Considerații cu privire la modificarea art. 64 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018

Nicolae-Horia Țiț, Roxana Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Ed. Hamangiu, 2019, p. 7-19.

3. La articolul 64, alineatele (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(3) Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.

(4) În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s‑a formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.”

FORMA ANTERIOARĂ

„(3) Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.

(4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.”

COMENTARII

Spre deosebire de alte modificări legislative intervenite prin Legea nr. 310/2018, care au la bază decizii ale Curţii Constituţionale, cea operată la art. 64 alin. (3) și (4) CPC constituie o modificare propriu‑zisă a dispoziţiilor anterioare care reprezintă exclusiv voinţa legiuitorului. Este înlocuită soluţia legislativă a atacării separate a încheierii prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie cu cea de drept comun în privinţa atacării încheierilor premergătoare [posibilitatea atacării acestora doar odată cu fondul – art. 466 alin. (4) CPC], reglementându‑se, în același timp, cu caracter special (derogator), soluţia pe care instanţa de control judiciar o va pronunţa în cazul admiterii căii de atac (trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa în faţa căreia s‑a formulat cererea de intervenţie) și efectele acesteia asupra judecării cauzei (reluarea judecăţii de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie).

Practica judiciară a demonstrat că soluţia legislativă promovată prin Legea nr. 134/2010 (atacarea separată a încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie) a fost de natură să conducă la o tergiversare nejustificată a cauzelor, raportat la faptul că judecata cererii principale era suspendată de drept până la soluţionarea apelului sau recursului împotriva încheierii. Reglementarea unor termene scurte pentru soluţionarea căii de atac (24 de ore pentru înaintarea dosarului în copie certificată la instanţa de control judiciar, 10 zile pentru soluţionarea apelului sau recursului) s‑a dovedit a fi inaplicabilă în practică, apelurile ori recursurile împotriva încheierilor de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie fiind adesea soluţionate în intervale de timp mult mai mari, timp în care judecata cererii principale era suspendată. Acest lucru a făcut ca formularea cererilor de intervenţie inadmisibile să devină un mijloc de tergiversare a soluţionării cauzelor, prin exercitarea abuzivă a dreptului de a sesiza instanţa cu o astfel de cerere (observaţie valabilă și cu privire la cererile de intervenţie forţată). Modificarea legislativă urmărește, așadar, înlăturarea „tentaţiei” abuzului de drept în ceea ce privește formularea unei cereri de intervenţie voluntară sau forţată, în scopul de a obţine o suspendare de drept a judecăţii până la soluţionarea apelului ori recursului declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a acesteia.

Graţie trimiterilor la art. 64 pe care le fac art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) și, respectiv, art. 77 alin. (2) CPC, modificarea arătată mai sus se va aplica, în mod corespunzător, și procedurii de soluţionare a cererii de chemare în judecată a altei persoane, a cererii de chemare în garanţie și a cererii de arătare a titularului dreptului, constituind dreptul comun în materia procedurii de încuviinţare în principiu atât în ceea ce privește cererile de intervenţie voluntară, cât și cele de intervenţie forţată.

Este de remarcat că textul își păstrează caracterul special, derogator de la dreptul comun, dacă nu sub aspectul momentului la care poate fi formulată calea de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, cel puţin sub aspectul soluţiei pe care urmează să o pronunţe instanţa de control judiciar.

Noua reglementare va ridica însă mai multe probleme de interpretare, referitoare la: categoriile de încheieri care pot fi atacate cu calea de atac odată cu fondul, modalitatea de exercitare a căii de atac, soluţia instanţei de control judiciar și efectele acesteia, instanţa care va soluţiona cauza ca urmare a trimiterii spre rejudecare și incidenţa în privinţa judecătorului care ar urma să rejudece pricina a unei situaţii de incompatibilitate.

O primă problemă de interpretare vizează obiectul căii de atac reglementate de art. 64 alin. (4) CPC, respectiv dacă acest text de lege (care, chiar și în actuala re dactare, își păstrează caracterul special, derogator de la dreptul comun, sub aspectul soluţiei pe care urmează să o adopte instanţa de control judiciar) se aplică strict încheierilor prin care cererea de intervenţie este respinsă ca inadmisibilă sau, după caz, și acelora prin care este anulată ori respinsă o astfel de cerere pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă sau a altor condiţii extrinseci cererii, care nu sunt specifice doar cererii de intervenţie, ci sunt condiţii de drept comun care caracterizează toate cererile adresate instanţelor (art. 148 și urm. CPC)^[1].

În acord cu opiniile exprimate în doctrină sub imperiul redactării anterioare a art. 64 alin. (4) CPC, apreciem că acesta se aplică atât în situaţia în care respingerea cererii de intervenţie este rezultatul analizării condiţiilor specifice de admisibilitate a acesteia, cât și atunci când cererea este anulată sau respinsă pentru neîndeplinirea unor condiţii intrinseci sau extrinseci comune oricăror cereri adresate instanţei (lipsa semnăturii, lipsa dovezii calităţii de reprezentant, neindicarea obiectului cererii, neindicarea motivelor de fapt etc.)^[2].

O menţiune specială trebuie însă făcută în legătură cu anularea cererii ca netimbrată: în ipoteza în care această soluţie este rezultatul aprecierii instanţei cu privire la caracterul timbrabil al cererii, partea nu are deschisă calea apelului sau recursului, criticile cu privire la acest aspect putând fi formulate, eventual, doar pe calea unei cereri de reexaminare^[3]. Spre exemplu dacă partea apreciază că cererea sa de intervenţie a fost anulată în mod greșit, deoarece era scutită de la plata taxei judiciare de timbru, apelul sau recursul împotriva încheierii este inadmisibil. Dacă însă partea susţine că a îndeplinit cerinţa pusă în vedere de instanţă, de a achita taxa judiciară de timbru, și, cu toate acestea, cererea sa a fost anulată (fără a contesta, prin urmare, caracterul timbrabil al cererii), calea de atac împotriva încheierii este admisibilă și îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 alin. (4) CPC.

O altă problemă de interpretare care ar putea apărea în legătură cu noua redactare a art. 64 alin. (4) CPC vizează modalitatea de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Astfel, potrivit art. 64 alin. (3) CPC, aceasta nu se poate ataca decât odată cu fondul, ceea ce înseamnă că, pentru a se declanșa termenul de exercitare a căii de atac împotriva încheierii, intervenientului (a cărui cerere nu a fost admisă în principiu) trebuie să i se comunice hotărârea prin care s‑a dezînvestit instanţa. Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie va putea fi atacată, în lipsa altor dispoziţii, în același termen ca și hotărârea prin care instanţa soluţionează fondul sau, după caz, se dezînvestește fără soluţionarea fondului; or, intervenientul a cărui cerere nu a fost admisă în principiu nu poate ataca hotărârea de dezînvestire, lui urmând a‑i fi comunicată această hotărâre exclusiv în scopul declanșării termenului de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Prin urmare, în această situaţie cu totul specială, se va putea formula calea de atac împotriva încheierii, chiar dacă nu este atacată și hotărârea de dezînvestire, desfiinţarea acesteia din urmă producându‑se, potrivit art. 64 alin. (4) CPC, de drept.

Practic, intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă exercită calea de atac împotriva încheierii odată cu fondul doar sub aspect temporal, neputând ataca hotărârea de dezînvestire, acest drept fiind rezervat doar părţilor. Din moment ce cererea de intervenţie a fost considerată inadmisibilă, cel care a formulat‑o nu a devenit parte [art. 65 alin. (1) CPC], astfel încât el nu are calitate procesuală pentru formularea căii de atac decât în ceea ce privește încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Este adevărat că admiterea căii de atac împotriva acestei încheieri conduce la desfiinţarea de drept a hotărârii de dezînvestire, însă acest efect se produce ex lege, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Necesitatea comunicării către intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă a hotărârii de dezînvestire, în vederea declanșării termenului de exercitare a căii de atac împotriva încheierii, ridică o problemă tehnică. Dacă cererea de intervenţie nu este încuviinţată în principiu, intervenientul nu va figura în citativ, astfel încât este posibil ca instanţa să omită comunicarea hotărârii de fond către acesta, cu consecinţa că termenul de exercitare a căii de atac nu va începe să curgă. Prin urmare, apreciem că persoana care a formulat cererea de intervenţie trebuie menţinută pe citativ, însă nu va fi citată pentru termenele de judecată, neavând calitate de parte, menţinerea în citativ fiind făcută exclusiv în scopul comunicării hotărârii de dezînvestire, la finalul judecăţii în faţa instanţei respective. Dacă totuși instanţa omite să îi comunice și acestuia hotărârea dată pe fondul cauzei, faţă de acest terţ nu va curge termenul de declarare a căii de atac. Desigur, instanţa de apel care constată că această comunicare nu a fost realizată va putea proceda, așa cum vom arăta în continuare, în sensul de a dispune comunicarea hotărârii de fond, pentru a declanșa și pentru titularul cererii de intervenţie curgerea termenului de apel.

Mai rămâne și situaţia acelor hotărâri pentru care termenul de apel curge de la pronunţare, nu de la comunicare (cel mai des întâlnit exemplu fiind ordonanţa președinţială). În aceste cazuri, în care terţul nu a fost atras în proces și, prin ipoteză, nici nu a fost citat, considerăm că devin aplicabile dispoziţiile art. 186 CPC (repunerea în termen).

Apelul formulat de intervenientul a cărui cerere a fost respinsă ca inadmisibilă trebuie soluţionat de același complet de judecată ca și apelul/apelurile principale, incidentale sau provocate formulate de părţi împotriva hotărârii de dezînvestire, potrivit art. 4711 alin. (8) CPC. În cazul în care apelurile au fost repartizate la completuri diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit^[4]. Dacă instanţa de apel, învestită cu un apel împotriva hotărârii prin care s‑a dezînvestit prima instanţă, observă că celui care a formulat o cerere de intervenţie nu i s‑a comunicat această hotărâre și că, prin urmare, faţă de acesta nu a început să curgă termenul de exercitare a apelului împotriva încheierii prin care i‑a fost respinsă cererea de intervenţie, va dispune, așa cum am arătat, amânarea cauzei și comunicarea hotărârii primei instanţe către cel care a formulat intervenţia, pentru ca acesta să poată formula apel.

Tot în legătură cu exercitarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie se ridică și problema admisibilităţii acesteia în cazul în care nu este formulată, de către una dintre părţi, o cale de atac împotriva hotărârii de dezînvestire. În cazul intervenţiei principale, ipoteza nu ridică foarte multe probleme, dreptul intervenientului în nume propriu de a ataca încheierea de respingere a cererii de intervenţie neputând fi condiţionat de atacarea de către părţi a hotărârii de dezînvestire; așa cum am arătat, chiar dacă nu are calitatea de a ataca această din urmă hotărâre, intervenientul poate determina desfiinţarea ei, în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, atacând încheierea prin care cererea sa de intervenţie a fost respinsă. Se ridică însă problema dacă lucrurile trebuie judecate în același fel în cazul intervenientului accesoriu. Mai exact, se pune problema dacă, în ipoteza vizată de art. 64 alin. (4) CPC, sunt aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (4) din același cod, potrivit cu care calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond. Deși acest text de lege reglementează întinderea drepturilor procesuale ale intervenientului accesoriu după admiterea în principiu a cererii sale, apreciem că el este aplicabil și situaţiei în care cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă. Astfel, așa cum am arătat, potrivit art. 64 alin. (4) CPC, modificat prin Legea nr. 310/2018, în cazul admiterii căii de atac împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea prin care instanţa s‑a dezînvestit este desfiinţată de drept; prin urmare, în măsura în care soluţia de dezînvestire a instanţei nu este atacată de partea în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenţie, desfiinţarea ei nu ar putea fi cauzată, indirect, de admiterea căii de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de intervenţie, o astfel de consecinţă fiind contrară chiar finalităţii urmărite prin introducerea cererii de intervenţie. Prin urmare, cel care a formulat o cerere de intervenţie accesorie va putea ataca încheierea prin care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă numai în măsura în care hotărârea prin care s‑a dezînvestit instanţa este atacată de partea în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenţie respinsă.

În cazul chemării în judecată a altei persoane, al chemării în garanţie și al arătării titularului dreptului, partea care a formulat cererea de intervenţie forţată ar avea interes să formuleze calea de atac împotriva încheierii prin care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă numai în cazul în care cade în pretenţii. Dacă soluţia de dezînvestire îi este favorabilă, iar cealaltă parte declară calea de atac împotriva ei, partea care a formulat cererea de intervenţie forţată va putea ataca soluţia de respingere a acesteia pe calea unui apel sau recurs incident. Spre exemplu, pârâtul chemat în judecată într‑o acţiune în pretenţii formulează o cerere de chemare în garanţie în faţa primei instanţe. Instanţa respinge ca inadmisibilă chemarea în garanţie, dar respinge și acţiunea în revendicare, pe fond. Neavând interes să atace soluţia de fond, pârâtul nu va putea ataca încheierea de respingere a cererii de chemare în garanţie. Dacă însă reclamantul formulează apel, pârâtul va putea ataca încheierea pe calea unui apel incident. La fel, în cazul în care arătarea titularului dreptului formulată de pârât este respinsă ca inadmisibilă, însă este respinsă și cererea de chemare în judecată, pârâtul nu are interes să formuleze apel; dacă declară apel reclamantul, pârâtul va putea formula apel incident împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de arătare a titularului dreptului.

În ceea ce privește soluţia instanţei de control judiciar, textul art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum a fost modificat, prevede desfiinţarea de drept a hotărârii de dezînvestire a instanţei care a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta.

În primul rând, terminologia folosită de art. 64 alin. (4) nu concordă cu cea de la art. 480, respectiv art. 497‑498 CPC, care prevăd soluţia anulării în cazul admiterii apelului, respectiv pe cea a casării în cazul recursului.

Chiar trecând peste acest aspect și acceptând că prin „desfiinţare” ar trebui să înţelegem una dintre cele două soluţii specifice căilor de atac de reformare, se ridică problema dacă, în raport cu dispoziţiile art. 480, respectiv art. 497‑498 CPC, trimiterea spre rejudecare va fi dispusă din oficiu sau doar la cerere și, mai ales, dacă trimiterea spre rejudecare va opera independent de o eventuală soluţie de trimitere spre rejudecare pronunţată anterior sau care ar trebui pronunţată ulterior.

Cu privire la prima chestiune (problema se pune doar în cazul apelului), apreciem că trimiterea spre rejudecare dispusă în temeiul art. 64 alin. (4) CPC operează din oficiu, nefiind necesară o cerere expresă a părţii în acest sens. Cazul de trimitere spre rejudecare prevăzut de acest text de lege este unul cu caracter special, independent de dispoziţiile art. 480 alin. (3) CPC, rolul noii reglementări fiind acela de a garanta intervenientului posibilitatea de a beneficia de calea de atac asupra soluţiei de fond de care ar fi privat dacă judecata ar fi reluată doar în faţa instanţei de control judiciar.

În ceea ce privește cea de‑a doua chestiune (problemă comună apelului și recursului, având în vedere și modificarea art. 497 CPC, în sensul în care inclusiv în cazul recursului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este posibilă o singură casare cu trimitere), considerăm că, raportat la caracterul special al dispoziţiilor art. 64 alin. (4) CPC, trimiterea spre rejudecare în ipoteza vizată de acesta este independentă de eventuale alte soluţii de trimitere spre rejudecare, pronunţate pentru alte motive. Prin urmare, instanţa va proceda la a dispune trimiterea spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC indiferent dacă această măsură a mai fost dispusă anterior, pe un alt motiv [în temeiul art. 480 alin. (3), art. 497 ori art. 498 alin. (2) CPC]. De asemenea, o trimitere spre rejudecare dispusă în temeiul art. 64 alin. (4) CPC nu împiedică o nouă trimitere, ulterioară, în temeiul textelor sus‑menţionate. Această interpretare are în vedere raţiunile diferite ale textelor de lege: în cazul prevăzut de art. 64 alin. (4) CPC, trimiterea cauzei spre rejudecare are în vedere, așa cum am arătat, asigurarea posibilităţii terţului intervenient voluntar sau forţat de a exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva soluţiei prin care instanţa în faţa căreia a intervenit a soluţionat pe fond cererea sa. Limitarea trimiterii spre rejudecare prevăzută de art. 480 alin. (3), art. 497 ori art. 498 alin. (2) CPC nu ar trebui, așadar, să afecteze această finalitate, fiind reglementată prin raportare la un cadru procesual stabilit în faţa instanţei de fond.

În ceea ce privește efectele soluţiei instanţei de control judiciar, potrivit noii reglementări a art. 64 alin. (4) CPC, în cazul admiterii căii de atac formulate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, hotărârea este desfiinţată de drept, iar judecata este reluată la instanţa în faţa căreia s‑a formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia. Practic, potrivit acestei reglementări, este desfiinţată de drept nu numai hotărârea prin care a fost soluţionată cauza, ci și toate actele de procedură efectuate și probele administrate ulterior momentului discutării admisibilităţii cererii de intervenţie. Prin urmare, toate aceste acte de procedură și probe vor trebui refăcute cu prilejul rejudecării cauzei. Apreciem că în această situaţie nu sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 137 CPC, care vizează exclusiv probele administrate în faţa instanţei necompetente. Or, în ipoteza analizată, instanţa era competentă, refacerea actelor de procedură și a probelor efectuate/administrate după respingerea cererii de intervenţie fiind impusă de respectarea principiilor contradictorialităţii și dreptului la apărare. În rejudecare se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 65 alin. (2) CPC, persoana care a formulat cererea de intervenţie și al cărei apel sau recurs împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a acesteia a fost admis putând solicita administrarea de probe noi până la primul termen de judecată stabilit în scopul rejudecării cauzei.

De asemenea, în cazul intervenţiei principale, potrivit art. 65 alin. (3) CPC, în vederea rejudecării, instanţa de fond va stabili un termen pentru părţile iniţiale în care trebuie depusă întâmpinarea la cererea de intervenţie. Practic, odată cu înregistrarea dosarului în vederea rejudecării, instanţa de fond va proceda în sensul art. 201 CPC, adică va comunica cererea de intervenţie părţilor iniţiale, punându‑le în vedere să depună întâmpinare în termen de 25 de zile (sau mai scurt, în procesele urgente), iar după depunerea întâmpinării, aceasta va fi comunicată intervenientului (cu posibilitatea ca acesta să formuleze răspuns la întâmpinare), fixându‑se, totodată, primul termen de judecată^[5].

O situaţie specială trebuie avută în vedere în legătură cu cererea de chemare în garanţie. Astfel, în cazul admiterii unei căi de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o astfel de cerere, în vederea rejudecării cauzei, instanţa de fond va stabili un termen pentru ca cel chemat în garanţie să formuleze întâmpinare și, eventual, o nouă cerere de chemare în garanţie [art. 74 alin. (3) și art. 72 alin. (2) CPC]. Instanţa de fond va aplica și în această situaţie, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 201 CPC, urmând ca la primul termen de judecată să fie discutată admisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulate de chematul în garanţie iniţial.

O menţiune importantă a textului de lege modificat este aceea că rejudecarea va avea loc la instanţa în faţa căreia s‑a formulat cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia. Având caracter special faţă de dispoziţiile art. 480 alin. (3), respectiv art. 497‑498 CPC, dispoziţiile art. 64 alin. (4) nu dau posibilitatea instanţei de control judiciar să dispună trimiterea la o altă instanţă decât cea în faţa căreia a fost formulată cererea de intervenţie. Cu alte cuvinte, în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, instanţa de control judiciar nu va putea dispune ca trimiterea să fie făcută către o instanţă de grad egal celei în faţa căreia a fost formulată cererea de intervenţie.

Cu toate acestea, apreciem că dispoziţiile art. 64 alin. (4) CPC, modificate prin Legea nr. 310/2018, nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 145 alin. (3) teza a II‑a CPC, conform căruia, „În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac”. Aceste dispoziţii legale, referitoare la efectele admiterii cererii de strămutare, au caracter special în raport de regula instituită de art. 64 CPC, astfel că, în ipoteza particulară a strămutării cauzei după greșita respingere a cererii de intervenţie, rejudecarea va avea loc la instanţa la care a fost strămutată cauza, în caz contrar măsura strămutării fiind lipsită de efect (obiectiv pe care legiuitorul nici nu l‑a prevăzut, nici nu l‑a urmărit prin modificarea art. 64 CPC).

Trebuie reţinut, în acest context, că persoana care a formulat cererea de intervenţie nu ar putea, ulterior respingerii acesteia, să formuleze o cerere de strămutare a procesului, deoarece nu a dobândit calitatea de parte [art. 65 alin. (1) CPC]. Cu toate acestea, se va putea formula de către această persoană o cerere de strămutare a apelului sau recursului declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. În cazul admiterii unei asemenea cereri de strămutare, instanţa de control judiciar care va soluţiona respectiva cale de atac va dispune trimiterea spre rejudecare a cauzei către o instanţă din circumscripţia sa, prin excepţie de la dispoziţiile art. 64 alin. (4) CPC.

Soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare, reglementată de art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, ridică și problema incidenţei unuia dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Sub acest aspect, modificarea art. 64 alin. (4) CPC trebuie coroborată cu cea intervenită la art. 41 alin. (1) din același cod^[6]. Având în vedere noua redactare a acestuia din urmă, în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare în temeiul art. 64 alin. (4) CPC, judecătorul de la instanţa de fond (prima instanţă sau instanţa de apel, după caz) care a respins iniţial ca inadmisibilă cererea de intervenţie nu devine incompatibil să soluţioneze cauza în rejudecare, chiar dacă prin prima hotărâre s‑a pronunţat pe fond, fiind incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 41 alin. (1) teza finală. Astfel, judecătorul de la instanţa de fond urmează a se pronunţa asupra unei alte chestiuni decât cea care a fost soluţionată de instanţa de apel ori de recurs: acestea din urmă au analizat doar chestiunea admisibilităţii cererii de intervenţie; constatând că soluţia instanţei de fond cu privire la această chestiune a fost greșită, judecătorul de la instanţa de control judiciar va lua act de desfiinţarea de drept a hotărârii prin care instanţa de fond s‑a dezînvestit, urmând ca aceasta să rejudece cauza, intervenientul devenind parte. Prin urmare, atât timp cât în rejudecare judecătorul fondului va analiza o altă chestiune decât cea analizată în apel sau în recurs, nu este incident motivul de incompatibilitate de la art. 41 alin. (1) CPC.

Cu toate acestea, deși art. 41 alin. (1) CPC nu va fi, ca regulă, aplicabil în această situaţie, există posibilitatea incidenţei art. 42 alin. (1) pct. 1 CPC (judecătorul„şi‑a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece”). Poate fi cazul litigiilor în care participarea terţului la proces nu aduce schimbări fundamentale cu privire la fondul raportului juridic și dezlegarea situaţiei conflictuale în cauză, ci mai degrabă adaugă cadrului procesual obiectiv preexistent un raport juridic suplimentar de analizat și a cărui rezolvare presupune raportarea la obiectul litigiului în primul ciclu procesual.

Nu în ultimul rând, remarcăm faptul că legiuitorul a ratat și această ocazie de modificare (completare) a dispoziţiilor art. 78 CPC, pentru ipoteza în care instanţa a omis introducerea în cauză a altor persoane, atunci când legea prevede expres această obligaţie.

De lege lata, instanţa este obligată, potrivit art. 78 alin. (1) CPC, să introducă din oficiu terţi în proces, atunci când legea prevede expres această necesitate, chiar dacă părţile se opun. De asemenea, în procedura necontencioasă^[7], introducerea terţilor în proces din dispoziţia instanţei poate avea loc și dacă legea nu prevede expres această obligaţie și chiar dacă părţile se opun. Dacă totuși prima instanţă omite să procedeze în acest sens în termenul prevăzut de alin. (3) al art. 78, iar instanţa de control judiciar (de apel) constată această omisiune, nici dispoziţiile art. 78 și urm., nici dispoziţiile art. 480 CPC nu oferă o soluţie concretă. Unele instanţe au dezvoltat o practică de interpretare extensivă a art. 480 alin. (6) CPC [„când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5)”], potrivit căreia omisiunea menţionată atrage anularea hotărârii, însă cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea întregirii cadrului procesual, cu respectarea art. 478 alin. (1) CPC, care interzice expres schimbarea cadrului procesual în apel.

De lege ferenda, este posibilă completarea art. 78 CPC în mod similar modificării aduse art. 64 din același cod, în sensul că omisiunea instanţei de a face aplicarea alin. (1) poate fi sancţionată expres cu anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în cadrul procesual complet.

Sub aspectul aplicării în timp, dispoziţiile art. 64 alin. (4) CPC, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, vor fi aplicate numai în cauzele în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Este irelevant, sub acest aspect, momentul la care a fost formulată cererea de intervenţie voluntară sau forţată, legea aplicabilă procesului, inclusiv cererilor incidentale, fiind cea care era în vigoare la momentul formulării cererii introductive de instanţă, potrivit art. 24‑25 CPC.

Note de subsol

^[1] În legătură cu acest aspect, în doctrină, sub imperiul reglementării anterioare, au fost formulate puncte de vedere diferite cu privire la aplicabilitatea art. 64 alin. (4) CPC, chiar aceiași autori reconsiderându‑și poziţia cu privire la chestiunea analizată. Astfel, într‑o primă variantă de interpretare, s‑a reţinut că, „în măsura în care cererea de intervenţie nu întrunește condiţiile de formă cerute de lege sau alte condiţii extrinseci, aceasta va fi anulată sau respinsă tot prin încheiere motivată, însă regimul juridic al acestei încheieri va fi cel de drept comun (…)” (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 103, nota de subsol nr. 1). Ulterior, autorii au revenit asupra acestei interpretări, reţinând că, „apreciind în continuare că anularea sau respingerea cererii de intervenţie pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă sau a altor condiţii extrinseci poate fi dispusă prin încheiere interlocutorie, considerăm totuși că, din raţiuni practice, se poate avea în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C.proc.civ. și în cazul acestei încheieri, chiar dacă dispoziţiile respective fac vorbire despre încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie” (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2017, p. 115, nota de subsol nr. 1). În același sens, a se vedea D.N. Theohari, Comentariu la art. 64 CPC, în G. Boroi (coord.), op. cit., vol. I, p. 209.

^[2] Cererea de intervenţie, fiind o cerere incidentală, nu este supusă procedurii de verificare și regularizare reglementate de art. 200 CPC, potrivit art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012), astfel încât orice neregularitate formală a cererii nu poate fi sancţionată decât în cadrul procedurii de încuviinţare în principiu (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2017, p. 114).

^[3] În acest sens, prin Decizia nr. 7/2014 (publicată în M. Of. nr. 137 din 24 februarie 2015), Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s‑a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”. Raţionamentul și soluţia rămân valabile și sub imperiul O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013), partea având deschisă calea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru în temeiul art. 39 din acest act normativ.

^[4] A se vedea infra, pct. 46.

^[5] Cu privire la modificarea art. 201 CPC în sensul că răspunsul la întâmpinare are caracter facultativ, iar primul termen de judecată se stabilește după ce a fost formulată întâmpinarea sau, după caz, a expirat termenul de depunere a acesteia, a se vedea infra, pct. 27.

^[6] A se vedea supra, pct. 2.

^[7] Menţionăm exemplul cel mai des întâlnit al procedurii necontencioase de soluţionare a plângerii împotriva încheierii de carte funciară prin care a fost respinsă cererea de reexaminare, prevăzută de art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicităţii imobiliare (republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015). În această situaţie, nu este suficientă indicarea formală ca pârât a oficiului de cadastru și publicitate imobiliară [care oricum nu are calitatea necesară pentru a sta în proces, conform Deciziei nr. LXXII (72) din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie (publicată în M. Of. nr. 685 din 7 octombrie 2008), și care nu va fi citat, potrivit art. 32 din aceeași lege], ci, așa cum se deduce și din reglementarea Codului civil în materia menţiunilor tabulare, în funcţie de menţiunile din cuprinsul cărţii funciare, procesul trebuie să fie judecat în contradictoriu fie cu persoanele menţionate în aceasta, fie cu orice altă persoană care ar putea justifica un drept sau un interes. În cele mai multe cazuri, aceste litigii sunt promovate pentru a obţine radierea sau modificarea unor menţiuni din cuprinsul cărţii funciare, caz în care întotdeauna persoana/persoanele menţionată/menţionate în partea a II‑a și/sau a III‑a a cărţii funciare trebuie să figureze în proces, ca pârâţi, dacă aceasta/acestea nu are/au calitatea de reclamant/reclamanţi.