Considerații asupra naturii juridice a plății

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 650-685.

Introducere

Legiuitorul român, deși era în mod neîndoielnic conștient de toate dezbaterile și controversele stârnite cu privire la diverse instituții juridice reglementate de Codul civil de la 1864, a ales, nu de puține ori și cel mai probabil în mod intenționat, să propună soluții formale care, în esență, rezolvau punctual și îndestulător problemele ridicate în doctrină și jurisprudență, dar care nu validau explicit vreuna sau alta din propunerile formulate.

Această manieră de reglementare poate fi sesizată și în materia instituției plății. Fără a încerca să tranșeze dezbaterea cu privire la natura juridică a plății^[1], legiuitorul a încercat cel puțin să o golească de conținut prin înlăturarea ori reducerea mizelor – consecința fiind o reglementare robustă, menită să ofere o soluție problemelor sesizate în doctrină și jurisprudență. Cel puțin nu în mod explicit, legiuitorul nu a explicat cauza ce conduce la efectul formal reglementat^[2].

Uneori, în schimb, clarificarea naturii juridice sau a regimului juridic a unei anumite instituții ajută la clarificarea unor întrebări care nu beneficiază de un răspuns în dreptul obiectiv. Deși cercetarea naturii juridice a plății are o valoare intrinsecă, motivația din spatele prezentei lucrări este strâns legată de o întrebare punctuală: poate un terț să plătească o obligație de a da? Este relevant pentru răspuns dacă bunurile ce fac obiectul derivat al obligației sunt de gen sau individual determinate? Studiul naturii juridice a plății ne va servi pentru a verifica dacă plata poate constitui un vehicul de sine-stătător pentru transferul proprietății sau pentru a stabili dacă și în ce condiții un terț poate să achite o datorie de a da, urmând ca această din urmă chestiune să facă obiectul unui studiu distinct.

Vom începe prin a analiza, pe scurt, definiția plății, aceasta reprezentând executarea în natură și de bunăvoie a prestației datorate. Ulterior, vom parcurge propunerile formulate cu privire la calificarea juridică a plății. Astfel, vom arătă că, uneori, plata este calificată drept fapt juridic, în timp ce alteori primește haina de act juridic unilateral ori bilateral. În fine, plata a mai fost desemnată drept un fapt juridic complex.

În acest context, vom proceda mai întâi la a stabili hotarul dintre calificările de fapt juridic stricto sensu și act juridic. Cu această ocazie, vom arăta că intenția, ca atitudine subiectivă, poate intra (și) în conținutul constitutiv al unui fapt juridic (e.g., intenția de a gera în cazul gestiunii de afaceri), astfel că se impune a determina dacă atitudinea subiectivă a debitorului în raport cu plata se rezumă exclusiv la evidențierea caracterului voluntar al executării sau această intenție trebuie de la bun început orientată (și) înspre producerea de efecte juridice. În acest scop, vom analiza indiciile oferite de legiuitor cu privire la natura juridică a plății, e.g., intenția de a stinge o datorie [art. 1341 alin. (3) C. civ.], voința părților din prisma imputației plății, variatele referiri legislative la valabilitatea plății, cerința capacității creditorului, posibilitatea revocării pauliene a plății etc., care ne vor conduce la soluția în sensul că cerința intenției care însoțește plata nu privește exclusiv faptul executării prestației, ci și împrejurarea că debitorul urmărește să producă efecte juridice specifice, anume stingerea obligației. Strâns legat de acest aspect vom demonstra că plata este un contract, deoarece implică în mod necesar și voința creditorului.

Spre final, vom descrie noțiunea de fapt juridic complex și diversele utilizări ale acesteia, așa cum au fost evidențiate în doctrină și jurisprudență. În urma cercetării, vom arăta că faptul juridic complex poate avea în conținutul său atât acte juridice, cât și fapte juridice.

Observând că, pe lângă acordul de voințe, plata implică în mod necesar și executarea prestației și din moment ce faptele juridice și actele juridice nu pot explica, separat, instituția plății, vom propune concluzia în sensul că plata constituie un fapt juridic complex care are în conținutul său două elemente: convenția de plată încheiată între creditor și debitor și faptul material sau intelectual al executării prestației datorate.

§1. Definiția plății

Conform art. 1469 alin. (1) C. civ., „[o]bligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „[p]lata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației”. Nu putem ignora în vederea sintetizării unei definiții nici faptul că „[o]rice plată presupune o datorie” (art. 1470 C. civ.).

Inițial ferm, legiuitorul ne oferă definiția^[3] plății în alin. (1), din care reiese că plata presupune executarea în natură și de bunăvoie a prestației datorate. Alineatul al doilea ne impunem să facem un exercițiu de interpretare și să deducem că legiuitorul nu oferă, de fapt, o nouă definiție a plății, ci doar enumeră exemplificativ ce ar putea să presupună, în concret, executarea în natură a unei prestații – doar una din componentele plății.

Pe lângă definiția noțiunii de plată, mai putem reține cu această ocazie trei repere care să ne ghideze în demersul propus:

–plata este un mod de stingere a obligațiilor (efect comun tuturor mijloacelor de stingere a obligațiilor, e.g., art. 1615 C. civ.);

– plata implică în mod necesar să aibă loc executarea în natură a prestației (caracteristică pe care o împarte cu remediul constând în executarea silită în natură a prestației, cel puțin în sensul art. 1527 C. civ.);

– plata implică în mod necesar ca executarea să fie de bunăvoie (cu mențiunea că perechea executare în natură și de bunăvoie nu se mai regăsește în conținutul altor mijloace de stingere a obligațiilor).

§2. Natura juridică a plății

2.1. Pozițiile adoptate în doctrină și jurisprudență

Ne propunem în cele ce urmează să prezentăm opiniile formulate în doctrină și jurisprudență cu privire la natura juridică a plății și, pornind de la acestea, să demonstrăm că legiuitorul, în mod tacit, a înclinat balanța prin oferirea unor indicii prețioase.

O primă propunere a fost în sensul de a califica plata drept un fapt juridic^[4]. Astfel, s-a arătat că trebuie realizată distincția între plată ca (i) mod de executare (realizarea obiectului obligației) și plată ca (ii) mijloc de stingere a obligațiilor (realizarea scopului obligației)^[5].

În primul caz (i), plata nu are o natură juridică omogenă, fiind un fapt juridic în cazul executării obligațiilor de a de a face și de a nu face și un act juridic în cazul obligațiilor de a da. Privită ca (ii) mijloc de stingere a obligațiilor, plata are întotdeauna o natură juridică omogenă, fiind un fapt juridic care nu este rezultatul manifestării de voință a părților, ci un efect juridic care se produce ex lege într-o anumită situație de fapt; în alți termeni, efectul de stingere a plății atașate acesteia se produce automat și creditorul căruia i s-a făcut o plată conformănu poate preveni dispariția datoriei^[6]. Se mai adaugă faptul că mecanismul ofertei reale de plată infirmă teza potrivit căreia plata este o convenție, deoarece, prin ipoteză, lipsește consimțământul creditorului.^[7]

Cu privire la voința debitorului, aceasta nu este relevantă, deoarece, în măsura în care plata este conformă, obligația se stinge chiar dacă executarea a fost involuntară^[8]. Soluția calificării plății drept un contract, pe care o vom expune în cele ce urmează, a mai fost criticată prin aceea că nu explică mecanismul plății realizate de către un terț^[9].

S-a mai arătat că majoritatea autorilor, indiferent dacă califică plata drept un act juridic sau un fapt juridic, sunt de acord cu privire la împrejurarea că în cazul unei executări conforme consimțământul sau opoziția creditorului nu au nicio relevanță, plata conducând oricum la stingerea raportului juridic obligațional. Numai atunci când plata nu este conformă, consimțământul creditorului devine necesar, el acceptând un substitut al plății sau o plată derivată^[10].

În concluzie, se reține soluția în sensul că plata constituie un fapt juridic – executarea prestației promise – la care se poate adăuga sau nu acceptarea executării din partea creditorului (act juridic unilateral)^[11].

Într-o altă variantă de interpretare, plata a fost calificată drept un act juridic unilateral^[12]. Sub imperiul vechiului Cod civil, s-a arătat că plata este în toate situațiile un act juridic^[13] și că de multe ori nu este și o convenție^[14]. Pentru a concluziona în acest sens, s-a pornit de la împrejurarea că cel care face plata are întotdeauna ca scop stingerea unei datorii și acționează voluntar în acest sens. De altfel, legea civilă supune plata condițiilor privind capacitatea și consimțământul în actele juridice. Cu toate acestea, consimțământul creditorului nu ar fi, în principiu, necesar. Chiar și atunci când creditorul își dă consimțământul, concluzia că se încheie o convenție este numai aparentă pentru că plata se realizează prin voința celui care plătește. Manifestarea unilaterală de voință a creditorului ce constă în recunoașterea caracterului conform al plății care i-a fost făcută conduce doar la „existența juxtapusă a două acte juridice unilaterale: unul îl are ca autor, de regulă, pe debitor, care plătește, și celălalt pe creditor, care primește plata”. ^[15]

Propunerea care s-a impus majoritar^[16] în doctrină este în sensul calificării plății dreptun contract^[17]. În acest sens, s-a arătat că plata presupune un acord de voințe între solvens și accipiens, orientat către realizarea și stingerea raportului ce-i leagă^[18]. O consecință este aceea că în măsura în care vânzarea bunului individual determinat s-a încheiat în mod valabil, și transferul a avut loc la o secundă logică după încheierea contractului, atunci cu ocazia executării (plății) obligației de predare nu se cere nicio condiție de capacitate în persoana debitorului, deoarece nu are loc o înstrăinare^[19]. Surprind prin claritatea lor următoarele afirmații care, încă de acum 100 de ani, trădează o profundă capacitate de abstractizare și transpunere a conduitelor sociale în planul conceptelor juridice: dacă „transferul era amânat prin contract până la remiterea lucrului, atunci pentru ca plata, operând ea transferul dreptului, adică înstrăinarea lui să fie valabilă, se cere ca debitorul să fi fost proprietar al lucrului și să fi avut capacitatea de a-l înstrăina. În cazul în care debitorul nu era proprietar, creditorul va fi evins de către proprietarul lucrului pe cale de revendicare și, în consecință, plata va rămâne nulă, ceea ce vrea să zică că obligația primită va subzista”^[20]. Se observă, desigur, că discuția privind validitatea plății nu se poate purta decât în legătură cu un act juridic, iar nu în legătură cu un fapt juridic.

Tot în acest sens, s-a mai spus că plata nu înseamnă doar executarea voluntară a obligației, ci poate fi considerată un act juridic, o convenție între cel care execută și cel care o primește, fiind un act juridic animo solvendi, făcut cu intenția de a executa o obligație^[21]. Astfel, manifestarea de voință a celui care plătește se exteriorizează prin însăși efectuarea ei, manifestare care se întâlnește cu acordul creditorului ce rezultă din primirea plății^[22]. Totuși, în final se arată că în măsura în care executarea în natură se realizează pe cale silită, nu se mai poate vorbi despre un acord de voințe. În strânsă legătură, s-a mai arătat că plata nu poate exista fără intenția juridică de a stinge obligația, nici fără faptul prin care efectiv se execută prestația^[23]. Alți autori, deși pornesc de la tratarea plății ca act juridic unilateral, conchid că ea presupune un acord de voințe între creditor și debitor^[24].

Pentru combaterea criticilor referitoare la incompatibilitatea dintre calificarea plății drept act juridic, unii autori au găsit o dovadă a caracterului volițional în mecanismele imputației și ale ofertei reale de plată^[25].

În fine, alți autori atestă că plata are natura unei convenții atunci când este oferită de debitor și acceptată de creditor, lucru care nu se poate spune în cazul executării silite a obligației^[26]. Deși autorii discută despre lipsa de însemnătate a voinței debitorului cu ocazia executării silite, suntem de părere că poate fi extrasă aceeași critică evidențiată anterior: soluția de calificare a plății drept convenție pare să nu răspundă mecanismului ofertei reale de plată urmată de consemnațiunea.

În fine, o a patra variantă este desemnarea plății drept un fapt juridic complex, cuprinzând atât o manifestare de voință, în sensul stingerii unei datorii existente, cât și executarea prestației^[27]. Strâns legată de această calificare poate fi pusă în discuție și calificarea plății drept act juridic real.

2.2. Primul test: stabilirea hotarului dintre calificările de fapt juridic stricto sensu și act juridic pe care le-ar putea primi plata

Opiniile prezentate anterior se plasează, într-o primă fază, pe o poziție diametral opusă: calificării de fapt juridic (stricto sensu) îi este opusă calificarea de act juridic, indiferent că vorbim despre un act juridic unilateral sau multilateral. Pe cale de consecință, pare că în primul rând trebuie stabilit genul din care face parte plata, urmând ca după să cercetăm diferența specifică^[28].

În ceea ce privește actul juridic, acesta a primit de-a lungul timpului multiple definiții^[29], dintre care rămânem tributari următoarei formulări: „actul juridic este o manifestare de voință – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârșită cu intenția de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiția ca de existența acestei intenții să depindă însăși producerea efectelor juridice”^[30].

În schimb, faptul juridic stricto sensu desemnează faptele omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc însă în puterea legii, și faptele naturale (evenimentele)^[31].

Deși definiția actului juridic a fost criticată cu diverse ocazii^[32], în alte dăți a fost subliniată precizia ei în a surprinde esența distincției dintre actele și faptele juridice pornind de la o implicită delimitare, anume aceea între intenția ce stă la baza acțiunilor omenești (voite) și intenția de a produce efecte juridice^[33]. Pornind de la explicațiile autorului definiției^[34], s-a oferit următorul exemplu: dacă un sculptor, în mod conștient, a realizat prin muncă proprie un lucru nou (nova species^[35]) din marmura aparținând unei alte persoane, iar diferența dintre manoperă și valoarea materialului este semnificativă (art. 599 C. civ. 2009 și art. 509 C. civ. 1864), în favoarea celei dintâi, atunci sculptorul devine proprietarul obiectului rezultat^[36]. Observăm, într-o primă fază, că intenția de a realiza opera nu implică în mod necesar și intenția ca în urma realizării să fie dobândită proprietatea acesteia. În aceste condiții, la prima vedere, raportându-ne exclusiv la criteriul subiectiv al intenției de a produce efecte juridice, în măsura în care sculptorul le-a urmărit, am fi în prezența unui act juridic, iar dacă nu a făcut-o, modelând blocul de marmură doar din dorința de a crea, atunci calificarea ar trebui să fie cea de fapt juridic^[37]. O asemenea concluzie nesatisfăcătoare poate fi reținută și în alte ipoteze, cum ar fi ridicarea unei construcții pe terenul altuia, ocupațiunea sau gestiunea de afaceri^[38].

În acest context, s-a adăugat că trebuie completat criteriul subiectiv cu un criteriu obiectiv, anume că pentru a ne afla în prezența unui act juridic, pe lângă intenția autorului de a se produce efecte juridice este necesar ca eventualele efectele juridice urmărite să nu se poată produce, conform legii, decât sub condiția verificării intenției autorului în acest sens^[39].

Aplicând cumulat cele două repere, distincția între intenția de a săvârși o anumită acțiune și intenția de a produce efecte juridice în urma unei anumite acțiuni^[40], alături de cerința ca legea să condiționeze efectele de intenția de a produce efecte juridice în urma unei anumite acțiuni, rezultă că sculptorul va dobândi proprietatea în temeiul unui fapt juridic și nu a unui act juridic, deoarece efectul se produce atât în cazul în care, pe lângă modelarea blocului de marmură, s-a urmărit și producerea unor efecte juridice (dobândirea proprietății), cât și în cazul în care dorința de exprimare a sculptorului nu a fost dublată și de dorința de a produce efecte juridice^[41].

În aceste condiții rezultă că o acțiune omenească va fi un fapt juridic în măsura în care ea conduce la producerea unor efecte juridice constând în nașterea modificarea sau stingerea unui raport juridic, atât în situația în care subiectul a acționat cu intenția de a produce acele efecte juridice, cât și în varianta în care subiectul a acționat fără intenția de a produce efectele juridice cu pricina – nefiind relevantă în acest context împrejurarea că fapta în sine a fost una intenționată, în sensul art. 16 alin. (2) C. civ. Această diferență a fost valorificată de susținătorii tezei conform căreia plata este un fapt juridic, afirmându-se că stingerea are loc inclusiv în situația în care plata a fost involuntară^[42].

Să testăm printr-un exemplu concret aptitudinea de calificare a plății drept fapt juridic față de cele de mai sus. În temeiul unui contract de împrumut, Primus îi datorează lui Secundus suma de 1.000 RON. Pentru că primul este, de felul său uituc, nu și-a dat seama că scadența împrumutului s-a împlinit deja. Într-o seară, aflat în vizită la Secundus, lui Primus îi cad din buzunar, fără să sesizeze, 1.200 RON, care rămân în locuința lui Secundus. Constatând odată cu ajungerea acasă ce s-a întâmplat, Primus îi cere lui Secundus să-i restituie suma de bani, afirmând că trebuie să achite o datorie urgentă și că a uitat complet de restituirea împrumutului încât nu și-a gestionat bugetul, astfel încât să fie capabil, la acest moment, să achite ambele datorii (în orice caz, oferirea unei motivări este indiferentă pentru concluzie din punct de vedere juridic; pierderea sumei de bani este un aspect de fapt dovedit). Ar putea cel de-al doilea să refuze în parte restituirea invocând că este îndreptățit să păstreze suma de 1.000 RON cu titlu de plată?

Potrivit art. 942 alin. (1) C. civ., bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului. Alineatul (2) al aceluiași articol instituie în sarcina găsitorului obligația ca în termen de 10 zile să restituie bunul proprietarului în măsura în care îl cunoaște. Nu putem să nu observăm că faptele din speța noastră se încadrează perfect tiparului abstract imaginat de legiuitor în ipoteza normei citate^[43]. De asemenea, textul nu distinge după cum între găsitor și proprietar există sau nu vreun raport juridic prealabil. Valorificând dispoziția normei, rezultă că o dată cu găsirea bunului de către Secundus se naște un nou raport juridic între acesta și Primus în care primul are obligația de restituire a sumei de 1.200 RON celui de-al doilea. Aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că această obligație trebuie să fie executată prin plată pentru a conduce la stingerea noului raportului juridic. Văzând dispozițiile art. 1618 și 1617 C. civ., constatăm că Secundus poate invoca cu succes compensația parțială a datoriilor reciproce, până la concurența celei mai mici, cu consecința că obligația de restituire se va stinge parțial, urmând să fie ținut doar pentru suma de 200 RON.

Exemplul expus nu face decât să excludă – tautologic față de bunăvoința pretinsă de art. 1469 alin. (1) C. civ. – posibilitatea de recunoaștere a plăților involuntare. În alți termeni, ne confirmă că pentru a discuta despre plată trebuie ca persoana care adoptă o conduită ce constituie o executare totală sau parțială a obligației să acționeze în mod intenționat.

Mai departe, trebuie în schimb să stabilim dacă intenția – sau în termenii legiuitorului, executarea de bunăvoie – este o componentă și o condiție a faptului juridic al plății, așa cum se întâmplă în cazul gestiunii de afaceri (caracterul voluntar al gestiunii sau intenția de a gera^[44]), rezumându-se exclusiv la caracterul voluntar al executării, sau această intenție^[45] trebuie de la bun început orientată (și) înspre producerea de efecte juridice. Prin urmare, vom prezenta în continuare indiciile oferite de legiuitor care, în opinia noastră, susțin calificarea de act juridic.

2.3. Al doilea test: legiuitorul tratează plata drept un act juridic

În primul rând, așa cum am văzut, definiția formală a plății relevă rolul pe care îl joacă voința debitorului: conform art. 1469 alin. (1) C. civ., „[o]bligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie(s.n.).” Locuțiunea adverbială finală evidențiază că ne vom afla în prezența unei plăți doar atunci când prestația este executată din proprie inițiativă de către debitor. Concluzia este întărită și de prevederile din materia plății nedatorate. Potrivit art. 1341 alin. (3) C. civ., „[s]e prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie”. Deși textul face parte din reglementarea faptului juridic al plății nedatorate, suntem de părere că prezumția pe care o instituie depășește granițele acestei instituții și se întinde inclusiv pe tărâmul plății datorate.

Din faptul vecin și conex, constând în executarea unei prestații de bunăvoie, legiuitorul prezumă că intenția executantului este de a realiza o plată pentru (i) stingerea unei datorii (ii) proprii. Chiar dacă la prima vedere afirmația poate părea tautologică, aparența este generată de utilizarea improprie a termenului de plată în această materie. De fapt, atunci când legiuitorul vorbește despre cel care plătește fără a datora se referă la cel care execută o prestație fără a o datora^[46]. Aplicând acest înțeles, art. 1341 alin. (3) C. civ. capătă următoarea formulare: se prezumă, până la proba contrară, că executarea de bunăvoie a prestației s-a făcut cu intenția de a stinge (sau de a plăti) o datorie proprie. Prin urmare, ori de câte ori are loc executarea unei prestații în mod voluntar, prezumția relativă este în sensul că persoana a urmărit stingerea unei datorii – un efect juridic.

Punctul în care rămăsesem anterior era următorul: era un fapt câștigat acela că debitorul trebuie să acționeze cu intenție; dilema era dacă atitudinea lui subiectivă poate să fie limitată doar la conceptul de executare intenționată sau trebuie să se întindă și asupra efectului juridic al stingerii datoriei.

Din prezumția descrisă anterior se poate extrage faptul că legiuitorul nu pare preocupat în mod deosebit de intenția ce stă la baza executării – atitudine de înțeles din moment ce sunt în discuție executări voluntare prin ipoteză. În schimb, legiuitorul însuși admite că pentru a pune în discuție existența unei plăți, trebuie ca solvens să fi acționat cu intenția de a produce efecte juridice – stingerea unei datorii. Opțiunea este naturală, din moment ce executarea voluntară a unei prestații privită izolat este echivocă: poate însemna o plată a unei obligații existente, o ofertă de contract însoțită de executare etc.

Caracterul echivoc al executării și valoarea voințelor debitorului și creditorului (în legătură cu actul juridic al plății) este confirmată și de instituția imputației plății. Într-o primă fază, debitorul și, în caz de tăcere, creditorul pot să indice datoria asupra căreia urmează să se impute plata efectuată. Posibilitatea recunoscută părților înclină către calificarea plății, în întregime, drept un act juridic bilateral. Soluția contrară, de calificare a plății drept fapt juridic, ar conduce la o contradicție internă: dacă plata ar fi un fapt juridic, atunci înseamnă că manifestarea de voință privind imputarea trebuie să constituie un act juridic exterior acesteia. Cum faptele juridice produc efectele prevăzute de lege, atunci posibilitatea realizării unei imputații unilaterale sau convenționale nu ar trebuie să fie recunoscută.

În fine, cum de esența^[47] actului juridic este exprimarea unui consimțământ serios, liber și în cunoștință de cauză – art. 1204 C. civ. – ar trebui ca aceleași exigențe să se aplice și actului juridic al plății. Din nou, teza se verifică din punct de vedere formal: plata nu este valabilă^[48] în cazul în care s-a făcut prin dol sau violență – art. 1343 C. civ. – ceea ce confirmă că intenția ce însoțește executarea este specifică unui act juridic.

În al doilea rând, regimul juridic al plății abundă de exemple în sensul că suntem în prezența unui act juridic. Conform art. 1473 C. civ., „[d]ebitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării”. Prin excepție de la dreptul comun în materia capacității, plata este valabilă și în ipoteza în care este realizată de un incapabil. Nu s-ar putea susține că, de fapt, lipsește cerința capacității debitorului, deoarece nu am fi în prezența unui act juridic din moment ce exigența capacității este impusă pentru creditor: art. 1476 C. civ., „[p]lata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului”. Or, capacitatea este o cerință specifică actelor juridice^[49], iar nu faptelor juridice. De asemenea, cercetarea capacității creditorului subliniază importanța consimțământului acestuia față de actul juridic (bilateral) al plății.

În al treilea rând, plata poate fi făcută reprezentantului legal sau convențional al creditorului. Cum mandatul „este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant”^[50], și cum reglementarea specifică acestui contract recunoaște aptitudinea mandatarului de a primi o plată^[51], în măsura în care a fost împuternicit de debitor în acest sens [art. 2024 alin. (1) C. civ.], trebuie admis că plata^[52] reprezintă un act juridic (bilateral sau multilateral). O calificare care s-ar limita la încadrarea de fapt juridic stricto sensu ar face inaplicabile dispozițiile din materie de mandat^[53], contract ce nu poate privi prestații care nu implică (și) încheierea de acte juridice. Într-un asemenea caz, contractul în temeiul căruia o persoană desemnată de creditor poate să primească plata ar fi contractul de antrepriză în baza căruia creditorul, în calitate de beneficiar, ar desemna pe antreprenor să efectueze lucrările materiale sau intelectuale necesare pentru a primi plata – dar fără a participa la încheierea vreunui act juridic.

În al patrulea rând, strâns legat de argumentul anterior, observăm că instituția plății făcută unei alte persoane decât celei indicate de legiuitor în art. 1475 C. civ. va fi valabilă dacă este ratifică de creditor [art. 1477 alin. (1) lit. a) C. civ.]. Din nou, ipoteza tratează plata drept un act juridic (bilateral). Codul civil folosește frecvent termenul de ratificare, exemplu fiind prevederile art. 814, art. 1283, art. 1311 și urm., art. 1340, art. 1477, art. 2084 C. civ. De asemenea, instituția ratificării se bucură și de o reglementare dedicată, în art. 1311-1314 C. civ.

Analizând în ansamblu prevederile legale, se poate observa că esența ratificării este surprinsă de dispozițiile art. 1311 alin. (1) C. civ.: „[î]n cazurile prevăzute la art. 1309^[54] cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. În aceste condiții, ratificarea se prezintă drept actul unilateral prin care cel în numele și pe seama căruia s-a încheiat un act juridic în lipsa sau cu depășirea puterii de reprezentare poate, în mod unilateral, să accepte ca efectele actului juridic să se producă asupra sa ca și cum, de la bun început, actul s-ar fi încheiat în limitele și cu existența puterii de reprezentare. Concluzia este susținută și de definițiile reținute în dicționarele de termeni juridici, unde se arată că ratificarea reprezintă o manifestare unilaterală de voință juridică prin care o persoană confirmă, consimțind cu efect retroactiv, un act juridic încheiat în numele și în contul său de un reprezentant fără împuternicire^[55]. Într-o altă definiție, se arată că ratificarea constă în actul juridic unilateral subsecvent prin care o persoană consimte, asumându-și drepturile și obligațiile aferente, la actul care s-a realizat pe seama ei, dar în lipsa puterii de către un terț, actul producându-și efecte față de ratificant numai ca urmare a liberei manifestări de voință din partea acestuia^[56]. Rezultă neîndoielnic că ratificarea poate să privească numai acte juridice, iar nu și fapte juridice. Concluzia este fructificată riguros în domeniul care risca să o pună la îndoială: în materia gestiunii de afaceri, dintre actele juridice și faptele materiale încheiate și, respectiv, realizate de gerant, ratificarea va produce efectele unui mandat exclusiv cu privire la cele dintâi – art. 1340 C. civ.^[57]

În al cincilea rând, o plată^[58] poate face obiectul acțiunii pauliene – art. 1562 alin. (2) C. civ. Acțiunea pauliană este definită ca acțiunea prin intermediul căreia un creditor poate solicita declararea inopozabilității unui act juridic încheiat în fraudarea intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate^[59]. În doctrină se arată că domeniul de aplicare al acțiunii pauliene cuprinde toate actele juridice civile patrimoniale^[60] ale debitorului, indiferent că este vorba despre acte unilaterale, multilaterale, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit etc.^[61], fără ca acțiunea să poată privi fapte juridice stricto sensu.

În privința plății^[62], legiuitorul ne arată că ea poate să fie de asemenea declarată inopozabilă^[63], indiferent dacă este o plată realizată în executarea unui act cu titlu oneros sau a unui act cu titlu gratuit^[64], cu particularitatea că în primul caz este cerută condiția complicității la fraudă a terțului care o primește. Pe cale de consecință, indicarea plății în această categorie impune concluzia că legiuitorul o califică drept un veritabil act juridic (bilateral).

În al șaselea rând, plata este supusă sancțiunii nulității. Afirmația beneficiază de un solid suport formal: „În afară de cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către administratorul judiciar, toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule de drept” – art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014^[65]. Dar o asemenea sancțiune este rezervată numai actelor juridice^[66].

În al șaptelea rând, concluzia este susținută de terminologia utilizată de legiuitor în procedura ofertei de plată și consemnațiunii, oferta fiind neîndoielnic un act juridic unilateral – art. 1006-1013 C. proc. civ., asupra căreia vom reveni în detaliu în cadrul secțiunii următoare.

Față de acestea, putem concluziona că cerința caracterului benevol al plății nu trebuie redusă la atitudinea subiectivă ce însoțește executarea, ci reprezintă intenția de a produce efectul juridic extinctiv al plății, intenție specifică actelor juridice.

2.4. Al treilea test: plata este (și) un contract

În primul rând, afirmația este justificată pe o bună parte din argumentele formulate anterior care reprezintă indicii atât în sensul că plata este act juridic unilateral, cât și în sensul că plata este un contract. În acest sens pledează cerința capacității creditorului (art. 1476 C. civ.), aptitudinea acestuia de a ratifica o plată care nu a fost făcută reprezentantului său [art. 1477 alin. (1) lit. a) C. civ.] sau revocarea pauliană a plății.

De asemenea, reglementarea expresă care atestă că plata poate fi primită de un reprezentant convențional al creditorului (art. 1475 C. civ.) confirmă neîndoielnic că plata presupune și o manifestare de voință din partea creditorului care are natura unui act juridic din moment ce instituția reprezentării este compatibilă exclusiv cu actele juridice, nu și cu faptele juridice^[67].

În al doilea rând, legiuitorul este ferm în a arăta că plata nu poate fi exclusiv un act al debitorului. Dacă așa ar sta lucrurile, înseamnă că manifestarea de voință a debitorului în sensul stingerii datoriei și oferirea prestației la care s-a angajat ar fi necesare și suficiente pentru producerea efectului liberatoriu. În schimb, mai întâi, din analiza materiei aferente contractelor numite, putem deduce că disponibilitatea debitorului de a oferi prestația este lipsită de efectul liberatoriu cât timp creditorul nu acceptă prestația. Spre exemplu, cumpărătorul are obligația ca imediat după preluarea bunului să verifice starea acestuia potrivit uzanțelor [art. 1690 alin. (2) C. civ.]. În măsura în care constată, cu ocazia verificării, existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere [art. 1690 alin. (3) teza I C. civ.]. Numai în măsura în care nu realizează verificarea sau o realizează, dar nu identifică neconformități ori identifică vicii aparente, dar omite să îl informeze pe vânzător, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația de a preda bunul individual determinat în starea în care se afla la momentul încheierii contractului [art. 1690 alin. (3) teza I C. civ.].

Observăm că plata presupune mai multe etape: (i) actul juridic unilateral al debitorului (oferta de plată) concomitent cu predarea bunului către vânzător, cele două activând un termen de decădere^[68] pentru cumpărător în care poate reclama neconformități aparente; (ii) dintăcerea cumpărătorului legiuitorul prezumă acordul acestuia cu privire la conformitatea plății, cu consecința decăderii lui din dreptul de a invoca vreun remediu. Doar în baza acestei prezumții putem spune că obligația vânzătorului ajunge să se stingă prin plată – având la bază consimțămintele exprese sau prezumate ale ambelor părți.

În caz de dezacord, există o procedură în fața instanței în cadrul căreia, fie vor fi validate pretențiile cumpărătorului, fie se va suplini consimțământul acestuia prin hotărârea instanței în care se constată conformitatea executării obligației. În acest din urmă caz, în schimb, suntem de părere că obligația nu se stinge prin plată, ci ca efect al hotărârii instanței, adică printr-un alt mod prevăzut de lege [art. 1615 C. civ.: „[o]bligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege (s.n.)”] – procedura dezacordului asupra calității, art. 1691 C. civ.

Poate mai expresivă este reglementarea din materia contractului de antrepriză. Să luăm, spre exemplu, un contract de antrepriză de lucrări în baza căruia antreprenorul este obligat să ridice un gard din fier forjat de culoare neagră, potrivit modelului detaliat anexat contractului (culoare, formă etc.). La termen, lucrarea apare drept realizată întocmai pentru orice privitor, profan în domeniul construcțiilor, dar cu acces la anexa contractului. Are loc stingerea imediată a obligației?

Răspunsul trebuie să fie negativ. Conform art. 1862 alin. (1) C. civ., „[d]e îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înștiințează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligația ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării și uzanțelor din domeniu, să o verifice și, dacă aceasta corespunde condițiilor stabilite prin contract, să o recepționeze, precum și, atunci când este cazul, să o ridice.” Pe de-o parte, caracterul de lucrare finalizată și susceptibilă de recepție trebuie să fie acordat de antreprenor. Pe de altă parte, observăm că beneficiarul are veritabila obligație de a recepționa lucrarea, sancțiunea fiind reglementată de alin. (2): dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socotește recepționată fără rezerve, cu consecința decăderii din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite.

Ca și în cazul vânzării, observăm că stingerea obligației prin plată presupune existența unui consimțământ expres sau prezumat și din partea creditorului obligației. Dar, pentru facilitarea operațiunii, tăcerea creditorului cu privire la eventuale neconformități este valorificată drept un acord tacit^[69].

Poziția de mai sus ar putea fi criticată prin invocarea plăților realizate prin virament bancar, cu privire la care afirmă că voința creditorul este indiferentă pentru realizarea plății^[70]. În opinia noastră, mecanismul de facilitare a executării obligațiilor având ca obiect o sumă de bani nu ar trebui să conducă la concluzia că este exclus consimțământul creditorului. Empiric, soluția ar conduce la vulnerabilizarea imaginii sau reputației unor creditori în cazul plăților efectuate de un terț față de raportul juridic obligațional în condițiile în care debitorul este în incapacitate de plată: un terț care are o poziție socială controversată achită o datorie a unei alte persoane, fizice sau juridice, față de un partid politic, organizație non-guvernamentală, om politic, magistrat etc., în condițiile în care asocierea dintre terț și creditor ar produce celui din urmă un prejudiciu de imagine, reputație etc.

Juridic, opțiunea calificării plății drept contract nu ar presupune decât adaptarea mecanismului intern al instituției la realitățile sociale, cu consecința recunoașterii posibilității creditorului de a refuza încheierea actului juridic al plății într-un termen rezonabil, după împrejurări^[71], de la data alimentării contului. Desigur, absența unei manifestări în acest termen ar constitui o prezumție de acceptare a plății.

În fine, în al treilea rând, dispozițiile din materia punerii în întârziere a creditorului relevă existența unei veritabile obligații de a primi plata, indiferent că acesta se bucură sau nu și de o reglementare formală în materia analizată (spre exemplu, obligația de preluare a bunului în cadrul vânzării sau obligația de a proceda la recepția lucrării, așa cum am văzut anterior). Potrivit art. 1510 C. civ., „[c]reditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația”. Se poate observa că oferta de plată a debitorului și refuzul creditorului nu sunt suficiente pentru a conduce la stingerea obligației – debitorul trebuie, în continuare, să apeleze la procedura ofertei de plată urmată de consemnațiune. În aceste condiții, se impune să constatăm oferta de plată din partea debitorului care vizează o executare conformă, până în acest punct aflându-ne în prezența unui act unilateral al debitorului, nu conduce la stingerea obligației de îndată.

Existența unui act juridic unilateral al debitorului, anume oferta de plată, este confirmată de terminologia utilizată de legiuitor în procedura specială. Conform art. 1006 C. proc. civ., „[c]ând creditorul refuză să primească plata de la debitor, acesta din urmă este în drept să facă ofertă reală și să consemneze ceea ce datorează”. Observăm că, în prima fază a procedurii, debitorul nu realizează o plată, ci o ofertă reală de plată. Din acest punct, stingerea obligației poate fi obținută în două ipostaze.

Într-o variantă, ca răspuns față de ofertă, creditorul primește suma sau bunul oferit, cu consecința că se încheie actul juridic bilateral al plății și debitorul este liberat de obligația sa. În schimb, dacă creditorul nu reacționează, atunci „debitorul, spre a se libera de datorie, va putea să consemneze suma sau bunul oferit la CEC Bank – S.A. sau la orice altă instituție de credit ori, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa de consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a trimis somația. Procedura de consemnare a sumelor de bani este obligatorie pentru unitatea la care urmează a se face consemnarea și nu poate fi condiționată de existența acordului creditorului. Consemnarea bunurilor se face în condițiile prevăzute de lege” – art. 1009 alin. (2) C. proc. civ. Abia de la acest moment debitorul este liberat de datorie – art. 1010 alin. (3) C. proc. civ. Mecanismul este similar și în privința ofertelor de plată făcute în fața instanței^[72].

Procedura confirmă teza pe care o propunem: dacă creditorul acceptă plata, se încheie actul juridic bilateral al plății – caracterul voluntar fiind valorificat, atât din prisma debitorului, cât și din cea a creditorului; dacă în schimb rămâne în pasivitate, atunci nu mai are loc o stingere prin plată, neexistând vreo prezumție legală cu privire la consimțământul său, ci prin executarea prestației de o asemenea manieră încât pentru preluarea ei de către creditor nu mai este necesară nicio contribuție din partea debitorului – acesta ducând la îndeplinire toate demersurile ce îi incumbau potrivit obligației asumate. Totuși, având în vedere că nu există un consimțământ al creditorului și că, în dreptul comun, obținerea prestației în absența consimțământului debitorului nu este calificată drept plată, se impune a reține că și în această situație, stingerea are loc într-un alt mod decât prin plată, și anume prin intermediul procedurii ofertei de plată și a consemnațiunii^[73].

Mai subliniem că legiuitorul a fost prevăzător și, cunoscând neîndoielnic rolul pe care îl joacă voința creditorului în realizarea plății a subliniat că procedura de consemnare nu depinde de consimțământul creditorului [„procedura de consemnare a sumelor de bani este obligatorie pentru unitatea la care urmează a se face consemnarea și nu poate fi condiționată de existența acordului creditorului” – art. 1009 alin. (2) C. proc. civ.].

Pentru aceste considerente, se impune să admitem că plata este un act juridic bilateral care înglobează manifestarea de voință a debitorului, în sensul oferirii prestației datorate, și pe cea a creditorului, în sensul acceptării prestației, având, astfel, fizionomia unui contract.

2.5. Al patrulea test: relația din acordul părților cu privire la plată și prestația executată. Plata este un fapt juridic complex

Raționamentul cu privire la natura juridică a plății nu poate fi închis decât în măsura în care clarificăm și relația dintre convenția de plată și prestația ce face obiectul obligației. Am văzut deja că existența unei aparente prestații care ajunge la creditor (exemplul anterior privind contractul de împrumut dintre Primus și Secundus), ce constituie, de altfel, un fapt juridic, nu este suficientă pentru a reprezenta o plată și pentru a conduce la stingerea datoriei. Nu putem să nu observăm că și reciproca este adevărată: existența convenției de plată între debitor și creditor, prin care se constată realizarea plății conforme, fără ca, în realitate, obligația să fi fost executată, nu este suficientă^[74] pentru a duce la stingerea obligației^[75]. O asemenea operațiune constituie o simulație în cadrul căreia actul de constatare a efectuării plății reprezintă actul public, în timp ce părțile stabilesc în actul secret care este situația reală dintre ele: are loc o dare în plată pe care nu vor să o aducă la cunoștința terților, se săvârșește o remitere de datorie cu titlu gratuit sau oneros etc.

§3. Posibile soluții. Analiză critică

Uneori, se afirmă că plata este un act juridic cu caracter real. În schimb, de cele mai multe dăți, pornind de la împrejurarea că nu este tranșată dezbaterea privitoare la natura juridică a plății, cei mai mulți autori se rezumă la a evidenția strânsa legătură dintre acordul de voințe al părților și faptul material al plății. În fine, o a treia variantă este desemnarea plății drept un fapt juridic complex, cuprinzând atât o manifestare de voință în sensul stingerii unei datorii existente, cât și remiterea materială^[76].

De regulă, actul juridic real este definit ca acel act formal (în opoziție cu actele consensuale) care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voință este însoțită de remiterea bunului^[77], cum sunt, de exemplu, comodatul, depozitul, contractul de împrumut de consumație, darul manual, gajul ori clauza privitoare la arvună.

Analizând obiectul derivat al tuturor acestor contracte, putem observa că există un numitor comun sub aspectul naturii bunului, care trebuie să fie un bun corporal. Din moment ce prin plată se înțelege executarea oricărei prestații, nu doar plata unei sume de bani^[78], înseamnă că ne vom afla în prezența unei plăți și în acele situații în care obiectul derivat al operațiunii este un bun incorporal – cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care are loc vânzarea unei creanțe, dar părțile convin să amâne momentul transferului dreptului^[79]. Doar că o asemenea premisă invalidează concluzia că plata constituie un act juridic real. De asemenea, executarea unei obligații de a nu face nu se pliază pe definiția tradițională a actului juridic real.

§4. Noțiunea de fapt juridic complex

Noțiunea de fapt juridic complex nu se bucură de o reglementare legislativă, spre deosebire de faptul juridic sau de actul juridic. De asemenea, ea nici nu este abordată în toate studiile dedicate teoriei generale a dreptului civil^[80]. Așa cum vom vedea, noțiunea de fapt juridic complex pare să aibă o importanță covârșitoare, fiind menită să desemneze o categorie de sine-stătătoare de izvoare de raporturi juridice concrete și un liant între faptele juridice stricto sensu și actele juridice. Din moment ce categoriile enumerate în final se bucură de o fundamentare formală și de o bogată doctrină și jurisprudență, recunoașterea unui izvor eterogen, rezultatul sinergiei dintre fapte juridice și acte juridice, trebuie admisă numai după o verificare riguroasă din punct de vedere tehnic. Astfel, în cele ce urmează vom cerceta (4.1.) definițiile propuse în doctrină, după ce vom trece în revistă (4.2.) utilizările punctuale ale noțiunii, urmând ca în final să evidențiem (4.3.) definiția pe care o reținem și trăsăturile specifice.

În cadrul cercetării ne vom concentra pe elucidarea aspectului care ridică cele mai mari dificultăți: caracterul eterogen sau omogen al faptelor juridice complexe. Odată cu calificarea de fapt juridic complex oferită plății, conținutul va fi descris astfel: regăsim un act juridic – manifestările de voință în sensul realizării plății – și un fapt, anume executarea prestației, care poate implica acte materiale, intelectuale sau din ambele categorii. Pare că pentru verificarea acestei afirmații este necesar să demonstrăm că sudura inedită dintre un act juridic (acordul referitor la existența unei executări a prestației) și un fapt juridic (executarea prestației) mai este recunoscută și în alte materii încât să conducă la recunoașterea caracterului eterogen al faptelor juridice complexe, ce pot avea în componență doar fapte materiale^[81] sau fapte materiale și acte juridice.

4.1. Definiții propuse în doctrină pentru noțiunea de fapt juridic complex

Dintr-o perspectivă generală, menită să o definească, sintagma de fapt juridic complex este abordată, uneori, cu ocazia analizei privind izvoarele raporturilor juridice concrete. Spre exemplu^[82], după prezentarea noțiunilor de fapt juridic în sens larg și în sens restrâns, se arată că prin izvoare simple se desemnează acele fapte juridice a căror structură este alcătuită dintr-un singur element care dă naștere, prin el însuși, raportului juridic concret. În schimb, izvoarele complexe sunt definite ca acele fapte juridice a căror structură este alcătuită din mai multe elemente, ce produc efecte juridice numai dacă sunt reunite toate, fie succesiv, fie concomitent^[83].

Din prisma clasificării faptelor juridice (lato sensu), s-a arătat că se disting faptele simple sau izvoare cu structură simplă și faptele complexe ori izvoare de structură complexă^[84]. Cele dintâi constau în elemente unice, care produc efecte prin ele însele, iar printre acestea se numără nașterea ori moartea persoanelor fizice, facerea unui legat ori renunțarea la un drept. În schimb, a doua categorie desemnează fapte alcătuite dintr-o pluralitate de elemente, care numai realizate împreună, simultan ori succesiv, atrag efectele juridice prevăzute de lege; exemplul oferit este contractul, care implică acordul a două sau mai multe voințe – un fapt juridic complex^[85].

Un alt autor arată că faptele juridice se clasifică, din prisma conținutului, în fapte juridice simple și fapte juridice complexe. Faptul juridic simplu este alcătuit dintr-un element unic, care produce efecte juridice. În schimb, faptele juridice complexe se compun din mai multe elemente care numai împreună produc efectele juridice prevăzute de lege. Astfel, se conchide în sensul că „[f]aptul juridic complex reprezintă un sistem de fapte juridice, elemente ale acestuia sunt fapte juridice simple (evenimente sau acțiuni), care, doar dacă sunt întrunite toate, dau naștere raportului juridic spre care este îndreptat faptul juridic complex”^[86].

În dicționarele de termeni juridici^[87], odată cu definirea faptelor juridice, se arată că faptele juridice sunt izvor de structură simplă când produc prin ele însele efectul pe care legea sau actul juridic le au în vedere, cum ar fi nașterea unei persoane care determină prin ea însăși stabilirea raporturilor juridice de familie; tot astfel, moartea unei persoane determină de una singură încetarea existenței unui subiect de drept etc. Faptele juridice sunt izvoare de structură complexă atunci când, în mod concomitent sau succesiv au o acțiune conjugată ce determină producerea efectelor urmărite, dar care, privite izolat, nu sunt susceptibile să producă singure acele efecte.

În fine, cu ocazia analizării domeniilor predilecte – i.e. uzucapiunea tabulară – faptele complexe au fost descrise ca „alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale, de care legea leagă anumite efecte juridice”^[88].

4.2. Utilizări punctuale ale noțiunii de fapt juridic complex

În materia dreptului succesoral s-au arătat următoarele^[89]: „[c]omponentele factuale ulterioare deschiderii moștenirii ale faptului juridic complex care generează dreptul de a moșteni acționează ca niște condiții rezolutorii pentru acesta. Spre exemplu, dacă este ulterioară deschiderii moștenirii, condamnarea pentru o faptă ce atrage nedemnitatea de drept ori constatarea civilă a acesteia desființează retroactiv dreptul de a moșteni. La fel se întâmplă în cazurile declarării nedemnității judiciare, acceptării moștenirii de către succesibili în rang preferabil ori reducțiunii totale a unui legat”.

Observăm, în primul rând, că actele de opțiune ale unor succesibili pot să influențeze dreptul de a moșteni al altora. Dacă așa stau lucrurile, trebuie admis că și actul de opțiune al unui succesibil privit individual afectează transmisiunea în aceeași măsură.

În al doilea rând, conform art. 1114 alin. (1) C. civ. acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului. Presupunând îndeplinite orice alte condiții necesare pentru a opera transmisiunea succesorală, putem izola cele două condiții despre care face vorbire textul citat: evenimentul natural al decesului și acceptarea moștenirii. De altfel, concluzia în sensul că moștenirea este condiționată de un act juridic din partea succesibilului este confirmată de prevederile art. 1106 C. civ.: nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine.

În al treilea rând, nici decesul și nici o acceptare a moștenirii nu produc efectul transmiterii masei succesorale dacă sunt independente. Primul produce o serie de efecte juridice (încetarea capacității de folosință, deschiderea moștenirii, etc.), dar nu și efectul transmiterii moștenirii independent de acceptare. La fel, o acceptare a moștenirii realizată în condițiile în care moștenirea nu a fost deschisă încă, este lovită de nulitate absolută (art. 956 C. civ.), fiind exclusă ideea de transmisiune succesorală.

Corelând cele trei constatări, rezultă că transmisiunea succesorală este consecința sudării unei multitudini de fapte cu sau fără relevanță juridică individuală (decesul, nașterile etc.)^[90] și, în majoritatea covârșitoare a cazurilor^[91], a unui act juridic: acceptarea moștenirii. Avem, astfel, un prim exemplu în care un fapt juridic complex are o structură eterogenă și cuprinde pe lângă fapte materiale și un act juridic^[92].

Materia modurilor originare de dobândire a proprietății este de asemenea deosebit de ofertantă pentru lămurirea acestui aspect. Moduri de dobândire precum dobândirea proprietății mobilelor prin posesia de bună-credință, dobândirea proprietății fructelor prin culegerea lor de către posesorul de bună-credință al bunului frugifer^[93], dobândirea proprietății imobiliare prin uzucapiune tabulară^[94] și dobândirea proprietății imobiliare prin aplicarea regulilor publicității materiale includ în compoziția lor existența unui act juridic (titlu) care prin natura sa este translativ de proprietate, dar care nu își poate produce efectul translativ, deoarece nu este încheiat cu adevăratul proprietar. Or, toate aceste mecanisme desemnează fapte juridice complexe^[95].

Spre exemplu, s-a subliniat că uzucapiunea extratabulară este un fapt juridic complex, în structura căruia intră faptul juridic stricto sensu al posesiei și manifestarea de voință a uzucapantului – act juridic unilateral – care trebuie să îmbrace forma declarației de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară^[96].

Din nou, reducând aceste aplicații la esență, putem constata că pentru producerea efectului juridic – i.e. dobândirea proprietății – este nevoie atât de fapte materiale, cum ar fi trecerea timpului, predarea bunului etc., cât și de acte juridice, fie că vorbim de justul titlu, premisă a modului de dobândire, fie că avem în vedere manifestarea de voință în sensul dobândirii proprietății prin uzucapiunea extratabulară reglementată de Codul civil în vigoare. De asemenea, și de această dată, eventuala manifestare izolată a faptelor sau actelor juridice nu va conduce la efectul juridic scontat.

Acest izvor a fost folosit și pentru a desemna mecanismul nașterii dreptului de a obține anularea vânzării cu preț fictiv în patrimoniul terțului care dobândește bunul de la vânzător^[97]: „[î]n ceea ce privește dreptul la acțiunea în anulare, acesta nu este dobândit de subdobânditorul bunului de la autorul său, ci se naște în patrimoniul subdobânditorului din faptul juridic complex alcătuit, pe de o parte, din actul de sub-dobândire, iar, pe de altă parte, din vânzarea cu preț fictiv consimțită de înstrăinător prin care efectele actului de subdobândire sunt periclitate (s.n.)” – structura faptului complex generator fiind eterogenă.

În final, trebuie menționat că noțiunea de fapt juridic complex nu se reduce la o categorisire doctrinară, ci a fost îmbrățișată fără ezitări și în jurisprudență. Astfel, este unitară concepția cu privire la natura juridică a uzucapiunii de: „fapt juridic complex, compus din mai multe fapte juridice, concomitente sau succesive, respectiv, începerea stăpânirii terenului de către uzucapant, exercitarea materială a actelor de folosință pe întreaga durata a uzucapiunii”^[98].

4.3. Trăsăturile și definiția faptului juridic complex

Având la dispoziție toate premisele anterioare, putem extrage trăsăturile esențiale ale faptelor juridice complex.

În primul rând, faptele juridice complexe sunt izvoare de raporturi juridice concrete și conduc la nașterea, modificarea sau stingerea unor asemenea raporturi.

În al doilea rând, faptele juridice au în componența lor mai multe fapte materiale ori juridice și/sau unul sau mai multe acte juridice. După cum am văzut mai sus, este admis caracterul eterogen al conținutului faptelor juridice (situația transmisiunii succesorale, ce implică, de regulă și un act juridic unilateral – acceptarea moștenirii; situația uzucapiunii extratabulare ce presupune o manifestare de voință în sensul invocării ei formalizată prin declarația de înscriere în cartea funciară – act juridic unilateral), ele putând reuni fapte materiale sau juridice și acte juridice.

În al treilea rând,faptele materiale sau juridice și actele juridice ce intră în conținutul unui fapt juridic complex, fie nu produc deloc efecte juridice, fiind neutre din punct de vedere juridic, fie produc efecte juridice, dar altele decât cele specifice faptului juridic complex – e.g., prin deces are loc deschiderea moștenirii, fără a se putea spune în secunda următoare decesului care sunt moștenitorii defunctului. Astfel, atunci când sunt reunite, faptele materiale și actele juridice produc un efect sinergic, care nu poate fi obținut decât prin sudarea lor: „unu și cu unu, uneori fac unsprezece”^[99].

În al patrulea rând,faptele juridice și/sau actele juridice ce intră în conținutul unui fapt complex pot să se petreacă/încheie concomitent sau succesiv – așa cum se întâmplă în cazul moștenirii sau uzucapiunii, manifestarea de voință fiind ulterioară decesului sau trecerii timpului.

Acestea fiind spune, putem defini faptele juridice complexe drept acele izvoare de raporturi juridice concrete ce au în conținut unul sau mai multe fapte juridice ori materiale și/sau unul ori mai multe acte juridice, care se petrec concomitent sau succesiv și, care, privite izolat, fie nu produc efecte juridice, fie produc alte efecte decât cel obținut în urma sudării și valorificării lor drept un tot unitar.

Concluzii

Am văzut, mai întâi, că plata constituie executarea în natură și de bunăvoie a prestației datorate, de unde rezultă că ea implică în mod necesar ca debitorul să acționeze cu intenție la momentul executării.

Mai apoi, am trecut în revistă propunerile referitoare la calificarea plății. Uneori, plata este calificată drept fapt juridic, în timp ce alteori primește haina de act juridic unilateral ori bilateral. În fine, plata a mai fost desemnată drept un fapt juridic complex.

În acest context, am procedat mai întâi la stabilirea hotarului dintre calificările de fapt juridic stricto sensu și act juridic. Cu această ocazie, am conchis că intenția, ca atitudine subiectivă, poate intra (și) în conținutul constitutiv al unui fapt juridic (e.g., intenția de a gera în cazul gestiunii de afaceri), astfel că se impune a determina dacă atitudinea subiectivă a debitorului în raport cu plata se rezumă exclusiv la evidențierea caracterului voluntar al executării sau această intenție trebuie de la bun început orientată (și) înspre producerea de efecte juridice.

Din analiza indiciilor oferite de legiuitor cu privire la natura juridică a plății, e.g., intenția de a stinge o datorie [art. 1341 alin. (3) C. civ.], voința părților din prisma imputației plății, variatele referiri legislative la valabilitatea plății, cerința capacității creditorului, posibilitatea revocării pauliene a plății etc. am concluzionat că cerința intenției care să însoțească plata nu privește exclusiv faptul executării prestației, ci și împrejurarea că debitorul urmărește să producă efecte juridice specifice, anume stingerea obligației. Strâns legat de acest aspect, am observat că plata este un contract, deoarece implică în mod necesar și voința creditorului.

Observând că pe lângă acordul de voințe plata implică în mod necesar și executarea prestației, am explorat noțiunea de fapt juridic complex, ocazie cu care am observat că în conținutul său se pot regăsi atât acte juridice, cât și fapte juridice. Astfel, din moment ce faptele juridice și actele juridice nu pot explica, separat, instituția plății, se impune să concluzionăm că plata constituie un fapt juridic complex, care are în conținutul său două elemente: convenția de plată încheiată între creditor și debitor și faptul material sau intelectual al executării prestației datorate.

Note de subsol

^[1] Lăsând astfel riscul eșecului în sarcina doctrinei și a jurisprudenței, R. Libchaber, Note sous civ. 1ère 16 sept. 2010, RDC 2011/1 p. 103 (Civ. 1ère 16 sept. 2010, RDC 2011/1 p. 103, R. Libchaber), apud B. de Bertier-Lestrade, La frontière entre l’acte juridique et le fait juridique, LGDJ, Toulouse, 2015, nota 122, extras disponibil la https://books.openedition.org/putc/915#ftn121.

^[2] În opinia unor autorilor, noul Cod civil nu a tranșat dezbaterea cu privire la natura juridică a plății L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, ed. a II-a, București, 2020, p. 545.

^[3] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului Civil Român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, t. VI, Tipografia națională, Iași, 1900, p. 432: „plata consistă în îndeplinirea prestațiunii promise (…)”; V. Stoica, Au terții un veșmânt logic comun în Codul civil?, în R.R.D.P. nr. 1/2020: „(…) termenul plată are accepția de prestație care formează obiectul unei obligații”; C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 310: „plata reprezintă executarea voluntară a obligației de către debitor (…)”; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Regimul juridic general, C.H. Beck, București, 2006, p. 446: „Prin plată se înțelege executarea voluntară în natură a obligațiilor, indiferent de natura ori etiologia ei”; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept Civil. Obligațiile, traducere a ediției a 3-a din limba franceză, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 623: „(…) plata este stingerea obligației prin executarea sa.”; C.E. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Curs universitar, Hamangiu, București, 2023, p. 206: „Plata este acel efect al obligației care presupune executarea benevolă a prestației ce formează obiectul obligației cu consecința stingerii respectivei obligații”, I.Fl. Popa, în L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 544: „(…) plata reprezintă executarea benevolă a obligației, care duce la stingerea acesteia”.

^[4] N. Catalana, La nature juridique du paiement, LGDJ, Paris, 1961, cu prefață de J. Carbonnier, apud M. Benoît, De l’acte et du fait juridique ou d’une critère de distinction incertain, R.J.T. nr. 31/1997, p. 287, https://ssl.editionsthemis.com/uploaded/revue/article/rjtvol31num2/moore.pdf; Cass. Civ., 1re, 6 juill. 2004, Bull. civ. I, no 202, D. 2004, https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000007047351/: «la preuve du paiement, qui est un fait, peut être rapportée par tous moyens», soluție confirmată de modificarea operată de Ordonanța din 10.02.2016: «le paiement se prouve par tout moyen»; în acest sens, F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e éd, Dalloz, Paris, 2019,p. 1492.

^[5] N. Catalana, op. cit., p. 31.

^[6] Ibidem.

^[7] Ibidem, p. 196; F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., p. 1492.

^[8] Ibidem, p. 218 și 243.

^[9] F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., p. 1492.

^[10] I.Fl. Popa, Efectele acceptării executării obligației. Agrearea conformității în cadrul vânzării, în R.R.D.P. 2/2007, pct. 8, www.sintact.ro.

^[11] Ibidem, pct. 9.

^[12] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations 2. Contrat, Litec, Paris, 1993, p. 312, nr. 720, apud I.Fl. Popa, Efectele acceptării executării obligației. Agrearea conformității în cadrul vânzării, în R.R.D.P. 2/2007, pct. 8. În sensul că este un act juridic, fără a preciza dacă este și un contract, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018 (citat în continuare M. Nicolae Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile),p. 335; Benoît, De l’acte et du fait juridique ou d’une critere de distinction incertain, R.J.T. nr. 31/1997, p. 311-312.

^[13] Jud. Iași, sent. nr. 3617 din 23 martie 2016, www.sintact.ro: „pentru a avea efect întreruptiv de prescripție, plata – care este un act juridic cu o dublă semnificație, respectiv stingerea obligației și recunoașterea tacită a datoriei – trebuie să fie imputată de debitor în mod expres asupra unui debit anume, pe care dorește să îl achite și pe care, astfel, îl recunoaște”, www.sintact.ro.

^[14] L. Pop, op. cit., p. 448.

^[15] Ibidem. Opinia este reținută și în lucrări recente – A. Bénabent, Droit des obligations, 16^e éd., LGDJ, 2017, nr. 747, p. 581, apud V. Terzea, Neexecutarea obligațiilor contractuale, în R.R.D.P. nr. 3/2018, pct. 19, www.sintact.ro.

^[16] F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., p. 1492; S. Porchy-Simon, Droit civil. Les obligations, 9e ed., Dalloz, Paris, 2016, p. 571.

^[17] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921, p. 460 nr. 550. În același sens, pornind de la art. 1342 C.civ.fr. („Le paiement est l’exécution volontaire de la prestation due”), M. Mignot, Commentaire article par article de l’ordonnance du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations (XII), https://www.actu-juridique.fr/civil/commentaire-article-par-article-de-lordonnance-du-10-fevrier-2016-portant-reforme-du-droit-des-contrats-du-regime-general-et-de-la-preuve-des-obligations-xii/; I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil. Volumul III. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck,București, 2009, p. 413, nr. 587. În sensul că nu poate fi considerată un contract, A. Bénabent, Droit des obligations, 16^e éd., op. cit., nr. 747, p. 580, apud V. Terzea, Neexecutarea obligațiilor contractuale…, pct. 19.

^[18] M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 460 nr. 550.

^[19] Ibidem, p. 461 nr. 551.

^[20] M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 461-462 nr. 551.

^[21] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 311 nr. 215; în același sens, P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 74.

^[22] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 311 nr. 215.

^[23] P. Vasilescu, op. cit., p. 74.

^[24] B. Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, ed. a 3-a, București, 2021, p. 256.

^[25] J. Martin de la Moutte, L’acte juridique unilatéral : essai sur sa notion et sa technique en droit civil, Paris, Sirey, 1951, p. 23, apud M. Benoît, De l’acte et du fait juridique ou d’une critere de distinction incertain, R.J.T. nr. 31/1997, p. 308, https://ssl.editionsthemis.com/uploaded/revue/article/rjtvol31num2/moore.pdf.

^[26] I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 413.

^[27] Jud. Sectorului 6 București, sent. nr. 1442 din 23 februarie 2018, www.sintact.ro.

^[28] D.C. Dănișor, Juridicizarea conceptelor, în Dreptul nr. 3/2011, pct. 4, www.sintact.ro.

^[29] Pentru o analiză critică a celor mai importante poziții, M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 303-308.

^[30] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 14. Nu putem să nu amintim și o parafrazare cel puțin la fel de expresivă ca definiția originală: actul juridic constituie „o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice care nu s-ar produce în absența acestei intenții” – R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 8, nr. 2.

^[31] M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 235, nr. 97.

^[32] Ibidem, p. 305, nota 7.

^[33] În acest sens, dar fără a face distincția între cele două categorii de intenții, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013, p. 91.

^[34] D. Cosma, op. cit., p. 12-13.

^[35] C. van der Merwe, Nova Species, in E. Metzger (ed.), Law For All Times: Essays in Memory of David Daube, Roman Law Society of America, 2004), p. 96-114, http://www.romanlegaltradition.org/contents/2004/RLT-MERWE1.PDF.

^[36] I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 417 nr. 430.

^[37] D. Cosma, op. cit., p. 13; I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, op. cit., p. 417 nr. 430.

^[38] D. Cosma, op. cit., p. 13.

^[39] Ibidem, p. 13 text și nota 1; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, t. I, Sirey, Paris, 1961, p. 253-254 și J.M. De la Moute, L’acte juridique unilateral, Sirey, Paris, 1951, p. 22-25, apud I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, op. cit., text și nota 3.

^[40] Distincția este valorificată cu ocazia tratării gestiunii de afaceri – N. Sache, Gestiunea de afaceri într-o nouă configurație juridică în cuprinsul actualului Cod civil, în Dreptul 1/2014, pct. 3: „faptul că gerantul acționează cu intenția specifică gestiunii de afaceri (animus gerendi), în opinia noastră, nu califică această operațiune juridică nici ca fapt voluntar propriu-zis, și cu atât mai puțin ca act juridic unilateral. În realitate, efectele juridice ale acesteia se produc ope legis și nu prin voința gerantului, el asumându-le doar”.

^[41] Teza se verifică și în celelalte situații. Spre exemplu, deși una dintre condițiile gestiunii de afaceri este intenția de a gera, aceasta presupune doar dorința de a-l ajuta pe gerat – animată cel mai adesea de solidaritatea specifică comunităților sociale – iar nu și intenția de a se produce efecte juridice în urma gestiunii. Astfel, ne vom afla în prezența acestui fapt juridic licit și dacă gerantul, dornic să ajute, nu a urmărit producerea unor efecte juridice în urma acțiunilor sale.

^[42] N. Catalana, op. cit., p. 218 și p. 243, apud M. Benoît, De l’acte et du fait juridique ou d’une critere de distinction incertain, R.J.T. nr. 31/1997, p. 277.

^[43] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013, p. 91.

^[44] L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 293, nr. 191.

^[45] În funcție de natura prestației, voința debitorului poate să împiedică însăși considerarea executării ca finalizată și, pe cale de consecință, executarea silită în natură – V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale. Vol. I. Dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile sui generis, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 295 pct. 2.3., explicații relative la opera de comandă.

^[46] A se vedea, în acest sens, definiția reținută în doctrină cu privire la plata nedatorată – I.Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept op. cit., p. 298 nr. 198: plata nedatorată este „un fapt juridic licit și voluntar care constă în executarea de către o persoană, numită solvens, în principiu din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti datoria altuia (s.n.)”.

^[47] Pentru o analiză recentă a condițiilor de validitate ale actului juridic civil, a se vedea R. Rizoiu, Curs de teoria actului juridic civil, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 139 și urm.; M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 345 și urm.

^[48] Noțiunea de valabilitate a plății este utilizată frecvent de legiuitor, inclusiv în reglementări speciale – Ordonanța nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România, art. 72 din Regulament: „[v]alabilitatea plății efectuate de operatorul de transport feroviar care exercită una dintre acțiunile în regres prevăzute la art. 71 nu poate fi contestată de operatorul de transport feroviar împotriva căruia se exercită acțiunea în regres, când despăgubirea a fost stabilită de o autoritate judecătorească și când acestui ultim operator de transport feroviar i s-a dat posibilitatea să intervină în proces. Judecătorul sesizat cu acțiunea principală stabilește termenele acordate pentru înștiințare și pentru intervenție”. Terminologia este utilizată frecvent și în jurisprudență – I.C.C.J., dec. nr. 2714 din 20 septembrie 2011 („În ceea ce privește ignorarea dispozițiilor art. 1096 alin. (1) C. civ., se constată că această critică este nefondată, întrucât instanța de apel a constatat valabilitatea plății efectuată către o altă persoană, în situația în care aceasta a profitat creditorului, în speță recurentul.”); I.C.C.J., dec. nr. 1866 din 3 aprilie 2019 („Or, în speță, după cum corect a reținut judecătorul fondului, nesocotirea obligației de înregistrare a modificărilor contractelor de muncă nu a afectat valabilitatea plății efectuate în cadrul proiectului, actele adiționale la contractele de muncă fiind încheiate în mod legal.”); I.C.C.J., dec. nr. 432 din 23 februarie 2021 („Dispozițiile art. 1070 C1070 C. civ. de la 1864 instituie o excepție față de dispozițiile generale ale art. 1087 C1087 C. civ. de la 1864, potrivit cu care instanța nu poate reduce cuantumul clauzei penale și se interpretează prin prisma dispozițiilor art. 1101 C1101 C. civ. de la 1864, care condiționează valabilitatea plății parțiale de acceptarea creditorului.”); I.C.C.J., dec. nr. 1373 din 18 septembrie 2019 („În acest context, justa soluționare a cauzei reclama în sarcina instanței de apel, învestită cu soluționarea acțiunii oblice, obligația de a analiza valabilitatea plății astfel realizate. Raportat la cele anterior constatate, Înalta Curte subliniază că deși, de principiu, pentru a fi valabilă, plata trebuie făcută creditorului sau reprezentantului său (legal sau convențional), potrivit art. 1096 alin. (2) din C. civ. 1864 (în vigoare la data realizării plății), plata este valabilă, debitorul fiind liberat, prin urmare, de obligație și în cazul în care este făcută unui terț, dacă este ratificată de către creditor.”); I.C.C.J., dec. nr. 566 din 20 martie 2019 („Argumentele recurentei, în sensul că instanța de apel a apreciat eronat că prin semnarea actului adițional nr. x/22.12.2011 a fost confirmată valabilitatea plăților vizează aspecte de netemeinicie.”); I.C.C.J., dec. nr. 1734 din 21 noiembrie 2017, I.C.C.J. („Astfel, așa cum bine a reținut instanța de apel, SC E. SRL, în calitate de broker de asigurări a acționat în calitate de mandatar al asigurătorului. În această calitate, toate ratele aferente contractului de asigurare în cauză au fost achitate conform instrucțiunilor și la termenele stabilite de B., în calitate de mandant. Nu este lipsită de importanță, din acest punct de vedere, și nu poate fi considerată străină de natura cauzei, contrar criticii recurentei, conduita și poziția pârâtei în faza pre-litigioasă, când nu a contestat în nici un fel valabilitatea plății, precum și analiza modului în care decurgea relația contractuală dintre părți în legătură cu plata primelor de asigurare, asigurătorul acceptând fără rezerve derularea acesteia prin intermediar.”), www.sintact.ro.

^[49] R. Rizoiu, op. cit., p. 139 și urm.; M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 345 și urm.

^[50] R. Dincă, Contracte civile speciale…, p. 224; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. II, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 238 nr. 1; I. Popa, Contracte civile. De la teorie la practică, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 468 nr. 838.

^[51] În sensul că obiectul derivat al contractului de mandat poate fi o plată, a se vedea A. Bénabent, Droit des contracts spéciaux civils et commerciaux, 12e éd., LGDJ, Paris, 2017, p. 471, apud V. Terzea, Neexecutarea obligațiilor contractuale…, pct. 19. Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. II…, p. 289: „plata făcută de către mandatar pentru mandant, chiar dacă ar fi în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligația pe care o are mandatarul față de accipiens”.

^[52] Pentru o hotărâre în care constată valabilitatea unei plăți efectuate de mandatar, a se vedea Trib. Brașov, dec. nr. 953 din 7 iunie 2017; Trib. Suceava, dec. nr. 106 din 20 ianuarie 2021; Trib. București, înch. nr. 2349 din 29 iunie 2018, www.sintact.ro.

^[53] Obligația specifică născută în sarcina mandatarului fiind aceea de a încheia un act juridic (obligație de a face) – R. Dincă, Contracte civile speciale…, p. 224; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. II…, p. 238, unde se arată că, în primul rând, mandatul este dat pentru încheierea unor acte juridice, iar numai cu caracter accesoriu poate privi și acte (fapte) materiale; D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului Civil Român, t. IX, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1910, p. 551.

^[54] Art. 1309 alin. (1) C. civ. atestă următoarele: „[c]ontractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț”.

^[55] M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 422. Se mai adaugă că prin ratificare se înțelege și confirmarea unui act juridic anulabil.

^[56] «Acte juridique unilatéral (subséquent) par lequel une personne approuve – en faisant siens les droits et engagements qui y sont prévus – l’acte accompli pour elle – mais sans pouvoir – par une tierce personne, le caractère obligatoire de l’acte originaire, pour l’intéressé, étant subordonné à la survenance de la libre approbation de celui-ci: ex., celui pour lequel on s’est porté fort n’est tenu que par sa ratification» – G. Cornu (sous la direction de), Vocabulaire juridique, Association Henri Capitant, Ed. P.U.F., 12e éd., Paris, 2018, p. 1795 și urm., citat drept G. Cornu, Vocabulaire juridique, 2018.

^[57] L. Pop, Vol. 3: Raporturile obligaționale extracontractuale, 2020, p. 31 nr. 12.

^[58] A. Buciuman, Acțiunea pauliană contra unei plăți, In honorem Dan Chirică. Între dogmatica dreptului și rațiunea practică, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 149.

^[59] L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 596 nr. 535.

^[60] G.A. Lazăr, Inopozabilitatea ca sancțiune de drept civil. Introducere. Context, R.R.D.P. nr. 4/2016.

^[61] Idem, p. 597 nr. 535.

^[62] Pentru particularitățile acțiunii în revocarea unei plăți, a se vedea L. Pop, I.Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 546, nr. 481.

^[63] Pentru o tratare a sancțiunii inopozabilității, G.A. Lazăr, Inopozabilitatea ca sancțiune de drept civil. Introducere. Context, R.R.D.P. nr. 4/2016.

^[64] Într-o asemenea situație, la fel în materia actelor cu titlu gratuit, nu se impune dovedirea complicității terțului. Miza unei asemenea concluzii își găsește aplicare în acele situații în care actul cu titlu gratuit nu poate fi revocat deoarece la acel moment nu a existat o fraudă din partea debitorului. În schimb, dacă între momentul încheierii actului cu titlu gratuit și cel al executării lui, situația patrimonială a debitorului s-a degradat într-o asemenea măsură încât executarea îi aduce un prejudiciu creditorului, achitarea datoriei contractate cu titlu oneros cu încălcarea principiului egalității [art. 2326 alin. (1) C. civ.] este susceptibilă de revocare pauliană.

^[65] C.A. Cluj, dec. nr. 235 din 23 octombrie 2017: „Așadar, în mod corect a apreciat administratorul judiciar R. că plata sumei de 23.100 lei, efectuată de debitoarea S. & CO SRL, prin administrator special, este o plată efectuată pentru acoperirea unor creanțe curente în baza prevederilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, și nu există premise în vederea promovării unor acțiuni pentru anularea acestor plăți”; C.A. Brașov, s. com., dec. nr. 130/R din 1 aprilie 2008: „Plata efectuata către bancă de către debitoare după deschiderea procedurii insolvenței debitoarei este lovită de nulitate absolută potrivit art. 46 din Legea insolvenței, chiar dacă banca nu a fost notificată de deschiderea procedurii. Doar subdobânditorul de bună-credință cu titlu oneros are dreptul de a opune excepția de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial. Banca nu este un subdobânditor în raportul juridic întemeiat pe contractul de credit încheiat cu debitoarea, ci este parte contractantă, astfel încât nulitatea absoluta a operațiunii de încasare a plății datoriei se răsfrânge și asupra ei, în virtutea principiului clasic frauda corupe totul (fraus omnia corrumpit)”, www.sintact.ro.

^[66] M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 236 nr. 97; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013, p. 92.

^[67] M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 236 nr. 97; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013, p. 92.

^[68] Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I. Vânzarea. Schimbul, ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 129; R. Dincă, Contracte civile speciale, p. 117.

^[69] R. Dincă, Contracte civile speciale…, p. 213 nr. 68.

^[70] A. Bénabent, Droit des obligations, 19e éd. LGDJ, Paris, 2021, p. 609; P. Van Ommeslaghe, Le paiement: Rapport introductif, Revue de la Faculté de Droit. Université Libre de Bruxelles, Vol. 8, Brulyant, Bruxelles, 1993-2, p. 26.

^[71] De exemplu, în cazul persoanelor juridice, un termen rezonabil ar putea fi sfârșitul lunii sau ziua din lună în care în mod curent se face o verificare a situației cheltuielilor și veniturilor; în cazul persoanelor fizice, termenul ar putea fi stabilit în funcție de criterii precum domeniul de activitate, sursa veniturilor curente, mijloacele și modul de efectuare a cheltuielilor curente etc.

^[72] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1475. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 944.

^[73] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1479.

^[74] Fără a discuta în detaliu despre consemnările din contractul de vânzare cu privire la plata unei părți din preț, într-o cauză instanța a apreciat că este suficient pentru a reține că a avut loc o plată împrejurarea că poate fi dovedită executarea efectivă a obligației – Trib. Cluj, dec. nr. 1742 din 5 noiembrie 2019: „[a]ctul translativ de proprietate a presupus primirea de către vânzător a unei sume de bani. Existența și caracterul real al plății făcute rezultă, fără dubiu, din faptul că o parte din preț a fost realizată prin transfer bancar”, www.sintact.ro.

^[75] Există o bogată jurisprudență dezvoltată pe marginea cheltuielilor de judecată, unde, punându-se la îndoială achitarea efectivă a onorariului avocațial, s-a reținut în mod constant că pentru dovada plății este suficientă chitanța eliberată de avocat, conform formei de exercitare a profesiei pentru care a optat – „caracterul real al plății onorariului este de asemenea dovedit, având în vedere chitanța depusă la dosar” (Trib. Alba, dec. nr. 1325 din 20 decembrie 2018; Trib. Mehedinți, dec. nr. 676 din 14 septembrie 2018, www.sintact.ro).

^[76] Jud. București Sectorul 6, sent. nr. 1442 din 23 februarie 2018, www.sintact.ro.

^[77] M. Nicolae, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, p. 330 nr. 157.

^[78] M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 459 nr. 550; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310; V. Terzea, Neexecutarea obligațiilor contractuale…, pct. 19; F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., p. 1491, unde se face distincția între înțelesul tehnic și cel de zi cu zi al termenului de plată dar cu o notă generalizatoare: „Un sens plus large n’est cependant pas ignoré de la langue commune : ne dit-on pas du condamné purgeant sa peine qu’il paye sa dette envers la société?”.

^[79] Motivațiile pentru o asemenea opțiunea sunt diverse – spre exemplu, cedentul urmărește să dobândească dobânzile remuneratorii pentru perioada dintre momentul cesiunii și momentul scadenței obligației de a da.

^[80] E.g., nu este tratată în O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013 sau în G. Boroi, C. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011 (deși o ediție mai veche cuprinde mențiuni cu privire la ea, așa cum vom vedea).

^[81] Pentru exemple de fapte juridice complexe cu caracter omogen, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 323: „Dacă s-a împlinit termenul de decădere de un an, proprietarul principal devine și proprietarul porțiunii de teren care s-a alipit ca efect al avulsiunii. Efectul achizitiv de proprietate se produce însă nu doar ca urmare a trecerii termenului, ci și ca urmare a unirii celor două bunuri. Este vorba deci de efectul unic a două cauze cumulate care formează un fapt juridic complex”; cu privire la accesiunea imobiliară artificială s-a arătat că „din perspectiva modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea este un fapt juridic complex de care legea leagă un efect achizitiv de proprietate. Faptul juridic al accesiunii constă în alipirea sau încorporarea unui bun accesoriu într-un bun principal.” – I. Sferdian, Observații asupra accesiunii imobiliare artificiale în reglementarea Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), în R.R.D.P. 2/2011, pct. 1.

^[82] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2002, p. 43 nr. 4.3.3.

^[83] Ibidem.

^[84] D. Cosma, op. cit., p. 7, text și nota 2.

^[85] Ibidem.

^[86] M. Șargarovschi, Fundamentarea teoretică a conversiunii ca modalitate de îndreptare a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil, în R.S.J. nr. 2/2020, Centrul de Cercetări Juridice Fundamentale Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova, p. 142, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/132-143_1.pdf.

^[87] M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, op. cit., p. 249 (modalitățile de dobândire a drepturilor prin intermediul sistemului de carte funciară fiind fapte juridice complexe).

^[88] M. Nicolae, Uzucapiunea tabulară în Noul Cod civil. Aspecte de drept material și de drept tranzitoriu (intertemporal), în R.R.D.P. 3/2013, pct. 21 b).

^[89] R. Dincă, Legislația procesuală nu este una imuabilă și infailibilă, ea fiind întotdeauna perfectibilă, ca orice operă a omului. Vânzarea unei moșteniri, în R.R.D.P. nr. 1/2016, pct. 1.

^[90] Cu privire la faptele relevante sau irelevante juridic – O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, 2013, p. 89.

^[91] Excepție fac situațiile în care suntem în prezența unei acceptări forțate, generată de împrejurarea ascunderii sau sustragerii bunurilor din patrimoniul succesoral sau a ascunderii donației supusă raportului ori reducțiunii.

^[92] R. Dincă, Legislația procesuală…, pct. 1. Într-un sens similar, cu mențiunea că există o diferență semnificativă de optică privind actul de opțiune succesorală în dreptul civil al Republicii Moldova [art. 2389 alin. (1): Moștenirea trece la moștenitorul îndreptățit sub rezerva dreptului său de a renunța la moștenire], O. Cazac, Codul civil al Republicii Moldova, comentariu pe marginea art. 2163 privind caracterele devoluțiunii moștenirii, https://animus.md/adnotari/2163/: „Decesul este un fapt juridic declanșator al moștenirii, însă acest fapt nu este suficient. Devoluțiunea are loc în urma unui fapt juridic complex — decesul lui de cujus cuplat cu chemarea la moștenire a beneficiarilor succesorali (moștenitori, legatari)”.

^[93] S-a arătat că în aceste ipostaze, buna-credință are o funcție achizitivă sau creatoare de drepturi ori situații juridice noi, fiind un element, o condicio iuris, al faptului juridic complex achizitiv ori creator, iar nu un mod simplu de dobândire – M. Nicolae, Buna-credință și echitatea în Noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 4/2020.

^[94] În sensul că este un fapt juridic complex, M. Nicolae, Uzucapiunea tabulară…, pct. 21 b): „în cazul faptelor complexe, alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale. […] Asemenea fapte complexe sunt, în materie civilă, prescripțiile și, mai ales, uzucapiunile, care presupun, după cum se știe, mai multe elemente constitutive realizabile în timp”.

^[95] R. Dincă, Legislația procesuală…, pct. 6.

^[96] V. Stoica, Drepturile reale principale, 2013, p. 392; M. Afrasinie et alii, Noul Cod civil – comentarii, doctrină, jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, comentariu pe marginea art. 934, pct. 5; în același sens, I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale. Studiu aprofundat, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 508; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 406.

^[97] R. Dincă, V. Diaconiță, Prețul fictiv, în In honorem Flavius Antoniu Baias. Aparenta în drept, Ed. Hamangiu, t. II, București, 2021, p. 884.

^[98] C.A. București, dec. nr. 186 din 22 februarie 2021; în același sens, C.A. București, dec. nr. 80 din 3 februarie 2021, C.A. Constanța, dec. nr. 70 din mai 2020; C.A. Iași, dec. nr. 313 din 13 noiembrie 2017, C.A. București, dec. nr. 1152 din 14 septembrie 2021, C.A. București, dec. nr. 408 din 10 iunie 2020, www.sintact.ro.

^[99] Proverb indian propus ca motto de N.S. Dordea, Sinergia, https://istoriesinumismatica.wordpress.com/2014/07/24/sinergia-2/.