Contestația la executare – evoluție legislativă, doctrinară și jurisprudențială

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 349-375.

Remediul pus la dispoziție de legiuitor în faza de executare silită a fost de‑a lungul timpului reprezentat de contestația la executare, pentru apărarea drepturilor debi­torului, pentru garantarea desfășurării executării silite în condiții de legalitate, pen­tru apărarea drepturilor creditorului, dacă este cazul, pentru protejarea drep­turilor și intereselor terților vătămați prin executarea silită. 

Legislativ, doctrinar și jurisprudențial, instituția contestației la executare s‑a aflat într‑o evoluție continuă, pe toate coordonatele care o configurează: natură juridică, obiect, subiecte, competența de soluționare, termene de exercitare și procedura de judecată.

În studiul de față ne propunem o abordare structurată pe aceste paliere și pre­zen­tarea modului în care, după caz, legiuitorul a prevăzut, doctrina a tratat, iar instan­țele judecătorești au aplicat dispozițiile legale în materia contestației la executare. Scopul urmărit este acela de a creiona un instrument aflat la îndemâna practicienilor și de a constitui un punct de plecare util oricărei cercetări viitoare necesare în activitatea profesională.

În cuprinsul fiecăruia dintre pilonii menționați mai sus, analiza va avea în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865 și ale noului Cod de procedură civilă – Legea nr. 134/2010^[1], în vigoare de la 15 februarie 2013, opiniile exprimate în doctrină și soluțiile jurisprudențiale cristalizate, care, conjugat, și‑au propus să contribuie la o mai bună înțelegere și aplicare a mecanismelor ce definesc instituția contestației la executare. 

§1. Natura juridică a contestației la executare

În limbaj obișnuit, contestația exprimă dezacordul față de o anumită măsură, protestul împotriva ei, dorința de a înlătura sau îndrepta. Contestația, în vorbirea obișnuită, dă expresie cerinței de dreptate, căreia îi răspunde și în înțelesul tehnic, în limbajul juriștilor^[2]. 

Calificarea naturii juridice a contestației la executare a cunoscut preocupări solide pe parcursul timpului, în cele ce urmează prezentând argumentele care au justificat conturarea opiniilor relevante exprimate. 

Astfel, contestația la executare a fost calificată drept mijlocul procedural anume creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare sau uneori chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu^[3]. Caracterizarea contestației ca o cale de atac este întemeiată, dacă este vorba despre contestația uneia dintre părți. Debi­torul se poate plânge de luarea unor măsuri asigurătorii, de nerespectarea unor anu­mite termene prohibitive, de urmărirea unor bunuri exceptate de la urmărire, iar creditorul se poate plânge că organul de executare nu a extins urmărirea asupra unor bunuri ale debitorului mai ușor valorificabile decât cele urmărite. Când însă con­testația este introdusă de o terță persoană, care pretinde scoaterea de sub urmărire a bunurilor sale, urmărite greșit, ca fiind ale debitorului, atunci terțul pro­prietar al bunului urmărit angajează un adevărat litigiu petitoriu cu privire la pro­prietatea bunului, în cadrul căruia se pune în discuție și trebuie să facă dovada dreptului de proprietate^[4].

În lămurirea naturii juridice a contestației la executare, s‑a opinat în sensul că este necesară reținerea mai multor elemente^[5]: sfera persoanelor care o pot pro­mo­va, obiectul, limitele devoluțiunii și efectele ce decurg în urma soluționării ei. Acești factori contribuie la configurarea contestației la executare ca mijloc proce­dural specific procedurii de executare silită. În funcție de subiectele care o promo­vează, de obiectul și finalitatea sa, contestația la executare îmbracă forme diferite, astfel că nu poate primi o calificare unică^[6]. Când părțile promovează contestația la executare referindu‑se la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, se apropie foarte mult de figura juridică a căilor de atac, întrucât instan­ța, fără a modifica ori a desființa hotărârea, își prelungește activitatea de judecată începută în momentul în care a fost învestită, dând explicațiile necesare pentru sta­bilirea corectă a drepturilor părților și traducerea în fapt cu exactitate a hotărârii. Atunci când părțile formulează contestații asupra urmăririi înseși, contestația la executare este o veritabilă cale de atac specială, îndreptată nu împotriva unei ho­tă­râri, ci împotriva actelor de executare. Când contestația la executare este pro­mova­tă de terți, se distinge după pretenția concretă a terțului: când se află în posesia bunului supus executării, pe care consideră că îl deține în baza unui titlu legal, și urmărește împiedicarea săvârșirii actului de executare propriu‑zis (împose­darea creditorului ori vânzarea la licitație pentru plata datoriilor debitorului), contestația la executare îmbracă forma unei acțiuni în constatare a existenței unui drept. Când actul de executare s‑a săvârșit, ajungându‑se la împosedarea creditorului, contesta­ția se prezintă ca o acțiune în revendicare prin care terțul contestator urmărește re­dobândirea posesiei bunului în proprietatea sa. În ipoteza în care pe calea con­testației la executare se invocă motive de nulitate a titlului executoriu (mai ales în cazul în care executarea este pornită în temeiul unor titluri altele decât hotărârile judecătorești, iar pentru invocarea apărărilor de fond asupra titlului executoriu legea nu prevede o altă cale de atac), contestația la executare se constituie într‑o acțiune în anulare^[7].

Într‑o altă opinie^[8], s‑a considerat că nu poate fi identificată nici cu o cale de atac și nici cu o acțiune civilă obișnuită, instituțiile în discuție având o finalitate deosebită, căile de atac sunt destinate pentru a reforma sau retracta hotărârile nelegale și ne­temeinice, în timp ce contestația la executare are ca finalitate desființarea măsu­rilor nelegale de urmărire. Prin contestațiile la executare formulate de terțele persoane se urmărește, în general, scoaterea de sub urmărire a unor bunuri ce constituie pro­prietatea contestatorului. Asemenea contestații au fost calificate de doctrină ca acțiuni „în escindere” sau în anulare, căci contestatorul angajează pe această cale un veritabil litigiu cu caracter petitoriu.

În doctrină a fost exprimată și opinia conform căreia natura juridică a contestației la executare este aceea de cale de atac, în toate cazurile^[9]. S‑a susținut că în cazul contestației la executare sunt identificate trăsăturile specifice tuturor căilor de atac^[10]: 1) toate căile de atac pot fi formulate doar în cadrul unei proceduri pendinte sau cu privire la un act de procedură emis în cursul derulării unei proceduri regle­men­tate de lege; 2) căile de atac sunt îndreptate împotriva unor acte de procedură emise tocmai în procedura care trebuie să fie anterioară sau concomitentă cu declan­șarea căii de atac. În raport de dispozițiile art. 712 alin. (1) C.proc.civ., în toate cazurile, contestația la executare este îndreptată împotriva unui act de procedură sau a unei mulțimi de astfel de acte, atunci când se contestă întreaga procedură. Modi­ficarea art. 713 alin. (2) C.proc.civ. prin Legea nr. 310/2018^[11] a accentuat caracterizarea contestației la executare drept o cale de atac împotriva executării silite, deoarece partea va putea uza de acest mijloc procesual doar cu privire la actele de executare sau la întreaga executare, fără a mai putea aduce în discuție fondul raportului juridic cât timp are deschisă calea unei acțiuni de drept comun, în lipsa unei căi procesuale determinate pentru desființarea titlului executoriu. Rezultă că sunt atacate actele de executare, motiv pentru care mijlocul procesual de atacare a acestor acte trebuie să aibă natura unei căi de atac; 3) similar tuturor căilor de atac, contestația la executare trebuie formulată într‑un anumit termen, sub sancțiu­nea decăderii; 4) formularea contestației la executare reprezintă premisa pentru o posibilă suspendare a executării silite, respectiv suspendarea procedurii preexisten­te cu privire la care se formulează calea de atac. Această caracteristică este spe­cifică, de regulă, căilor de atac, suspendarea operând fie de drept, prin formularea în termen a căii de atac (apelul, de exemplu), fie la solicitarea părții interesate, cum este cazul căilor extraordinare de atac; 5) indiferent de valoarea bunului urmărit, con­testația la executare este soluționată de instanța de executare, în timp ce for­mu­larea unei cereri separate de către terțul ce revendică bunul supus executării silite va fi supusă regulilor de competență materială prin raportare la valoare, potri­vit art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 C.proc.civ., împrejurare care conturează încă o dată, natura de cale de atac a contestației la executare, fiind reglementată o singură instanță competentă a o soluționa, indiferent de titularul cererii sau de scopul urmărit de acesta. 

Într‑o altă opinie^[12], se arată că mijlocul procedural al contestației la executare are valoarea unei acțiuni civile de tip special, întrucât nu urmărește recunoașterea unui drept propriu în contradictoriu cu o altă persoană, ci înlăturarea măsurilor nelegale și prejudiciabile intervenite în faza executării silite. Nu poate fi considerată o cale de atac, întrucât un asemenea mijloc de control judiciar presupune remedie­rea unor neregularități de fond sau de procedură ale hotărârii puse în executare, în vreme ce contestația la executare vizează exclusiv aspecte legate de neregularități procedurale apărute în cea de a doua fază a procesului civil. Sub nicio formă prin intermediul contestației la executare nu vor putea fi invocate neregularități privind fondul pricinii. În plus, în ipoteza exercitării unei căi de atac, legitimare procesuală activă au numai părțile față de care s‑a pronunțat hotărârea atacată, în timp ce, în cazul contestației la executare, art. 711 C.proc.civ. (actualul art. 712 C.proc.civ. – n.n.) dispune că orice persoană interesată o poate formula.

Constant, atât în reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, cât și a noului Cod de procedură civilă, s‑a susținut opinia^[13], căreia ne raliem, că este înte­meiată calificarea contestației la executare drept cale de atac specifică fazei de exe­cutare silită prin intermediul căreia se realizează controlul judecătoresc asupra exe­cu­tării silite înseși sau a actelor de executare efectuate de executorul judecătoresc în exercitarea prerogativelor stabilite de lege, în cazul în care este exercitată de părțile la executare. Atunci când contestația la executare este exercitată de un terț vătămat de actele de executare, în lumina dispozițiilor art. 715 alin. (5) C.proc.civ. în forma în vigoare, acestuia îi este recunoscută posibilitatea alegerii între a formula contestație la executare sau acțiune de drept comun pentru valorificarea dreptului real pretins. În acest context, în practica judiciară s‑a ridicat întrebarea dacă, având deschisă calea contestației la executare, terțul poate formula și o acțiune în consta­tare. Astfel, în cazul în care contestația la executare ar fi socotită cale de atac, atunci ar putea fi admisă acțiunea în constatare, în lipsa unei acțiuni în realizare. Dacă însă contestația este privită ca o acțiune în revendicare, adică în realizarea dreptului însuși, partea îndreptățită a folosi contestația nu mai are acces la acțiunea în consta­tare. Art. 35 teza a II‑a C.proc.civ. prevede că cererea în constatare nu poate fi pri­mită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Dacă terțul exercită posesia bunului urmărit, el poate solicita prin chiar contestația la executare constatarea existenței dreptului său. În concluzie, indiferent dacă se urmărește simpla constatare a dreptului real pretins de terț, cu condiția respectării condițiilor de admisibilitate a acțiunii în constatare, sau realizarea sa pe cale de revendicare, contestația la executare formulată de un terț vătămat prin executare este o veritabilă acțiune, iar nu o cale de atac^[14].

În practica instanțelor judecătorești, s‑a reținut că poate fi calificată contestația la executare drept „cale de atac” specifică executării silite, prin care debitorul se poate plânge contra executării în sine, pentru motive ce țin de respectarea condi­țiilor formale, a înseși procedurii de executare. Contestația la executare silită formu­lată de debitor nu urmărește anularea titlului însuși pentru vicii de fond sau de formă, ci tinde la anularea formelor de executare pentru nerespectarea procedurii și a condițiilor legale în vederea executării silite, titlul executoriu, în cazul în care este o hotărâre judecătorească, nemaiputând fi reformat, întrucât se bucură de auto­ritate de lucru judecat, prin epuizarea căilor de atac ordinare^[15]. Tot astfel, instanța supremă a stabilit principiul potrivit căruia contestația la executare nu are aptitudinea declanșării unei noi judecăți în fond. Mijlocul procedural al contestației la executare nu poate fi calificat ca o cale de atac de reformare reglementată de legea procesual civilă cu privire la ciclul ordinar al judecății în fond a cauzei, având ca obiect recunoașterea dreptului și obligarea debitorului la restabilirea dreptului încălcat sau contestat^[16]. Într‑o altă decizie, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a evidențiat rolul contestației la titlu de a explicita dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat pe calea executării silite. De aceea, nu poate fi considerată mijloc procedural destinat a anula sau a modifica titlul executoriu, această finalitate putându‑se realiza doar prin intermediul căilor de atac^[17].

§2. Obiectul contestației la executare

Tradițional, contestația la executare îmbracă două forme, cea a contestației la executarea propriu‑zisă și contestația la titlu. Relativ recent, prin modificările aduse Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000^[18] coroborat cu intra­rea în vigoare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești^[19], a fost introdusă și apoi preluată și de noul Cod de procedură civilă contestația îndreptată împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită.

Contestația la executare propriu‑zisă este contestația îndreptată împotriva acte­lor de executare, prin care, sesizând‑se încălcarea regulilor de procedură a execu­tării silite, se urmărește desființarea actelor de executare întreprinse cu nesocotirea legii^[20]. 

Pe calea contestației la executare nu se poate modifica sau desființa hotărârea pusă în executare, însă motivele invocate pot viza: prescripția dreptului de a obține executarea silită; perimarea executării silite; faptul că executarea nu este îndeplinită conform dispozitivului; urmărirea unor bunuri exceptate de lege de la executarea silită; urmărirea unor bunuri care nu aparțin debitorului; depășirea limitei în care poate fi urmărit salariul sau alte venituri bănești; inopozabilitatea titlului executoriu; invocarea compensației legale; punerea în executare a unei hotărâri care ulterior a fost desființată; faptul că debitorul și‑a executat de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executoriu^[21].

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, doctrina a diver­sificat exemplele oferite în privința motivelor ce pot fi invocate pe calea contestației la executare propriu‑zise: lipsa titlului executoriu; lipsa încheierii de încuviințare a executării silite; lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței; necompetența executorului judecătoresc; nerespectarea formelor prevăzute de lege pentru în­cunoștințarea debitorului; alegerea modalității de executare; existența dreptului de retenție; invocarea confuziunii; reducerea cheltuielilor de executare; încălcarea dis­po­zițiilor legale privind stabilirea cheltuielilor de executare; încetarea executării silite; nerespectarea formelor de publicitate; greșita actualizare a creanței de către executorul judecătoresc; executarea silită a unor obligații de a nu face; instituirea sechestrului asigurător; încălcarea dispozițiilor legale privitoare la stabilirea prețului de vânzare la licitație publică a bunurilor urmărite^[22]; beneficiul de discuțiune sau beneficiul de diviziune; vicii de formă ale titlului executoriu sau ale altor acte de executare, de pildă, ale somației de plată; nerespectarea termenului ce trebuie lăsat debitorului, după comunicarea somației de plată, pentru executarea de bunăvoie a obligației; existența proprietății comune asupra bunului urmărit silit^[23]. 

Apreciem utilă referirea la câteva dintre argumentele doctrinare și jurispruden­țiale aduse în legătură cu prescripția dreptului creditorului de a cere și obține exe­cutarea silită, potrivit cărora acest drept se naște la data pronunțării deciziei civile prin care s‑a soluționat apelul formulat în cauză, dată la care sentința civilă apelată a devenit definitivă, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. 1865, corespondent art. 484 alin. (1) C.proc.civ. 2010, care reglementează cazurile în care exercitarea căii de atac a recursului suspendă executarea hotărârii. 

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865, o hotărâre pronunțată în apel devine definitivă și, în consecință, executorie la momentul pronunțării solu­ției în apel, și nu la momentul redactării hotărârii, soluția pronunțată fiind cea care produce efecte. Această concluzie a fost evidențiată și în doctrină, reținându‑se că „hotărârile date în apel prin care s‑a soluționat fondul pricinii devin executorii la momentul pronunțării”^[24]. Neredactarea hotărârii pronunțate în apel nu împiedică începerea curgerii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, creditoarea având la îndemână posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termenul de prescripție reglementată de dispozițiile art. 405³ C.proc.civ. 1865, co­res­pondent art. 710 C.proc.civ. 2010, în cazul în care întârzierea în redactarea hotărârii pronunțate în apel depășea termenul de prescripție de 3 ani de la data pronunțării hotărârii^[25].

Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 5 din 31 ianuarie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[26], a arătat în considerente: „(…) 63. Dispozițiile legale care reglementează începutul termenului de prescripție sunt cele ale art. 405 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (2) din Codul de procedură civilă în vigoare și fac referire la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, în ambele reglementări legiuitorul făcând aplicarea principiului de drept conform căruia prescripția nu curge atât timp cât nu există interesul de a acționa. 64. Cu referire la începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită se impune precizarea că, în doctrină, s‑a subliniat faptul că, atât timp cât judecata nu este desăvârșită și dreptul nu este confirmat cu putere de lucru judecat, reclamantul nu are certitudinea drep­tului câștigat, siguranță pe care o dobândește abia după epuizarea căilor de atac la care adversarul este îndreptățit. Desigur, dacă trece la executare silită, o poate face dacă hotărârea este executorie, dar starea de pasivitate nu poate fi socotită culpa­bilă și, în plus, sancționată prin prescripția dreptului de a obține exe­cutarea silită, fiind de principiu că instituția prescripției reprezintă o sancțiune care intervine în cazul în care titularul unui drept, în mod culpabil și neglijent, are o atitudine pasivă și nu își exercită dreptul într‑un termen prevăzut de lege. 65. Așadar, începutul pres­crip­ției este reprezentat de momentul dobândirii de către hotărârea judecătorească a deplinei puteri de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât «executorialitatea» este unul din caracterele puterii de lucru judecat, și nu invers”^[27].

Un alt tip de incident care a fost frecvent întâlnit în ultimii ani în activitatea instanțelor judecătorești și a generat practică neunitară, tranșată prin Decizia nr. 19 din 19 martie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[28], a fost reprezentat de aplicabilitatea art. 84 C.proc.civ. vizând reprezentarea conven­țio­nală a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată și măsura în care poate fi efectuată o verificare similară atunci când cererea este adresată unui executor judecătoresc. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea și aplicarea art. 664 alin. (2) C.proc.civ., reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În esență, s‑a reținut că, în condițiile în care se pune problema puterii unui mandat în planul dreptului procesual (cu rezerva cazului de reprezentare legală) al redactării unei cereri pentru creditorul din titlul executoriu, supusă confirmării, din punct de vedere al legalității și temeiniciei, de către instanța de judecată (instanța de executare), reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consi­lierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s‑a făcut referire anterior^[29].

O altă chestiune tratată pe larg de doctrină este cea reprezentată de regimul apărărilor de fond când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească sau arbi­trală, precum și atunci când sunt instanțele sunt chemate să se pronunțe asupra apărărilor de fond în cazul altor titluri executorii. 

În ceea ce privește situația în care hotărârea judecătorească sau arbitrală este titlul executoriu în baza căruia se derulează executarea silită, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestație motive de fapt sau de drept pe care le‑ar fi putut opu­ne în cursul judecății în primă instanță sau într‑o cale de atac ce i‑a fost deschisă^[30]. Pe această cale nu se poate modifica sau anula hotărârea judecătorească sau arbi­trală pusă în executare, limitele soluționării fiind definite de valabilitatea actelor de executare prin raportare la dispozițiile legale incidente sau de stabilirea întin­derii, înțe­lesului ori aplicării dispozitivului hotărârii ce se execută. Condiția esențială pen­tru a fi admisibile apărările de fond în contestația la executare, atunci când titlul exe­cutoriu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală, este de a nu se aduce atin­ge­re autorității de lucru judecat a hotărârii puse în executare. Astfel, pot fi primite apărări de fond cum sunt cele care vizează cauze de stingere a obligației (plata, com­pensația legală) intervenite ulterior soluționării litigiului în primă instanță ori în calea de atac, nemaifiind posibilă invocarea lor^[31].

Până la modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, invo­ca­rea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare, atunci când titlul execu­toriu nu era o hotărâre judecătorească sau arbitrală, era condiționată de inexistența unei căi procesuale specifice prevăzute de lege pentru desființarea lui. Această con­diție de admisibilitate a apărărilor de fond în cadrul contestației la executare, în ipoteza altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești sau arbitrale, impunea precizarea că legea avea în vedere numai mijloacele procesuale special prevăzute în scopul atacării titlului executoriu. Prin urmare, o acțiune în anulare de drept comun care ar fi putut fi exercitată cu privire la un act juridic constatat printr‑un înscris care constituia, potrivit legii, titlu executoriu nu era considerată o asemenea cale pro­cesuală specifică prevăzută de lege. În reglementarea anterioară modificării, textul legal se referea la o cale procesuală specifică pentru desființarea titlului executoriu, iar nu pentru desființarea actului juridic constatat prin înscrisul ce constituie titlu exe­­cu­toriu. Astfel, s‑a arătat că nu poate fi calificată drept cale de atac specifică acțiu­nea în anularea actului notarial^[32]. Totuși, în doctrină a fost exprimată și opinia contrară^[33], conform căreia reprezintă mijloc specific pentru desființarea titlului executoriu acțiunea în anularea actelor notariale reglementată de art. 158 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale^[34]. 

Au fost considerate mijloace procesuale specifice pentru desființarea titlului exe­cutoriu cele reglementate de art. 31 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al con­travențiilor^[35], care dispune că împotriva procesului‑verbal de constatare a con­tra­venției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia; contestația administrativ‑fiscală prevă­zu­tă de art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015^[36] privind Codul de procedură fiscală^[37].

Ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 art. 713 alin. (2) C.proc.civ., pe calea contestației la executare se pot invoca și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, însă numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun. 

Doctrina a propus interpretarea textului menționat în sensul deosebirii între apărările de fond care vizează desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlul executoriu și alte apărări de fond care nu vizează desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu, cum ar fi stingerea obligației constatate prin titlul executoriu^[38]. 

Dacă debitorul are la îndemână o cale procesuală prevăzută de lege pentru desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu, altul decât o hotărâre jude­cătorească sau arbitrală, sau calea unei acțiuni în anulare de drept comun, este inadmisibilă invocarea pe calea contestației la executare a cauzelor de nulitate a actului juridic constatat prin titlul executoriu. Au fost incluse în sfera căii procesuale pentru desființarea titlului executoriu și acțiunea în rezoluțiune sau reziliere, dacă acestea sunt urmărite prin invocarea, ca apărare de fond, a neexecutării de către cre­ditorul urmăritor a obligației corelative care îi revenea potrivit contractului consta­tat prin înscrisul pus în executare. În schimb, dacă debitorul nu urmărește desființarea titlului executoriu, ci doar stoparea executării silite, prin invocarea excepției de neexecutare ca apărare de fond, atunci poate fi utilizată calea contes­tației la executare^[39]. 

Dacă apărările de fond nu vizează desființarea actului juridic constatat prin titlul pus în executare, acestea pot fi invocate pe calea contestației la executare, legea neimpunând în acest caz cerința existenței unei alte căi procesuale pentru valo­rificarea lor^[40].

În ceea ce privește posibilitatea invocării caracterului abuziv al unor clauze contractuale cuprinse în actul juridic constatat prin titlul executoriu, atunci când acest act juridic este un contract încheiat de un profesionist cu un consumator, cu scopul desființării totale sau parțiale a contractului și deci a titlului executoriu, doc­tri­na a relevat că nu se poate opune inadmisibilitatea contestației la executare în temeiul dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ., chiar dacă debitorul consumator are la dispoziție o acțiune în anulare de drept comun. În acest sens, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene relevă că specificitatea procedurilor jurisdicțio­nale care se desfășoară în cadrul dreptului național între vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii^[41], astfel încât o reglementare națională care interzice instanței de executare să analizeze, din oficiu, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze înfrânge principiul efectivității drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii Europene. Chiar dacă analiza Curții de Justiție era realizată în contextul dispozițiilor art. 713 C.proc.civ. în versiunea anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, rațiunile se mențin și pentru actuala reglementare, în sensul că limitarea posibilității invocării de către instanța de judecată a caracterului abuziv al unor clauze înscrise în titlurile executorii care constată contracte încheiate cu consumatorii în cadrul contestației la executare este contrară dispozițiilor Directivei 93/13^[42].

Contestația la titlu a fost reglementată de legiuitor prin art. 400 alin. (1) și (2) C.proc.civ. 1865 în scopul clarificării, interpretării și explicării dispozitivului hotărârii pentru a se obține executarea întocmai a acestuia. Pe calea contestației la titlu pot fi supuse examenului judiciar numai măsurile luate de instanță și cuprinse în dispo­zitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu, și nu soluționarea unor capete de cerere, formulate de părți și rămase nerezolvate^[43].

Practica instanțelor judecătorești a evidențiat că poate fi primită contestația la titlu în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele moti­velor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situația reținută definitiv, cu putere de lucru judecat. Prin urmare, în acest cadru nu se pot repune în discuție și nu se pot administra probe pentru a se combate situații de fapt care și‑au primit o solu­ție în procesul de fond^[44]. Sub imperiul vechii reglementări s‑a decis că „lămu­ri­rea dispozi­tivului unei hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu poate fi solicitată, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 281¹ C.proc.civ. 1865, res­pectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a doua același cod, pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătorești. Nu există însă o opțiune a părții între cele două căi procesuale, exercițiul dreptului la acțiune fiind subordonat unei restricții de ordin temporal, dedusă din prevederile art. 399 C.proc.civ. 1865, anume începerea executării silite. Se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătorești oricând până la momentul inițierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar con­testația la titlu, în caz contrar dispozițiile relevante din secțiunea codului referitoare la contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. Este fără relevanță finalizarea executării până la soluționarea contestației, fiind suficient faptul că această contestație a fost formulată anterior finalizării. Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea aces­tuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute”^[45].

În lumina noilor dispoziții legale conținute de art. 712 alin. (2) C.proc.civ., re­curge­­rea la contestația la titlu este posibilă exclusiv în cazul în care nu s‑a făcut uz în prealabil de procedura lămuririi hotărârii judecătorești reglementată de art. 443 C.proc.civ. Rațiunea interdicției recurgerii la contestația la titlu în cazul exercitării prealabile a procedurii lămuririi hotărârii judecătorești sau arbitrale rezidă în auto­ritatea de lucru judecat pe care o are hotărârea de lămurire, care face corp comun cu hotărârea care constituie titlu executoriu. În cadrul acestei forme de contestație la executare se contestă însuși titlul executoriu, dar nu în ceea ce privește validitatea sa în fond, prin invocarea unor motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, ci numai înțelesul, întinderea și aplicarea sa. Contestația la titlu poate viza numai măsurile luate de instanță și cuprinse în dispo­zitivul hotărârii, iar nu și soluționarea unor capete de cerere formulate de părți și rămase nerezolvate de instanța care a judecat cauza în fond ori rejudecarea cauzei și schimbarea hotărârii^[46].

În doctrina și în jurisprudența recentă au suscitat discuții ipoteza lămuririi titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească și măsura în care se aplică prevederile art. 712 alin. (2) C.proc.civ. și altor titluri executorii. 

Astfel, s‑a arătat că ceea ce este adevărat pentru hotărârea judecătorească trebuie să fie adevărat și pentru alte titluri executorii, câtă vreme textul care face referire la lămurirea tuturor acestor aspecte este unul singur, astfel încât conceptul de lămurire nu poate diferi în funcție de titlul executoriu căruia i se aplică. În acest cadru a fost exprimat dezacordul față de opinia separată la o hotărâre judecăto­rească potrivit căreia limitarea obiectului contestației la titlu la lămuriri privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu funcționează doar atunci când acest titlu este o hotărâre judecătorească, neputând fi aplicată în situația unui alt titlu executoriu, caz în care legea permite invocarea oricăror apărări de fond refe­ri­toa­re la existența, întinderea și valabilitatea creanței. Astfel, se evidențiază dispozi­țiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ. care nu susțin o astfel de distincție și, deși este adevărat că debitorului îi este permis să invoce apărări de fond împotriva unui titlu executoriu care nu este o hotărâre judecătorească, acest lucru nu se poate face pe calea contestației la titlu^[47].

Contestația îndreptată împotriva refuzului executorului judecătoresc de a înde­plini un act sau de a efectua o executare a fost introdusă prin modificarea adusă art. 399 C.proc.civ. 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000 și viza refuzul organului de execu­ta­re de a îndeplini un act de executare în condițiile prevăzute de lege. Art. 53 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în forma inițială, stabilea că, în cazul refuzului exe­cutorului de a îndeplini un act sau de a îndeplini o executare silită, dacă părțile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, executorul judecătoresc este obligat să motiveze refuzul în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului. 

Aceste texte au suferit o serie de modificări: până la Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă^[48], dispozițiile art. 53 din Legea nr. 188/2000 se refereau la ipotezele anterior menționate: refuzul de a îndeplini un act sau de a efectua o executare putea fi atacat cu plângere în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a refuzului la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc. În intervalul cuprins între O.U.G. nr. 138/2000 și Legea nr. 76/2012 a existat posibilitatea utilizării, după caz, atât a plângerii împotriva refuzu­lui executorului judecătoresc (reglementată de Legea nr. 188/2000), cât și a contesta­ției permise de dispozițiile art. 399 C.proc.civ. 1865. Ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, cu reținerea dispozițiilor Legii nr. 76/2012, a rămas activă exclusiv posibilitatea formulării contestației la executare împotriva refuzului executo­rului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită.

Așa cum s‑a susținut în doctrină^[49], trebuie efectuată distincția între contestația împotriva refuzului executorului judecătoresc în formele anterior precizate și con­testația îndreptată împotriva încheierilor executorului judecătoresc date în cursul executării silite potrivit atribuțiilor conferite de lege [de exemplu, stabilirea cheltuie­lilor de executare prevăzută de art. 670 C.proc.civ.; actualizarea creanței stabilite prin titlul executoriu prevăzută de 628 alin. (3) C.proc.civ.].

§3. Subiectele contestației la executare

Tradițional, contestația la executare poate fi introdusă de către cel interesat sau vătămat prin executare, respectiv de debitor și de creditor, dar și de terța persoană care afirmă că i se urmăresc bunurile pentru obligații ale debitorului. În cazul execu­tării silite prin poprire ia parte la executare și, prin urmare, poate formula contesta­ție la executare și terțul poprit. Aceasta pe reglementarea Codului de procedură civilă din 1865. În noua reglementare, textul art. 787 alin. (5) prevede expres că ter­țul poprit nu va putea face contestație împotriva popririi. El își va formula apără­rile în instanța de validare. 

Dacă părțile au la dispoziție numai contestația la executare, terții vătămați își pot apăra dreptul lor, după caz, și pe calea unei acțiuni principale. Atât partea, cât și terțul trebuie să justifice un interes propriu, pentru a putea folosi calea contestației, precum și calitatea procesuală, iar principiul transmisiunii calității procesuale se aplică și în cazul contestației la executare^[50].

Art. 650 C.proc.civ. recunoaște oricărei persoane vătămate printr‑un act de exe­cutare silită posibilitatea de a solicita desființarea acestuia sau, după caz, încetarea executării silite înseși, numai pe calea contestației la executare, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Acest articol urmează a fi citit împreună cu art. 715 alin. (5) C.proc.civ., conform căruia: „Neintroducerea contestației în termenul prevăzut la alin. (4) nu îl împiedică pe cel de‑al treilea să își realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condițiile legii, sub rezerva drepturilor definitiv dobândite de către terții adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite”.

Pornind de la dispozițiile art. 92 alin. (5) C.proc.civ., potrivit cărora procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1) (minori, persoane care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială, dispăruți), coroborat cu art. 658 C.proc.civ., se constată că procurorul poate exercita contestația la executare și cererea de întoarcere a executării silite în cazurile anterior enumerate, așa cum poate pune concluzii în contestațiile la executare introduse de părți sau de terți, precum și în cererile de întoarcere a executării introduse de părți^[51].

Un loc aparte este dedicat în cadrul procesual al contestației la executare execu­to­rului judecătoresc, a cărui calitate procesuală pasivă a cunoscut o serie de clari­ficări jurisprudențiale încă de la modificarea dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, inclusiv prin decizii de referință ale Curții Consti­tu­ționale a României, între care amintim: Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003^[52], prin care s‑a reținut că nu poate fi primită critica de neconstituționalitate cu privire la art. 399 C.proc.civ. 1865, deoarece în cadrul executării silite, ca și în cazul contes­tației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces și nu este necesar să fie citat ca atare, iar problema unei asemenea calități a organului de executare s‑ar putea pune numai în ipoteza din art. 399 alin. (1) ultima teza C.proc.civ. 1865, atunci când se face contestație la executare pentru motivul că „organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege”. De asemenea, la nivelul Curții Consti­tuționale prezintă relevanță următoarele decizii: nr. 572 din 21 septembrie 2017^[53], nr. 631 din 26 iunie 2007^[54], nr. 935 din 7 iulie 2011^[55], nr. 1.305 din 4 octombrie 2011^[56], nr. 503 din 7 octombrie 2014^[57]. 

În conformitate cu art. 670 alin. (4) C.proc.civ., executorul judecătoresc are cali­ta­te procesuală pasivă și atunci când partea interesată, pe calea contestației la exe­cutare, solicită cenzurarea cheltuielilor de executare, în funcție de probele adminis­tra­te^[58]. Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulate de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită nu derivă din calitatea acestuia de parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu, ci din raportul juridic născut între executor și creditor, ca efect al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită concursul statului în realizarea și concretizarea titlului executoriu) de a acționa în numele și în interesul creditorului, în exercitarea atribuțiilor ce i‑au fost conferite de lege în procedura execuțională (considerentul 77 din Decizia nr. 25 din 12 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[59], prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată). Executorul judecătoresc este plasat în afara raporturilor juridice existente sau care iau naștere între subiectele de drept în întreaga procedură a executării silite (Decizia nr. 572/2017 a Curții Constituționale a României, precitată, considerentul 20). 

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt de reținut Decizia nr. 8 din 16 mai 2016^[60], prin care a fost admis recursul în interesul legii și prin care s‑a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și comple­tările ulterioare, raportat la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) și (3) și art. 274 alin. (1) C.proc.civ. 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1) C.proc.civ., executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit sau de către debitor; Decizia nr. 15 din 23 mai 2016^[61], Decizia nr. 25/2021, citată anterior.

§4. Competența de soluționare a contestației la executare

În reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, contestațiile privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului erau de competența instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută, singura în măsură să clarifice dispozitivul pro­priei sale hotărâri. Dacă titlul era reprezentat de hotărârea unui alt organ cu activi­tate jurisdicțională, contestația la titlu urma să fie soluționată de acel organ. Dacă titlul emana de la un organ fără activitate jurisdicțională, în absența unor reglemen­tări legale exprese, competența aparținea instanței de executare. În ceea ce privește contestația la executare propriu‑zisă, competența revenea instanței care executa hotărârea, în circumscripția căreia se efectua executarea, respectiv primei instanțe de fond. 

Odată cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, doctrina^[62] a tratat ipote­zele legale atributive de competență pentru contestația la executare propriu‑zisă, în funcție de locul unde urma să fie efectuată executarea sau locul unde se găseau bunurile urmărite, în conformitate cu art. 373 C.proc.civ. 1865, astfel modificat.

În reglementarea noului Cod de procedură civilă, raportat la formele contestației la executare, se analizează și competența instanței de executare: în cazul contesta­ției la titlu este competentă instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută, în acord cu prevederile art. 714 alin. (3) C.proc.civ. Prin urmare, competența poate reveni, după caz, judecătoriei, tribunalului, curții de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar dacă este vorba despre o hotărâre străină, competența lămuririi apar­ține instanței care a pronunțat‑o, dacă nu există reglementare expresă în sens con­trar; cu toate acestea, este recunoscută instanței române competența de lămurire a hotărârii de încuviințare a executării hotărârii străine pe teritoriul României, dacă este învestită cu o astfel de cerere^[63]. 

În mod expres, art. 714 alin. (3) teza finală C.proc.civ. prevede că, în cazul în care contestația vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare. 

În ceea ce privește contestația la executarea propriu‑zisă, art. 714 alin. (1) C.proc.civ. prevede că aceasta se introduce la instanța de executare. În cazul urmă­ririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor generale ale imobi­lelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului [art. 714 alin. (2) C.proc.civ.].

Aceeași competență este aplicabilă și în cazul contestației împotriva refuzului executorului judecătoresc. 

În practica judiciară au fost înregistrate soluții diferite în ceea ce privește compe­tența de soluționare a apelurilor formulate împotriva hotărârilor judecătorești de primă instanță asupra contestațiilor la executare, sens în care amintim soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016^[64], prin care a fost admis recursul în interesul legii și s‑a stabilit că determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[65]; Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019^[66], prin care a fost admis recursul în interesul legii și s‑a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispo­zițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 C.proc.civ., tribu­nalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formu­late în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor; Decizia nr. 18 din 3 iunie 2019^[67], prin care a fost admis recursul în interesul legii și s‑a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 714 și art. 95 C.proc.civ., secțiile civile ale tribunalelor sunt competente funcțional să soluționeze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor for­mu­late împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 C.proc.fisc.

Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost solicitată să se pronunțe asupra unei sesizări având la bază problema de drept privind situația în care creditorul solicită încuviințarea executării silite la domiciliul/sediul unuia dintre debitori și, ulterior, este formulată o contestație la executare de către un debitor având un domi­ciliu/sediu diferit față de cel luat în considerare de instanța de executare sesi­zată inițial. Astfel, se pune problema dacă, după încuviințarea executării silite de instanța de executare, competența acesteia poate fi reevaluată în funcție de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestația la executare, în situația în care sunt puse în executare titluri în care figurează mai mulți debitori obligați în solidar, având domicilii/sedii diferite.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021^[68], Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dis­pozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C.proc.civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu‑zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

§5. Termenul de exercitare a contestației la executare

Istoric,art. 403 C.proc.civ. 1865 reglementa posibilitatea exercitării contestației la executare în tot timpul cât va ține executarea. Odată cu săvârșirea ultimului act de executare, nu mai era posibilă formularea niciunei contestații asupra executării. Cel din urmă act de executare era încheierea pe care instanța o emitea, fără citarea părților, de îndată ce primea procesul‑verbal de executare constând în săvârșirea executării. 

Ca o concluzie, pentru reglementarea existentă în vechiul Cod de procedură civilă, anterior O.U.G. nr. 138/2000, nu era prevăzut un termen fix pentru introduce­rea contestației la executare, ci aceasta putea fi formulată în tot timpul cât ținea executarea, până la ultimul act de executare. 

Primul act de executare era reprezentat, după caz, de somație, în cazul executării silite directe, procesul‑verbal de sechestru, în cazul urmăririi silite mobiliare și al urmăririi veniturilor unui imobil, ordonanța de poprire, în cazul executării silite prin poprire, și comandamentul, în cazul urmăririi silite imobiliare. S‑a arătat în doctrina relevantă^[69] că nu aveau aptitudinea de a constitui acte începătoare de executare cererea de executare silită, somația efectuată în cadrul urmăririi silite mobiliare, cererea de înființare a sechestrului asigurător ori încheierea de încuviințare a acestei măsuri.

În privința ultimului act de executare, încheierea la care se referea art. 403 C.proc.civ. 1865 era prevăzută în mod expres numai în trei cazuri: executarea mo­bi­liară directă, executarea imobiliară directă și executarea mobiliară indirectă. În alte proceduri de executare nu era prevăzută încheierea despre săvârșirea execută­rii, procedura finalizându‑se printr‑un act procedural precizat prin lege, ulterior căruia nu mai putea fi formulată contestație la executare. Definirea ultimului act de exe­cutare a fost introdusă în cod cu ocazia modificării din anul 1900 și a dat naștere unor controverse, în mare parte tranșate în sensul calificării normei cuprinse în art. 403 alin. (3) ca normă generală, ori de câte ori nu există normă specială care să fie aplicabilă^[70].

Prin O.U.G. nr. 138/2000, art. 401 C.proc.civ. 1865 a fost modificat în sensul fixării unui termen unic pentru toate contestațiile la executare, de 15 zile, pentru toate ipotezele în care executarea silită poate forma obiectul unei contestații, fie la iniția­tiva oricăreia dintre părți, creditorul urmăritor sau debitorul urmărit, fie la inițiativa unui terț, în toate cazurile fiind vorba despre persoane vătămate prin executare.

Prin Legea nr. 219/2005^[71] a fost introdus alin. (1¹)în cuprinsul art. 401 C.proc.civ. 1865, în conformitate cu care contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se putea face oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. 

Noul Cod de procedură civilă, la art. 714, inițial stabilea un termen general de 15 zile, în cazul contestației la executare formulate de creditor, debitor sau terțul care pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. 

Momentul de la care începe să curgă termenul diferă, în funcție de titularul contestației: a) de la data luării la cunoștință a actului de executare contestat sau a refuzului de a îndeplini un act de executare; b) de la data primirii comunicării ori înștiințării privind înființarea popririi, pentru cel interesat; dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație pentru debitor începe să curgă cel mai târziu la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit; c) de la data primirii încheierii de încuviințare a executării sau somației ori de la data luării la cunoștință a primului act de executare, în cazul în care debitorul nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația ori executarea se face fără somație. Acest din urmă caz are în vedere situații de tipul: invocarea nulității executării ori intervenirea altor impedimente la executare: lipsa titlului executoriu, prescripția dreptului de a obține executarea silită, în situația nerespectării termenului anterior indicat, aceste chestiuni nemaiputând fi invocate ulterior. Pentru terțul care pretindea un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, termenul de 15 zile pentru introducerea contestației la executare începea să curgă de la data efectuării vânzării, în cadrul urmăririi silite mobiliare ori imobiliare, ori de la data predării silite a bunului, în cazul urmăririi silite directe. Doctrina^[72] a notat că, dacă terțul contestator exercită contestația anterior săvârșirii acestor acte de executare, nu se va putea invoca prematuritatea contes­tației formulate de terța persoană, întrucât dispoziția referitoare la termen mar­chea­ză cel mai îndepărtat moment de la care începe să curgă acest termen. Nu vân­zarea ori predarea bunului deschide dreptul terțului la contestație, ci declanșarea executării silite. În situația în care terțul care pretinde dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit nu respectă termenul de 15 zile, va avea la îndemână posibilitatea de a introduce o cerere separată pentru realizarea dreptului său, sub rezerva drepturilor definitiv dobândite de către terții adjudecatari în cazul vânzării silite a bunurilor urmărite.

Aceste termene au trecut testul timpului, inclusiv modificările succesive aduse dispozițiilor Codului de procedură civilă păstrându‑le ca atare.

În privința contestației la titlu, a fost, de asemenea, păstrată dispoziția potrivit căreia aceasta poate fi introdusă oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită [art. 714 alin. (3), devenit art. 715 alin. (3) C.proc.civ.], ceea ce creează o suprapunere cu însuși termenul de prescripție a drep­tului de a obține executarea silită, care poate fi, după caz, de 3 ani, ca regulă, în temeiul art. 706 alin. (1) teza întâi C.proc.civ., dacă legea nu prevede altfel. În ceea ce privește titlurile emise în materia drepturilor reale, art. 706 alin. (1) teza a doua prevede un termen de prescripție de 10 ani, atât pentru drepturile reale imobiliare, cât și pentru cele mobiliare. Desigur, legi speciale prevăd și termene de prescripție speciale, aplicabile atunci când contestația la titlu este exercitată în legătură cu acestea, în corelație și cu emitentul titlului executoriu, din perspectiva competenței de soluționare a contestației la titlu: termenul de prescripție de 5 ani aplicabil creanțelor fiscale (art. 215 C.proc.fisc.), termenul de prescripție de 7 ani aplicabil în cazul executării creanțelor preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului [art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998^[73] privind valorificarea unor active ale statului]^[74]. 

Referitor la contestația împotriva refuzului executorului judecătoresc, într‑o primă reglementare, art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, se prevedea că, în cazul refuzului nejustificat de îndeplinire a unui act, partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data când a luat cunoștință de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc. Acest text nu viza însă actele de executare, în legătură cu care se exercita contestația la executare, ci refuzul executorului de a îndeplini alte acte de executare date de lege în competența lui^[75]. În schimb, pentru refuzul de a îndeplini un act de execu­tare, O.U.G. nr. 138/2000, la art. 401 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. 1865, avea în vedere și contestația împotriva refuzului de a îndeplini un act de executare, pentru care termenul de formulare era cel prevăzut în alin. (1) al art. 401, respectiv 15 zile de la data luării la cunoștință.

Noul Cod de procedură civilă, eliminând paralelismul, suprapunerea posibilități­lor de a avea la îndemână două căi de contestare a refuzului executorului judecăto­resc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită, a statuat un termen unic de 15 zile în cazul formulării unei asemenea contestații, cu singura precizare că împotriva încheierilor executorului judecătoresc care nu sunt definitive putea fi formulată contestație la executare, inițial, într‑un termen de 5 zile de la comunicare [art. 714 alin. (2) forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 138/2014^[76], termen devenit ulterior 15 zile de la data comunicării încheierii către partea inte­resată [art. 715 alin. (2) C.proc.civ.].

În afara termenelor generale de formulare a contestației la executare la care s‑a făcut referire mai sus, există și termene speciale pentru promovarea contestației la executare, cum ar fi: termenul de 10 zile de la comunicarea încheierii prin care s‑a dispus notarea în cartea funciară a începerii urmăririi silite pentru dobânditorul imo­bilului ipotecat, care nu este personal obligat pentru creanța ipotecară și prin care solicită instanței de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeași obli­gație, aflate în posesia debitorului principal, prevăzut de art. 817 alin. (3) C.proc.civ. (forma actuală a Codului de procedură civilă); termenul de o lună de la data înscrierii adjudecării în cartea funciară în care debitorul sau terțul dobânditor, creditorii și oricare altă persoană interesată potrivit mențiunilor din cartea funciară pot ataca procesul‑verbal de licitație pe calea contestației la executare, prevăzut de art. 849 alin. (2) C.proc.civ.; termenul de 5 zile de la data întocmirii procesului‑verbal în care s‑au consemnat obiecțiile celor prezenți la conciliere pentru contestarea proiectului de distribuire de către cel nemulțumit, prevăzut de art. 876 alin. (3) C.proc.civ.; termenul de 5 zile de la comunicarea somației pentru exercitarea de către debitor a contestației la executare, prevăzut de art. 62 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin^[77], art. 54 alin. (1) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului^[78].

Termenele pentru exercitarea contestației la executare sunt termene de decă­dere, supuse regimului juridic prevăzut de art. 180 și urm. C.proc.civ. în privința cal­cu­lului, curgerii și condițiilor de repunere în termen. Consecințele care decurg de aici sunt circumscrise împrejurării că toate nulitățile, indiferent că sunt absolute sau relative, pot fi invocate, sub sancțiunea decăderii, numai în termenul în care poate fi exercitată contestația la executare^[79].

§6. Procedura de judecată a contestației la executare

Istoric, Codul de procedură civilă din 1865 prevedea la art. 400 alin. (4) că părțile se vor chema în termen scurt, iar judecata se va face de urgență, cu precădere asu­pra tuturor celorlalte pricini (art. 401 C.proc.civ. 1865). În absența altor reglemen­tări, s‑a acceptat că judecata se desfășura după regulile de drept comun, cu citare obligatorie a părților.

În cazul contestației la executare propriu‑zise, s‑a admis că în cererea formulată este necesară indicarea tuturor dovezilor pe care se sprijină aceasta. Totuși, admi­sibilitatea, administrarea și aprecierea probelor se vor realiza după aceleași reguli care guvernează și judecata în primă instanță. 

În ipoteza contestației la executare formulate de terțul care afirmă că i se urmă­resc bunuri pentru obligații ale debitorului, aceasta are natura juridică a unei cereri în revendicare. Pentru bunurile imobile, dovada proprietății se făcea cu înscrisurile apte să transmită acest drept: acte de vânzare‑cumpărare, acte de donație, testa­mente, hotărâri judecătorești, extrase de carte funciară. Pentru bunurile mobile, dovada proprietății se făcea, sub regimul vechiului Cod civil, prin posesie (art. 1909), chestiune de fapt ce putea fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv martori. Dacă însă bunul se afla în posesia exclusivă a debitorului urmărit, terțul trebuia să își dovedească dreptul său de proprietate după normele generale aplicabile în materia probelor, potrivit cărora proba cu martori nu era admisibilă, de principiu, pentru acte juridice a căror valoare depășea 250 lei (art. 1191 C.civ. 1864). Într‑o astfel de situație, terțul contestator trebuia să dovedească cu înscris cu dată certă că este proprietarul bunului aflat la debitor, anterior sechestrării acelui bun. Însă, trebuie avută în vedere și posibilitatea ca nici acest înscris să fie suficient prin el însuși pentru dovada dreptului de proprietate al contestatorului, deoarece exista și varianta ca debitorul să fi dobândit ulterior de la terț, ipoteză în care revenea supli­mentar terțului contestator obligația dovedirii că debitorul are față de terț o obli­gație de restituire izvorâtă din contracte de împrumut, de exemplu, cu înscris, cu dată certă, anterioară sechestrării acelui bun^[80].

În privința probelor, s‑a arătat că în cadrul contestației la titlu sunt avute în vedere pentru soluționare piesele aflate la dosarul în care a fost pronunțată hotă­rârea a cărei interpretare se solicită, cu atât mai mult cu cât aceasta nu putea suferi niciun fel de modificări sau completări, având în vedere autoritatea de lucru judecat care o însoțea. În schimb, pentru lămurirea dispozitivului putea fi încuviințată admi­nistrarea de probe noi, când, de exemplu, era necesară identificarea bunurilor pre­vă­zute în dispozitivul neclar al unei hotărâri judecătorești. În acest sens, fostul Tri­bunal Suprem^[81] a decis că dacă, în principiu, pe cale de contestație la executare nu se pot repune în discuție și administra probe, pentru a se combate situația de fapt, soluționată cu ocazia procesului de fond, totuși, când probele sunt necesare pentru lămurirea dispozitivului neclar, ele trebuie să fie administrate de instanță dacă, fără aceste probe, nu ar putea soluționa în mod corespunzător contestația. 

În practica instanțelor, adesea a fost valorificată pe calea contestației la execu­tare prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, prevăzută de art. 30 C.fam. Regula care funcționa era în sensul că creditorii personali ai unuia dintre soți nu pot urmări bunurile comune ale soților pentru datoria proprie a soțului debitor angajat în raportul obligațional. În funcționalitatea prezumției de comuni­ta­te, rezulta că, ori de câte ori se pretindea că bunurile urmărite nu sunt bunuri co­­mune, ci bunuri proprii, era necesară răsturnarea prezumției de comunitate, regle­mentată legal. În anul 1969, prin introducerea art. 400¹ C.proc.civ. 1865 s‑a stipulat că împărțirea bunurilor comune, potrivit art. 33 alin. (2) C.fam. putea fi cerută și în cadrul judecății contestației la executare silită, text păstrat, într‑o formă ușor modi­ficată, care ține cont și de modificările aduse prin noul Cod civil, inclusiv astăzi. 

Soluțiile care puteau fi pronunțate asupra contestației la executare anterior mo­di­ficărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000 erau respingerea sau admiterea acesteia.

În caz de respingere, urmărirea era reluată dacă fusese suspendată, o nouă con­tes­tație nemaifiind posibilă pentru aceleași motive. Ca urmare a respingerii contes­ta­ției, erau menținute actele de executare din dosarul de executare contestat. A fost considerată greșită soluția respingerii contestației ca fiind rămasă fără obiect, pe motiv că până la momentul judecării acesteia s‑a desăvârșit executarea^[82]. Dimpo­trivă, s‑a arătat că în continuare prezintă obiect contestația la executare, instanța având a verifica legalitatea actelor de executare ce au fost îndeplinite atât anterior promovării contestației, cât și în cursul judecării acesteia. A pronunța soluția res­pingerii contestației ca fiind rămasă fără obiect înseamnă a lipsi persoana interesată ori vătămată prin executare de mijlocul procesual prin care să reclame verificarea legalității executării. 

Art. 405 C.proc.civ. 1865 prevedea expres sancționarea abuzului procesual în exercitarea contestației: „partea care va cădea în contestația sa asupra executării va fi supusă la despăgubiri ce va fi pricinuit prin împiedicarea executării și la plata unei amenzi (…) în cazuri de vădită rea‑credință”, măsuri care puteau fi dispuse prin hotă­rârea de respingere a contestației la executare. 

Dacă soluția care se pronunța era de admitere a contestației la executare, efec­tele hotărârii erau diferite în funcție de scopul urmărit: se trecea la executare în con­for­mitate cu interpretarea dată de instanța care a emis titlul ori se anula exe­cutarea sau erau scoase de sub urmărire bunurile exceptate ori care aparțineau terțului vătămat prin executare. 

Art. 404 alin. (1) C.proc.civ. 1865, în forma consolidată la data de 2 mai 2001, prevedea că, dacă admite contestația la executare, instanța, după caz, anulează actul de executare sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. 

O precizare este necesară în privința soluțiilor de anulare, respectiv îndreptare a actului de executare: anularea actului de executare intervenea în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la efectuarea actului de executare contestat: practica judi­ciară a arătat pe bună dreptate că, dacă prin contestația la executare a fost vizat în mod exclusiv un anume act de executare, instanța nu putea să dispună decât cu privire la soarta acestuia și că nu avea căderea să constate nulitatea executării silite^[83]. Îndreptarea actului de executare poate avea loc atunci când actul de exe­cu­tare suferă de un viciu, dar poate fi evitată desființarea lui totală, prin înlocuirea de către instanța de executare a acelor elemente ale actului care sunt realizate cu încălcarea dispozițiilor legii, dar fără a prejudicia celelalte efecte produse de actul de executare^[84].

Anularea executării înseși, adică a tuturor actelor de executare, a întregii proce­duri de executare, putea fi dispusă în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși. 

Dacă exista o diferență între suma de plată prevăzută în actele de executare, prin ipoteză, mai mare decât cuantumul real al datoriei, din cauza unor erori de calcul sau ca urmare a unor reduceri ale datoriei de care nu s‑a ținut seama, soluțiile puteau fi: nulitatea urmăririi și desființarea acesteia, dacă a continuat după ce a fost plătită în întregime suma realmente datorată, ori restrângerea executării, care continuă până la stingerea completă a creanței^[85].

În privința căilor de atac, art. 402 C.proc.civ. 1865 prevedea, într‑o primă formă, posibilitatea atacării cu apel și recurs a hotărârilor date în contestațiile la executare propriu‑zise, iar pentru hotărârile date în contestațiile la titlu, considerate accesorii hotărârilor care constituie titlu executoriu, căile de atac erau aceleași cu cele care puteau fi exercitate împotriva hotărârii puse în executare.

De asemenea, împotriva hotărârilor pronunțate în contestația la executare pu­teau fi exercitate și căile extraordinare de atac, contestația în anulare sau revi­zuirea, după caz, dacă erau îndeplinite cerințele legale care le reglementau, respectiv art. 317 și urm. și art. 322 și urm. C.proc.civ. 1865.

Prin O.U.G. nr. 138/2000, forma consolidată la data de 2 mai 2001, art. 402 alin. (2) C.proc.civ. 1865 prevedea ca regulă că hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare se dă fără drept de apel, fiind supusă numai recursului. De la această regulă au fost prevăzute două excepții: hotărârile prin care instanța din contestație se pronunță asupra împărțirii bunurilor proprietate comună (art. 400¹ C.proc.civ.), supuse atât apelului, cât și recursului; hotărârile date în contestațiile introduse de terți care pretind că au asupra bunului urmărit un drept de proprietate sau un alt drept real [art. 401 alin. (2)], rațiunea fiind aceea de a exista o identitate de tratament juridic între aceste contestații și acțiunile principale prin care se valo­rifică aceste drepturi^[86]. Suprimarea căii de atac a apelului a avut rolul de a asigura celeritatea executării silite, în vederea realizării drepturilor recunoscute părților prin titlul executoriu.

În concepția noului Cod de procedură civilă,contestațiile se fac cu respectarea cerințelor de formă prevăzute pentru cererile de chemare în judecată, în confor­mi­tate cu art. 716 (art. 715 anterior modificării și renumerotării). Aceasta presu­pu­ne respectarea art. 194 și urm. C.proc.civ., cu reținerea normei speciale față de dreptul comun prevăzute de art. 716 alin. (2) C.proc.civ., în sensul în care contestatorul care nu locuiește sau nu are sediul în localitatea de reședință a instanței poate, prin chiar cererea sa, să își aleagă domiciliul sau sediul procesual în această localitate, arătând persoana căreia urmează să i se facă comunicările^[87].

Contestația la executare nu este supusă verificării și regularizării, așa cum rezultă din art. 717 alin. (1) [fost art. 716 alin. (1) C.proc.civ.], dispozițiile art. 200 C.proc.civ. nefiind aplicabile în acest caz. Timbrajul este prevăzut de dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru^[88]: „(2) În cazul con­testației la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestații nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată. În cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestația la executare se taxează cu 100 lei. (3) În cazul în care prin contestația la executare silită se invocă, în condițiile art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă [în prezent art. 713 alin. (2) – n.n.], și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, taxa de timbru se stabilește potrivit art. 3 alin. (1)”. Întâmpinarea este obligatorie, în temeiul art. 716 alin. (3) C.proc.civ.

Primul termen de judecată se fixează cu respectarea art. 201 C.proc.civ., cu respectarea prevederilor art. 717 alin. (3) C.proc.civ., în sensul că părțile se citează în termen scurt, iar judecarea contestației se va face de urgență și cu precădere. 

Instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare con­testate, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 286 C.proc.civ. și punerea în vederea părții interesate a obligației de achitare a cheltuielilor ocazionate de acestea.

Alin. (4) al art. 717 C.proc.civ. reglementează posibilitatea solicitării de către instanță, la cererea părților sau când se apreciază necesar, a relațiilor și explicațiilor scrise de la executorul judecătoresc.

În contestația la executare, așa cum s‑a arătat și anterior, au calitatea de subiecți creditorul, debitorul și terțul vătămat, executorul judecătoresc neavând ca regulă calitate procesuală pasivă, decât atunci când contestația are ca obiect refuzul de a efectua o executare silită sau de a îndeplini un act de executare.

Suspendarea executării silite în cadrul contestației la executare este reglemen­tată de art. 719 C.proc.civ. și poate fi dispusă până la soluționarea contestației la executare, dacă se depune o cauțiune în cuantumul prevăzut de art. 719 alin. (2) și (3) C.proc.civ., în afară de cazul în care legea ar dispune altfel. În această chestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție s‑a pronunțat într‑un recurs în interesul legii prin Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021^[89], în sensul că, „în interpretarea și aplicarea sin­tagmei «până la soluționarea contestației la executare» din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluționarea în primă instanță a contestației la executare”. La adopta­rea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele: „54. Definită doctrinar, suspendarea executării silite reprezintă un incident pro­ce­du­ral, având caracter excepțional, prin care se temporizează procedura execuțio­nală pentru o anumită perioadă de timp, fie sub forma împiedicării demarării ei, fie sub forma opririi acesteia. 55. Ca mijloc de protecție pentru părțile sau terțele persoane interesate, implicate în procedura execuțională, suspendarea executării silite este menită a asigura deplina compatibilitate și congruență între, pe de o par­te, principiile executării în mod prompt și efectiv, cu celeritate și în integralitate a obligației cuprinse în titlul executoriu, conform art. 626‑627 din Codul de procedură civilă, și, pe de altă parte, principiul legalității executării silite, conform art. 625 din ace­lași act normativ. (…) 57. Drept urmare, regula în materie o constituie continui­tatea și celeritatea actelor de executare, în scopul realizării cu promptitudine a dreptului recunoscut prin titlul executoriu, în timp ce măsura suspendării nu poate avea decât un caracter excepțional, devenind incidentă în acele situații în care tem­porizarea procedurii execuționale este necesară pentru prevenirea unor consecințe negative iremediabile sau dificil de remediat”. 

Probatoriul care poate fi încuviințat și administrat este comun cu cel administrat ca regulă în orice cerere de chemare în judecată, cu respectarea actelor procedurale prin care trebuie solicitate (contestație, întâmpinare) și cu reținerea prevederilor art. 254 C.proc.civ.

Considerentele anterioare referitoare la probatoriul specific contestației la titlu și contestației formulate de un terț care pretinde dreptul de proprietate sau un alt drept real își mențin aplicabilitatea, cu singurele precizări referitoare la noile texte ale Codului civil privitoare la dovada posesiei bunurilor mobile [art. 919 alin. (3)], respectiv art. 565 C.civ. în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile cu extrasul de carte funciară. 

Asupra contestației la executare instanța de executare se pronunță prin încheie­re executorie, așa cum stabilește art. 651 alin. (4) C.proc.civ. Contestația la titlu se soluționează prin același tip de hotărâre precum cel care constituie titlu executoriu.

Efectele soluționării contestației sunt cuprinse la art. 720 C.proc.civ.:

a) admiterea contestației la executare poate avea drept consecințe: îndreptarea actului de executare, anularea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anu­larea ori lămurirea titlului executoriu; împărțirea bunurilor proprietate comună, dacă aceasta a reprezentat obiectul contestației la executare; obligarea execu­to­rului judecătoresc să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță, precum și, dacă este cazul, de a primi ori înregistra cererea de executare silită sau de a înde­plini un act de executare silită ori de a lua altă măsură prevăzută de lege, conco­mi­tent cu aprecierea asupra oportunității și justificării aplicării unei amenzi judiciare, iar, la cererea părții interesate, și la plata de despăgubiri pentru paguba cauzată;

b) respingerea contestației la executare va conduce la reluarea urmăririi silite, dacă aceasta a fost suspendată. Într‑un astfel de caz, contestatorul va putea fi obli­gat, la cererea părții interesate, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întâr­zie­rea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea‑credință, va putea fi obligat și la plata unei amenzi judiciare. Art. 720 alin. (6) C.proc.civ. prevede și soar­ta sumei depuse cu titlu de cauțiune și rămase indisponibilizată, în sensul că va servi la acoperirea creanțelor arătate la art. 720 alin. (3) C.proc.civ. sau a celor stabilite prin titlul executoriu, după caz, urmând a fi comunicată și executorului recipisa de consemnare a acestei sume.

În conformitate cu dispozițiile art. 720 alin. (4) C.proc.civ., hotărârea de admitere sau de respingere a contestației, rămasă definitivă, va fi comunicată din oficiu și de îndată și executorului judecătoresc. 

În actuala reglementare, potrivit art. 718 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea pronun­țată asupra contestației poate fi atacată numai cu apel, în 10 zile de la comunicare. Hotărârile prin care se soluționează contestațiile la executare având ca obiect împărțirea bunurilor proprietate comună [art. 712 alin. (4) C.proc.civ.] și cele date asupra contestațiilor formulate de terții care pretind dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit [art. 715 alin. (4) C.proc.civ.] sunt atacabile în condițiile dreptului comun [art. 718 alin. (1) C.proc.civ.], respectiv numai cu apel în termen de 30 zile de la comunicare pentru ipoteza hotărârii pronunțate în condițiile art. 712 alin. (4) C.proc.civ. și cu apel sau, după caz, recurs în termenul de drept comun în ceea ce privește hotărârea pronunțată asupra contestației formulate conform art. 715 alin. (4) C.proc.civ. 

Art. 718 alin. (2) C.proc.civ. prevede că hotărârea prin care s‑a soluționat con­testația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. În ipoteza în care contestația la titlu vizează un titlu care nu constituie hotărârea unui organ de jurisdicție, încheie­rea prin care s‑a soluționat contestația va putea fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor conținute în art. 718 alin. (1) C.proc.civ.

Similar cu vechea reglementare, hotărârile asupra contestațiilor la executare pot fi atacate și prin căile extraordinare de atac, contestația în anulare și revizuirea, dacă sunt îndeplinite cerințele art. 503 și urm. și art. 509 și urm. C.proc.civ.

Note de subsol

^[1] Republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

^[2] Al. Lesviodax, Contestația la executare în materie civilă, Ed. Științifică, București, 1966, p. 7.

^[3] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, ed. a 2‑a, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 225; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 251.

^[4] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 264.

^[5] D.C. Tudurache, Contestația la executare, ed. a 3‑a, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 28‑31.

^[6] I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, vol. III, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 459‑460 și V. Pătulea, Determinarea naturii juridice a contestației la executare în procesul civil și implicațiile rezultând din această operație pe plan procesual și procedural, în Dreptul nr. 6/2004, p. 119‑129, citate de D.C. Tudurache, op. cit., p. 28‑31.

^[7] D.C. Tudurache, op. cit., p. 30.

^[8] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucu­rești, 2015, biblioteca digitală Lege 5.

^[9] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 16‑17, apud C. Lungănașu, Contestația la execu­tare. Instituție fundamentală a dreptului procesual civil, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 216‑217.

^[10] Șt.I. Lucaciuc, Contestația la executare în reglementarea noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 109‑116, apud C. Lungănașu, op. cit., p. 220.

^[11] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018. 

^[12] E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită. Volumul I. Teoria gene­rală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 577.

^[13] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 1253‑1255; G. Boroi, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 4546‑1134, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 489.

^[14] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1253‑1255; G. Boroi, în G. Boroi (coord.), op. cit., 2016, p. 490.

^[15] C.A. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 243/R/2007, citată de E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 577.

^[16] C.S.J., compl. 9 jud., dec. 130/2002, apud I. Leș, Legislația executării silite. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 116, în E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 577,.

^[17] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 5392 din 2 octombrie 2008, apud R. Stanciu, Contestația la execu­tare. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 1‑3, citată de E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 576.

^[18] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[19] Publicată în M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000, în prezent republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.

^[20] D.C. Tudurache, op. cit., p. 38.

^[21] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, op. cit., p. 230‑231.

^[22] E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 587 și urm.

^[23] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1256 și urm.

^[24] E. Oprina, Executarea silită în procesul civil, ed. a 3‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 276, citată de R. Sîrghi, Executarea silită în Codul de procedură civilă. Practică judiciară adno­tată, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 211.

^[25] R. Sîrghi, op. cit., p. 211.

^[26] M. Of. nr. 278 din 23 martie 2022.

^[27] www.iccj.ro.

^[28] M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018.

^[29] R. Sîrghi, op. cit., p. 201.

^[30] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1262‑1264.

^[31] Ibidem, p. 1264.

^[32] G. Boroi, în G. Boroi (coord.), op. cit., 2016, p. 495.

^[33] E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 594.

^[34] În prezent art. 159, în urma republicării legii în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018.

^[35] M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001.

^[36] M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015.

^[37] E. Oprina, Problematica apărărilor de fond în cadrul contestației la executare, în E. Oprina, V. Bozeșan (coord.), Executarea silită, Dificultăți și soluții practice, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 395 și urm.

^[38] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1266 și urm.

^[39] Ibidem, p. 1267‑1268.

^[40] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1267.

^[41] J.O. L 95 din 21 aprilie 1993.

^[42] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1269.

^[43] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, op. cit., p. 230.

^[44] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1569/1978, în I.G. Mihuță, Repertoriu III, p. 320, nr. 214, citată de G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2005, p. 679.

^[45] I.C.C.J., s. civ. și propr. int., dec. nr. 1493/2011, citată de D.M. Gavriș, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 527‑1133, Ed. Hamangiu, Bucu­rești 2013, p. 200. 

^[46] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1259‑1262.

^[47] I. Păsculeț, Contestația prin care se invocă apărări de fond împotriva titlului executoriu – contestație la titlu sau contestație la executare propriu‑zisă, în E. Oprina, V. Bozeșan (coord.), Executarea silită, Dificultăți și soluții practice, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 405.

^[48] M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.

^[49] G. Boroi, M. Stancu, Fișe de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 703.

^[50] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, op. cit., p. 228; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 252‑254.

^[51] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1274.

^[52] M. Of. nr. 314 din 9 mai 2003.

^[53] M. Of. nr. 55 din 18 ianuarie 2018.

^[54] M. Of. nr. 518 din 1 august 2007.

^[55] M. Of. nr. 706 din 6 octombrie 2011.

^[56] M. Of. nr. 30 din 13 ianuarie 2012.

^[57] M. Of. nr. 892 din 9 decembrie 2014.

^[58] A. Tabacu, Calitatea procesuală a executorului judecătoresc în fața instanței de executare, în R.R.E.S. nr. 3/2017, biblioteca digitală Lege 5.

^[59] M. Of. nr. 617 din 23 iunie 2021.

^[60] M. Of. nr. 480 din 28 iunie 2016.

^[61] M. Of. nr. 741 din 23 septembrie 2016.

^[62] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 268.

^[63] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1275, 1276.

^[64] M. Of. nr. 237 din 6 aprilie 2017.

^[65] M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

^[66] M. Of. nr. 863 din 25 octombrie 2019.

^[67] M. Of. nr. 621 din 26 iulie 2019.

^[68] M. Of. nr. 1083 din 11 noiembrie 2021.

^[69] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All, București, 1995, p. 668‑669.

^[70] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, op. cit., p. 249.

^[71] M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.

^[72] E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 609.

^[73] Republicată în M. Of. nr. 948 din 24 decembrie 2002.

^[74] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1208.

^[75] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 271, nota de subsol nr. 71.

^[76] M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.

^[77] M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934.

^[78] M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934.

^[79] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 1277.

^[80] Trib. Suprem, dec. nr. 610/1960, citată de S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 277, nota de subsol nr. 86.

^[81] Trib. Suprem, dec. nr. 1797/1960, în C.D. 1960, citată de S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 277.

^[82] D.C. Tudurache, op. cit., p. 221.

^[83] Ibidem, p. 222.

^[84] D.C. Tudurache, op. cit., p. 223.

^[85] Ibidem, p. 224.

^[86] S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 279‑280.

^[87] E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 616 și urm.

^[88] M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

^[89] M. Of. nr. 342 din 5 aprilie 2021.