Condiția – modalitate a ființei obligațiilor în textele noului Cod civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 622-649.

§1. Definiție și reglementare

Condiția este un eveniment viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși ființa, adică eficacitatea sau, după caz, stingerea cu efecte retroactive a unui raport juridic de obligații civile^[1]. Privită ca modalitate a obligațiilor, condiția este reglementată în art. 1.399-1.410 C. civ. Definiția sa legală implicită rezultă din art. 1.399 C. civ., text care este formulat în următorii termeni: „Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur”. În realitate, textul legal definește însăși obligația civilă afectată de condiție. Această definiție trebuie să fie însoțită de dispoziția art. 1.397 alin. (2) C. civ., unde se precizează: „Obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție”.

Caracterul incert, întâmplător al condiției, privită ca modalitate a obligației civile, ne permite să o deosebim de dreptul potestativ. În acest sens, este ilustrativ exemplul pactului de preferință, calificat uneori promisiune de vânzare condițională; în realitate, el nu este un angajament sub condiție potestativă, deoarece, în acest caz, ar fi lovit de nulitate absolută (art. 1.403 C. civ.); astfel, hotărârea de a vinde, prin care se acordă beneficiarului ocazia realizării dreptului de preferință, aparține discreționar promitentului. De aceea, nu este afectat de o condiție potestativă suspensivă, în sensul art. 1.403 C. civ., care ar fi de natură să atragă sancțiunea nulității pactului de preferință. Or, din perspectiva promitentului, vânzarea viitoare este doar eventuală, facultativă, și nicidecum efectiv asumată și supusă caracterului întâmplător al unei condiții suspensive; dimpotrivă, el are și își păstrează deplina libertate de a vinde sau de a nu vinde bunul respectiv.

Condiția-modalitate a obligației civile are următoarele caracteristici proprii și definitorii:

a) este un eveniment care are întotdeauna o etiologie exterioară raportului juridic obligațional. De aceea, având în vedere că majoritatea obligațiilor afectate de condiție sunt de natură contractuală, este evident că ea trebuie deosebită de condițiile de validitate ale contractului: consimțământul părților contractante, obiectul, cauza, forma contractului etc. Or, după cum se știe, acestea din urmă sunt elemente constitutive ale actelor juridice, fără de care ele nu pot fi legal perfectate și nici nu pot exista. Dimpotrivă, condiția-modalitate este, în mod necesar, un element nesigur, întâmplător, de care depinde efectivitatea sau, după caz, existența unei obligații. Așadar, un element esențial al unui contract nu poate fi considerat niciodată o condiție, privită ca modalitate a raportului de obligații civile născut din acel contract. De pildă, vânzarea unui bun sub condiția că prețul va fi plătit nu dă naștere unui raport obligațional sub condiție; vânzarea respectivă este pură și simplă, deoarece plata prețului stabilit de către părțile contractante este obiectul contractului, deci un element intrinsec al raportului juridic obligațional născut din contractul respectiv. Tot astfel, vânzarea sub condiția confirmării de către cumpărător a consimțământului său sau că părțile urmează să cadă de acord asupra prețului nu este o vânzare sub condiție. Mai mult decât atât, ea nu este nici vânzare și nici obligație; în acest caz, părțile se află numai într-o etapă precontractuală. În schimb, vânzarea care este condiționată de obținerea de către cumpărător a unui credit, de căsătoria acestuia într-un anumit interval de timp ori de mutarea vânzătorului într-o altă localitate dă naștere unui raport obligațional sub condiție. În acest din urmă caz, condițiile legale de validitate a contractului sunt prin ipoteză prezente și respectate, numai că voința părților ridică un element extrinsec la rangul de condiție^[2];

b) evenimentul-condiție trebuie să fie viitor. Un eveniment care a avut loc, în sensul că deja s-a produs, fără ca părțile să fi cunoscut această împrejurare în momentul în care debitorul s-a obligat, nu constituie o condiție. Într-o situație de acest fel, obligația este considerată ca fiind pură și simplă, născută valabil, definitiv și ireversibil din momentul obligării debitorului sau, după caz, perfectării înțelegerii părților [art. 1.397 alin. (2) C. civ.]. Ce-i drept însă, sub imperiul vechiului Cod civil, exista și părerea conform căreia, în cazul în care evenimentul era produs deja la momentul obligării sub condiție a debitorului, fără ca părțile să fi cunoscut această împrejurare, evenimentul respectiv ar fi avut, în realitate, valoarea unui termen; într-o astfel de ipoteză, s-a afirmat că, atunci când se pot produce dovezi că evenimentul a avut loc, debitorul fiind notificat despre această împrejurare, creditorul ar avea dreptul de a cere debitorului plata datoriei, creanța lui fiind certă, lichidă și exigibilă^[3];

c) realizarea evenimentului viitor să fie incertă, nesigură (incertus an). De asemenea, incertitudinea trebuie să privească însăși realizarea evenimentului stabilit și nicidecum momentul producerii sale. Altfel spus, nu se confundă data incertă a producerii unui eveniment cu incertitudinea producerii evenimentului. În cazul în care se știe că evenimentul se va produce în mod sigur, dar nu este cunoscut momentul în care va avea loc, nu suntem în prezența unei condiții, ca modalitate a obligației; în acest caz, în realitate, este vorba despre un termen incert (certus an sed incertus quando). Astfel, de regulă, moartea unei persoane este un termen incert. Totuși, dacă părțile unui contract s-ar înțelege că obligația depinde de un astfel de eveniment produs în anumite împrejurări incerte (în cursul unei călătorii cu avionul la Paris) sau într-un anumit termen (o lună, o săptămână, trei zile), atunci el trebuie calificat ca fiind o condiție, deoarece există incertitudine cu privire la producerea lui înăuntrul termenului stabilit;

d) este un eveniment de origine externă, viitor și incert în ceea ce privește producerea lui, de a cărui realizare depinde însăși ființa sau existența raportului de obligații civile; astfel, condiția suspendă fie ființa obligației, fie desființarea sau aneantizarea obligației. De aceea, așa cum vom constata la momentul potrivit, în funcție de efectele sale, condiția poate fi, după caz, suspensivă sau rezolutorie.

§2. Cerințele legale pe care trebuie să le îndeplinească orice condiție de care depinde ființa obligațiilor civile

Pentru decelarea acestor cerințe este necesar să examinăm textul art. 1.402 C. civ., care prevede: „Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”. Dacă procedăm la o interpretare a contrario a acestei dispoziții legale imperative, se poate constata că, pentru a exista și produce efectele sale valabile, indiferent că este suspensivă sau rezolutorie, orice condiție, ca modalitate a unei obligații civile, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

a) condiția să fie posibilă, adică evenimentul respectiv să fie realizabil. În cazul în care, obiectiv, nu se poate realiza, condiția este imposibilă. Imposibilitatea poate fi materială sau fizică (de pildă, dacă vei trece înot Oceanul Atlantic sau dacă vei ajunge pe planeta Saturn) ori juridică (de pildă, dacă fiul tău se va căsători legal în România la vârsta de 10 ani). Imposibilitatea juridică absolută a producerii unui anumit eveniment se apreciază raportat la momentul stipulării condiției, așa încât, chiar dacă pendente conditione reglementarea juridică se schimbă și imposibilitatea respectivă dispare, condiția trebuie considerată imposibilă;

b) condiția să fie licită, ceea ce înseamnă că trebuie să fie conformă cu reglementările legale în vigoare. În cazul în care constă într-o împrejurare sau faptă care este contrară normelor imperative ale legilor în vigoare sau prin a cărei producere sau săvârșire se urmărește obținerea unui rezultat contrar legii, condiția este ilicită. În alți termeni, este ilicită acea condiție prin care se încalcă ordinea publică. Ordinea publică se exprimă prin totalitatea dispozițiilor imperative ale legii care stabilesc ordinea politică, economică și socială existentă în societate^[4]. Astfel, de pildă, atunci când într-un contract de donație donatorul se obligă să doneze o sumă de bani dacă donatarul va săvârși o anumită infracțiune (omor, tâlhărie, furt, viol etc.), suntem în prezența unei condiții suspensive ilicite;

c) condiția să fie morală. Condiția este imorală în situația în care constă într-o împrejurare sau faptă contrară bunelor moravuri, prin care sunt desemnate toate regulile de bună conduită în societate, reguli care s-au conturat în conștiința majorității membrilor societății și a căror respectare s-a impus ca fiind obligatorie, printr-o experiență și practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale și a binelui comun, adică a realizării intereselor generale ale unei societăți date. Aceste reguli se impun a fi respectate la fel ca normele juridice imperative care alcătuiesc ordinea publică. Așa, de pildă, este imorală sau contrară bunelor moravuri condiția stipulată într-un contract de donație în care donatorul se obligă să doneze o sumă de bani dacă donatarul va începe o relație adulterină cu o anumită persoană.

În ceea ce privește consecințele juridice ale condiției imposibile, condiției ilicite sau imorale, vechiul Cod civil făcea o distincție clară între condiția suspensivă și condiția rezolutorie. Astfel, din economia textelor art. 1008-1009 C. civ. 1864 rezulta că numai condiția suspensivă imposibilă, ilicită sau imorală avea drept consecință nulitatea absolută a obligației afectate. În schimb, condiția imposibilă, ilicită sau imorală rezolutorie se considera că nu afectează cu nimic valabilitatea obligației. Prin urmare, o obligație de acest fel era valabilă și considerată ca fiind pură și simplă. Mai este de adăugat că, în conformitate cu art. 1009 C. civ. 1864, condiția negativă imposibilă, adică de a nu face un lucru imposibil, nu atrăgea nulitatea absolută a obligației; dimpotrivă, obligația era valabilă, fiind considerată pură și simplă. În schimb, condiția negativă ilicită sau imorală, constând în neîndeplinirea de către creditor a unui fapt ilicit sau imoral, era sancționată cu nulitatea absolută. Explicația este simplă: fără nicio îndoială, este ilicit și imoral a primi o prestație care este condiționată de abținerea unei anumite persoane de la săvârșirea unei fapte ilicite sau imorale.

Noul Cod civil consacră o nouă soluție. Astfel, art. 1.402 prevede expres: „Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă(…)”; așadar, fără a face deosebire după cum condiția este suspensivă sau rezolutorie, dacă este imposibilă, ilicită sau imorală, se consideră că ea nu există și, pe cale de consecință, obligația respectivă este pură și simplă. Există totuși o excepție, atunci când condiția, indiferent că este suspensivă sau rezolutorie, este însăși cauza contractului; într-o atare situație, același art. 1.402 C. civ., în finalul său, dispune că „atrage nulitatea absolută” a contractului respectiv. Această nouă reglementare este în concordanță cu soluția care a fost admisă de o parte a doctrinei de specialitate încă de la începutul secolului trecut^[5]. Așadar, legiuitorul actual a renunțat la distincția anterioară din vechiul Cod civil (art. 1008-1009), potrivit căreia doar obligația afectată de o condiție suspensivă imposibilă, ilicită sau imorală era lovită de nulitate absolută, în timp ce obligația afectată de o astfel de condiție rezolutorie era considerată ca fiind pură și simplă, și nicidecum sub condiție^[6].

§3. Clasificare

Condiția poate fi de mai multe feluri, în funcție de anumite criterii:

A. În funcție de natura sau originea evenimentului viitor și incert care afectează ființa obligației, condiția poate fi: cazuală, mixtă și potestativă. Clasificarea era expres prevăzută în art. 1005-1007 C. civ. 1864. În schimb, noul Cod civil nu conține această clasificare. Dintre cele trei categorii de condiții, în art. 1.403 C. civ. își are sediul doar definiția, ce-i drept implicită, a condiției potestative. Cu toate acestea, clasificarea condiției după natura sau originea sa credem că trebuie să fie păstrată în continuare, fiind utilă și chiar necesară, atât în doctrina juridică, cât și, mai ales, pentru jurisprudență.

a) Condiția cazuală. Este un eveniment a cărui producere depinde numai de întâmplare sau hazard; prin urmare, realizarea lui nu depinde de voința și nu se află în puterea creditorului sau debitorului. De pildă: dacă o anumită persoană va muri înaintea alteia; dacă voi câștiga la tragerea loto de duminica viitoare; dacă va ninge la Cluj-Napoca anul viitor, în ziua de Crăciun etc. De asemenea, tot o condiție cazuală este și aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința unei terțe persoane nedeterminate: de pildă, dacă în ziua de Paști din anul în curs mă va vizita un cetățean american.

b) Condiția mixtă. Este evenimentul sau împrejurarea a cărei realizare sau nerealizare depinde de voința creditorului sau debitorului, precum și de voința conjugată a unei terțe persoane determinate^[7]. De exemplu: mă oblig contractual să execut o anumită lucrare, dacă voi obține autorizația de construcție de la Primăria municipiului Cluj-Napoca; mă oblig să-ți vând autoturismul meu dacă mă voi căsători cu X etc.

Obligația civilă afectată de o condiție cazuală sau de o condiție mixtă este valabilă, indiferent dacă acea condiție este suspensivă sau rezolutorie.

c) Condiția potestativă. Este evenimentul a cărui realizare depinde de voința unuia dintre subiectele sau părțile raportului juridic de obligații. Această definiție este congruentă cu dispoziția art. 1.403 C. civ. De exemplu: „dacă voi vrea” sau „dacă mă voi hotărî să mă plimb până la Dej” etc.

Evident că de această dată se pune problema valabilității obligației civile afectate de voința debitorului sau creditorului. Sub imperiul vechiului Cod civil, soluția la care s-a ajuns a avut ca temei legal prevederea art. 1010, care era o traducere fidelă a art. 1174 C. civ. fr., în redactarea sa inițială, unde se dispunea: „Obligația este nulă când s-a contractat sub condiție potestativă din partea celui care se obligă”. Prin urmare, conform celor două dispoziții legale formulate identic, obligația afectată de o condiție potestativă a cărei realizare este în voința și puterea debitorului era lovită de nulitate absolută.

Cu intenția de a restrânge câmpul de aplicare a prevederii art. 1174 C. civ. fr., doctrina juridică clasică și jurisprudența franceză au considerat că trebuie să se facă distincție între două feluri de condiții potestative: condiția potestativă pură și condiția potestativă simplă^[8]. Condiția potestativă pură este aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți. Ea se exprimă prin formulele: „dacă voi vrea”, „dacă îmi va plăcea”, „dacă voi judeca bine” etc. Astfel, s-a considerat că nulitatea prevăzută de textul legal în discuție se aplică doar în cazul în care este vorba de o condiție suspensivă pur potestativă. Aceasta pentru faptul că o condiție suspensivă de acest fel, din cauza contradicției iremediabile care există între „mă oblig” și „dacă voi vrea”, distruge însăși ideea de obligație civilă, deoarece, în realitate, ea poartă asupra consimțământului; or, un angajament de acest fel, fiind dat fără intenția persoanei respective de a se obliga juridicește, nu are și nici nu poate avea o valoare juridică^[9]; în alți termeni, în spatele condiției se ascunde însăși absența consimțământului^[10], element esențial al validității contractului. În schimb, obligația sub condiție rezolutorie pur potestativă din partea debitorului s-a apreciat că este și trebuie să fie valabilă, deoarece are valoarea unei cauze de revocare unilaterală a obligației^[11]. Tot astfel, s-a susținut că, indiferent că este suspensivă sau rezolutorie, condiția pur potestativă, care depinde în realizarea ei exclusiv de voința creditorului, nu afectează cu nimic valabilitatea obligației^[12]. De pildă, A se obligă să vândă imobilul său lui B, dacă acesta va vrea să-l cumpere până la o anumită dată; așadar, B este creditorul și de el depinde dacă imobilul respectiv va fi sau nu va fi cumpărat. Evident că o astfel de obligație este valabilă, putând fi frecvent întâlnită în promisiunile unilaterale de vânzare^[13].

Condiția potestativă simplă, spre deosebire de condiția potestativă pură, era considerată a fi aceea a cărei realizare depinde de voința unilaterală a uneia dintre părțile raportului juridic, precum și de un fapt exterior ori de voința unei alte persoane nedeterminate. De pildă: mă oblig să-ți acord un împrumut dacă mă voi încadra în muncă până la Crăciun sau, dimpotrivă, dacă voi demisiona până la Rusalii; voi cumpăra autoturismul de la tine dacă mă voi căsători până la 15 septembrie; dacă mă voi muta la București, îți voi închiria apartamentul meu din Cluj-Napoca. În astfel de situații, s-a apreciat că obligația sub condiție potestativă simplă, indiferent că este suspensivă sau rezolutorie, din partea debitorului sau a creditorului, este deopotrivă valabilă.

Această interpretare din dreptul francez clasic a fost preluată, însușită și aplicată, fără rezerve, de literatura noastră de specialitate și de jurisprudență^[14], cu următoarele precizări: deosebirea de tratament juridic dintre condiția potestativă pură și condiția potestativă simplă era necesară și operabilă numai în cazul obligațiilor născute din acte juridice cu titlu oneros; dimpotrivă, în cazul obligațiilor născute din acte juridice între vii, cu titlu gratuit, această distincție era, în principiu, irelevantă și, pe cale de consecință, lipsită de orice interes practic. Astfel, condiția potestativă din partea debitorului, indiferent că era pură sau simplă, suspensivă sau rezolutorie, avea ca efect lipsa de valabilitate a obligației afectate. Soluția se sprijinea pe principiul irevocabilității donațiilor, consacrat în art. 801 coroborat cu art. 822-824 C. civ. 1864. De altfel, aceste soluții își regăsesc temeiurile juridice și astăzi, în dispozițiile art. 1.015 noul C. civ., care consacră din nou principiul irevocabilității donațiilor. Astfel, printre altele, art. 1.015 alin. (2) lit. a) dispune imperativ că „este lovită de nulitate absolută donația care: (…) este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului”; de asemenea, la lit. c) din același loc se prevede că este lovită de nulitate absolută și donația care „conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul”^[15]. Din cele arătate rezultă cu claritate că soluția la care s-a ajuns sub imperiul vechiului Cod civil, în sensul că distincția dintre condiția potestativă pură și condiția potestativă simplă, în principiu, nu are nicio relevanță în cazul obligațiilor care se nasc din acte cu titlu gratuit, în speță din contractele de donații, poate fi argumentată și astăzi, în condițiile și ambianța reglementărilor în materie ale noului Cod civil.

Pe aceeași linie de gândire, în concepția clasică, s-a susținut că art. 1174 C. civ. fr. și, respectiv, art. 1010 C. civ. 1864 nu se aplică în cazul obligațiilor născute din contractele sinalagmatice; de aici consecința conform căreia, atunci când se află stipulată într-un astfel de contract, fără nicio deosebire, condiția potestativă este întotdeauna valabilă^[16]. Explicația apare ca fiind simplă și constă în aceea că, de această dată, realizarea condiției nu este subordonată voinței discreționare a debitorului. Este așa pentru motivul că, în contractele sinalagmatice, debitorul este, concomitent, și creditor al celeilalte părți; de aici consecința firească este că el nu poate, numai prin voința și în puterea lui exclusivă, să distrugă ființa obligației, fără să renunțe la creanța sa, născută din unul și același contract. Pe cale de consecință, obligația nu se află, în întregime, la liberul-arbitru al debitorului, așa cum se prevedea în art. 1010 C. civ. 1864 și art. 1174 C. civ. fr., înainte de recenta reformă a dreptului obligațiilor.

Toate aceste dezbateri se pare că au încetat atât în spațiul dreptului civil român, cât și în al celui francez. Astfel, în noul nostru Cod civil s-a renunțat la clasificarea condiției după originea sau natura sa. Așa cum am mai arătat, există o singură dispoziție care are în vedere doar condiția pur potestativă. Este vorba despre art. 1.403, cu titlul marginal „Condiția pur potestativă”, unde se dispune clar și lapidar: „Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect”. De aici rezultă că legea are în vedere doar condiția suspensivă pur potestativă din partea debitorului. Dacă o obligație este contractată sub o astfel de condiție, se consideră că obligația respectivă este lipsită de orice efecte; în alți termeni, ea nu există. În ceea ce privește celelalte condiții după originea sau natura lor, în principiu, ele pot afecta valabil ființa obligațiilor, indiferent dacă sunt cazuale, mixte sau potestative. De asemenea, subliniem că, sub rezerva existenței unei dispoziții legale contrare, condiția rezolutorie pur potestativă din partea debitorului este valabilă. Tot astfel, trebuie precizat că, indiferent dacă este suspensivă sau rezolutorie, condiția pur potestativă din partea creditorului, în principiu, nu afectează cu nimic valabilitatea obligației^[17]. De la aceste reguli pot exista și excepții, dacă sunt prevăzute expres de dispoziții legale imperative din diferitele materii speciale ale dreptului civil. O astfel de reglementare specială, derogatorie de la regulile de mai sus se află în materia donațiilor; așa cum am arătat mai sus, art. 1.015 alin. (2) lit. a) C. civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donația care este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului, cu alte cuvinte afectată de o condiție pur potestativă din partea debitorului; textul legal nu face deosebire între condiția pur potestativă suspensivă și condiția pur potestativă rezolutorie din partea donatorului^[18].

Reforma recentă a regimului juridic general al obligațiilor în Codul civil francez a avut în vedere și reglementarea obligațiilor condiționale. Astfel, după lungi și controversate discuții în ceea ce privește perimetrul de aplicare a condiției potestative, prin noua reglementare a fost operată o restrângere a domenialității sale. Astfel, noul art. 1304-2 C. civ. fr. prevede: „Est nulle l`obligation contractée sous une condition dont la réalisation dépend de la seule volonté du débiteur. Cette nullité ne peut être invoquée lorsque l`obligation a été exécutée en connaissance de cause”. Prin urmare, obligația contractată sub o condiție potestativă pură, a cărei realizare depinde exclusiv de voința debitorului, fără a deosebi între condiția suspensivă și cea rezolutorie, este sancționată cu nulitate absolută. Formularea acestui text legal, pe drept cuvânt, este criticată în doctrina franceză actuală, pe motiv că menținerea interdicției condițiilor a căror realizare depinde doar de voința debitorului este de natură a perpetua confuzia între condiția potestativă și dreptul potestativ^[19].

B. După cum condiția constă în producerea sau neproducerea viitoare și nesigură a unui anumit eveniment, ea poate fi pozitivă sau negativă.

a) Condiția pozitivă. Este un eveniment viitor și nesigur, care ar putea urma să se producă. În cazul în care acel eveniment se va produce, condiția se va considera realizată și, după cum este suspensivă sau rezolutorie, obligația respectivă se va naște ori, după caz, va fi desființată sau aneantizată cu efecte retroactive. De pildă: îți vând autoturismul meu, dacă în termen de un an mă voi stabili în străinătate; în sens invers, îți vând astăzi autoturismul meu, dar, dacă mă voi stabili în străinătate, în termen de un an această vânzare se va desființa de plin drept.

b) Condiția negativă. Este un eveniment viitor și nesigur, care nu trebuie să se producă într-un anumit interval de timp sau niciodată. În cazul în care evenimentul nu se va produce, condiția va fi realizată și obligația afectată se va naște ori, după caz, se va desființa retroactiv. De pildă: îți vând autoturismul meu, dacă nu mă voi stabili în străinătate în termen de un an; invers, îți vând autoturismul meu, dar, dacă nu mă voi stabili în străinătate în termen de un an, vânzarea se va desființa. Prin urmare, și condiția negativă, la fel ca cea pozitivă, poate fi suspensivă sau, după caz, rezolutorie.

C. După efectele pe care le produce, condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie. Aceasta este singura clasificare expresă și explicită a condiției în textele Codului nostru civil.

a) Condiția suspensivă. Articolul 1.400 C. civ. prevede: „Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației”. Așadar, condiția suspensivă este un eveniment viitor a cărui producere este incertă, de care depinde nașterea (eficacitatea) retroactivă a obligației, devenind astfel o obligație pură și simplă. Bunăoară: vânzarea unui bun poate să devină eficace depinzând de faptul obținerii de către cumpărător a unui credit de la o anumită unitate bancară; îți vând autoturismul meu dacă voi promova examenul de intrare în avocatură din toamna acestui an; îți donez apartamentul meu din Cluj-Napoca dacă te căsătorești până la împlinirea vârstei de 30 de ani. În practica judiciară s-a statuat că obținerea unei autorizații de la o anumită autoritate competentă, necesară desfășurării unei anumite activități, poate fi considerată un eveniment viitor și incert de a cărui realizare depinde nașterea unui raport juridic de obligații^[20]. În situațiile de acest fel, dacă angajamentul juridic al părților este ferm și definitiv, raportul juridic s-a format, numai că ființa sau eficacitatea sa este suspendată până la realizarea evenimentului cu valoare de condiție suspensivă. Așa cum am constatat mai sus, condiția suspensivă poate fi pozitivă sau negativă.

b) Condiția rezolutorie. Articolul 1.401 C. civ. prevede: „(1) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației. (2) Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini”. Așadar, condiția rezolutorie este un eveniment viitor și nesigur a cărui realizare are ca efect desființarea sau aneantizarea retroactivă a raportului juridic de obligații născut și, uneori, executat, în tot sau în parte. Rezultă că raportul juridic obligațional există, dar poate fi desființat, de regulă, retroactiv, dacă se realizează evenimentul-condiție rezolutorie. Astfel, să presupunem că X donează lui Y suma de 1.000 euro, stipulându-se că donația se va desființa dacă donatarul Y va înceta din viață înaintea lui X. Evident că, la rândul său, și condiția rezolutorie poate fi, după caz, pozitivă sau negativă.

§4. Constatarea realizării sau îndeplinirii condiției

Este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, condiția afectează cu deosebire raporturile obligaționale contractuale, fiind stabilită prin acordul de voință al părților contractante. De aceea, este normal ca decelarea și proba existenței sale, precum și interpretarea sa să fie realizate după regulile stabilite în dreptul comun al contractelor. Așa se face că, de regulă, cercetarea și constatarea realizării condiției au ca principal reper voința părților contractante. În acest sens, art. 1.404 alin. (1) C. civ., în congruență cu afirmația noastră, prevede: „Îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări”.

Noul Cod civil român, la fel ca vechiul Cod civil, reglementează destul de atent și minuțios criteriile după care trebuie să aibă loc determinarea și constatarea realizării condiției care afectează raportul obligațional. Astfel, în art. 1.404 alin. (2)-(4) noul C. civ., într-o nouă formulare, sunt preluate câteva reguli care își aveau anterior sediul în art. 1011-1013 C. civ. 1864. Din analiza acestor reguli se poate constata că respectivele criterii și soluții prevăzute de lege sunt diferite după cum este vorba de constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiții pozitive ori, dimpotrivă, negative.

În ipoteza în care condiția este pozitivă, art. 1.404 alin. (2) C. civ. prevede că trebuie să se facă deosebire după cum părțile au stabilit sau nu au stabilit un termen în care evenimentul s-ar putea produce. În primul caz, când obligația este consacrată sub condiția că un eveniment se va produce într-un anumit termen „condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă”. În cel de-al doilea caz, adică în lipsa unui termen, condiția se poate realiza oricând și, prin urmare, „se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”^[21].

În cea de-a doua ipoteză, când condiția este negativă, în sensul că un anumit eveniment nu se va produce, textul art. 1.404 alin. (3) C. civ. prevede o rezolvare simetrică. În ipoteza în care obligația este contractată sub condiția că un eveniment nu se va produce într-un anumit termen, „condiția se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce”. Dimpotrivă, „în lipsa unui termen, condiția nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”^[22].

Aceste reguli se aplică în situații obișnuite, când lucrurile se desfășoară normal și cu bună-credință între părțile raportului obligațional afectat de o condiție. Sunt însă și cazuri în care o parte, de regulă debitorul obligat sub condiție, în disprețul obligației de loialitate, desfășoară unele activități care sunt de natură a împiedica realizarea evenimentului-condiție. Abaterile de acest fel de la principiul bunei-credințe, statuat în art. 14 C. civ., se pot întâlni cu deosebire în cazul obligațiilor afectate de o condiție mixtă după originea sau natura ei, deoarece realizarea acesteia se află parțial în puterea și voința uneia dintre părți. Și rezolvarea acestor situații a fost prevăzută de legiuitorul nostru, atât în Codul civil de la 1864, cât și în textele noului Cod civil. Astfel, art. 1.405 alin. (1) noul C. civ. dispune: „Condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiție împiedică realizarea ei”. Această dispoziție se aplică, în primul rând, în ipoteza în care debitorul împiedică culpabil realizarea condiției suspensive. De asemenea, soluția este și trebuie să fie aceeași și atunci când creditorul se face culpabil de împiedicarea realizării condiției rezolutorii, pentru a putea păstra ceea ce a dobândit prin executarea de către debitor a prestației care face obiectul obligației respective^[23]. Și, în sfârșit, conform art. 1.405 alin. (2) C. civ., „condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea-credință, realizarea evenimentului”.

Făcând abstracție de cazurile în care există abateri ale părților de la exigențele principiului bunei-credințe în ceea ce privește îndeplinirea evenimentului-condiție, dacă acesta s-a realizat, condiția își produce efectele automat, de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere sau intervenția instanței de judecată. Mai mult, chiar în caz de litigiu între părți, instanța de judecată sesizată trebuie să se limiteze doar la verificarea și constatarea realizării sau îndeplinirii acesteia; instanța de judecată nu are puterea de a aprecia oportunitatea și efectele condiției. În acest sens, art. 1.404 alin. (4) C. civ. prevede: „Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției”. Din moment ce se constată că respectiva condiție s-a realizat, ea produce efecte de plin drept^[24].

Efectele de plin drept ale realizării condiției stabilite prin acordul de voință al părților, în principiu, nu pot fi înlăturate sau revocate unilateral, prin voința uneia dintre părțile raportului obligațional afectat de condiția respectivă. În schimb, nimic nu împiedică părțile ca, de comun acord, să renunțe la împlinirea condiției și la efectele sale. Un acord de acest fel este, în realitate, o nouă convenție între aceleași părți^[25]. Cu toate acestea, art. 1.406 alin. (1) C. civ. dispune că partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția are dreptul să renunțe unilateral la ea; renunțarea însă trebuie să aibă loc obligatoriu înainte de momentul realizării condiției. În lipsă de dispoziții legale contrare, renunțarea poate avea loc atât în cazul condiției suspensive, cât și al celei rezolutorii^[26]. Evident că renunțarea transformă obligația afectată de condiție într-o obligație pură și simplă [art. 1.406 alin. (2) C. civ.].

§5. Efectele condiției suspensive

Pentru o mai bună înțelegere a efectelor condiției suspensive este util și chiar necesar să deosebim trei etape sau perioade: pendente conditione, eveniente conditione și deficiente conditione.

A. Pendente conditione. Este intervalul de timp care se situează între momentul în care raportul obligațional a fost conceput, de regulă printr-un contract, și momentul realizării sau, după caz, al nerealizării evenimentului-condiție suspensivă. Așadar, este o perioadă în care există incertitudine cu privire la ființa raportului obligațional, deoarece nu se poate ști dacă respectiva condiție va fi sau nu va fi îndeplinită. Această incertitudine va fi disipată fie în momentul în care condiția se va realiza, fie în acela în care va fi sigur că ea nu se va îndeplini. Altfel spus, în această perioadă, obligația, deși concepută, nu este încă născută.

Este un fapt cunoscut că aproape toate obligațiile sub condiție suspensivă sunt obligații contractuale. Așa fiind, în această perioadă, situația părților contractante poate fi astfel caracterizată: pe de o parte, contractul este valabil încheiat, dacă sunt întrunite toate elementele sale structurale, cu precizarea că părțile și-au dat consimțământul ca acesta să își producă efectele numai în ipoteza în care un anumit eveniment se va produce ori, după caz, nu se va produce, după cum condiția este pozitivă sau negativă; pe de altă parte, eficacitatea contractului este paralizată, condiția suspensivă având ca efect împiedicarea producerii efectelor sale principale^[27].

După cum am afirmat, raportul obligațional a fost conceput în momentul încheierii contractului cu toate elementele sale structurale; în alți termeni, el există în stadiul de germene, numai că nașterea sa este suspendată, până la realizarea condiției. Debitorul este legat contractual de creditorul său, neputând să-și retragă unilateral angajamentul. Cu toate acestea, deocamdată, el încă nu datorează efectiv nimic; datoria sa, deși este formată, nu s-a născut și, prin urmare, nu este ținut la executarea ei voluntară sau silită. Într-un cuvânt, obligația sub condiție suspensivă, pendente conditione, există embrionar, dar încă nu este născută, fiind lipsită de eficacitatea urmărită de către părți. De aici rezultă următoarele consecințe^[28]:

a) creditorul nu poate cere executarea prestației, adică plata de la debitor;

b) dacă debitorul execută totuși prestația care este obiectul obligației, concepută sau zămislită, dar încă nenăscută, el a făcut o plată nedatorată și poate cere restituirea ei, în temeiul art. 1.341-1.344 C. civ.^[29];

c) nicio parte nu are dreptul să invoce ori să opună celeilalte compensația legală ca mijloc de stingere a obligațiilor, deoarece creanța sa este nesigură^[30];

d) prescripția extinctivă a dreptului la acțiune al creditorului împotriva debitorului nu poate începe să curgă, deoarece dreptul de creanță încă nu s-a născut^[31];

e) dacă obligația afectată de condiție este translativă de proprietate cu privire la un bun individual determinat, riscul pieirii lui fortuite din cauză de forță majoră este suportat de debitorul obligației de predare sub condiție suspensivă, care este și proprietarul său sub condiție rezolutorie [art. 1.274 alin. (1) C. civ.]. De aceea, dacă bunul piere în întregime, chiar dacă ulterior se va realiza condiția suspensivă, obligația concepută nu se va putea naște, fiind avortată. Debitorul pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Atunci când, la momentul realizării condiției, distrugerea fortuită a bunului este parțială, credem că soluția poate fi diferită, în funcție de opțiunea creditorului; astfel, el poate să ceară predarea bunului în starea în care se află și diminuarea proporțională a prețului sau, după caz, rezoluțiunea contractului. De asemenea, atunci când deteriorarea sau pieirea parțială a bunului a avut loc din culpa debitorului, de pildă a vânzătorului, cumpărătorul sub condiție suspensivă, pendente conditione, are dreptul să aleagă, la îndeplinirea condiției, între a cere rezoluțiunea contractului sau, după caz, predarea către el a bunului în starea în care se află; oricare este soluția pentru care optează, creditorul are dreptul să ceară și să obțină plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat;

f) în cazul în care condiția suspensivă a fost stipulată în interesul său exclusiv, debitorul are dreptul de a renunța unilateral la aceasta, atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit;

g) datoria din conținutul obligației afectate de o condiție poate fi transmisă altei persoane, în condițiile prevăzute de art. 1.599-1.608 C. civ. [art. 1.408 alin. (2) C. civ.]^[32].

Creditorul este titularul unui drept subiectiv deja conceput, a cărui existență sau eficiență este suspendată. Cu toate acestea, pendente conditione, are recunoscute anumite prerogative imediate, care sunt de natură a ajuta la nașterea completă și viabilă a dreptului său, care face parte din conținutul juridic al obligației condiționale. Dintre aceste prerogative, sunt de reținut următoarele:

a) creditorul are posibilitatea de a transmite dreptul său condițional prin acte între vii sau prin succesiune; creanța va intra în patrimoniul dobânditorilor, fiind supusă acelorași condiții [art. 1.406 alin. (1) C. civ.];

b) creditorul poate să facă pendente conditione acte de conservare a dreptului său, cum sunt: înscrierea provizorie în cartea funciară a dreptului real principal (art. 882 C. civ.), înscrierea unei ipoteci etc.;

c) creditorul poate cere și obține constituirea de garanții care să asigure realizarea dreptului său de creanță după îndeplinirea condiției suspensive: gaj, ipotecă, fideiusiune;

d) creditorul poate renunța la dreptul său conceput, dar încă nenăscut sau se poate înțelege cu debitorul ca obligația afectată de condiția suspensivă să devină pură și simplă, fără a mai aștepta realizarea condiției;

e) creditorul poate să constituie asupra creanței condiționale o garanție, în scopul de a garanta o datorie a sa ori a unei terțe persoane – de pildă, cesiunea creanței condiționale, în scop de garanție [art. 2.347 alin. (2) C. civ.]; evident că dreptul de creanță rămâne pe mai departe sub condiție suspensivă.

Din afirmațiile de mai sus, în opinia noastră, rezultă că obligația sub condiție suspensivă, pendente conditione, este formată, având o existență embrionară; astfel fiind concepută, ea conține toate elementele structurale necesare existenței raportului obligațional, care încă nu s-a născut. Așa se explică faptul că creditorul are și el un drept condițional format, care urmează să se nască pentru a deveni pe deplin eficient, la fel ca drepturile pure și simple. În cazul în care condiția suspensivă nu se va îndeplini, dreptul condițional nu se va putea naște, considerându-se că nici nu a fost conceput vreodată.

Dreptul condițional nu trebuie confundat cu dreptul eventual. Astfel, după cum am constatat, dreptul condițional are întrunite toate elementele pentru a fi un drept perfect și complet, numai că nașterea sa depinde de un eveniment viitor și nesigur, care este stabilit prin acordul de voință al părților raportului obligațional din conținutul căruia face parte. Evenimentul-condiție suspensivă este, în toate cazurile, un fapt exterior raportului obligațional și dreptului care intră în conținutul său juridic, amândouă fiind deopotrivă concepute, formate, dar încă nenăscute. În schimb, spre deosebire de dreptul condițional, dreptul eventual este, dimpotrivă, un drept subiectiv căruia îi lipsește cel puțin unul dintre elementele intrinseci care sunt absolut necesare formării sale, cum este lipsa obiectului, a cauzei, a consimțământului sau a capacității părților. Aceasta este cauza și, în același timp, explicația deosebirii de esență dintre drepturile creditorului condițional și drepturile creditorului eventual^[33].

B. Eveniente conditione. Este situația în care evenimentul-condiție suspensivă s-a realizat, deci incertitudinea asupra existenței sau ființei obligației s-a sfârșit; pe cale de consecință, obligația în cauză se consideră născută vie și viabilă, pură și simplă, în principiu, retroactiv, încă din momentul în care a fost concepută. De altfel, în ceea ce privește obligațiile contractuale, art. 1.407 alin. (1) C. civ. instituie o prezumție legală în sensul că, atunci când condiția este îndeplinită, se presupune că produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul. Indiferent dacă produce sau nu produce efecte retroactiv, din momentul realizării condiției suspensive, debitorul este ținut la executarea prestației datorate, obligația devenind pură și simplă. Consecințele juridice ale principiului retroactivității efectelor realizării condiției suspensive sunt:

a) plata făcută de debitor pendente conditione se transformă într-o plată datorată, debitorul nemaiavând dreptul să ceară și să obțină restituirea ei pe motiv că este nedatorată;

b) drepturile consimțite sau transmise pendente conditione de către creditor terților devin pure și simple. În acest sens, art. 1.407 alin. (3) partea finală C. civ. prevede că „actele încheiate de proprietarul (mai corect ar fi fost „creditorul” – n.n., L.P.) sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data încheierii lor”. Acest efect prezintă un mare interes practic în cazul transmiterii de drepturi reale condiționale; de pildă, dacă un cumpărător, proprietar sub condiție suspensivă, încheie pendente conditione acte de dispoziție (vânzare) asupra bunului respectiv, ca urmare a îndeplinirii condiției, acestea se consolidează și devin pe deplin eficiente; pe cale de consecință, drepturile subdobânditorului se convertesc din drepturi condiționale în drepturi reale pure și simple, retroactiv de la data încheierii contractului; invers, actele juridice făcute de debitor, care a rămas provizoriu titular sub condiție rezolutorie al dreptului de proprietate, cu terțe persoane, înainte de realizarea condiției, sunt retroactiv aneantizate, dacă legea nu prevede altfel;

c) în caz de conflict de legi în timp, obligația rămâne reglementată de legea în vigoare la momentul când a fost concepută.

De la caracterul retroactiv al condiției suspensive îndeplinite există și unele excepții^[34]:

a) prescripția extinctivă începe să curgă numai de la data când s-a îndeplinit condiția [art. 2.524 alin. (3) C. civ.];

b) în lipsă de stipulație sau dispoziție legală contrară, fructele culese sau percepute de către debitorul sub condiție suspensivă, înaintea îndeplinirii condiției, se cuvin acestuia, în calitate de proprietar sub condiție rezolutorie; pe cale de consecință, deși creditorul, proprietar sub condiție suspensivă, dobândește retroactiv, de la momentul încheierii contractului, dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului frugifer, acestuia i se cuvin numai fructele pe care le va culege sau încasa după momentul realizării condiției suspensive (art. 1.410 C. civ.);

c) actele juridice de conservare și de administrare făcute pendente conditione de către debitor sunt valabile și opozabile creditorului, cu toate că, eveniente conditione, este considerat, ca urmare a efectului retroactiv al realizării condiției, că debitorul nu a mai avut niciun drept asupra acelui bun din momentul în care obligația condițională a fost concepută (art. 1.649 C. civ.);

d) în cazul obligațiilor născute din contracte reale, îndeplinirea condiției suspensive nu are efecte retroactive; efectele îndeplinirii sale se produc numai pentru viitor. Astfel, în cazul contractului de împrumut al unei sume de bani cu dobândă, afectat de condiția suspensivă ca acea sumă să i se remită persoanei împrumutate, dobânda va curge numai din momentul în care a avut loc remiterea efectivă a sumei, și nicidecum de la data încheierii contractului sau a deschiderii creditului.

În final, o precizare credem că este necesară. Retroactivitatea efectelor realizării condiției suspensive nu este consacrată printr-o dispoziție legală de ordine publică. Prin urmare, părțile raportului juridic obligațional au libertatea să stabilească, prin voința lor comună, ca o anumită obligație să-și producă toate efectele sau unele dintre ele numai de la data îndeplinirii condiției suspensive.

C. Deficiente conditione. Este vorba despre situația în care termenul de realizare a condiției a expirat sau este sigur că respectiva condiție nu se mai poate realiza, deoarece evenimentul-condiție suspensivă negativă s-a produs ori, după caz, nerealizarea evenimentului-condiție suspensivă pozitivă este sigură. În alți termeni, avem în vedere acea situație în care condiția suspensivă nu s-a îndeplinit. În acest caz, se consideră că obligația nu a existat niciodată. Prin urmare, se poate spune că obligația aflată în această situație nu a fost vreodată concepută sau, chiar dacă s-ar admite că a fost concepută, ea „a murit” înainte de a se naște; prin urmare, părțile se află în aceeași situație în care s-ar fi găsit dacă n-ar fi contractat. Această consecință se fundamentează și se explică pe principiul retroactivității, care guvernează întregul mecanism al condiției, privită ca modalitate care afectează ființa obligației. Aceeași soartă o are implicit și dreptul subiectiv condițional al celui care a fost creditor sub condiție suspensivă. Pe cale de consecință:

a) prestațiile care eventual au fost executate trebuie să fie restituite după regulile aplicabile plății nedatorate [art. 1.635 alin. (2) C. civ.];

b) actele juridice care eventual au fost încheiate de către creditorul sub condiție rezolutorie devin caduce^[35], cum sunt: actele de cesiune a dreptului condițional între vii sau pentru cauză de moarte; actele prin care s-au constituit garanții reale asupra dreptului condițional (ipotecă, gaj) etc.;

c) devin ineficace garanțiile obținute de fostul creditor sub condiție suspensivă pentru a însoți dreptul său de creanță condițional și a-l garanta în realizarea sa, în cazul în care s-ar fi îndeplinit condiția, de pildă fideiusorii sunt eliberați;

d) drepturile constituite între timp de către debitor pendente conditione asupra bunului sau dreptului său se consolidează;

e) în materie imobiliară, dreptul înscris sub condiție suspensivă se radiază dacă nu se face dovada îndeplinirii condiției în termen de 5 ani de la înscrierea dreptului condițional în cartea funciară [art. 912 alin. (1) C. civ.]^[36].

§6. Efectele condiției rezolutorii

Pentru o mai bună și clară analiză a acestor efecte, trebuie să procedăm simetric cu modul în care am procedat în analiza desfășurată cu privire la efectele condiției suspensive. Astfel, vom distinge între aceleași trei situații: pendente conditione, eveniente conditione și deficiente conditione.

A. Pendente conditione. Până la momentul realizării condiției rezolutorii, adică pendente conditione, obligația sub o astfel de condiție s-a născut, există și își produce toate efectele, ca și cum ar fi pură și simplă. Dreptul creditorului este exigibil și datoria debitorului este scadentă din momentul nașterii raportului juridic de obligații; în lipsă de stipulații contrare, creditorul poate cere imediat prestația care îi este datorată, iar debitorul este ținut să o execute întocmai și conform. Creditorul este îndreptățit să exercite toate prerogativele care alcătuiesc conținutul dreptului dobândit și toate acțiunile care îl însoțesc. De asemenea, începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, în defavoarea creditorului și în beneficiul debitorului. Obligația poate fi transmisă mortis causa ori prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în ceea ce privește atât latura sa activă, cât și latura pasivă (art. 1.408 C. civ.); evident că după transmisiunea sa în patrimoniul dobânditorului, obligația va continua să fie sub condiție rezolutorie. Dacă obiectul obligației constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, debitorul obligației de predare va suporta riscul pieirii sale fortuite, conform principiului res perit debitori; el pierde și dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie [art. 1.274 alin. (1) C. civ.].

Din cele arătate rezultă că existența condiției rezolutorii, pendente conditione, nu este total lipsită de incidente. De aceea, dreptul debitorului care a executat obligația sa nu este iremediabil pierdut și al creditorului nu este definitiv dobândit. Astfel, dacă acesta din urmă a devenit titularul dreptului sub condiție rezolutorie, debitorul a rămas simetric, în aceeași măsură, titular al dreptului respectiv, dar sub condiție suspensivă. Cu acest titlu, el este în drept să întreprindă măsuri conservatorii, iar dreptul său virtual este cesibil și transmisibil, la fel ca dreptul creditorului sub condiție suspensivă^[37].

B. Eveniente conditione. În cazul în care condiția rezolutorie s-a realizat, de regulă, obligația este desființată, soluție care rezultă din însăși definiția legală a condiției rezolutorii, conform căreia: „Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației” [art. 1.401 alin. (1) C. civ.]. Desființarea obligației se produce cu efecte retroactive. Temeiul legal al retroactivității realizării condiției rezolutorii se află în textul art. 1.407 alin. (1) C. civ., unde, fără a deosebi între condiția rezolutorie și condiția suspensivă, se dispune: „Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul”. De regulă, totul se petrece ca și cum obligația nu s-ar fi născut vreodată. Pe cale de consecință, fiecare dintre părți este ținută să restituie celeilalte tot ce a primit pendente conditione în temeiul obligației, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată [art. 1.407 alin. (4) C. civ.]. În alți termeni, la fel ca în cazul obligației afectate de o condiție suspensivă, condiția rezolutorie are, de regulă, efect retroactiv până la momentul nașterii obligației. Numai că, pe când obligația sub condiție suspensivă, eveniente conditione, se consideră că a fost de la început pură și simplă, obligația sub condiție rezolutorie se socotește, tot eveniente conditione, că nu a existat vreodată.

Retroactivitatea efectelor realizării condiției rezolutorii este mai evidentă în cazul obligațiilor născute din contractele translative de proprietate. Astfel, se constată că efectele realizării sale sunt exact contrare celor pe care le-am constatat atunci când am analizat efectele realizării condiției suspensive. Bunăoară, în cazul obligației sub condiție rezolutorie născute dintr-un contract de vânzare, ca urmare a realizării condiției, vânzătorul este ținut să restituie prețul primit și cumpărătorul, la rândul său, să restituie bunul care a făcut obiectul material al contractului, considerându-se că nu ar fi avut vreodată asupra lui un drept de proprietate. De asemenea, drepturile consimțite de cumpărător în favoarea terților, asupra bunului cumpărat sub condiție rezolutorie, în principiu, se desființează retroactiv, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

De la regula retroactivității efectelor realizării condiției rezolutorii există excepții. Unele sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din natura contractului sau din voința părților.

Dintre excepțiile prevăzute de lege sau rezultate din natura contractului, sunt de reținut următoarele:

a) prestațiile deja executate în temeiul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie, în cazul îndeplinirii acesteia, nu sunt supuse restituirii, ele rămânând bine și definitiv executate, în lipsa unei înțelegeri contrare dintre părți [art. 1.407 alin. (2) C. civ.]^[38]; prin urmare, efectele realizării condiției rezolutorii se produc numai pentru viitor, ex nunc, deoarece prestațiile executate pendente conditione de către una dintre părțile raportului obligațional sunt ireversibile, neputând fi restituite. Așa fiind, simetric, la rândul său, cealaltă parte nu poate fi obligată să restituie ceea ce a primit în schimbul prestațiilor ireversibil executate. De pildă, într-un contract de locațiune, locatarul nu poate restitui folosința bunului pe care locatorul i-a asigurat-o pendente conditione; de aceea, este firesc și întemeiat ca locatorul, eveniente conditione, să nu poată fi ținut nici el să restituie sumele care i-au fost plătite cu titlu de chirie;

b) fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie (art. 1.410 C. civ.);

c) actele juridice de conservare și administrare încheiate cu terțe persoane de către creditorul sub condiție rezolutorie rămân, în principiu, valabile și sunt opozabile celui care are dreptul la restituire (art. 1.649 prima frază C. civ.);

d) actele de înstrăinare cu titlu oneros a bunului mobil încheiate de dobânditorul sub condiție rezolutorie cu un terț, posesor de bună-credință, din momentul în care acesta a luat bunul respectiv în posesie efectivă, sunt valabile și nesupuse restituirilor [art. 937 alin. (1) C. civ.].

Din economia textelor legale care stabilesc regimul juridic al condiției rezolutorii rezultă cu claritate că regula retroactivității efectelor realizării sale asupra obligației pe care o afectează, la fel ca în cazul condiției suspensive, nu este de ordine publică. De fapt și de drept, în opinia noastră, retroactivitatea este o ficțiune juridică, care produce, în cazul de față, o consecință simplificatoare și, în același timp, utilă și general acceptată. Așa se explică faptul că, atunci când interesele lor o justifică, părțile se pot înțelege ca, în situația în care condiția se va realiza, efectele ei sau unele dintre ele să se producă numai pentru viitor, in futurum sau ex nunc. De aceea, apreciem că, în cazul unei obligații născute dintr-un contract în care părțile au stipulat o astfel de clauză, în ipoteza în care condiția rezolutorie se realizează, contractul va fi lovit de caducitate, deoarece, deși este valabil, el nu poate fi executat^[39].

C. Deficiente conditione. În toate situațiile în care se constată că evenimentul-condiție rezolutorie nu s-a realizat ori, după caz, este sigur că nu se va realiza, obligația care a fost afectată se consolidează ca și cum ar fi fost de la începutul său și întotdeauna o obligație pură și simplă. Rezultă că toate prestațiile datorate și executate în temeiul acelui raport juridic obligațional sunt definitiv și ireversibil executate. De asemenea, prestațiile datorate și încă neexecutate vor continua să rămână datorate; prin urmare, creditorul rămâne îndrituit și debitorul îndatorat la executarea lor conformă. La fel, drepturile intrate în patrimoniul părților se consolidează, devenind sigure și definitive. Așa, de pildă, cumpărătorul unui bun sub condiție rezolutorie rămâne proprietar definitiv, fără a mai fi expus pierderii acestui drept, intrat ireversibil în patrimoniul său.

§7. Renunțarea la condiție

Deși nereglementată expres în textele vechiului Cod civil, renunțarea la condiție a fost întotdeauna posibilă, în anumite limite, în virtutea principiului libertății contractuale, printr-un nou acord de voință al părților raportului juridic obligațional. De aceea, putem spune că, în prezent, această posibilitate, reglementată expres în textele noului Cod civil, este una dintre inovațiile legiuitorului nostru contemporan. Astfel, art. 1.406 alin. (1) C. civ. prevede: „Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit”. De această dată, este vorba de renunțarea unilaterală la condiție, de pildă, la condiția suspensivă, pendente conditione, pentru ca obligația să devină certă, definitivă și exigibilă. Desigur că renunțarea poate să privească o condiție negativă sau pozitivă. În schimb, este necesar ca renunțarea să intervină pendente conditione, adică înainte ca evenimentul-condiție să se realizeze. De asemenea, trebuie să vină în mod obligatoriu din partea celui în al cărui interes a fost stipulată condiția la care se renunță. Evident că, atunci când condiția a fost stipulată în interesul ambelor părți ale raportului juridic obligațional, renunțarea trebuie să fie făcută de comun acord. În orice caz, este de reținut că, uneori, poate exista o reală dificultate în demersul de stabilire a caracterului exclusiv al interesului părții care a înțeles să renunțe la condiție^[40].

Note de subsol

^[1] A se vedea: D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul VI, Tipografia Națională, Iași, 1898, p. 22-81; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 363-370; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006,p. 385-388; C. Bîrsan, Obligațiile afectate de modalități,în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 392-396; R.I. Motica, Izvoarele și modalitățile obligațiilor, în R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligațiilor civile, Ed. Lumina-Lex, București, 2005, p. 174-182; St.I. Vidu, Obligațiile afectate de modalități,în L. Pop, I.-Fl. Popa, St.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 452-457; A. Aynès, Terme et condition: simplification du régime de la condition et consolidation de celui du terme, în Droit et patrimoine, juillet-août 2015, nr. 249, p. 37 și urm.; A.-S. Barthez, Régime général de l`obligation: condition et terme, în Les Petites Affiches, 4 septembre 2015, nr. 177, p. 102; M. Bouteille, Regard critique sur la modalité conditionnelle dans l`avant-projet de réforme du droit des obligations et de la prescription, în Recueil Dalloz, Paris, 2008, p. 1848; N. Dissaux, C. Jamin, Projet de réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations. Commentaire article par article, Dalloz, Paris, 2015, p. 160 și urm.; M. Latina, Articles 1304 à 1304-7: contribution relative aux conditions suspensives et résolutoires, în Revue des contrats, 2015, p. 796; M. Latina, G. Chantepie, Projet de réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations. Analyses et propositions, Dalloz, Paris, 2015, p. 81-85; M. Mekki, La condition suspensive, în Gazette du Palais, 4 juin 2015, nr. 155, p. 4 și urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2018, p. 1405-1427; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit des obligations, LGDJ, Paris, 2017, p. 724-740.

^[2] A se vedea: J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, Les obligations. 3. Le rapport d`obligation, Armand Colin, Dalloz, Paris, 1999, p. 178; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1407.

^[3] A se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III., Ed. Socec et Co S.A.R., București, 1930, p. 620, pct. 50-51; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 672; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 24/1993, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 107.

^[4] A se vedea: B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations. 2. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1989, p. 224-287; J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Les obligations. 1. L`acte juridique, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2002, p. 199-218; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 368-382.

^[5] A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 38-39.

^[6] A se vedea St.I. Vidu, op. cit., p. 452-453.

^[7] A se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 623, nr. 3-5.

^[8] A se vedea: M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, LGDJ, Paris, 1931, p. 335-336; J. Carbonnier, Droit civil. 4. Les obligations, éd. 19, Presses Universitaires de France, Paris, 1955, p. 229-230.

^[9] A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 435.

^[10] A se vedea: J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, Droit civil. Les obligations 1. L`acte juridique, Armand Colin, Paris, 2002; p. 186; J. Ghestin, La notion de condition potestative au sens de l`article 1174 du Code civil, Mélanges Weill, Paris, 1983, p. 243 și urm.

^[11] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 1021.

^[12] A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 436.

^[13] Cu privire la regimul juridic al promisiunii unilaterale de a contracta, a se vedea: D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. vol.1. Vânzarea și schimbul, ed. a 2-a, revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 201-217; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I. Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, Ed. Universul Juridic, București 2006, p. 45-51.

^[14] A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 31-34; G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. IV, Obligațiunile,Ed. Cartea Românească, București, 1925, p. 660-662; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 364-365; C. Bîrsan, op. cit., p. 393; P. Perju, Condiție pur potestativă. Noțiune și efecte, în Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor judecătorești din circumscripția Curții de Apel Suceava în domeniul dreptului civil (semestrul I, 1996), în Dreptul nr. 2/1997, p. 104-105; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 24/1993, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 107.

^[15] Pentru o reușită analiză a principiului irevocabilității donațiilor în textele noului Cod civil, a se vedea: D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 176-179.

^[16] Cu privire la unele referiri tangențiale la condiția potestativă în contractele sinalagmatice, a se vedea D.-V. Druță, Scurte considerații asupra obligației sub condiția suspensivă a aprobării adunării generale a acționarilor, în R.R.D.P. nr. 2/2018, p. 248-259.

^[17] În aceste cazuri, de regulă, în opinia noastră, creditorul este titularul unui drept potestativ de natură contractuală. Dreptul potestativ constă în puterea titularului său de a interveni, prin voința sa unilaterală și discreționară, într-o situație juridică preexistentă, în care sunt prezente și interesele altei sau altor persoane, pe care o modifică sau o stinge ori dă naștere, în locul acesteia, unei noi situații juridice. A se vedea: V. Stoica, Drepturile patrimoniale atipice, în Dreptul nr. 3/2003, p. 33-58; I. Reghini, Considerații privind drepturile potestative, în P.R. nr. 4/2003, p. 236-241; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. vol. II. Teoria drepturilor subiective civile,Ed. Solomon, București, 2018, p. 169-171. Astfel, legat de problema pe care o analizăm, dreptul potestativ al creditorului, generat de condiția potestativă suspensivă, îi conferă puterea de a da eficacitate, prin voința sa unilaterală, unei obligații civile, iar cel generat de condiția potestativă rezolutorie îi conferă puterea de a stinge sau aneantiza o obligație care a produs efecte juridice; în ambele cazuri, este vorba de situații juridice în care sunt prezente și interesele debitorului.

^[18] A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ed. a V-a, actualizată de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 203.

^[19] Pentru detalii în ceea ce privește conținutul acestor critici, a se vedea: G. Chantepie, M. Latina, La réforme du droit des obligations,Dalloz, Paris, 2016„ p. 666-668; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1409-1415.

^[20] A se vedea Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 1192/1968, în Culegere de decizii pe anul 1968, p. 86.

^[21] Art. 1012 C. civ. 1864, similar, prevedea: „(1) Când obligația este contractată sub condiția că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat condiția este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple. (2) Când timpul nu este fixat, condiția nu este considerată ca căzută, decât când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla”.

^[22] Art. 1.404 alin. (3) C. civ. este o preluare, într-o formulare actuală, a textelor art. 1013 C. civ. 1864, în care se prevedea: „Când obligația este contractată sub condiția că un eveniment n-are să se întâmple, într-un timp defipt, această condiție este îndeplinită, dacă timpul a expirat, fără ca evenimentul să se fi întâmplat; este asemenea îndeplinită, dacă înaintea termenului este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla; dacă nu este timp determinat, condiția este îndeplinită numai când va fi sigur că evenimentul n-are să se mai întâmple”.

^[23] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1026.

^[24] A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 680.

^[25] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 27.

^[26] A se vedea St.I. Vidu, op. cit., p. 454.

^[27] A se vedea: J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 179; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1420-1421; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 735.

^[28] A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 61-71; G. Plastara, op. cit., p. 663-670; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 640-646; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 429-430; C. Bîrsan, op. cit., p. 394-395; C. Jugastru, op. cit., p. 297; L. Pop, op. cit., p. 387; St.I. Vidu, op. cit., p. 455; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1420-1421; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 24/1993, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 107.

^[29] Referitor la plata nedatorată și la efectele sale, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 41-59.

^[30] Cu privire la stingerea obligațiilor prin compensație legală, a se vedea I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, St.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, op. cit., p. 564-570.

^[31] Art. 2.524 alin. (3) C. civ. dispune: „Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția”.

^[32] A se vedea: L. Pop, Cesiunea sau preluarea contractuală directă cu titlu particular a datoriilor în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 2/2016, p. 72-95; I.-Fl. Popa, Dinamica obligațiilor – transmisiunea și transformarea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, St.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, op. cit., p. 507-516.

^[33] Referitor la teoria drepturilor eventuale și la deosebirile care există între acestea și drepturile condiționale, a se vedea: N. Titulescu, Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Fundația Europeană Titulescu, Filiala Craiova, 2002, p. 16-31 și 119-142; J.M. Verdier, Les droits éventuels, contribution à l`étude de la formation successive des droits, thèse, Paris, 1955. Cu toate acestea, există și autori care susțin că drepturile condiționale sunt drepturi eventuale. A se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 1086-1089.

^[34] A se vedea: St.I. Vidu, op. cit., p. 456; J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 182; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1421-1422.

^[35] Pentru o analiză în detalii a caducității contractului în cazul neîndeplinirii condiției suspensive, a se vedea Fr. Garron, La caducité du contrat (Étude de droit privé), Presses Universitaires d`Aix-Marseille, 1999, p. 66-84.

^[36] A se vedea St.I. Vidu, op. cit., p. 456.

^[37] A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1425.

^[38] Cu privire la regulile generale aplicabile restituirii prestațiilor, a se vedea I.-Fl. Popa, Remediile neexecutării contractelor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, St.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, op. cit., p. 242-245.

^[39] A se vedea: J. Four, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 184; Fr. Garron, op. cit., p. 84-90. În aceste situații, se poate vorbi de existența unei condiții extinctive, care, dacă se realizează, are ca efect încetarea sau desființarea contractului numai pentru viitor (a se vedea J. Carbonnier, Droit civil. 4. Les obligations, op. cit., p. 253).

^[40] Renunțarea la condiție este reglementată expres, în termeni identici, și în noul art. 1304-4 C. civ. fr., ca urmare a reformei regimului juridic general al obligațiilor, unde se prevede: „Une partie est libre de renoncer à la condition stipulée dans son intérêt exclusif, tant que celle-ci n`est pas accomplie”. Pentru o analiză largă a condiției unilaterale și a renunțării la condiție, a se vedea: V.V. Forti, La renonciation à la condition stipulée dans l`intérêt exclusif d`une partie (observations comparatives sous l`article 1304-4 du Code civile), în Revue des contrats 2017, nr. 681; G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 668-672.