legăturii de cauzalitate între fapta generatoare de responsabilitate și existența unui prejudiciu etc.); 4. principii care vizează procedura contencioasă (principiul autorității de lucru judecat, principiul egalității părților, principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză etc.).

În cadrul soluționării diferendelor, instanțele internaționale au ținut cont, pe lângă principiul pacta sunt servanda, și de principii precum: legea specială derogă de la cea generală, buna-credință^[36], principiul potrivit căruia violarea unui angajament implică obligația de reparare, de despăgubire^[37], autoritatea de lucru judecat (estoppel) etc. Dar, așa cum apreciam deja, dificultatea ridicării la rangul de principii de drept internațional – din cauza existenței principiului egalității suverane a statelor și a dependenței obligațiilor existente pe plan internațional de consimțământul expres al acestora – a constituit și motivul pentru care doctrina nu a fost unanimă în a admite puterea judecătorului internațional de a crea, de a consacra jurisprudențial reguli noi, cu atât mai mult cu cât însăși funcția de judecată la nivel internațional este dependentă de consimțământul expres al statelor.

Cu toate acestea, există exemple de principii generale de drept, iar principiul bunei-credințe este un astfel de exemplu, care au reușit să depășească relativ ușor această controversă. Motivul principal a fost acela al originii acestui principiu în regulile morale, de bună-conduită, precum și generalitatea sa la nivelul sistemelor de drept intern aparținând diferitelor state. Buna-credință este, așadar, un concept general de mare valoare morală care trece dincolo de particularitățile unui anumit sistem juridic și constituie, în sensul articolului 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, un principiu general de drept intern care poate avea relevanță și în raporturile inter statale.

Apreciem că ar putea fi utilă, în cele ce urmează o scurtă incursiune în dreptul comparat precum și în sistemul de drept românesc pentru a observa mai bine consacrarea și implicațiile pe care le are principiul bunei-credințe.

Astfel, în sistemul de drept continental – buna-credință este un principiu fundamental al diferitelor sisteme de drept național. În cele ce urmează, vom menționa, cu titlu exemplificativ, doar câteva dintre acestea. Astfel, în dreptul francez, dincolo de rolul cardinal pe care buna-credință îl joacă în dreptul privat în general, Curtea de Casație Franceză a afirmat și ea importanța acestui principiu: „buna-credință, în sens larg (loialitate, solidaritate, proporționalitate și preocupare pentru echilibrul contractual), se impune ca obligatorie în toate etapele de viață ale unui contract: negociere, informare, încheiere, executare, interpretare, modificare, renegociere, neexecutare, reziliere și consecințele acesteia (…). Buna-credință se alătură conceptului de încredere și, în particular aceluia de încredere legitimă, este un principiu general al dreptului comunitar” (Rapport de la Cour de Cassation sur l’avant-projet de réforme du droit des obligations/Le Projet dit Catala)^[38]. În dreptul german, buna-credință este unul dintre principiile/doctrinele generale ale sistemului de drept și are aplicații multiple inclusiv în materie contractuală^[39], fiind reglementat expres și în Codul civil german (GBG), în sec. 242: „debitorul are sarcina să-și îndeplinească obligațiile în conformitate cu cerințele bunei-credințe și cu luarea în considerare a dreptului cutumiar”. Un element specific al dreptului german este acela că buna-credință este văzută ca un mod general de acțiune, și nu ca o modalitate explicită de conduită. Pentru ca în sistemul common law, echitatea să joace un rol determinant.

În România, principiul bunei-credințe apare reglementat în mai multe texte de drept pozitiv, începând cu actul fundamental, Constituția României, și continuând cu noul Cod civil român, Codul de procedură civilă etc.

La nivel constituțional, principiul bunei-credințe este reglementat în art. 57 din Constituția României, ca regulă fundamentală pentru exercitarea drepturilor și a libertăților; în art. 10 din același act, în contextul relațiilor internaționale, precum și în art. 11 alin. (1), care reglementează raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern^[40].

Astfel, art. 57 din Constituția României dispune: „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Deși textul se referă explicit doar la drepturile și libertățile constituționale și la exercitarea acestora cu bună-credință, Curtea Constituțională a României a interpretat acest text de o manieră extensivă, în sensul că: „Buna-credință a fost ridicată prin Constituție la nivelul categoriilor constituționale, ea impunându-se astfel tuturor subiectelor de drept și tuturor raporturilor juridice, fără deosebire de natura lor. De aceea, justiția și, desigur, și justiția constituțională, este obligată să o aibă în vedere în judecarea oricăror procese”^[41].

Buna-credință vizează exercitarea drepturilor și libertăților in abstracto însă dimensiunea socială este o îndatorire firească care ține de chiar conceptul de drept și/sau libertate, limita oricărui drept fiind dreptul sau libertatea celorlalți^[42]. Și Curtea Constituțională a României a statuat asupra acestei dimensiuni sociale, dar, în același timp, a vorbit și despre bună-credință în dimensiunea sa de principiu general de drept recunoscut de diferite sisteme juridice democratice, atunci când a statuat: „concepțiile juridico-filosofice promovate de societățile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane”^[43]. Legătura dintre buna-credință și abuzul de drept a fost, de asemenea, discutată de Curtea Constituțională a României aceasta statuând asupra faptului că: „Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. Însă exercitarea abuzivă a dreptului se produce atunci când acel drept se realizează în alt scop decât cel pentru care legea l-a recunoscut”^[44].

Articolul 10 din Constituția României, intitulat marginal Relațiile internaționale, dispune că: „România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme general admise ale dreptului internațional”. Textul, care este, în mod indirect, o referire la aplicarea cutumei internaționale, instituie ca principiu fundamental al cooperării internaționale a României principiul bunei-vecinătăți, un principiu care a constituit o constantă a diplomației și politicii externe românești și o extensie a bunei-credințe. Astfel, așa cum se apreciază în doctrină^[45]: „Perenitatea interesului național al României, situată la confluența drumurilor care leagă occidentul de orient și nordul Europei de sudul ei, a făcut ca obiectivul major al bunelor relații cu vecinii săi se afle în centrul diplomației românești. Pornind de la bogatele tradiții în promovarea acestui obiectiv, România a fost prima țară care a adus în atenția ONU problema dezvoltării relațiilor de bună-vecinătate între state ca o componentă majoră a eforturilor comunității internaționale pentru consolidarea păcii și întărirea securității generale”^[46].

Buna-credință, văzută ca loialitate în îndeplinirea obligațiilor asumate pe plan internațional, prin tratate internaționale, este reluată în cuprinsul art. 11 alin. (1) din Constituția României: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Cu alte cuvinte, buna-credință este o componentă esențială a principiului pacta sunt servanda, iar România recunoaște și aplică această regulă de importanță fundamentală din materia tratatelor internaționale. Sau, așa cum preciza și doctrina de drept constituțional^[47], principiul bunei-credințe este unul dintre principiile fundamentale ale încrederii între state în raporturile lor internaționale; buna-credință semnifică loialitate în respectarea dreptului internațional, fidelitate în respectarea obligațiilor internaționale ea reprezentând un element component al principiului pacta sunt servanda, potrivit căruia statele au obligația să respecte și să aplice întocmai tratatele la care sunt parte.

Îndeplinirea cu bună-credință de către statul român a obligațiilor pe care și le-a asumat prin tratate internaționale îmbracă o formă aparte în materia tratatelor din sfera drepturilor omului. Astfel, potrivit unei poziții din doctrina de drept constituțional, poziție pe care o împărtășim, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituția Românei relevă, în contextul bunei-credințe, nu numai obligația generală de a respecta întocmai și cu bună-credință tratatele la care statul român este parte, ci și obligația de a nu denunța tratatele din materia drepturilor omului la care statul român este deja parte. Această obligație derivă din obligația statului de a respecta drepturile omului, de a respecta suveranitatea altor state și normele de drept internațional, pentru că unul dintre modurile de a stopa tendințele absolutiste ale statului și de violare a drepturilor omului este și presiunea internațională^[48].

În sfera dreptului civil, așa cum arăta și profesorul Ion Deleanu^[49], din punct de vedere psihologic, buna-credință (bona fides) se manifestă pe plan juridic, pe de o parte, sub forma intenției drepte, a diligenței, a liceității și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligațiilor, în general, și a contractelor în special; pe de altă parte, ea poate să îmbrace forma erorii scuzabile, adică a convingerii eronate și neculpabile a unei persoane că are un drept și că acționează potrivit legii; în ambele cazuri buna-credință are principalul rol de apreciere a raporturilor juridice care se clădesc pe intenția dreaptă, și nu pe neîncredere sau înșelăciune.

În plus, buna-credință se înfățișează și ca o prezumție legală relativă^[50], aceasta fiind prezumată până la proba contrară, precum ca și o atitudine subiectivă care este menită să valideze un titlu.

Noul Cod civil consacră destul de multe articole bunei-credințe, pe care o reglementează ca un principiu general al dreptului privat românesc. Cu toate acestea, textele pe care le vom reda în cele ce urmează nu lămuresc conținutul obligației rezultate din aplicarea acestui principiu, ci, mai degrabă, buna-credință se înfățișează ca „o conduită obligatorie, ce poate fi descompusă, așa cum libertatea de a contracta este formată din prerogative, într-o serie de obligații ce vor fi inerente negocierii”^[51]. Astfel: art. 14 C. civ., intitulat marginal Buna-credință, dispune: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”; art. 15, intitulat Abuzul de drept, dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”; art. 17 alin. (2) și (3), Eroarea comună și invincibilă: „(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă”;art. 1170, Buna-credință: „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”; art. 1183, Buna-credință în negocieri: „(1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații. (3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. (4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare”; art. 1212, Invocarea erorii cu bună-credință: „Partea care estevictima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor bunei-credințe”; art. 1214, Dolul: „(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”; art. 1216, Violența: „(2) Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent”.

Așa după cum se poate observa cu ușurință din extrasele de mai sus, în dreptul civil românesc, în special ca urmare a adoptării noului Cod civil, buna-credință constituie un principiu fundamental care însoțește obligațiile civile contractuale de la momentul la care acestea încep să prindă contur (în etapa negocierii^[52]), pe tot parcursul derulării contractului și în privința tuturor executării tuturor obligațiilor asumate prin acesta. Mai mult, așa cum se arăta în doctrină^[53], limitele libertății de a contracta servesc drept configurație a purtării cu bună-credință a negocierilor.

Codul de procedură civilă român consacră și el un text expres principiului bunei-credințe în materie procedurală, articolul 12, intitulat marginal Buna-credință, statuează: „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare”. Acest text preluat, într-o variantă îmbunătățită, în actuala reglementare este consacrat cu valoare de principiu, nu doar ca normă substanțială, analizează buna-credință în conexiune cu abuzul de drept procesual și instituie sancțiuni corespunzătoare pentru acesta din urmă, precum aceea de obligare a autorului abuzului la plata unei despăgubiri față de partea vătămată; apoi, pentru prima dată, este vizată nu doar repararea prejudiciilor materiale, ci și a celor morale; în plus, există și posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare^[54] în cazul exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale, acest fapt constituind o încălcare a obligației constituționale prevăzute de art. 57 din Constituție^[55].

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că simpla exercitare a unei căi de atac nu poate fi interpretată, prin ea însăși, ca o exercitare cu rea-credință a unor drepturi procesuale la fel cum, exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut de lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe.

În plus, Curtea Constituțională a României, făcând legătura dintre acest text și Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, la care România este parte^[56], a apreciat că: „Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale cu respectarea dispozițiilor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil potrivit exigențelor prevăzute de articolul 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale (…)”^[57].

Exact această dimensiune internă generalizată, pe de o parte la nivelul ramurilor de drept intern, iar, pe de altă parte, la nivelul diferitelor sisteme de drept național existente la nivel mondial, este cea care legitimează utilizarea de către Curtea Internațională de Justiție a acestor principii la nivel internațional. Această utilizare poate să îmbrace mai multe forme, dintre care unele în legătură directă cu buna-credință, altele ca legătură mediată, spre exemplu aplicarea echității, proporționalității, umanității etc.

1.2. Dimensiunea internațională: buna-credință ca principiu general aplicabil raporturilor dintre state în planul relațiilor internaționale

Pacta sunt servanda sau principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale este unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internațional. În dreptul internațional contemporan el a fost consacrat, ca principiu general, de bază, aplicabil raporturilor dintre state, în art. 2 alin. (2) al Cartei Organizației Națiunilor Unite, explicat, sub aspectul conținutului și înțelesului său, în Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state conform Cartei Națiunilor Unite din anul 1970^[58] și reiterat de Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din anul 1975, în contextul Declarației privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante. De asemenea, principiul apare reluat implicit și în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1990^[59].

Astfel, art. 2 alin. (2) al Cartei ONU dispune că: „În urmărirea scopurilor enunțate în articolul 1, Organizația Națiunilor Unite și Membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele Principii: (…) 2. Toți Membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte”.

Declarația Adunării Generale a ONU din anul 1970 identifică trei dimensiuni ale principiului potrivit căruia statele trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile pe care și le-au asumat, conform Cartei ONU, respectiv: 1. îndatorirea de a îndeplini obligațiile asumate în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite; 2. îndatorirea de a îndeplini cu bună-credință obligațiile care le incumbă în virtutea principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional și 3. îndatorirea de a îndeplini cu bună-credință obligațiile care le incumbă în virtutea acordurilor internaționale conforme principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional. După cum se poate observa, cele trei dimensiuni vizează, în esență, îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor pe care statele le au în temeiul Cartei ONU, a obligațiilor care rezultă din dreptul internațional cutumiar și, respectiv, a obligațiilor care rezultă din dreptul internațional convențional.

În plus, așa cum rezultă din textul Declarației Adunării Generale a ONU din anul 1970, fiecare principiu la care se referă Declarația, deci și principiul bunei-credințe, trebuie interpretat în contextul celorlalte principii reglementate în cuprinsul documentului. Astfel, deși nu există nicio mențiune expresă, principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale este în conexiune strânsă cu principii precum: principiul neagresiunii, principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, principiul cooperării sau principiul neamestecului în treburile interne ale unui alt stat.

Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, din 1975, în cadrul Declarației privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante, la punctul X dispune că: „Statele participante își vor îndeplini cu bună-credință obligațiile ce le revin în conformitate cu dreptul internațional, atât obligațiile care decurg din principiile și normele general recunoscute ale dreptului internațional, cât și obligațiile care decurg din tratate sau alte acorduri, în conformitate cu dreptul internațional, la care ele sunt părți”. Mai mult decât atât, în considerațiile concluzive, textul menționat recunoaște acestui principiu o dimensiune specială, astfel: „Statele participante, ținând seama în mod corespunzător de principiile de mai sus și, în special, de primul paragraf al principiului al X-lea «Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional »(citat mai sus, s.n.) constată că prezenta Declarație nu afectează drepturile și obligațiile lor, nici tratatele și alte acorduri și aranjamente corespunzătoare”.

Textul menționat identifică, astfel, două categorii de obligații ale statelor, respectiv obligațiile care le revin statelor ca urmare a tratatelor și acordurilor la care sunt părți, precum și obligațiile rezultate din dreptul internațional cutumiar.

Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1990, reafirmă cele zece principii ale dreptului internațional, consacrate de Carta ONU și Actul Final de la Helsinki, și dispune: „Reînnoim valabilitatea constantă a celor zece principii și hotărârea noastră de a le înfăptui în practică. Toate principiile se aplică în mod egal și fără rezerve, fiecare dintre ele fiind interpretat ținând seama de celelalte. Ele constituie baza relațiilor noastre”. Evident, în manieră implicită, aceste angajamente vizează și principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale.

În practica judiciară internațională, s-a extins aplicarea acestui principiu și la actele unilaterale ale statelor. Astfel, în Cauzele privind testele nucleare din Pacific^[60], în contextul caracterului obligatoriu din punct de vedere juridic al actelor unilaterale ale statelor, mai ales când alte state s-au bazat, cu bună-credință, pe acestea, Curtea Internațională de Justiție a statuat că: „Unul dintre principiile de bază care guvernează crearea și îndeplinirea obligațiilor legale, indiferent de sursa lor, este principiul bunei-credințe. Încrederea și siguranța sunt necesare în cooperarea internațională, în special într-o epocă în care cooperarea în multe domenii apare din ce în ce mai esențială. La fel cum regula pacta sunt servanda din dreptul tratatelor este bazată pe buna-credință, la fel și obligațiile internaționale asumate în mod unilateral au un caracterobligatoriu. În felul acesta statele interesate iau la cunoștință de astfel de declarații și le acordă încredere și, pe cale de consecință, statele care fac astfel de declarații își asumă obligații care trebuie respectate”.Așa cum am menționat deja, Curtea Internațională de Justiție a extins astfel sfera obligațiilor care trebuie îndeplinite cu bună-credință, alăturând obligațiilor rezultate din Carta ONU, obligațiilor rezultate din tratatele internaționale ori celor rezultate din dreptul internațional cutumiar și obligațiile rezultate din angajamentele/actele unilaterale pe care statele și le asumă/le îndeplinesc prin intermediul oficialilor lor.

Fără îndoială, principiul general al bunei-credințe este unul dintre cele mai importante principii cu relevanță pentru crearea, aplicarea și aducerea la îndeplinire a regulilor de drept internațional. Cu toate acestea, spre deosebire de dreptul intern, unde buna-credință poate să constituie sursă a obligațiilor, trăsăturile specifice ale dreptului internațional public fac dificilă o soluție similară. Astfel, Curtea Internațională de Justiție i-a recunoscut principiului bunei-credințe, în repetate rânduri, statutul de principiu al dreptului internațional public^[61]. Însă, în egală măsură, Curtea a ținut să precizeze faptul că: „buna-credință nu este, în sine, din punct de vedere conceptual, sursă a obligațiilor acolo unde acestea nu există deja”^[62], ci „principiul bune-credințe este un principiu de fond care alimentează și modelează modul în care sunt respectate și puse în aplicare regulile de drept internațional existente și limitează modul în care aceste reguli pot fi, în mod legitim, exercitate”^[63]. Sau, altfel spus, așa cum a observat Curtea, principiul bunei-credințe se referă doar la îndeplinirea obligațiilor existente^[64].

În concluzie, din cele de mai sus rezultă faptul că dimensiunea internațională a principiului bunei-credințe vizează ambele componente, buna-credință fiind un „principiu general de drept recunoscut de națiunile civilizate”, dar și un principiu fundamental al dreptului internațional public aplicabil relațiilor dintre state în cadrul societății internaționale.

Această dimensiune internațională se poate reflecta la nivel material și la nivel procedural. De exemplu, buna-credință este reflectată material în materia dreptului tratatelor (îndeplinirea obligațiilor, interpretare a tratatelor, negocierea tratatelor etc.), în corelație cu principiul suveranității, principiul proporționalității din materia drepturilor omului, cu principiul cooperării loiale din dreptul Uniunii Europene, în sfera dreptului internațional umanitar etc. Apoi, buna-credință poate îmbrăca haine felurite: estoppel, interzicerea abuzului de drept etc. Sub aspect procedural, o găsim prezentă în sfera negocierilor internaționale sau a soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale. Cele două dimensiuni, și aplicațiile lor, vor fi prezentate, pe scurt, în secțiunile următoare.

§2. Principiul bunei-credințe: câteva aspecte materiale

Principiul bunei-credințe, precum și aplicații ale acestuia, pot fi identificate în special în materia dreptului tratatelor internaționale, în corelație cu principiul suveranității, principiul proporționalității din materia drepturilor omului, cu principiul cooperării loiale din dreptul Uniunii Europene, în sfera dreptului internațional umanitar etc. Buna-credință poate îmbrăca haine felurite: estoppel, interzicerea abuzului de drept etc.

Astfel, una dintre cele mai cunoscute aplicații a principiului este cea din materia obligațiilor rezultate din tratate internaționale. Principalul efect al unui tratat internațional în vigoare este reprezentat de principiul pacta sunt servanda. Executarea cu bună-credință presupune flexibilitate și adaptabilitate pentru a evita interpretările „exclusiv textuale”, care ar putea produce rezultate care nu au fost în intenția părților^[65].

Astfel, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor între state^[66] consacră câteva dispoziții acestei problematici, respectiv: preambulul, parag. 3: „Constatând că principiul liberului consimțământ și al bunei-credințe, precum și regula pacta sunt servanda sunt universal recunoscute (…)”; art. 26, Pacta sunt servanda: „Orice tratat leagă părțile și trebuie executat de ele cu bună-credință” și art. 31, Regula generală de interpretare: „(1) Un tratat trebuie interpretat cu bună-credință potrivit sensului obișnuit ce urmează să fie atribuit tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său. (2) În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul și anexe: a. orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii tratatului; b. orice instrument stabilit de către una sau mai multe părți cu prilejul încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument având legătură cu tratatul. (3) Se va ține seama, odată cu contextul: a. de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale; b. de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului; c. de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți. (4) Un termen va fi înțeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenția părților”.

În plus, executarea cu bună-credință a obligațiilor rezultate dintr-un tratat internațional presupune și regula în conformitate cu care un stat nu poate invoca dreptul său intern^[67], inclusiv cel de natură constituțională^[68], pentru a justifica neîndeplinirea obligațiilor dintr-un tratat internațional (art. 27 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor încheiate între state).

Principiul proporționalității sau al balanței echitabile, ca instrument metodologic de apreciere a îndeplinirii de către statele părți a obligațiilor din Convenția europeană a drepturilor omului, poate fi, de asemenea, conectat cu ideea de bună-credință. Astfel, aplicarea acestui principiu presupune existența unei relații rezonabile între obiectivul particular urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestui obiectiv^[69].

La rândul său, principiul cooperării loiale – aflat în conexiune directă cu îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale – a devenit un principiu general al dreptului Uniunii Europene, cu sferă largă de aplicare și caracter general al obligațiilor^[70], odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, fiind consacrat de art. 4 alin. (3), precum și de art. 13 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană^[71]. Potrivit art. 4 alin. (3): „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”. Cooperarea loială se înfățișează, așadar, ca unul dintre principiile ordinii juridice europene, fiind structurată pe trei componente: sprijin reciproc între statele membre în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, obligația de a adopta orice măsură generală sau specială pentru executarea normelor din tratate și facilitarea îndeplinirii de către Uniune a misiunilor sale, în paralel cu abținerea de la a pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Principiul a fost reflectat și jurisprudențial, Curtea de Justiție a Uniunii Europene consacrând aplicabilitatea sa în cauza Roquette Frères c. Comisiei^[72].

În ceea ce privește aplicarea principiului bunei-credințe în dreptul internațional umanitar, se pleacă de la ideea că buna-credință și pacea merg mână în mână, iar conduitele combatanților/participanților la ostilități nu sunt nelimitate, ci ele trebuie subsumate unor reguli de drept care își au resursa filosofică în legile umanității și dictatul conștiinței publice (clauza Martens)^[73].

O dimensiune aparte a principiului bunei-credințe este și consacrarea art. 3, comun celor patru Convenții de la Geneva, text care a fost considerat relevant și util cu privire la multe dintre conflictele care au urmat celui de al Doilea Război Mondial^[74].

Apoi, existența dispozițiilor care interzic perfidia. Articolul 37 alin. (1) din Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva, adoptat în 1977 interzice: „(…) actele care fac apel, cu intenția de a înșela, la buna-credință a unui adversar, pentru a-l face să creadă că are dreptul de a primi sau obligația de a acorda protecția prevăzută de regulile dreptului internațional aplicabile în conflictele armate”. Sunt considerate metode perfide de război, spre exemplu, punerea la adăpost a obiectivelor militare prin folosirea de persoane sau bunuri protejate, simularea statutului de combatant sau civil, simularea intenției de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar etc.^[75].

În mod similar, utilizarea fără drept a simbolurilor sau emblemei de Cruce Roșie și Semilună Roșie, pentru a pune la adăpost obiectivele militare, contravine bunei-credințe și onestității conducerii ostilităților, fiind calificată de Statutul Curții Penale Internaționale drept crimă de război^[76].

§3. Principiul bunei-credințe: aspecte procedurale

Sub aspect procedural, principiul bunei-credințe cunoaște aplicări în materia etapelor de încheiere a tratatelor internaționale, în special în etapa negocierii, precum și în materia soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, în aceeași etapă a negocierilor. Cu toate acestea, așa cum s-a apreciat și în doctrină^[77], există, sub aspectul relevanței principiului bunei-credințe, o diferență între negociere, ca etapă de încheierii unui tratat internațional și negociere, ca etapă de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Astfel, în cazul negocierii ca mijloc de soluționare a unui diferend, există obligația ca diferendul să fie soluționat prin mijloace pașnice, ceea ce poate implica și obligația de soluționare cu bună-credință. De altfel, doctrina de specialitate și practica Curții Permanente de Justiție Internațională au discutat despre teza anteriorității negocierilor^[78], respectiv a obligativității negocierilor înainte ca un diferend să ajungă în fața unei instanțe internaționale și s-a apreciat că o regulă generală aplicabilă acestora este, fără îndoială, aceea a bunei-credințe. La rândul său, Curtea Internațională de Justiție, în cauza Platoul continental al Mării Nordului^[79], a dispus că: „părțile sunt obligate să intre în negocieri cu scopul ajungerii la un acord și nu doar pentru a trece printr-un proces formal de negociere ca o condiție pentru aplicarea unei alte metode de soluționare în lipsa unui acord; ele au obligația de a se comporta în așa fel încât negocierile să aibă un sens, ceea ce nu ar fi posibil dacă ele insistă asupra propriei poziții fără a avea în vedere modificarea acesteia”^[80].

În schimb, în cazul negocierii, ca etapă de încheiere a unui tratat internațional, faptul că negocierile nu se finalizează cu succes nu are decât consecința că respectivul tratat nu se va încheia^[81].

Tot în contextul procedurilor de negociere în vederea soluționării unui diferend, Curtea a trebuit să se pronunțe și în ce măsură alegerea unui format de negociere, împiedică părțile între care există o dispută să recurgă la alte modalități/proceduri de soluționare a diferendului. În concret, în cauza Nicaragua c. Honduras (Border and Transborder Armed Actions Case), Honduras a susținut că Nicaragua este împiedicată de recurgă la o altă modalitate de soluționare a diferendului până la momentul la care nu se finalizează procedura Contadora. Curtea a reiterat faptul că principiul bunei-credințe este unul dintre principiile de bază pentru îndeplinirea obligațiilor asumate în plan internațional fără ca să fie, prin el însuși, o sursă de obligații juridice^[82] și a statuat, în cauza de față, faptul că buna-credință a încetat în momentul în care s-au produs evenimente incompatibile cu aceasta (evenimentele din iunie/iulie 1986). Astfel, Nicaragua poate, fără ca principiul bunei-credințe să fie afectat, să dea curs unei alte proceduri de soluționare a diferendului.

Concluzii

Fără îndoială, principiul general al bunei-credințe este unul dintre cele mai importante principii cu relevanță pentru crearea, aplicarea și aducerea la îndeplinire a regulilor de drept internațional. Cu toate acestea, spre deosebire de dreptul intern, unde buna-credință poate să constituie sursă a obligațiilor, trăsăturile specifice ale dreptului internațional public fac dificilă o soluție similară. Astfel, Curtea Internațională de Justiție i-a recunoscut principiului bunei-credințe, în repetate rânduri, statutul de principiu al dreptului internațional public.

Principiul bunei-credințe este însă exemplul tipic de principiu care, fiind în același timp și principiu general de drept și principiu al dreptului internațional public, este operant și face posibilă cooperarea statelor, împiedicând, în același timp, conduite care nu sunt conforme cu aceste valori. El a fost extras din planul orizontal, național, ca urmare a generalității sale în acest plan, și este operant la nivel internațional cu titlul de normă fundamentală, de normă de maximă generalitate. Acest fapt este confirmat și de practica internațională, în special cea arbitrală. În concluzie, din cele de mai sus rezultă faptul că dimensiunea internațională a principiului bunei-credințe vizează ambele componente, buna-credință fiind un „principiu general de drept recunoscut de națiunile civilizate”, dar și un principiu fundamental al dreptului internațional public aplicabil relațiilor dintre state în cadrul societății internaționale.

Note de subsol

^[1] A.C. Agapie, Quo vadis, bona fides? Unde începe și unde se încheie buna-credință?, publicată pe: https://www.juridice.ro/433915/quo-vadis-bona-fides-unde-incepe-si-unde-se-incheie-buna-credinta.html.

^[2] A se vedea, în acest sens, V. Constantin, Drept internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 118-119.

^[3] Abreviată, în cele ce urmează, CDI.

^[4] A se vedea pentru alte detalii: https://legal.un.org/ilc/guide/1_15.shtml.

^[5] A se vedea pentru alte amănunte și M. Floriu, Elemente de drept internațional public și privat, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 23.

^[6] J. Klabbers, International Law, Cambridge University Press, Cambridge, 2013, p. 34.

^[7] A se vedea, pentru această distincție, F. Teson, A Philosophy of International Law, Boulder, Co Westview, 1998; J. Rawls, The Law of Peoples, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1999.

^[8] A se vedea, pentru aceasta, V. Epps, L. Graham, International Law. Examples and Explanations, Wolters Kluwer Law and Business, 2010, p. 21.

^[9] J. Klabbers, op. cit., p. 34.

^[10] Ibidem, p. 34-35.

^[11] V. Epps, L. Graham, op. cit., p. 21.

^[12] Acestea sunt formulate în sintagme precum: „principii fundamentale de drept internațional”, „principii generale ale dreptului internațional”, „principiile dreptului internațional public”. Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt acelea care au drept conținut norme de aplicație universală, cu nivel maxim de generalitate și caracter imperativ, ce dau expresie și protejează valori internaționale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internațional (a se vedea pentru această definiție A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public, ed. a 9-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 76). La aceste două categorii, aceeași autori adaugă o a treia categorie, respectiv principiile specifice dreptului internațional. Acestea din urmă sunt reguli de maximă generalitate care dau expresie unei valori internaționale specifice și care au acțiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internațional, reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective (A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., 2019, p. 77). A se vedea, în același sens, D.-Ș. Paraschiv, G.-E. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2014, p. 29.

^[13] A se vedea pentru această opinie V. Constantin, op. cit., p. 125. Astfel, potrivit acestuia, calitatea de norme cutumiare ale principiilor fundamentale ale dreptului internațional rezultă din preambulul Convenției de la Haga din 1907: „(…) populația și beligeranții rămân sub protecția și autoritatea principiilor dreptului internațional, așa cum rezultă ele din uzanțele stabilite între națiunile civilizate, legile umanității și exigențele conștiinței publice”.

^[14] A se vedea pentru această opinie V. Constantin, op. cit., p. 124-127.

^[15] V. Constantin, op. cit., p. 116-119.

^[16] A se vedea V. Constantin, op. cit., p. 119.

^[17] A se vedea, pentru această definiție și explicații suplimentare, A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., 2018, p. 76-78.

^[18] Comisia de Drept Internațional a ONU (CDI), Third Report on General principles of lawby Marcelo Vázquez-Bermúdez, Special Rapporteur, 11 aprilie 2022.

^[19] Comisia de Drept Internațional a ONU (CDI), Third Report on General Principles of Law, 11 aprilie 2022, Conclusion 4 – Identification of general principles of law derived from national legal systems: To determine the existence and content of a general principle of law derived from national legal systems, it is necessary to ascertain: (a) the existence of a principle common to the various legal systems of the world; and (b) its transposition to the international legal system”. A se vedea și I. Gâlea, Manual de drept internațional. Volumul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 102-106.

^[20] Third Report on General principles of law by Marcelo Vázquez-Bermúdez, Special Rapporteur, 11 aprilie 2022, parag. 4.

^[21] În ceea ce ne privește, într-un demers anterior (a se vedea B. Selejan-Guțan, L.-M. Crăciunean, Drept internațional public, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 42) am exprimat opinia că aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv în cazul existenței unor lacune de reglementare prin norme de drept internațional, dar și că principiile generale de drept sunt însă, de cele mai multe ori, aplicate ca reguli de sine stătătoare, adaptate la situațiile specifice internaționale. Pentru argumentarea acestei poziții am citat și opinia lordului Mc Nair, în contextul Hotărârii ICJ în cauza Africa de Sud-Vest (ICJ Reports, 1950, p. 148), care afirma că: „nu este vorba despre importul în dreptul internațional de instituții de drept intern «la pachet», gata fabricate (…). Este mai mult o chestiune de căutare în instituțiile de drept privat intern a unor indicii de politici și principii juridice potrivite soluționării problemei concrete de drept internațional”.

^[22] C.-E. Popa Tache, Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 66.

^[23] A se vedea, pentru această opinie, I. Gâlea, op. cit., p. 104.

^[24] Spre exemplu, principiul potrivit căruia calitatea oficială a unei persoane nu constituie o cauză de exonerare de răspundere în temeiul dreptului internațional sau principiul potrivit căruia orice persoană acuzată de o infracțiune în dreptul internațional are dreptul la un proces echitabil. A se vedea, pentru alte amănunte, C. Moldovan, Drept internațional public. Principii și instituții fundamentale, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 99-100.

^[25] A se vedea pentru amănunte, S. Yee, Argumente pentru amendarea Articolului 38 alin. 1, lit. b și alin. 1, lit. c din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în R.R.D.I. nr. 4/2007, p. 21-32 (în limba română) și p. 33-43 (în limba engleză).

^[26] Parag. 2 lit. b), https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N22/321/79/PDF/N2232179.pdf?OpenElement.

^[27] Deși, în doctrină, s-a subliniat și faptul că „formularea din Statutul Curții Internaționale de Justiție privind principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate este ambiguă, deoarece nu se precizează dacă ele sunt principii ale dreptului internațional public, sau principii comune ale acestui drept și dreptului intern al statelor sau sunt numai principii ale dreptului intern al statelor” (M. Niciu, Dreptul internațional public, vol. 1, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 54).

^[28] H. Waldock, General Course on Public International Law, apud D.J. Harris, Cases and Materials on International Law….; B. Selejan-Guțan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2014, p. 42.

^[29] V. Constantin, op. cit., p. 117.

^[30] Ibidem, p. 118.

^[31] A se vedea B. Cheng, General Principles of Law as Applied by International Courts and Tribunals, Cambridge University Press, 1953 și H. Lauterpacht, Private Law Sources and Analogies of International Law, London and New York, Longmans Green and Co. Ltd, 1927 citați de C.‑E. Popa Tache, op. cit., p. 64.

^[32] A se vedea, spre exemplu, B. Selejan-Guțan, op. cit., 2014, p. 42; C.-E. Popa Tache, op. cit., p. 65.

^[33] Văzut în ambele dimensiuni, respectiv ca un principiu care împiedică o persoană să afirme ceva contrar unei declarații sau conduite anterioare, precum și ca principiu care împiedică rediscutarea a ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă. A se vedea și I. Gâlea, op. cit., p. 104; acesta apreciază că estoppel-ul (precluziunea) este mai puțin cunoscut în dreptul românesc și are ca fundament buna-credință.

^[34] A se vedea, pentru această traducere, I. Gâlea, op. cit., p. 104.

^[35] M.P. de Brichambaut, J.-F. Dobelle, M.-R. d Haussy, Lecons de droit international public, Presses de Science Po et Dalloz, Paris, 2002, p. 150.

^[36] ICSID, cauza Phoenix Action LTD c. Republica Cehă, Decizia din 15 aprilie 2009, Case no. ARB/06/6, parag. 142, citată de C.-E. Popa Tache, op. cit., p. 65.

^[37] CPJI, cauza Chorzow Factory, Series A no. 17, Hotărârea din 13 septembrie 1928, p. 29.

^[38] Citată de A.C. Agapie, op. cit., nota 15.

^[39] A se vedea, pentru alte amănunte, W.F. Ebke, B. Steinhauer, The doctrine of good faith in German contract law, p. 171-190, în J. Beatson, D. Friedman, Good faith and fault in contract law, Oxford University Press, Oxford, 1997.

^[40] Pentru mai multe amănunte privind raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern, a se vedea și L.-M. Crăciunean, Propuneri de lege ferenda în ceea ce privește raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern, în Dreptul nr. 5/2015, p. 71-88.

^[41] C.C.R., Decizia nr. 2/1995, publicată în M. Of. nr. 5 din 13 ianuarie 1995; C.C.R., Decizia nr. 146/1999, publicată în M. Of. nr. 628 din 23 decembrie 1999.

^[42] A se vedea E.S. Tănăsescu, Articolul 57 din Constituția României, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck București, 2022, p. 502.

^[43] C.C.R., Decizia nr. 62 din 2007, publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007.

^[44] C.C.R., Decizia nr. 1190 din 20 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 803 din 14 noiembrie 2011.

^[45] A se vedea Ș. Deaconu, Articolul 10 din Constituția României, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2022, p. 101.

^[46] În plus, la inițiativa României, în anul 1965, a fost adoptată în cadrul sesiunii Adunării Generale a ONU Rezoluția nr. 2129, intitulată Măsuri pe plan regional pentru îmbunătățirea relațiilor de bună-vecinătate între statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite. Acesta a fost primul document adoptat de ONU care, în condițiile Războiului Rece, făcea apel la cooperare, la depășirea divizării Europei în blocuri militare opuse și care a constituit un pas semnificativ pentru convocarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki. A se vedea Ș. Deaconu, Articolul 10 din Constituția României, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2022, p. 101-102.

^[47] Ș. Deaconu, E.S. Tănăsescu, Articolul 11 din Constituția României, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2022, p. 107-108.

^[48] Ș. Deaconu, E.S. Tănăsescu, Articolul 11 din Constituție, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2022, p. 109.

^[49] I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 108‑110, p. 210-211.

^[50] P. Perju, Capitolul III – Interpretarea și efectele legii civile, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, art. 1-2665, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 14-15.

^[51] A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 234-235.

^[52] Negocierea cu bună-credință reflectă un principiu, dar și o obligație care se apreciază că ar avea două componente: obligația de a antama, după caz, de a continua negocierile și obligația de a purta negocierile cu bună-credință, calificată drept o obligație de mijloace (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 210).

^[53] A. Almășan, op. cit., p. 235.

^[54] I. Leș, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 64-65.

^[55] C.C.R., Decizia nr. 170 din 15 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 430 din 13 mai 2004. Curtea Constituțională a României a statuat că: „Posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale corespunde exigențelor art. 57 din Constituție care instituie îndatorirea fundamentală a cetățenilor de a exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți”.

^[56] Pentru un comentariu, pe articole, al textului Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

^[57] C.C.R., Decizia nr. 717 din 31 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 630 din 5 septembrie 2011.

^[58] Rezoluția AG a ONU nr. 26 (XXV) adoptată la 24 octombrie 1970. Din punct de vedere simbolic, prin intermediul acestei Declarații, Adunarea Generală a ONU și-a exprimat convingerea fermă că promovarea supremației dreptului internațional și aplicarea universală a principiilor Cartei Națiunilor Unite vor fi de natură să întărească pacea în lume și vor constitui punct de referință în dezvoltarea dreptului internațional și a relațiilor dintre state.

^[59] A se vedea, pentru traducerea în limba română a Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă din 21 noiembrie 1990: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/35915.

^[60] CIJ, cauza Noua Zeelandă c. Franței, Hotărârea din 20 decembrie 1974, https://www.icj-cij.org/case/59/judgments, parag. 49; CIJ, cauza Australia c. Franței, Hotărârea din 20 decembrie 1974, https://www.icj-cij.org/case/58/judgments.

^[61] A se vedea, pentru amănunte, M.N. Shaw, International Law, 8^th ed., Cambridge University Press, Cambridge, 2017, p. 76-78.

^[62] CIJ, cauza Nicaragua c. Honduras (Border and Transborder Armed Actions Case), Hotărârea din 20 decembrie 1988, parag. 94. „The Court has also to deal with the contention of Honduras that Nicaragua is precluded not only by Article IV of the Pact of Bogota but also «by elementary considerations of good faith» from commencing any other procedure for pacific settlement until such time as the Contadora process has been concluded. The principle of good faith is, as the Court has observed, «one of the basic principles governing the creation and performance of legal obligations» (Nuclear Tests Cases, I.C.J. Reports 1974, p. 268, parag. 46; p. 473, parag. 49); it is not in itself a source of obligation where none would otherwise exist”.

^[63] CIJ, cauza Spania c. Canada (Fisheries Jurisdiction Cases), Hotărârea din 4 decembrie 1998, ICJ Reports, 1998, p. 3, 33; CIJ, cauza Republica Federală Germania c. Regatul Țărilor de Jos și cauza Republica Federală Germania c. Danemarca (North Sea Continental Shelf Cases), Hotărârile din 20 februarie 1969, ICJ Reports, 1969, p. 3, 46-7.

^[64] CIJ, cauza Camerun c. Nigeriei, Hotărârea din 11 iunie 1998, ICJ Reports, 1998, p. 275, 304.

^[65] R. Kolb, La bonne foi en droit international public, Graduate Institute of Geneva Publications, Geneva, 2000, p. 96.

^[66] Adoptată la 23 mai 1969, la Viena, la Conferința ONU pentru dreptul tratatelor și intrată în vigoare la 27 ianuarie 1980. România a participat activ la procesul de negociere și adoptare a textului acestui tratat internațional, inclusiv la Conferința de la Viena din 1969, însă nu a devenit parte, până în prezent, la acest tratat internațional. Cu toate acestea, multe dintre dispozițiile cuprinse în convenție sunt reflectate în legislația română în materie de tratate internaționale inclusiv în cuprinsul Legii nr. 590/2003 privind tratatele internaționale, publicată în M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

^[67] CPJI, cauza Germania c. Poloniei – Interesele germane în Silezia Superioară Poloneză (Certain German Interests in Polish Upper Silesia), Hotărârea din 25 mai 1926, P.I.C.J., Series A, no. 7, 1926, p. 19.

^[68] CPJI, cauza Germania c. Polonia – Tratamentul cetățenilor polonezi și al altor persoane de origine sau limbă poloneză în teritoriul Danzig (Case on the treatment of Polish Nationals and other persons of Polish origin or speech in the Danzig territory), Avizul consultativ din 4 februarie 1932, P.I.C.J., Series B, no. 15, 1928, p. 24.

^[69] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 796; R. Clayton, H. Tomlinson, The law of human rights, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 278; CEDO, cauza James și alții c. UK, Hotărârea din 21 februarie 1986.

^[70] I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 15.

^[71] Abreviat, în cele ce urmează, TUE.

^[72] CJUE, C-94/00 (2002), Repertoriul CJUE I-9011, parag. 31.

^[73] Formulată pentru prima dată, în anul 1899, în Convenția a II-a de la Haga privind regulile războiului terestru: „Până la adoptarea unui cod mai complet al legilor războiului Înaltele Părți Contractante consideră că este corect să declare că, în cazurile neacoperite de reglementările adoptate de ele, populația și combatanții rămân sub autoritatea principiilor dreptului internațional așa cum derivă acestea din cutuma stabilită între națiunile civilizate, din legile umanității și dictatul conștiinței publice”. A se vedea și L.-M. Crăciunean-Tatu, Drept internațional umanitar, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 37-38.

^[74] L.-M. Crăciunean-Tatu, op. cit., p. 60.

^[75] Ibidem, p. 226-227.

^[76] Articolul 8 alin. (2) lit. b), vii) din Statutul Curții Penale Internaționale incriminează drept crimă de război „utilizarea improprie a semnelor distinctive și a emblemelor prevăzute de Convențiile de la Geneva”.

^[77] I. Gâlea, op. cit., 2022, p. 340-341.

^[78] CPJI, cauza Concesiunile Mavrommatis Palestina, Hotărârea din 30 august 1924, P.I.C.J., Series A, No. 2, p. 11-15; CPJI, cauza Zonele libere din Savoia Superioară, Hotărârea din 7 iunie 1932, P.I.C.J. Series A/B no. 46.

^[79] CIJ, Hotărârea din 20 februarie 1969, Cauza Platoul continental al Mării Nordului, ICJ Reports 1969, p. 3.

^[80] B. Selejan-Guțan, L.M. Crăciunean, op. cit., 2014, p. 303.

^[81] I. Gâlea, op. cit., 2022, p. 341.

^[82] CIJ,cauza Nicaragua c. Honduras (Border and Transborder Armed Actions Case), Hotărârea din 20 decembrie 1988,parag. 94: „The Court has also to deal with the contention of Honduras that Nicaragua is precluded not only by Article IV of the Pact of Bogota but also «by elementary considerations of good faith» from commencing any other procedure for pacific settlement until such time as the Contadora process has been concluded. The principle of good faith is, as the Court has observed, «one of the basic principles governing the creation and performance of legal obligations» (Nuclear Tests, I.C.J. Reports 1974, p. 268, parag. 46; p. 473, parag. 49); it is not in itself a source of obligation where none would otherwise exist. In this case however the contention of Honduras is that, on the basis of successive acts by Nicaragua culminating in the Esquipulas Declaration of 25 May 1986 (paragraph 8 1 above), Nicaragua has entered into a «commitment to the Contadora process»; it argues that by virtue of that Declaration, «Nicaragua entered into a commitment with which its present unilateral Application to the Court is plainly incompatible». The Court considers that whether or not the conduct of Nicaragua or the Esquipulas Declaration created any such commitment, the events of June/July 1986 constituted a «conclusion» of the initial procedure both for purposes of Article IV of the Pact and in relation to any other obligation to exhaust that procedure which might have existed independently of the Pact”.