Considerații teoretice și practice privind noțiunea de prestație în dreptul civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 331-347.

§1. Considerații introductive

1.1. Criterii de delimitare a aparenței în dreptul civil

Evoluția pe care conceptele juridice au cunoscut-o de-a lungul timpului a adus cu sine un anumit rafinament al acestora. Astfel, anumite mecanisme și operațiuni aparent similare au fost și sunt reglementate pentru situații diferite (e.g. excepția de neexecutare a contractului și dreptul de retenție^[1]; termenul suplimentar de executare, termenul suspensiv și termenul de grație etc.). Desigur că pentru înlăturarea aparenței și calificarea corectă a anumitor mecanisme și operațiuni juridice se impune o analiză aprofundată a aspectelor aflate într-un aparent concurs.

Într-un asemenea context și pentru a facilita acest demers, literatura de specialitate a identificat, elaborat și/sau propus criterii de delimitare și calificare specifice anumitor mecanisme sau operațiuni juridice.

De pildă, în materia contractelor speciale, pentru a facilita delimitarea și calificarea anumitor contracte, literatura de specialitate a arătat că anumite elemente sunt de esența unui contract, iar altele doar de natura acestuia.

Astfel, în materia contractului de vânzare, s-a afirmat adesea că: „(…) transmiterea proprietății nu este de esența, ci numai de natura contractului de vânzare (s.n.)”^[2] (art. 1650 C. civ.^[3])^[4], iar „stabilirea prețului sub forma unei sume de bani este de esența vânzării^[5] (s.n.)”. Din această perspectivă, s-a arătat că: „dacă înstrăinarea unui bun se face nu în schimbul unei sume de bani, ci în schimbul unui alt bun, pentru stingerea unei obligații sau în schimbul altei prestații, contractul nu mai poate fi calificat ca vânzare, ci ca un schimb (art. 1763-1765 C. civ.^[6]), o dare în plată (art. 1492 C. civ.^[7]) sau un alt contract eventual, contract nenumit”^[8] (art. 1168 C. civ.^[9]). De altfel, în materie de vânzare, prețul a fost definit ca fiind: „(…) obiectul prestației cumpărătorului (s.n.) și corespunde valorii lucrului vândut”^[10]. Prin urmare, de esența contractului de vânzare este prețul (i.e. obiectul prestației cumpărătorului).

Asemenea prestații esențiale pot fi ușor identificate și în rândul altor contracte/operațiuni juridice.

De pildă, în materia contractului de depozit, s-a afirmat că: „scopul principal urmărit prin încheierea contractului este păstrarea (conservarea) bunului depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului”^[11] [art. 2103 alin. (1) C. civ.^[12]].

Astfel, păstrarea (conservarea) bunului depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentuluireprezintă prestația esențială a depozitarului^[13]. Această prestație este în măsură să delimiteze depozitul de alte contracte^[14] (e.g. vânzare, comodat, antrepriză, închiriere etc.). Dacă păstrarea (conservarea) bunului reprezintă prestația principală, atunci contractul va fi de depozit. Însă, dacă o asemenea prestație este accesorie, contractul va fi de vânzare^[15] [e.g. bunul vândut nu se predă cu ocazia vânzării – art. 1690 alin. (1)^[16], art. 1485 C. civ.^[17]; obligația de conservare este accesorie vânzării pe încercate – art. 1681 alin. (1) C. civ.^[18] etc.], comodat^[19] [e.g. conservarea este accesorie folosinței bunului – art. 2146^[20], art. 2148 alin. (1) C. civ.^[21]] etc.

Prin urmare, se poate observa că adesea criteriul de delimitarea între anumite operațiuni juridice este chiar prestația.

1.2. Planul expunerii

În considerarea aspectelor menționate, se poate observa că noțiunea de prestație se află în centrul reglementării corespunzătoare Cărții a V-a („Despre obligații”) din Codul civil^[22]. Însă, și aceasta, la rândul ei, trebuie distinsă de alte noțiuni aparent similare. O asemenea distincție este realizată de Codul civil român. Cu toate acestea, așa cum vom arăta în continuare, legiuitorul se dovedește inconsecvent în delimitarea realizată. Prin urmare, de lege lata, o analiză separată a noțiunii de prestație în dreptul civil român se impune.

Un asemenea demers presupune analiza: (i) noțiunii de obligație – cu valențele terminologice ale acesteia și (ii) noțiunii de prestație – cu valențele terminologice ale acesteia, prin raportare la noțiunea de obligație, urmând apoi (iii) să desprindem concluziile relevante împreună cu propunerile de lege ferenda corespunzătoare.

§2. Noțiunea de obligație

2.1. Sensurile noțiunii de obligație

În terminologia juridică actuală, noțiunea de obligație se folosește cu trei (3) înțelesuri^[23].

În sens larg (lato sensu), obligație civilă reprezintă: raportul juridic obligațional în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ (i.e. creditorului), de a pretinde subiectului pasiv (i.e. debitorului) să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său, respectiv să dea (aut dare), să facă (aut facere) sau să nu facă ceva (aut non facere), conduită care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța de constrângere a statului^[24]. În acest sens, termenul de obligația desemnează raportul juridic obligațional (i.e. iuris vinculum)^[25], fiind evidențiate ambele laturi ale conținutului acestui raport juridic, respectiv, atât latura activă (dreptul de creanță al creditorului), cât și latura pasivă (obligația corelativă ce incumbă debitorului).

În sens restrâns (stricto sensu), obligația civilă desemnează: îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic obligațional (i.e. debitorului) de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da (aut dare), a face (aut facere) sau a nu face ceva (aut non facere) și care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța de constrângere a statului^[26]. În acest din urmă sens, termenul de obligație subliniază doar latura pasivă a raportului juridic obligațional [i.e. îndatorirea debitorului – iuris officium (debitum^[27])].

În sfârșit, prin obligație sau obligațiune se mai înțelege și înscrisul constatator (instrumentum probationis): „(…) al existenței unui drept de creanță (…)”^[28], respectiv înscrisul care incorporează un drept de creanță^[29]. În acest ultim sens^[30], termenul de obligație/obligațiune este utilizat pentru a desemna titlurile de valoare sau titlurile de credit^[31] (e.g. obligațiunea C.E.C.^[32]).

2.2. Definirea legală a obligației

Codul civil din 1864^[33] nu cuprindea o definiție legală a obligației civile. În acest context, rolul formulării și dezvoltării acestor definiții, precum și al precizărilor de ordin terminologic a revenit doctrinei^[34].

Spre deosebire de Codul civil din 1864, Codul civil actual definește obligația civilă ca fiind: „(…) o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată” (art. 1164 C. civ.).

După cum reiese și din denumirea marginală a textului art. 1164 C. civ. („conținutul raportului obligațional”), legiuitorul român a definit obligația civilă (lato sensu) – ca raport juridic obligațional^[35] (i.e. iuris vinculum). O asemenea definiție amintește de accepțiunea atribuită obligației civile în dreptul roman^[36]: „Obligatio este juris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura”^[37] [„Obligația este legătura juridică în virtutea căreia noi suntem constrânși la necesitatea de a plăti ceva conform drepturilor (prescripțiilor) cetății noastre”^[38]].

De altfel, o abordare similară celei adoptate de legiuitorul român se regăsește și în Codul civil al provinciei canadiene Québec, unde noțiunea de obligație este prezentată prin evidențierea trăsăturilor specifice raportului juridic obligațional^[39] (art. 1371 C. civ. Québec^[40]).

2.3. Concluzii preliminare referitoare la noțiunea de obligație

În considerarea aspectelor mai sus evocate se poate observa că atât Codul civil, cât și literatura de specialitate definesc obligația prin raportare, în mod direct (i.e. art. 1164 C. civ.) sau indirect [i.e. „(…) conduită corespunzătoare dreptului (…)”], la noțiunea de prestație. De altfel, o asemenea abordare este prezentă și în dreptul comparat (art. 1371 C. civ. Québec).

Un asemenea context, ne-a determinat să afirmăm că în centrul reglementării corespunzătoare Cărții a V-a („Despre obligații”) din Codul civil se află noțiunea de prestație, pe care o vom analiza în continuare.

§3. Noțiunea de prestație

3.1. Sensurile noțiunii de prestație

În stabilirea înțelesului noțiunii de prestație considerăm edificatoare următoarele texte de lege: (i) „Obiectul obligației este prestația (s.n.) la care se angajează debitorul” [art. 1226 alin. (1) C. civ.] și (ii) „Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații (s.n.) care constituie obiectul însuși al obligației” [art. 1469 alin. (2) C. civ.].

Din textele de lege mai sus menționate, rezultă că legiuitorul folosește termenul de prestație, fie pentru a desemna obiectul obligației, fie pentru a desemna plata – principalul mod de executare și de stingere al unei obligații [art. 1469 alin. (1)^[41]; art. 1615 C. civ.^[42]].

Cele două sensuri întrebuințate de legiuitor nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă doar împreună pot evoca conturul complet al noțiunii de prestație. Totuși, câteva precizări suplimentare se impun cu privire la fiecare dintre sensurile întrebuințate de legiuitor.

3.2. Prestația – ca obiect al obligației

3.2.1. Delimitarea prestației de alte noțiuni

De lege lata, prestația este definită prin prisma obiectului obligației [art. 1226 alin. (1) C. civ.]. Înțelegerea noțiunii de prestație – ca obiect al obligației impune delimitarea următoarelor noțiuni: (i) obiectul actului juridic/contractului civil [art. 1225 alin. (1) C. civ.], (ii) obiectul obligației [art. 1226 alin. (1) C. civ.] și (iii) obiectul prestației^[43].

3.2.2. Obiectul actului juridic/contractului civil

Obiectul actului juridic civil^[44] este definit chiar de legiuitor prin prisma obiectului contractului^[45] care: „(…) reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale” [art. 1225 alin. (1) C. civ.]^[46].

Astfel, în limbajul Codului civil, termenul de obiect al actului juridic civil/contractului: „este sinonim cu cel de operațiune juridică”^[47]. Uneori, chiar legiuitorul folosește noțiunea de operațiune juridică pentru a defini un anumit act juridic civil (e.g. art. 451 C. civ.^[48])^[49]. Cu toate acestea, definiția legală a obiectului contractului [art. 1225 alin. (1) C. civ.] nu trebuie să acrediteze ideea că ar putea constitui obiect al contractului doar operațiunile juridice numite^[50] [e.g. „(…) precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea (…)” – art. 1225 alin. (1) C. civ.]. Dimpotrivă, constituie obiect al contractului și operațiunile juridice nenumite^[51] (art. 1168 C. civ.), întrucât: „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, ordinea publică și bunele moravuri”(art. 1169 C. civ.)^[52].

De asemenea, obiectul actului juridic civil reprezintă o condiție de fond, generală, esențială și de validitate a acestuia^[53]. Acest aspect rezultă chiar din dispozițiile Codului civil: „condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul părților; 3. un obiect determinat și licit (s.n.); 4. o cauză licită și morală” [art. 1179 alin. (1) C. civ.]^[54]. Fiind o condiție esențială și de validitate [art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ.], pentru aprecierea valabilității actului juridic civil se impune ca obiectul acestuia să fie analizat în funcție de ceea ce părțile au avut în vedere la momentul încheierii actului.

În considerarea aspectelor evocate, obiectul actului juridic civil poate fi definit ca fiind acea condiție generală, de fond, esențială și de validitate a actului juridic civil ce constă în operațiunea juridică avută în vedere de părți la momentul încheierii acesteia, astfel cum rezultă din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

În literatura de specialitate^[55] se afirmă faptul că obiectul actului juridic civil reprezintă obiectul imediat al actului juridic civil, iar obiectul obligației și obiectul prestației reprezintă obiecte mediate sau derivate ale unui asemenea act.

Din perspectiva dreptului comparat, la nivelul proiectelor de codificare europeană a dreptului contractual a fost remarcată o tendință de evitare a reglementării obiectului actului juridic civil/contractului^[56]. În acest context, se poate observa că, în urma modificărilor, Codul civil francez nu mai reglementează obiectul contractului printre condițiile de validitate ale acestuia (art. 1128 C. civ. fr.^[57]).

Cu toate acestea, reglementarea obiectului contractului este întâlnită în reglementarea din Codul civil al provinciei canadiene Québec. Într-o asemenea reglementare, obiectul contractului este prevăzut printre condițiile de validitatea ale convenției (art. 1385 C. civ. Québec^[58]) și este definit într-un mod asemănător Codului civil român (art. 1412 C. civ. Québec^[59]).

3.2.3. Obiectul obligației

Obiectul obligației este: „prestația la care se angajează debitorul” [art. 1226 alin. (1) C. civ.], respectiv: „(…) conduita concretă la care este îndreptățit creditorul și la care este ținut debitorul”^[60]. O asemenea conduită poate consta într-o acțiune (i.e. când prestația este pozitivă – aut dare, aut facere), ori poate consta într-o inacțiune sau abstențiune (i.e. când prestația este negativă – aut non facere)^[61]. Privită din această perspectivă, prestația constituie atât obiectul obligației^[62] [art. 1226 alin. (1) C. civ.], cât și obiectul raportului juridic obligațional^[63]. De altfel, o asemenea perspectivă rezultă chiar din definiția legală a obligației [i.e. „(…) legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație (s.n.) creditorului (…)” – art. 1164 C. civ.].

Prestația este supusă criteriilor de clasificare specifice obligației civile. Astfel, în funcție de obiectul ei, prestația poate fi: (i) pozitivă sau negativă; (ii) de rezultat sau de diligență (de mijloace) și poate consta în: (iii) a da (aut dare), a face (aut facere) sau a nu face ceva (aut non facere)^[64].

Din perspectiva dreptului comparat, reglementarea obiectului obligației este prezentă și în alte legislații. Astfel, reglementarea acestei noțiuni este întâlnită (e.g.), atât în Codul civil francez [art. 1163 alin. (1) C. civ. fr.^[65]], cât și în Codul civil al provinciei canadiene Québec [art. 1373 alin. (1) C. civ. Québec^[66]].

Analiza comparativă a dispozițiilor referitoare la obiectul obligației din Codul civil român (art. 1226 C. civ.) cu cele din Codul civil al provinciei canadiene Québec (art. 1373 C. civ. Québec), din perspectivă topografică, relevă faptul că reglementarea obiectului obligației în Codul civil român a fost amplasată în mod nefericit în materia dedicată contractului [i.e. Cartea a V-a („Despre obligații”); Titlul II („Contractul”), art. 1166-1323 C. civ.]. Însă, un asemenea obiect nu este specific doar obligațiilor contractuale, ci și celor extracontractuale. În acest context, de lege ferenda, considerăm se impune ca reglementarea obiectului obligației să se regăsească în materia dispozițiilor generale referitoare la obligații [i.e. Cartea a V-a („Despre obligații”), Titlul I („Dispoziții generale”), art. 1164-1165 C. civ.] din cadrul Codului civil român, iar nu în reglementarea specifică unui anumit izvor de obligații (i.e. contractul), întrucât obiectul obligațiilor nu este specific doar obligațiilor contractuale [art. 1226 alin. (1) C. civ.] sau a celor izvorâte din acte juridice unilaterale (art. 1325 C. civ.).

3.2.4. Obiectul prestației

Legiuitorul nu definește însă și noțiunea de obiect al prestației. Astfel, această sarcină a revenit literaturii de specialitate^[67]. Obiectul prestației desemnează: „bunurile sau serviciile datorate”^[68]. Pentru a desemna obiectul prestației, în literatura de specialitate sunt folosite sintagmele: obiect mediat (derivat) al obligației^[69] sau obiect derivat al raportului juridic civil^[70].

Existența obiectului prestației rezultă, în mod neîndoielnic, din dispozițiile Codului civil, respectiv: (i) „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale” (art. 1229 C. civ.); (ii) „(…) bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații (…)” [art. 1230 C. civ.]; (iii) „(…) calitatea prestației sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu” [art. 1231 C. civ.] etc.

Din perspectiva dreptului comparat, reglementarea obiectului prestației este întâlnită, spre exemplu, în reglementarea Codului civil al provinciei canadiene Québec [art. 1374 C. civ. Québec^[71]].

3.2.5. Importanța distincției

Cele trei noțiuni (i.e. obiectul actului juridic civil/contractului, obiectul obligației și obiectul prestației) sunt aflate în strânsă legătură (înlănțuite)^[72]. Contractul are ca obiect operațiunea juridică [art. 1225 alin. (1) C. civ.], obligația asumată (art. 1164 C. civ.) are ca obiect prestația [art. 1226 alin. (1) C. civ.] care, la rândul ei, are ca obiect bunul sau serviciul datorat [e.g. art. 1228^[73]; art. 1229^[74]; art. 1230^[75]; art. 1231^[76]; art. 1657^[77]; art. 1658 alin. (1) teza 1^[78]; art. 1678^[79]; art. 1726 alin. (3)^[80]; art. 1779^[81]; art. 2159 alin. (2) C. civ.^[82] etc.].

Deși, legiuitorul face distincția între obiectul actului juridic civil/contractului, obiectul obligației și obiectul prestației, ulterior, se dovedește a fi inconsecvent acesteia, întrucât se referă, adesea, la obiectul prestației (i.e. bunul sau serviciul datorat) ca fiind obiect al contractului (i.e. operațiunea juridică). În acest sens, legiuitorul arată că obiectul vânzării (i.e. operațiunea juridică) poate consta în: „orice bun” (art. 1657 C. civ.), „un bun viitor” [art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ.] sau „bunuri de gen” (art. 1678 C. civ.) etc. De asemenea, legiuitorul arată că obiectul locațiunii (i.e. operațiunea juridică) constă în: „toate bunurile, atât mobile, cât și imobile (…)” (art. 1779 C. civ.), iar împrumutul de consumație (i.e. operațiune juridică): „(…) are ca obiect o sumă de bani (…)” [art. 2159 alin. (2) C. civ.]. În aceste condiții, de lege ferenda, în considerarea distincțiilor terminologice realizate de legiuitor (i.e. obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației) se impune uniformizarea terminologică a acestora la nivelul întregului Cod civil (e.g. sintagma obiectul vânzării, când legiuitorul se referă la bun, se poate înlocui cu sintagma obiectul prestației vânzătorului etc.). O asemenea uniformizare terminologică se impune mai ales în condițiile în care obiectul obligației sau obiectul prestației reprezintă criteriul de distincție între anumite operațiuni juridice aparent similare^[83] (e.g. depozit, vânzare, comodat, antrepriză etc.^[84]) sau criteriul de distincție al unor varietăți ale aceleiași operațiuni juridice^[85] (e.g. depozitul obișnuit, depozitul neregulat, depozitul necesar, depozitul hotelier etc.). Până la realizarea unei asemenea modificări la nivel legislativ, sintagmele (e.g.): „orice bun poate fi vândut (…)” (art. 1657 C. civ.), „obiectul vânzării îl constituie un bun viitor (…)” [art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ.] sau „vânzarea are ca obiect bunuri fungibile (…)” [art. 1726 alin. (3) C. civ.] etc. vor putea fi considerate ca exprimând brevitatis causa: orice bun poate forma obiectul prestației vânzătorului (art. 1657 C. civ.), obiectul prestației vânzătorului îl constituie un bun viitor [art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ.] sau obiectul prestației vânzătorului constă în bunuri fungibile [art. 1726 alin. (3) C. civ.] etc.

Cu toate acestea, deosebirea dintre obiectul actului juridic civil, obiectul obligației și obiectul prestației prezintă importanță practică întrucât pentru aprecierea întrunirii condițiilor de valabilitate ale unei anumite operațiuni juridice se impune ca aceasta să fie analizată „pe toate cele trei niveluri: operațiunea juridică, prestație juridică, bun sau serviciu”^[86].

Astfel, în primul rând, trebuie observat că cerințele de validitate ale fiecărui obiect în parte sunt diferite. În acest sens, se impune precizarea că dacă obiectul actului juridic civil: „trebuie să fie determinat” [art. 1225 alin. (2) C. civ.], obiectul obligației: „trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil” [art. 1226 alin. (2) C. civ.]. De asemenea, atât obiectul actului juridic civil, cât și obiectul obligației trebuie să fie licite [art. 1225 alin. (2) și art. 1226 alin. (2) C. civ.]. În plus față de acestea, obiectul prestației trebuie să (și) existe^[87].

În al doilea rând, nevalabilitatea unuia dintre cele trei obiecte poate atrage: „nevalabilitatea actului juridic însuși”^[88]. Astfel, trebuie verificate, în mod succesiv, condițiile de valabilitate ale fiecărui obiect în parte^[89]. Cu toate acestea, dacă operațiunea juridică este nevalabilă, atunci nu mai este necesară analiza validității obiectului obligației și a obiectului prestației^[90]. În schimb, dacă operațiunea juridică este valabilă, se impune cercetarea progresivă a obiectului obligației și a obiectului prestației^[91]. Astfel, este: „posibil ca operațiunea juridică, în ansamblul ei, să fie ilicită, deși obiectul fiecărei obligații, adică fiecare prestație privită izolat, să nu aibă acest caracter, după cum ar fi posibil ca operațiunea juridică să fie licită, însă prestațiile sau unele dintre prestații să fie ilicite”^[92]. În acest context, „desființarea unei obligații neesențiale, pe motiv de obiect ilicit sau inexistent, ar putea să permită să supraviețuiască părți din operațiunea juridică, adică din obiectul contractului, invers fiind imposibil”^[93].

3.2.6. Concluzii preliminare referitoare la prestația – obiectul obligației

De lege lata, prestația este asimilată cu obiectul obligației. În considerarea aspectelor mai sus menționate, terminologia judicioasă este: (i) obiectul contractului/actului juridic civil pentru a desemna operațiunea juridică dintre părți; (ii) obiectul obligației pentru a desemna prestația și (iii) obiectul prestației pentru a desemna bunul sau serviciul la care se referă conduita părților.

3.3. Prestația – ca mod de executare și de stingere a obligației (plata)

Prin executarea prestației debitorul face o plată [art. 1469 alin. (2) C. civ.]. De lega lata, plata este principalul mod executare^[94] [art. 1469 alin. (1) C. civ.] și de stingere a obligațiilor^[95] (art. 1615 C. civ.). Totuși, unele precizări de ordin terminologic se impun.

Astfel, în sens larg (lato sensu), în terminologia juridică, prin plată se înțelege: „(…) executarea voluntară a oricărei obligații pozitive sau negative, de a da sau de a face sau de a nu face (transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparații, confecționarea unui bun, încheierea unui contract, abținerea de la o acțiune etc.)”^[96]. În sens restrâns (stricto sensu), în vorbirea curentă, plată desemnează numai executarea unei obligații de a plăti o sumă de bani^[97].

Având în vedere că noțiunea de plată are un înțeles specific dreptului civil, fiind definită ca atare de lege [art. 1469 alin. (2) C. civ.], în definirea noțiunii de prestație ne vom referi la plată lato sensu (în sens juridic).

De altfel, acesta din urmă este sensul noțiunii de plată folosit de Codul civil francez [art. 1342 alin. (1) C. civ. fr.^[98]] și de Codul civil al provinciei canadiene Québec (art. 1553 C. civ. Québec)^[99].

§4. Concluzii cu privire la noțiunea de prestație în dreptul civil

4.1. Definiția prestației în dreptul civil

Dacă obligația este de cele mai multe ori o noțiune abstractă, obiectul acesteia este de natură să o concretizeze. Astfel, prestație desemnează obiectul obligației concretizat, respectiv îndatorirea efectiv asumată de către debitor (i.e. aut dare, aut facere, aut non facere). Cu toate acestea, având în vedere că prin executarea unei obligații concrete se stinge o anumită datorie („orice plată presupune o datorie” – art. 1470 C. civ.), considerăm că în definirea prestației nu se poate face abstracție de scopul acesteia (i.e. executarea/stingerea obligației).

Prin urmare, înțelegem să definim prestația ca fiind conduita concretă la care este îndreptățit creditorul și la care este ținut debitorul în vederea stingerii obligației.

4.2. Propuneri de lege ferenda

Analiza terminologică anoțiunii de prestație în dreptul civil arată că, deși legiuitorul face distincția între obiectul actului juridic civil/contractului, obiectul obligației și obiectul prestației, ulterior, se dovedește a fi inconsecvent acesteia. Astfel, legiuitorul se referă, adesea, la obiectul prestației (i.e. bunul sau serviciu datorat) ca fiind obiect al contractului (i.e. operațiunea juridică).

Exempli gratia, legiuitorul arată că obiectul vânzării (i.e. operațiunea juridică) poate consta într-un: „un bun viitor” [art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ.] sau „bunuri de gen” (art. 1678 C. civ.) etc. și nu obiect al prestației vânzătorului.

În aceste condiții, de lege ferenda considerăm că se impune pentru uniformizare terminologică să se folosească sintagma de obiectul prestației vânzătorului în locul celei obiect al vânzării, respectiv: obiectul prestației vânzătorului îl constituie un bun viitor [art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ.] sau obiectul prestației vânzătorului constă în bunuri fungibile [art. 1726 alin. (3) C. civ.] etc. De altfel, o asemenea uniformizare terminologică ar trebui realizată la nivelul întregii reglementări a contractelor speciale.

Așa cum am menționat anterior, analiza comparativă a dispozițiilor referitoare la obiectul obligației din Codul civil român (art. 1226 C. civ.) cu cele din Codul civil al provinciei canadiene Québec (art. 1373 C. civ. Québec), din perspectivă topografică, relevă faptul că reglementarea obiectului obligației în Codul civil român a fost amplasată în mod nefericit în materia dedicată contractului [i.e. Cartea a V-a („Despre obligații”); Titlul II („Contractul”), art. 1166-1323 C. civ.]. Însă, un asemenea obiect nu este specific doar obligațiilor contractuale, ci și celor extracontractuale. În acest context, de lege ferenda, considerăm se impune ca reglementarea obiectului obligației să se regăsească în materia dispozițiilor generale referitoare la obligații [i.e. Cartea a V-a („Despre obligații”), Titlul I („Dispoziții generale”), art. 1164-1165 C. civ.] din cadrul Codului civil român, iar nu în reglementarea specifică unui anumit izvor de obligații (i.e. contractul), întrucât obiectul obligațiilor nu este specific doar obligațiilor contractuale [art. 1226 alin. (1) C. civ.] sau a celor izvorâte din acte juridice unilaterale (art. 1325 C. civ.).

Note de subsol

^[1] Pentru o analiză comparativă a excepției de neexecutare a contractului și a dreptului de retenție, a se vedea Fl.A. Baias, V. Cîlțea, L’exception d’inexécution du contrat et le droit de rétention, în Inexécution et justification – le pouvoir actuel d’expression du droit continental, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 137-180; Fl.A. Baias, V. Cîlțea, Excepția de neexecutare și dreptul de retenție, în A.U.B. – Drept, București, 2020, p. 129-185.

^[2] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea, Schimbul, ed. a IV-a actualizată de: L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 13; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea, Schimbul, ed. a V-a actualizată de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 16.

^[3] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 1650 C. civ. prevede: „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”.

^[4] Pentru a desemna reglementarea în vigoare, vom utiliza, în continuare, sintagma Codul civil (prescurtat, C. civ.). Pentru a desemna Codul civil din 1864 sau vechiul Cod civil vom utiliza, în continuare, sintagma Codul civil 1864 (prescurtat, C. civ. 1864). De asemenea, o formulă similară de prescurtare vom utiliza pentru a desemna și alte legislații, e.g., Codul civil francez (prescurtat, C. civ. fr.); Codul civil al provinciei canadiene Québec (prescurtat, C. civ. Québec) etc.

^[5] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, cit. supra (2006), p. 83; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, cit. supra (2017), p. 103.

^[6] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 1763 C. civ. prevede: „Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părți, denumite copermutanți, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul”. Sub denumirea marginală: „Aplicabilitatea dispozițiilor de la vânzare”, art. 1764 C. civ. prevede: „(1) Dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului. (2) Fiecare dintre părți este considerată vânzător, în ceea ce privește bunul pe care îl înstrăinează, și cumpărător, în ceea ce privește bunul pe care îl dobândește”. Sub denumirea marginală: „Cheltuielile schimbului”, art. 1765 C. civ. prevede: „În lipsă de stipulație contrară, părțile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb”.

^[7] Sub denumirea marginală: „Darea în plată”, art. 1492 C. civ. prevede: „(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată (s.n.), chiar dacă valoarea prestației (s.n.) oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată. (2) Dacă prestația oferită în schimb (s.n.) constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială și repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanțiile oferite de terți nu renasc”.

^[8] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, cit. supra (2017), p. 103. În același sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, cit. supra (2006), p. 83.

^[9] Sub denumirea marginală: „Regulile aplicabile contractelor nenumite”, art. 1168 C. civ. prevede: „Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.

^[10] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, cit. supra (2006), p. 83. În același sens, a se vedea Fl. Moțiu, Contracte speciale. Curs universitar, ed. a VIII-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 47.

^[11] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. III. Depozitul, Împrumutul de folosință, Împrumutul de consumație, Tranzacția, Donația, ed. a V-a actualizată de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 15, 24. În același sens, a se vedea Fl. Moțiu, op. cit., p. 333.

^[12] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 2103 alin. (1) C. civ. prevede: „Depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură”.

^[13] În acest sens, a se vedea V. Cîlțea, Comentariul art. 2103 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 2459.

^[14] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L .Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. III, cit. supra (2018), p. 15, 24-26; V. Cîlțea, Comentariul art. 2105 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 2463.

^[15] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. III, cit. supra (2018), p. 24.

^[16] Sub denumirea marginală: „Starea bunului vândut”, art. 1690 alin. (1) C. civ. prevede: „Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului”.

^[17] Sub denumirea marginală: „Obligația de a preda un bun”, art. 1485 C. civ. prevede: „Obligația de a preda un bun individual determinat o cuprinde și pe aceea de a-l conserva până la predare”.

^[18] Sub denumirea marginală: „Vânzarea pe încercate”, art. 1681 alin. (1) C. civ. prevede: „Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale”.

^[19] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L .Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. III, cit. supra (2018), p. 24; V. Cîlțea, Comentariul art. 2105 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 2463.

^[20] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 2146 C. civ. prevede: „Împrumutul de folosință este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun (s.n.), cu obligația de a-l restitui după un anumit timp”.

^[21] Sub denumirea marginală: „Obligația comodatarului”, art. 2148 alin. (1) C. civ. prevede: „Comodatarul este ținut să păzească și să conserve bunul împrumutat (s.n.) cu prudența și diligența unui bun proprietar”.

^[22] În acest sens, a se vedea Titlul I „Dispoziții generale” (art. 1164-1165); Titlul II „Izvoarele obligațiilor” (art. 1166 -1395); Titlul IV „Obligațiile complexe” (art. 1421-1468); Titlul V „Executarea obligațiilor” (art. 1469-1565); Titlul VIII „Restituirea prestațiilor” (art. 1635-1649) C. civ. etc.

^[23] În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revizuită și adăugită de: M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 89; D.C. Dănișor, Obligațiile civile – concept și importanță, în I. Dogaru, P. Drăghici (coord.), Bazele dreptului civil. Vol. III. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 9-10; G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 5-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 12-13; L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile – conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 13; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a II-a, revăzută și adăugită de C. Munteanu, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 170-171; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 182; E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 6-7; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 76; B. Oglindă, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 14-15.

^[24] În sens similar, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 1: „Obligația – în sens larg – este, așadar, acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie”; L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 12, respectiv: „obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat”. Pentru alte definiții similare, a se vedea: D.C. Dănișor, Obligațiile civile – concept și importanță, în I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 9; E. Veress, op. cit. (2020), p. 6; B. Oglindă, op. cit. (2021), p. 14-15.

^[25] Pentru acest sens atribuit noțiunii de obligație: (i) în doctrina corespunzătoare dreptului civil francez, a se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, traducere a ed. a 3-a din limba franceză, coordonator al ediției în limba română M. Șcheaua, traducere D. Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 1; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11^e éd., Éd. Dalloz, 2013, p. 1-2 și (ii) în doctrina corespunzătoare dreptului civil al provinciei canadiene Québec, a se vedea J.-L. Baudouin, P.-G. Jobin, Les obligations, 7^e éd. par P.-G. Jobin, N. Vézina, Éd. Yvon Blais, Québec, 2013, p. 27.

^[26] În sens similar, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 88; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit. (2010), p. 12; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 171; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 76. Pentru o altă definiție a obligației civile (stricto sensu), a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 181: „(…) îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva sau, după caz, în a lăsa a se face ceva (s.n.) și care, la nevoie, poate fi impusă silit prin forța coercitivă a statului”. În elaborarea acestei definiții, autorul arată că definițiile exprimate anterior: „(…) omit îndatorirea specifică a subiectului pasiv în raporturile civile care cuprind drepturi secundare (zise și potestative) – obligația de a lăsa a se face ceva (a pati) –, îndatorire care (…) nu este reductibilă ori sinonimă cu obligația de a nu face corelativă unui drept personal (sau de creanță), motiv pentru care în definiția mai sus propusă am făcut referire și la aceasta”. În acest din urmă sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 181, n. 447.

^[27] Pentru acest sens atribuit noțiunii de obligație: (i) în doctrina corespunzătoare dreptului civil francez, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 2 și (ii) în doctrina corespunzătoare dreptului civil al provinciei canadiene Québec, a se vedea J.-L. Baudouin, P.-G. Jobin, op. cit., p. 27-28.

^[28] În acest sens, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 13.

^[29] În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 89; D.C. Dănișor, Obligațiile civile – concept și importanță, în I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 10; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 170; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 182; E. Veress, op. cit. (2020), p. 7; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 76; B. Oglindă, op. cit. (2021), p. 15.

^[30] În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 89; L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 13; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 182.

^[31] Pentru definirea titlurilor de valoare sau titlurilor de credit, a se vedea St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a IV-a actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 625: „(…) titlul de credit poate fi definit ca un înscris denumit și titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris”.

^[32] Pentru definirea obligațiunii, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 353: „(…) obligațiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente”.

^[33] Codul civil din 1864 a fost abrogat expres prin intrarea în vigoare a Codului civil actual (Legea nr. 287/2009). Potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011): „La data intrării în vigoare a Codului civil (Codul civil actual – n.n.) se abrogă: a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174 și 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 (…)”. De asemenea, potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011: „Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011”. Înainte de intrarea în vigoare, Codul civil a fost republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011.

^[34] În acest sens, a se vedea D.C. Dănișor, Obligațiile civile – concept și importanță, în I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 8-9; L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 11; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 176-177; I.-Fl. Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 13-14; A.A. Moise, Comentariul art. 1164 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1383.

^[35] În acest sens, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 11-12; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 177; E. Veress, op. cit. (2020) p. 5; I.-Fl. Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 13-14; B. Oglindă, op. cit. (2021), p. 14; A.A. Moise, Comentariul art. 1164 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 1383.

^[36] Pentru definițiile atribuite obligațiilor civile în dreptul roman, a se vedea E. Molcuț, Drept roman, ed. a V-a, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 2000, p. 158-160. Pentru controversele privind traducerea și paternitatea definițiilor atribuite obligațiilor civile în dreptul roman, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 178-180, n. 441-442.

^[37] În acest sens, a se vedea E. Molcuț, op. cit., p. 159; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 178.

^[38] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 178, n. 442.

^[39] În acest sens, a se vedea J.-L. Baudouin, P.-G. Jobin, op. cit., p. 27.

^[40] Potrivit art. 1371 C. civ. Québec: „Il est de l’essence de l’obligation qu’il y ait des personnes entre qui elle existe, une prestation qui en soit l’objet et, s’agissant d’une obligation découlant d’un acte juridique, une cause qui en justifie l’existence”.

^[41] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 1469 alin. (1) C. civ. prevede: „Obligația se stinge prin plată (s.n.) atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie”.

^[42] Sub denumirea marginală: „Moduri de stingere a obligațiilor”, art. 1615 C. civ. prevede: „Obligațiile se sting prin plată (s.n.), compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege”.

^[43] Cu privire la această distincție a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, în Dreptul nr. 12/2011, p. 19-20. În același sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 408: „Codul nostru civil din 2009 merge mai departe, introducând o triplă distincție în materia obiectului actului juridic civil și făcând, astfel, din obiectul actului juridic o noțiune trivalentă sau tridimensională: 1) obiectul actului juridic (obiectul propriu-zis); 2) obiectul obligației (obiectul obiectului actului juridic); 3) obiectul prestației (obiectul obiectului obligației)”.

^[44] Cu privire la obiectul actului juridic civil, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 523-524; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 291-292; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 410; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 180-181.

^[45] Sub acest aspect, în literatura de specialitate s-a arătat că: „(…) obiectul este un element indispensabil oricărui act juridic, indiferent că acesta este de formație unilaterală sau bilaterală (art. 1325 C. civ.)”. În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 523. În același sens, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. (2017), p. 292.

^[46] Potrivit art. 962 C. civ. 1864: „Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una dintre părți se obligă”.

^[47] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 410.

^[48] Sub denumirea marginală: „Noțiune”, art. 451 C. civ. prevede: „Adopția este operațiunea juridică (s.n.) prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

^[49] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 410, n. 290.

^[50] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 22.

^[51] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 22; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 523.

^[52] În același sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 22.

^[53] În acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 181. În sensul că obiectul actului juridic civil este o „(…) condiție generală, de fond, necesară și naturală a actului juridic civil (…)”, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 410.

^[54] Potrivit art. 948 C. civ. 1864: „Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții care se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită”.

^[55] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 409; 412.

^[56] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 20-21.

^[57] Potrivit art. 1128 C. civ. fr., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța nr. 131/2016: „Sont nécessaires à la validité d’un contrat: 1° Le consentement des parties; 2° Leur capacité de contracter; 3° Un contenu licite et certain”, disponibil online la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do; jsessionid=8802E43666AAC1CADEE58AFA9B601205.tplgfr42s_2?idSectionTA=LEGISCTA000032040930&cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20181125 (accesată ultima dată la 14.08.2021).

^[58] Potrivit art. 1385 C. civ. Québec: „Le contrat se forme par le seul échange de consentement entre des personnes capables de contracter, à moins que la loi n’exige, en outre, le respect d’une forme particulière comme condition nécessaire à sa formation, ou que les parties n’assujettissent la formation du contrat à une forme solennelle. Il est aussi de son essence qu’il ait une cause et un objet”.

^[59] Potrivit art. 1412 C. civ. Québec: „L’objet du contrat est l’opération juridique envisagée par le parties au moment de sa conclusion, telle qu’elle ressort de l’ensemble des droits et obligations que le contrat fait naître”. Pentru o privire critică asupra modului în care legiuitorul Codului civil român a transpus dispozițiile art. 1412 C. civ. Québec, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 21-23.

^[60] În acest sens, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 16; I.-Fl. Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 16.

^[61] În acest sens, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 17-18; I.-Fl. Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 16-17.

^[62] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 22-23; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 409, 411-413; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 180. În sensul în care: „obiectul obligației are o dublă semnificație, fiecare dintre cele două sensuri fiind folosite alternativ (sau diferențiat), după cum interesează unul sau altul dintre cele două aspecte. Primul sens al «obiectului obligației» se referă la prestația debitorului, care poate fi una ad rem – adică cu referire la un bun (dare) –, ori una materializată în fapta concretă a datornicului (facere/non facere). În acest sens, obiectul obligației exprimă generic conduita juridică pe care trebuie să o aibă fiecare persoană legată efectiv de un act juridic. Al doilea sens al «obiectului obligației» se referă la obiectul derivat al acestei, adică la obiectul prestației obligației de a da (dare) care este întotdeauna un anumit bun (re). Astfel, obiectul obligației este redus doar la bunul asupra căruia poartă înțelegerea dintre părți”. În acest din urmă sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 524.

^[63] În acest sens, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 16; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 75-76 și 180; A.A. Moise, Comentariul art. 1164 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 1384.

^[64] Pentru analiza clasificării obligațiilor civile după obiectul lor în sistemul Codului civil actual, a se vedea L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 27-37; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 193-199; I.-Fl. Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 19-24; E. Veress, op. cit. (2020), p. 15-18; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 77-81; B. Oglindă, op. cit. (2021), p. 22-26.

^[65] Potrivit art. 1163 alin. (1) C. civ. fr., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța nr. 131/2016: „L’obligation a pour objet une prestation présente ou future”, disponibil online la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=66C8A9CB1A565D6ADA8CEA622170E9B4.tplgfr42s_2?idSectionTA=LEGISCTA000032008690&cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20181125 (accesată ultima dată la 14.08.2021).

^[66] Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ. Québec: „L’objet de l’obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose”.

^[67] În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 19-20; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 524; M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 409, 412; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 84 și 180.

^[68] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 409, 411-412.

^[69] Idem, p. 412.

^[70] În acest sens, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 84.

^[71] Potrivit art. 1374 C. civ. Québec: „La prestation peut porter sur tout bien, même à venir, pourvu que le bien soit détermine quant à son espèce et déterminable quant à sa quotité”.

^[72] Într-un sens similar și pentru o apreciere critică, a se vedea S. Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, cit. supra, p. 22: „În loc să simplifice lucrurile, noua definiție le complică în mod inutil pentru că introduce încă o verigă la un lanț care pare a nu a avea sfârșit: contractul are obiect operația juridică; aceasta are și ea un obiect, obligația; obligația, la rândul ei, are ca obiect prestația la care se angajează debitorul, așa cum prevede art. 1225 alin. (1) C. civ.; obiectul prestației îl constituie bunurile menționate în art. 1228-1230. În loc să facă lumină, noul Cod civil adaugă mult fum într-o ceață preexistentă, amestecând, (…), obiectul obligației cu cel al prestației”.

^[73] Sub denumirea marginală: „Bunurile viitoare”, art. 1228 C. civ. prevede: „În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare (s.n.)”.

^[74] Sub denumirea marginală: „Bunurile care nu sunt în circuitul civil”, art. 1229 C. civ. prevede: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale (s.n.)”.

^[75] Sub denumirea marginală: „Bunurile care aparțin altuia”, art. 1230 C. civ. prevede: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații (s.n.), debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”.

^[76] Sub denumirea marginală: „Determinarea calității obiectului”, art. 1231 C. civ. prevede: „Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestației sau a obiectului acesteia (s.n.) trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu”.

^[77] Sub denumirea marginală: „Bunurile ce pot fi vândute”, art. 1657 C. civ. prevede: „Orice bun poate fi vândut (s.n.) în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”.

^[78] Sub denumirea marginală: „Vânzarea unui bun viitor”, art. 1658 alin. (1) teza 1 C. civ. prevede: „Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor (s.n.), cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat”.

^[79] Sub denumirea marginală: „Vânzarea bunurilor de gen”, art. 1678 C. civ. prevede: „Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen (s.n.), inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului”.

^[80] Sub denumirea marginală: „Executarea directă”, art. 1726 alin. (3) C. civ. prevede: „Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile (s.n.) supuse unui preț curent (…), iar contractul nu a fost executat din culpa vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de același gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate”.

^[81] Sub denumirea marginală: „Bunurile ce pot face obiectul locațiunii”, art. 1779 C. civ. prevede: „Toate bunurile, atât mobile cât și imobile, pot face obiectul locațiunii (s.n.), dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul”.

^[82] Sub denumirea marginală: „Natura împrumutului”, art. 2159 alin. (2) C. civ. prevede: „Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani (s.n.) se prezumă a fi cu titlu oneros”.

^[83] În acest sens, a se vedea V. Cîlțea, Comentariul art. 2105 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 2463.

^[84] În acest sens, a se vedea supra, pct. 1.1.

^[85] În acest sens, a se vedea V. Cîlțea, Comentariul art. 2103 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), cit. supra (2021), p. 2459.

^[86] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit. (2018), p. 412.

^[87] Idem, p. 417-422.

^[88] Idem, p. 413.

^[89] Ibidem.

^[90] Ibidem.

^[91] Ibidem.

^[92] În acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2021), p. 180.

^[93] În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 524.

^[94] Plata fiind reglementată în întreg Capitolul I. „Plata” (art. 1469-1515 C. civ.) din Titlul V. „Executarea obligațiilor”, Cartea a V-a. „Despre obligații” din Codul civil.

^[95] Pentru o analiză generală asupra cazurilor de stingere a obligațiilor, a se vedea D. Zeca, Comentariu la art. 1615-1634 C. civ., în C.S. Ricu, G.C. Frențiu, D. Zeca, D.M. Cigan, T.V. Rădulescu, C.T. Ungureanu, G. Răducan, Gh. Durac, D. Călin, I. Ninu, Al. Beleoancă, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II. Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 999-1026; I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile – conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 701-749; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 53-87; A. Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 384-453; I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 541 -581; E. Veress, op. cit. (2020), p. 199-214, 302-311; B. Oglindă, op. cit. (2021), p. 255-273; 401-415; C.E. Zamșa, Comentariul art. 1469-1515 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1782-1823; A. Ștefănescu, A.M. Bârlădeanu, Comentariul art. 1615-1634 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1975-1999.

^[96] În acest sens, a se vedea I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 707; I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 545.

^[97] Pentru opinia în care, în sens restrâns (stricto sensu), în vorbirea curentă, plată desemnează: „(…) numai executarea unei obligații de a da o sumă de bani (s.n.)”, a se vedea I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2012), p. 707; I.-Fl. Popa, Stingerea obligațiilor, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. (2020), p. 545.

^[98] Potrivit art. 1342 alin. (1) C. civ. fr.: „Le paiement est l’exécution volontaire de la prestation due”, disponibil la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?idArticle=LEGIARTI000032042179&idSectionTA=LEGISCTA000032035235&cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20181125 (accesată ultima data la 14.08.2021).

^[99] Potrivit art. 1553 C. civ. Québec: „Par paiement on entend non seulement le versement d’une somme d’argent pour acquitter une obligation, mais aussi l’exécution même de ce qui est l’objet de l’obligation”.