Contractul de credit pentru consumatori. O analiză comparativă a prevederilor legislației Uniunii Europene și a celor din Codul civil al Republicii Moldova

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 789-799.

Introducere

În conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene^[1], art. 26 alin. (2), piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.

Politica Uniunii Europene în materie de protecție a consumatorilor protejează drepturile acestora prin intermediul legislației și permite rezolvarea rapidă și eficientă a litigiilor cu comercianții prin mijloace alternative de soluționare a litigiilor și prin intermediul Centrelor europene pentru consumatori.

În scopul promovării dezvoltării activității transfrontaliere și pentru facilitarea apariției unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, a fost necesară elaborarea unui cadru juridic armonizat în acest domeniu. Instituirea unui cadru de reglementare unitar, transparent și complet în materie de acces la credit în Uniunea Europeană este de o importanță strategică. O provocare majoră pentru politica economică, socială și fiscală este asigurarea unui acces responsabil la credite consumatorilor, dar fără a crea o situație de dependență.

§1. Instituirea unui cadru juridic unitar în materie de acces la credit în Uniunea Europeană

Prima directivă care a reglementat creditul de consum a fost Directiva 87/02/CEE din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (în continuare – Directiva 87/02/CEE). Premisa adoptării acestei directive a constituit-o existența diferențelor considerabile între legislațiile statelor membre în domeniul creditului de consum, care aveau drept consecință denaturarea concurenței între persoanele ce acordă credite pe piața comună. Diferențele legislative limitau posibilitățile consumatorilor de a obține credite în alte state membre și afectau volumul și natura creditelor angajate, precum și cumpărarea de bunuri și servicii. Și nu în ultimul rând, diferențele legislative afectau în mod direct funcționarea pieței comune, deoarece influențau libera circulație a bunurilor și serviciilor care puteau fi obținute pe credit de către consumatori.

Datorită evoluției sectorului creditelor de consum și în scopul facilitării apariției unei piețe interne în domeniul creditelor de consum, a apărut necesitatea unei armonizări complete, care să asigure tuturor consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat de protecție a intereselor lor. Astfel, Directiva 87/02/CEE a fost abrogată prin Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (în continuare – Directiva 2008/48/CE)^[2].

Directiva 2008/48/CE este o reglementare care oferă o armonizare maximă, statele membre nefiind în drept să mențină sau să introducă reglementări naționale contrarii, chiar dacă acestea ar asigura o protecție sporită consumatorilor lor. Directiva 2008/48/CE instituie cadrul general al dreptului consumatorilor în domeniul creditului de consum, dar nu se aplică și creditului ipotecar. Astfel, pentru a asigura un nivel ridicat de protecție consumatorilor care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile, la 4 februarie 2014 a fost adoptată Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (în continuare – Directiva 2014/17/UE)^[3].

Spre deosebire de Directiva 2008/48/CE, Directiva 2014/17/UE permite statelor membre să mențină și să introducă dispoziții mai stricte în scopul de a proteja consumatorii, cu condiția ca dispozițiile respective să fie coerente cu obligațiile acestora în temeiul dreptului Uniunii. După cum rezultă din art. 3, domeniul de aplicare al Directivei 2014/17/UE îl constituie contractele de credit garantate prin ipotecă sau prin alte garanții comparabile utilizate în mod curent într-un stat membru asupra unui bun imobil rezidențial sau printr-un drept legat de un bun imobil rezidențial și contractelor de credit al căror scop este dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau ipotecate.

Cadrul general al drepturilor consumatorilor în domeniul creditelor de consum este completat de Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (în continuare – Directiva 2002/65/CE)^[4].

O altă directivă care protejează interesele economice ale consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori este Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (Directiva privind practicile comerciale neloiale) (în continuare – Directiva 2005/29/CE)^[5].

Referitor la reglementările specifice protecției consumatorului, s-a menționat^[6] că instituțiile de credit și clientela proprie reprezintă doar un segment în ansamblul domeniului protecției consumatorului.

În Republica Moldova este creat cadrul legal necesar pentru aplicarea prevederilor Directivei 2008/48/CE și Directivei 2005/29/CE, prin adoptarea Legii nr. 202 din 12.07.2013 privind contractele de credit pentru consumatori^[7] și Legii nr. 157 din 18.07.2014 despre încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare de consum^[8].

Codul civil al Republicii Moldova^[9] definește contractul de credit în art. 1763, precizând că prin contractul de credit, o bancă sau o organizație de creditare nebancară (creditor) se obligă să pună la dispoziția unei alte persoane (debitor) o sumă de bani ca împrumut, cu condiția rambursării ei, a plății dobânzii și a altor plăți aferente, sau își asumă orice alt angajament de a achiziționa o creanță sau de a efectua o plată, de a prelungi termenul de rambursare a datoriei sau de a emite orice garanții.

În accepțiunea Codului civil român^[10], facilitatea de credit^[11] este contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

Potrivit Directivei 2008/48/CE^[12], contractul de credit înseamnă un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor. O definiție similară întâlnim în Legea nr. 202 din 12.07.2013, art. 3.

Deși creditul este un instrument important pentru consumatori, care le permite să facă față unor cheltuieli indispensabile unei existențe normale, acesta nu trebuie considerat un substitut sau un supliment al veniturilor unui consumator și nu trebuie promovat ca atare. Din acest considerent, Directiva 2014/17/UE instituie în sarcina statelor membre obligația de promovare a măsurilor care sprijină educația financiară a consumatorilor. Creditorii și intermediarii de credite sunt obligați ca, în momentul elaborării produselor de credit sau al acordării, intermedierii sau prestării serviciilor de consiliere privind creditele și, după caz, a serviciilor auxiliare către consumatori sau în momentul executării unui contract de credit, să acționeze cu onestitate, corectitudine, transparență și profesionalism, ținând seama de drepturile și interesele consumatorilor.

§2. Informații și practici preliminare încheierii contractului de credit pentru consumatori

Informația preliminară încheierii contractului de credit pe care creditorul trebuie să o comunice consumatorului cuprinde informația care trebuie inclusă în publicitate și informația precontractuală.

Directiva 2008/48/CE^[13] și Directiva 2014/17/UE^[14] stabilesc informațiile standard care trebuie incluse în publicitate, care trebuie să specifice în mod clar, concis și vizibil: rata dobânzii aferente creditului, fixă și/sau variabilă, împreună cu informații privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; valoarea totală a creditului; dobânda anuală efectivă; după caz, durata contractului de credit; în cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit bun sau serviciu, prețul actual și valoarea oricărei plăți în avans; dacă este cazul, valoarea totală plătibilă de către consumator și valoarea ratelor. Dacă pentru obținerea creditului este necesar să fie încheiat un contract de asigurare, iar costul serviciului nu poate fi determinat în prealabil, obligația de a încheia un asemenea contract este, de asemenea, menționată în mod clar, concis și vizibil, împreună cu dobânda anuală efectivă.

Aceste prevederi trebuie coroborate cu prevederile Directivei 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă^[15] (în continuare – Directiva 2006/114/CE) și cu prevederile Directivei 2005/29/CE.

Directiva 2006/114/CE definește^[16] publicitatea înșelătoare ca fiind orice publicitate care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează sau care iau contact cu aceasta și care, din cauza caracterului înșelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care, din aceste motive, aduce atingere sau poate aduce atingere unui concurent, iar publicitatea comparativă este considerată orice publicitate care identifică în mod explicit sau implicit un concurent sau bunuri ori servicii oferite de acesta.

Scopul Directivei 2006/114/CE este, pe de o parte, de a proteja comercianții împotriva publicității înșelătoare și a consecințelor defavorabile ale acesteia. Pentru determinarea caracterului înșelător al publicității Directiva 2006/114/CE identifică^[17] următoarele aspecte: caracteristicile serviciilor, disponibilitatea acestora, modul de execuție, metoda și data prestării, dacă acestea corespund scopului, destinația, cantitatea, parametrii tehnico-funcționali, originea geografică sau comercială sau rezultatele așteptate ca urmare a utilizării lor sau rezultatele și caracteristicile esențiale ale testelor sau controalelor efectuate asupra bunurilor sau serviciilor; prețul sau modul de calcul al prețului și condițiile în care se distribuie bunurile sau se prestează serviciile; natura, atribuțiile și drepturile persoanei care își face publicitate, cum ar fi identitatea și activele sale, calificările și deținerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau intelectuală sau premiile și distincțiile sale.

Pe de altă parte, Directiva 2006/114/CE stabilește condițiile în care este permisă publicitatea comparativă. De exemplu, este permisă publicitatea comparativă atunci când sunt comparate bunuri sau servicii care răspund acelorași necesități sau sunt destinate acelorași scopuri; nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activități sau situația unui concurent; nu profită în mod neloial de reputația unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor semne distinctive ale unui concurent; nu creează confuzie între comercianți, între persoana care își face publicitate și un concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri sau servicii ale persoanei care își face publicitate și cele ale unui concurent.

Directiva 2005/29/CE interzice utilizarea practicilor comerciale neloiale la încheierea contractelor de credit pentru consumatori. În accepțiunea directivei sunt considerate practici neloiale cele care contravin cerințelor diligenței profesionale și care denaturează sau pot denatura semnificativcomportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori^[18]. Denaturarea semnificativă a comportamentului economic al consumatorilor înseamnă a folosi o practică comercială pentru a afecta apreciabil abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinându-l astfel să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o altfel.

Practicile comerciale înșelătoare sunt clasificate în acțiuni înșelătoare și omisiuni înșelătoare. Sunt interzise atât acțiunile înșelătoare, cât și omisiunile înșelătoare. Referindu-se la acțiunile înșelătoare^[19], Directiva 2005/29/CE consideră o practică comercială înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt și determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situație.

Reglementând omisiunile înșelătoare^[20], Directiva 2005/29/CE stabilește că o practică comercială este înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, omite o informație semnificativă de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.

Directiva 2005/29/CE interzice utilizarea practicilor comerciale agresive. Pentru determinarea caracterului agresiv al unei practici comerciale^[21], se ține cont de toate circumstanțele în care a fost utilizată, precum și de faptul dacă modifică sau poate modifica în mod semnificativ, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin forță fizică sau printr-o influență nejustificată, libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în altă situație.

Directiva 2008/48/CE^[22] și Directiva 2014/17/UE^[23] stabilesc în sarcina creditorului sau intermediarului de credit obligația de informare a consumatorului înaintea încheierii unui contract de credit. Aceștia sunt obligați să comunice consumatorului informațiile necesare, care să-i permită să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie în cunoștință de cauză cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit. Creditorul trebuie să menționeze termenul pe parcursul căruia informațiile precontractuale au forță obligatorie pentru creditor. Informațiile comunicate consumatorului în perioada precontractuală se referă la clauzele esențiale ale contractului și vor fi incluse ulterior în contractul de credit dacă, în urma negocierilor, se va încheia un asemenea contract.

Consumatorul este în drept să primească gratuit un exemplar al proiectului contractului de credit. În cazul în care nu dorește să încheie contractul de credit cu consumatorul, creditorul poate să refuze prezentarea proiectului contractului. O reglementare similară întâlnim în Legea nr. 202 din 12.07.2013^[24].

Directiva 2008/48/CE stabilește^[25] în sarcina creditorului obligația de evaluare a bonității consumatorului înainte de încheierea contractului de credit, utilizând două criterii: informația prezentată de consumator și consultând baza de date relevantă. Pentru situația în care în contractul de credit s-a stabilit posibilitatea modificării valorii totale a creditului, creditorul evaluează bonitatea consumatorului înainte de efectuarea oricărei creșteri semnificative a valorii totale a creditului.

Și în literatura de specialitate s-a atras atenția asupra necesității evaluării bonității consumatorului, menționându-se^[26] că orice credit trebuie să fie adaptat capacității de rambursare a clientului debitor. Un credit disproporționat va fi mai dificil recuperabil și va întârzia constatarea incapacității de plată a debitorului, timp în care se va înmulți numărul creditorilor neplătiți.

§3. Forma și conținutul contractului de credit pentru consumatori

Contractul de credit este un contract de adeziune, clauzele contractuale fiind propuse de creditor, iar consumatorul poate doar să le accepte sau să refuze încheierea contractului. Sunt aplicabile contractelor de credit pentru consumatori și prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii^[27] (în continuare – Directiva 93/13/CEE). O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră abuzivă^[28] în cazul în care, în contradicție cu principiul bunei-credințe, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. O definiție similară întâlnim în Codul Civil al Republicii Moldova^[29]. Se consideră^[30] întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Atât Directiva 2008/48/CE^[31], cât și Legea nr. 202 din 12.07.2013^[32] stabilesc expres clauzele onerative, precum și încheierea în formă scrisă a contractului de credit, redactat pe hârtie sau pe un alt suport durabil. Contractul de credit se încheie într-un număr egal de exemplare cu cel al părților contractante, iar fiecare parte primește câte un exemplar al contractului.

Pe lângă clauzele referitoare la valabilitatea contractului, Directiva 2008/48/CE impune inserarea unor clauze referitoare la costurile totale ale creditului, astfel încât consumatorul să cunoască atât dobânda anuală efectivă, cât și valoarea totală plătibilă. Dobânda anuală efectivă este calculată în conformitate cu formula matematică stabilită în Anexa I, partea I a Directivei 2008/48/CE.

Alte clauze se referă la rata dobânzii în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit, măsurile pentru ajustarea acesteia și, dacă este cazul, orice penalități datorate în caz de neplată, dar și alte costuri cum sunt: costurile de administrare a contului; costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operațiuni de plată, cât și pentru trageri din credit, orice alte costuri rezultând din contractul de credit, precum și condițiile în care aceste costuri pot fi modificate; după caz, o declarație potrivit căreia este necesară plata unor taxe notariale; garanțiile și asigurările necesare, dacă există. Codul civil al Republicii Moldova prevede^[33] că în afară de dobândă, părțile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.

De asemenea, în contractul de credit trebuie inserate clauze care să prevadă suma, numărul și frecvența plăților care urmează să fie efectuate de către consumator, o avertizare privind consecințele neefectuării plăților, dreptul și procedura de rambursare anticipată, informațiile privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație, posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac pentru consumator. O clauză se referă la existența sau inexistența unui drept de retragere, precum și condițiile în care acest drept poate fi exercitat. Directiva 2008/48/CE oferă consumatorului dreptul de a se retrage^[34] din contractul de credit fără a invoca motive într-un termen de paisprezece zile calendaristice de la data încheierii contractului de credit sau de la data la care consumatorul este informat despre posibilitatea exercitării dreptului de retragere. Exercitarea dreptului de retragere este condiționată de obligația consumatorului de a notifica despre acest fapt creditorul în termen de paisprezece zile calendaristice și de a achita creditorului creditul și dobânda aferentă acestuia de la data la care creditul a fost tras până la data la care creditul a fost rambursat, fără nicio întârziere nejustificată și nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la trimiterea notificării retragerii către creditor. Dobânda se calculează pe baza ratei dobânzii aferente creditului convenite în contract. Consumatorul nu este obligat să achite alte compensații creditorului în cazul retragerii, cu excepția compensației pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor administrației publice.

Potrivit prevederilor Directivei 2008/48/CE^[35], consumatorul poate solicita în orice moment rezilierea unui contract de credit încheiat pe durată nedeterminată, cu excepția cazului în care părțile au convenit o perioadă de preaviz. Totuși, perioada de preaviz nu poate depăși o lună. În cazul în care părțile au prevăzut în contract, creditorul poate decide rezilierea standard a contractului de credit pe durată nedeterminată prin notificarea consumatorului în scris, pe hârtie sau pe alt suport durabil, cu cel puțin două luni înainte.

Atât Directiva 2008/48/CE^[36], cât și Legea nr. 202 din 12.07.2013^[37] oferă consumatorului dreptul de a rambursa anticipat creditul în orice moment, cu reducerea costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.

În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul are dreptul să primească o compensație rezonabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. Directiva 2008/48/CE și Legea nr. 202 din 12.07.2013 limitează valoarea compensației. Astfel, compensația nu poate fi mai mare de 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și rezilierea convenită a contractului de credit este mai mare de un an. În cazul în care perioada nu este mai mare de un an, compensația nu poate depăși 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat. Ca excepție, creditorul poate pretinde o compensație mai mare dacă poate dovedi că prejudiciul suportat ca urmare a rambursării anticipate depășește aceste sume.

Creditorul nu poate solicita o compensație pentru rambursare anticipată în următoarele cazuri:

– rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop asigurarea riscului de neplată;

– contractul de credit este acordat sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont”

sau

– rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

Concluzii

Pentru asigurarea încrederii consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție, iar libera circulație a ofertelor de credite trebuie să aibă loc în condiții optime, atât pentru creditori, cât și pentru consumatori. Consumatorii trebuie protejați împotriva practicilor neloiale sau înșelătoare, iar pentru a putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză, consumatorii trebuie să primească, înaintea încheierii contractului de credit, informații adecvate, pe care consumatorii le pot lua cu ei și analiza, cu privire la condițiile și costul creditului, precum și la obligațiile care le revin. Chiar dacă sunt furnizate informațiile precontractuale, s-ar putea ca unii consumatori să necesite o asistență suplimentară pentru a decide care este contractul de credit, din gama de produse propusă, ce se potrivește cel mai bine necesităților și situației lor financiare. Creditorii trebuie să acorde o astfel de asistență consumatorilor, iar informațiile precontractuale relevante trebuie explicate consumatorilor într-o manieră personalizată, astfel încât consumatorii să poată înțelege efectele pe care acestea le pot avea asupra situației lor economice.

Note de subsol

^[1] Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, J.O. C 202 din 7 iunie 2016, p. 1-388, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02016E%2FTXT-20200301, accesat la 1 iulie 2021.

^[2] Publicată în J.O. L 133 din 22 mai 2008, p. 66, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02008L0048-20190726&qid=1630308393577, accesat la 1 iulie 2021.

^[3] Publicată în J.O. L 060 din 28 februarie 2014, p. 34, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02014L0017-20180101&qid=1630308927563, accesat la 1 iulie 2021.

^[4] Publicată în J.O. L 271 din 9 octombrie 2002, p. 16, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02002L0065-20180113&qid=1630324082647, accesat la 1 iulie 2021.

^[5] Publicată în J.O. L 149 din 11 iunie 2005, p. 22, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02005L0029-20050612&qid=1630324725403, accesat la 2 iulie 2021.

^[6] L.E. Smarandache, Regimul juridic al instituțiilor de credit, persoane juridice române, în context european, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 295.

^[7] Publicată în M. Of. al Republicii Moldova nr. 191-197 art. 619 din 6 septembrie 2013.

^[8] Publicată în M. Of. al Republicii Moldova nr. 249-255 art. 572 din 22 august 2014.

^[9] Republicat în M. Of. al Republicii Moldova nr. 66-75 din 1 martie 2019 art. 132.

^[10] Codul civil din 17 iulie 2009 (Legea nr. 287/2009), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

^[11] Art. 2193.

^[12] Art. 3 lit. (c).

^[13] Art. 4 alin. (2). O reglementare similară întâlnim în Legea nr. 202 din 12.07.2013, art. 4.

^[14] Art. 11.

^[15] Publicată în J.O. L 149 din 11 iunie 2005, p. 22, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A02005L0029-20050612&qid=1630324725403, accesat la 3 iulie 2021.

^[16] Art. 2.

^[17] Art. 3.

^[18] Art. 5 alin. (2).

^[19] Pentru detalii, a se vedea art. 6.

^[20] Pentru detalii, a se vedea art. 7.

^[21] Art. 8.

^[22] Art. 5.

^[23] Art. 14.

^[24] Art. 5 și art. 6.

^[25] Art. 8.

^[26] I. Turcu, Operațiuni și contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p. 249-250.

^[27] Publicată în J.O. L 095 din 21 aprilie 1993, p. 29, versiunea consolidată disponibilă la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A01993L0013-20111212&qid=1630320585409, accesat la 9 iulie 2021.

^[28] Art. 3 alin. (2) Directiva 93/13/CEE.

^[29] Art. 1072 alin. (1) C. civ. RM reglementează clauzele abuzive în art. 1069-art. 1081.

^[30] Art. 3 alin. (2) Directiva 93/13/CEE.

^[31] Art. 10.

^[32] Art. 10.

^[33] Art. 1765.

^[34] Art. 14 coroborat cu prevederile art. 10.

^[35] Art. 13. O prevedere similară întâlnim în art. 17 alin. (1) și alin. (2) al Legii nr. 202 din 12.07.2013.

^[36] Art. 16.

^[37] Art. 20.