Contribuția Legii nr. 165/2013 la soluționarea problemelor legate de restituirea bunurilor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 187-209.

Introducere

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România^[1] a fost adoptată într-o perioadă în care procesul de restituire a bunurilor preluate abuziv era nefuncțional, adoptarea legii fiind urmare a pronunțării Hotărârii – pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții c. României^[2], deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că mecanismul legal existent în România la acel moment nu avea instituite proceduri simplificate și eficiente, proceduri administrative coerente și nici practică judiciară unitară.

Soluția legislativă s-a dorit a fi adoptată pentru îmbunătățirea mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a suspendat pentru 18 luni analiza cererilor cu obiect similar și a stabilit în sarcina statului român obligația ca în acest timp să ia măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cauzei analizate. Măsurile recomandate în acest sens au fost: amendarea mecanismului de restituire prin intermediul unei reforme legislative care să creeze reguli clare, accesibile, simplificate și previzibile, dublate de o practică judiciară și administrativă coerentă, stabilirea unor termene constrângătoare și realiste și sancțiuni pentru fiecare etapă administrativă etc.

§1. Legea nr. 165/2013 reflectată în jurisprudența Curții Constituționale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Inițial, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, Curtea de la Strasbourg a analizat Legea nr. 165/2013 inclusiv în privința termenelor apreciate de reclamanți ca fiind neserioase și disproporționate și a observat că legea impune termene clare pentru fiecare etapă administrativă și prevede posibilitatea unui control jurisdicțional care să permită tribunalului să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, dar și să pronunțe o hotărâre de restituire sau de acordare de despăgubiri.

S-a constatat că urmare a termenelor stabilite în procedura administrativă, la care se pot adăuga cele din procedurile judiciare, soluționarea definitivă a cererilor poate dura mai mulți ani, însă această situație, având caracter excepțional, este inerentă complexității faptice și juridice pe care o implică restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate cu mai bine de 60 de ani în urmă și care au cunoscut numeroase schimbări de proprietar și că, față de adoptarea recentă a legii, nu s-a putut dezvolta o practică judiciară sau administrativă relevantă, motiv pentru care nu s-a putut concluziona, la acel moment, că mecanismul creat este ineficace, urmând a se face această analiză pe viitor.

S-a spus că având în vedere că mecanismul pus în operă de Legea nr. 165/2013 prevede termene administrative ce se întind până în 2016, Curtea nu poate specula, la momentul aprilie 2014, cu privire la eficacitatea procedurilor reglementate, astfel încât, abia după expirarea acestora, va fi în măsură să analizeze dacă în continuare se pune problema încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sub aspectul nerespectării dreptului persoanei de a se bucura de bun sau sub aspectul privării de bun prin neacordarea de despăgubiri.

Din păcate, după 10 ani de aplicare a prevederilor acestei legi se poate constata că obiectivele avute în vedere la adoptarea legii nu au fost atinse, iar metodologia de acordare a despăgubirilor sau restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv este, poate, la fel de greoaie și ineficientă ca și cea prevăzută în legislația care a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a legii.

Toate instituțiile implicate în procedura de restituire în natură a proprietăților preluate abuziv sau a acordării de despăgubiri, pentru cele ce nu pot restituite în natură, fac orice este posibil pentru a nu soluționa aceste cereri sau a întârzia momentul plății despăgubirilor pentru a diminua cât mai mult cuantumul acestora.

Deși prin Legea nr. 165/2013 au fost introduse termene în care să fie soluționate cererile formulate de-a lungul anilor pentru restituirea bunurilor preluate abuziv, se poate constata că acestea, deși au trecut, atitudinea autorităților sau instituțiilor publice învestite cu soluționarea acestora a rămas aceeași – de refuz de soluționare sau de tergiversare a soluționării, fiind necesare demersuri judiciare pentru a obține obligarea la soluționarea acestor cereri, iar, în cazul obținerii acestor hotărârii, autoritățile preferă plata penalităților pentru neexecutarea acestor hotărârii, decât să finalizeze procedura de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor.

Unele termene stabilite inițial prin Legea nr. 165/2013, de exemplu, pentru soluționarea cererilor formulate cu privire la fondul funciar au fost prorogate până la 1 ianuarie 2017^[3], față de 1 ianuarie 2016, și, ulterior, până la 1 ianuarie 2018^[4], dar a fost nevoie de intervenția Curții Constituționale^[5] pentru a pune capăt acestui șir de prorogări ale termenului, dar atitudinea în privința soluționării cererilor a rămas aceeași.

Curtea Constituțională, în considerentele deciziei, a arătat că în ceea ce „privește rezonabilitatea termenului, Curtea subliniază că aceasta nu mai poate fi susținută în condițiile prorogării succesive, pentru a doua oară, prin intervenții legislative intempestive ale Guvernului, a termenului care, în redactarea originară a Legii nr. 165/2013, era fixat pentru 1 ianuarie 2016. Perioada de aproape 2 ani prevăzută inițial de legea criticată pentru epuizarea etapei administrative se încadrează în conceptul de termen rezonabil, nu însă și prelungirea acesteia cu încă 2 ani. În aplicarea acestui nou termen rezultă, în final, o perioadă de peste 4 ani necesară doar pentru efectuarea operațiunilor administrative de inventariere și centralizare, prealabile emiterii titlurilor de proprietate și punerii în posesie a persoanelor îndreptățite. O eventuală etapă jurisdicțională, de contestare a hotărârilor entităților învestite de lege și de stabilire în mod definitiv, pe cale judecătorească, a drepturilor pretinse, urmată de procedura derulată în fața Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor – în situația în care nu este posibilă restituirea în natură –, operațiunile de calcul al despăgubirilor acordate, în principal, în puncte, precum și valorificarea acestora în bani, astfel cum prevede, în esență, Legea nr. 165/2013, conturează un mecanism complex și, mai ales, îndelungat, îndepărtându-se, practic, de dezideratul legii în sine și de recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului”^[6].

Articolul 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 a stabilit termenele în care pot fi soluționate notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Astfel, conform art. 33 alin. (1) din lege „Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri, iar potrivit art. 33 alin. (2) „Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014”.

După cum se poate observa, termenul de soluționare a fost diferit în funcție de numărul de cereri rămas nesoluționat până la 1 ianuarie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar legiuitorul, pe baza datelor comunicate, a putut constata că existau entități care aveau nesoluționate și peste 5.000 de notificări la data de 1 ianuarie 2014, deși Legea nr. 10/2001 a instituit și ea termene pentru soluționarea acelorași notificări.

Aceste termene prevăzute de lege pentru soluționarea notificărilor depuse conform Legii nr. 10/2001 nu au mai fost prorogate, astfel că după expirarea lor, în lipsa unei decizii emise de autoritatea sau instituția publică pentru soluționarea notificărilor, persoanele îndreptățite s-au adresat instanțelor de judecată care urmau să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, să dispună restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Termenul pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 35 alin. (3) este de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, astfel cum prevede art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În raport de termenele prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenul limită în care persoanele care s-au considerat îndreptățite au putut formula acțiuni în justiție, întemeiate pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a fost până la 30 iunie 2015, în cazul entităților care au avut de soluționat 2500 cereri, până la 30 iunie 2016, în cazul entităților care au avut de soluționat între 2.500 și 5.000 cereri și până la 30 iunie 2017 în cazul celor care au avut de soluționat peste 5.000 de cereri.

În situația în care persoanele îndreptățite au respectat aceste termene, instanțele de judecată, în baza unei prevederi exprese a legii [art. 35 alin. (3)] au putut să stabilească direct existența și întinderea dreptului de proprietate, să dispună restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu a emis o decizie de admitere sau respingere a acesteia.

Numai că au existat numeroase litigii în care persoanele îndreptățite nu au respectat termenele prevăzute de lege și au formulat asemenea acțiunii și după expirarea lor, fiind necesară pronunțarea unei decizii de către instanța supremă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Astfel, prin Decizia nr. 45/2019 pronunțată de I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept^[7], instanța supremă a stabilit că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, stabilește următoarele: Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităților învestite de lege de soluționare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013”^[8].

Instanța supremă a reținut că:

„147. În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, vizate de sesizările de față, „în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor”.

148. Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, „în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi”.

149. Conexiunea logică impusă de norma de trimitere indică sfera acțiunilor la care se referă art. 35 alin. (2), anume cele în care notificarea este soluționată pe fond chiar de către instanța de judecată. În cadrul acestor acțiuni, instanța procedează în același mod ca în cazul contestației reglementate prin art. 35 alin. (1), formulate împotriva deciziei/dispoziției motivate emise de entitatea învestită de lege, cu diferența că acțiunile prevăzute de alin. (2) sunt generate de refuzul de soluționare a notificării pe cale administrativă.

150. Acțiunile prin care se tinde la soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată sunt în mod evident distincte de cele prin care titularul notificării urmărește doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanței, să execute el însuși obiectul obligației. În primul caz, persoana îndreptățită urmărește constatarea de către instanță a existenței și întinderii dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii.

151. Chiar dacă ambele acțiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității învestite de lege de soluționare a notificării, ele relevă mijloace procesuale diferite, în primul rând pretenții diferite, ca obiect al cererii de chemare în judecată, și conduc la un rezultat diferit, anume la un titlu executoriu privind însuși dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entității învestite de lege la soluționarea notificării, în al doilea caz.

152. Prerogativa expres recunoscută instanței de judecată prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu este altceva decât o consacrare legislativă a soluției adoptate prin Decizia nr. XX/2007, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Plecând de la această soluție a instanței supreme, practica instanțelor de judecată ar fi trebuit să devină unitară și să fie aplicate corect prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, dar au putut fi și sunt formulate acțiuni și, din păcate, rolul instanțelor de judecată este încărcat cu litigii prin care persoanele îndreptățite sau moștenitorii acestora solicită, încă, obligarea instituțiilor sau autorităților publice ce au atribuții legale de soluționare a cererilor formulate, dar și cu cereri ce vizează aplicarea de penalități potrivit Codului de procedură civilă pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus obligarea la soluționarea cererilor formulate referitoare la bunuri preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, ceea ce dovedește că multe cereri sau notificări formulate potrivit legilor de restituire a bunurilor preluate abuziv nu au fost încă soluționate, deși au trecut peste 20-30 de ani de la data depunerii acestora la entitățile care le dețineau.

Faptul că noile prevederi legale intrate în vigoare odată cu adoptarea Legii nr. 165/2013 nu au contribuit la soluționarea problemei bunurilor preluate abuziv de regimul comunist a fost constatat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze ce erau suspendate pe rolul acesteia după Cauza Maria Atanasiu și alții c. României.

Astfel, în cauza Ana Ionescu și alții c. României, CEDO a conexat mai multe cauze și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele indicate în tabelul din anexă, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății. S-a spus, în considerentele hotărârii că Legea nr. 165/2013 „nu oferă o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din prezenta cauză (a se vedea Preda și alții, citată anterior, § 149, Dickman și Gion, citată anterior, § 100-102, și supra, pct. 23), nu a fost modificată în urma hotărârilor Curții susmenționate. Nici Guvernul nu a susținut că practica instanțelor interne s-a schimbat ulterior acestor hotărâri pentru a interpreta Legea nr. 165/2013, astfel încât să poată fi considerată ca oferind o cale de atac efectivă pentru reclamanții din speță.” Aceeași constatare a existat și în cauza Dickman și Gion c. României, iar curtea a conexat mai multe cereri și România a fost obligată să plătească tuturor reclamanților contravaloarea bunurilor preluate abuziv, dacă nu mai puteau fi restituite în natură, deși Guvernul României invocase faptul că aceștia puteau utiliza Legea nr. 165/2013.

În luna noiembrie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, din nou, efectele Legii nr. 165/2013 și în hotărârea pronunțată în cauza Văleanu și alții c. României, a constatat, din nou, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reținând că a identificat următoarele aspecte potențial problematice: „neexecutarea hotărârilor definitive care fie recunoșteau dreptul reclamanților la anumite proprietăți și/sau despăgubiri, fie neexecutarea celor care confirmau dreptul persoanelor de a obține o hotărâre definitivă cu privire la cererile lor de restituire; această din urmă situație include circumstanțe în care, chiar dacă o decizie privind cererile de despăgubire ar fi fost deja pronunțată la un anumit moment, titlurile emise în temeiul deciziei menționate fuseseră anulate de instanțe din cauza erorilor autorităților statului atunci când le emiteau, astfel încât cererile de restituire erau considerate ca fiind din nou în fața autorităților administrative; strâns legată de aceasta, pretinsa lipsă a unor căi de atac efective de natură să accelereze procesul de executare sau să compenseze neexecutarea deciziei; și cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire în temeiul legii, considerat de reclamanți ca fiind prea scăzut în raport cu valoarea de piață a proprietății pretinse”.

În această ultimă hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat „că alegerea făcută de legiuitorul român în adoptarea legii în 2013 era prevalența principiului restitutio in natura, ceea ce înseamnă că reclamanții au dreptul de a obține imobilele solicitate, și doar ca posibilitate subsidiară și în condiții specifice, pot obține măsuri compensatorii, prima măsură de acest gen fiind propunerea de a primi posesia asupra unui alt imobil echivalent (supra, §140, și Preda și alții, citată anterior, § 119). Această alegere în materie de politici a fost făcută într-un moment în care autoritățile interne fuseseră deja informate atât la nivel național, de instanțele relevante, cât și de Curte, că existența unor pretenții concurente și valide cu privire la același imobil (teren), pentru care fuseseră deja emise titluri în favoarea unor terți în cadrul unor proceduri extrem de controversate, este problematică și contrară principiilor protecției proprietății și al securității juridice (a se vedea, de exemplu, Drăculeț împotriva României, nr. 20294/02, § 49 și 50, 6 decembrie 2007, și Toșcuță și alții împotriva României, nr. 36900/03 § 35, 25 noiembrie 2008…” și că „Odată ce o astfel de alegere a fost făcută de autoritățile publice, acestora le revine sarcina de a acționa în timp util, în mod adecvat și cu consecvență maximă [a se vedea Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, se pare că, chiar dacă statul pârât avea în vedere inițial ca procesul de restituire la nivelul comisiilor locale și regionale să fie îndeplinit până la 1 ianuarie 2016 – măsură validată de Curte în Preda și alții (citată anterior, § 121) – acest termen-limită a fost ulterior prelungit și abandonat în cele din urmă (supra, § 143), reclamanții din Hotărârea Văleanu și alții împotriva României (fond) 43 neavând astfel perspective previzibile cu privire la momentul finalizării procedurilor de restituire”.

Prin urmare, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că tot mecanismul instituit de Legea nr. 165/2013 nu este unul menit să rezolve problema imobilelor ce au fost preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, iar această problemă așteaptă încă o rezolvare, deși au trecut foarte mulți ani de la momentul la care persoanele îndreptățite au sperat în soluționarea cererilor formulate pentru restituirea acestor bunuri.

Chiar legiuitorul este cel care, prin intervențiile sale asupra legii, nu face altceva decât să pună piedici acestui proces și să fie încălcate principiile și drepturile reglementate la nivel European în materie de proprietate privată.

Unul dintre aspectele analizate în cauza Văleanu și alții c. României este cel referitor la nivelul despăgubirilor ce ar trebui acordate în cazul în care principiul restituirii în natură, principiul consacrat expres de legislație, nu poate fi respectat și s-a făcut o analiză a legislației, a jurisprudenței Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu modul de aplicare și interpretare a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și s-a concluzionat că există o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție de către România, chiar și în condițiile existenței Legii nr. 165/2013.

§2. Evoluția legislației referitoare la criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor

În privința evoluției legislației referitoare la criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, se poate observa tendința legiuitorului de a modifica mereu aceste criterii, ceea ce a determinat soluții contradictorii în practica instanțelor, probleme legate de aplicarea legii existente în momentul emiterii actului de stabilire a despăgubirilor, fiind sesizată atât Curtea Constituțională cu excepții de neconstituționalitate a textelor de lege modificatoare, cât și instanța supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Inițial, art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 prevedea că „Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte”.

Fiind supus controlului de constituționalitate, textul a fost considerat constituțional de către Curtea Constituțională prin mai multe decizii, între altele și Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014^[9].

Articolul 21 alin. (6) a fost modificat prin Legea nr. 111/2017^[10], iar evaluarea imobilului ce făcea obiectul deciziei s-a făcut prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia, și se exprimă în puncte.

În anul 2013, prin Legea nr. 368/2013^[11], a fost introdus art. (6¹) care prevede că, „[î]n cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire, nu se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială pentru localitatea respectivă, potrivit prevederilor alin. (6)”, iar în 2016 a fost reintrodus art. (6²) care prevede că, „[î]n cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire, nu se pot/poate stabili suprafața și/sau descrierea, din punct de vedere arhitectural, a construcțiilor pentru care se stabilesc despăgubiri, se acordă măsuri compensatorii pentru o suprafață utilă de 21 mp. Evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială aplicabilă pentru localitatea respectivă”, text reintrodus prin Legea nr. 103/2016^[12].

În privința modului de aplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, instanța supremă a stabilit, la nivel de principiu, față de modificările aduse legii, că este aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii”^[13].

Dar modificările aduse art. 21 alin. (6) au „supraviețuit” numai până în martie 2020, iar prin Legea nr. 22/2020^[14] s-a stabilit următoarea formulă pentru art. 21 alin. (6) „Evaluarea imobilului care face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile la data emiterii deciziei de către Comisia Națională și se exprimă în puncte”.

La scurt timp, prin O.U.G. nr. 72/2020^[15], s-a dispus suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate, până la 1 martie 2021, iar argumentele aduse în sprijinul adoptării acestei măsuri au fost unele cu adevărat „nobile”, dar, din păcate, ascundeau o nouă tergiversare în soluționarea litigiilor referitoare la aceste despăgubiri^[16].

O.U.G. nr. 72/2020 a fost supusă aprobării Parlamentului, iar Legea de aprobare a acesteia, în forma adoptată de Camera Deputaților și unde s-a prevăzut că evaluarea imobilelor să se facă diferențiat, în funcție de calitatea persoanei care urmează să primească despăgubiri, a format obiectul unei excepții de neconstituționalitate anterior promulgării, iar prin Decizia nr. 725 din 7 octombrie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Guvernul României și a constatat că Legea privind adoptarea O.U.G. nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii este neconstituțională în ansamblul său^[17].

După ce Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității O.U.G. nr. 72/2020, a fost modificat prin Legea nr. 219/2020^[18], din nou, art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și s-a stabilit că „Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Prin excepție, în dosarele în care se acordă măsuri compensatorii titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, iar dreptul de proprietate nu a fost tranzacționat după preluarea abuzivă de stat a imobilului, evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională. Evaluarea se exprimă în puncte, „dar, la sesizarea din oficiu a instanțelor de judecată (Tribunalul București), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt neconstituționale^[19].

După declararea ca neconstituțională a modificărilor aduse prin Legea nr. 219/2020 și în practica instanțelor au apărut probleme de interpretare, iar instanța supremă a stabilit, prin Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, că, „urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”^[20].

Pentru că în Decizia nr. 725/2020 Curtea Constituțională a stabilit că urmează a fi reluată procedura de aprobarea a O.U.G. nr. 72/2020, a fost adoptată de Parlamentul României Legea nr. 193/2021 privind aprobarea O.U.G. nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii^[21] și a fost modificat titlul ordonanței în „O.U.G. pentru modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii”, iar art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 are următorul cuprins „Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia”.

Și după intrarea în vigoare a Legii nr. 193/2021 au apărut probleme de aplicare și interpretare a modificărilor aduse art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și a fost nevoie de emiterea unei noi decizii de către instanța supremă. Prin Decizia nr. 57 din 3 octombrie 2022 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că: „[î]n interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021 privind aprobarea O.U.G. nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și instituirea unor măsuri tranzitorii, stabilește că, într-un litigiu care are ca obiect contestația formulată împotriva deciziei de compensare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021 privind aprobarea O.U.G. nr. 72/2020, se interpretează în sensul că evaluarea imobilului urmează a fi realizată prin raportare la grila notarilor publici valabilă în anul anterior emiterii deciziei de compensare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ce face obiectul contestației judiciare”^[22].

Prin urmare, ca urmare a modificărilor legislative aduse de Legea nr. 193/2021 și a modului de interpretare și aplicare a modificărilor aduse art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, toate cererile și notificările ce nu au fost soluționate și care se află pe rolul entităților învestite cu soluționarea lor sau al instanțelor de judecată, vor fi soluționate având în vedere ca evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri să se facă prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, fiind stabilit un criteriu care să corespundă criticilor vizând încălcarea dreptului de proprietate consacrat de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție^[23].

Concluzii

Față de această scurtă analiză a unor prevederi din Legea nr. 165/2013, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate considera că acest act normativ, deși a fost adoptat pentru soluționarea cât mai rapidă a problemei bunurilor preluate abuziv de către stat, apreciem că nu și-a atins scopul, chiar dacă au trecut 10 ani de la intrarea sa în vigoare, iar această problemă este departe de a fi soluționată, având în vedere că, în anul 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Curții Europene a Drepturilor Omului că mai sunt pendinte în fața comisiilor locale și județene 2.700.000 cereri care așteaptă să fie soluționate, iar, la 1.01.2022, pe rolul Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor se aflau 20.000 de dosare, ritmul de soluționare a acestora depinzând de sumele acordate de la buget cu destinația de despăgubiri pentru imobilele nerestituite, în condițiile în care restituirea în natură a devenit excepția, iar acordarea despăgubirilor a devenit regula^[24].

Tocmai de aceea, este foarte posibil ca plângerile ce se află pe rolul Curții de la Strasbourg și care se referă la bunuri preluate abuziv să se finalizeze cu hotărâri de condamnare ale României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Note de subsol

^[1] Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, dar a fost modificată prin mai multe acte normative ulterioare.

^[2] Hotărârea în cauza Maria Atanasiu și alții c. României a fost publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010. În cuprinsul hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut:

228. Având în vedere acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viașu, Faimblat și Katz, Curtea apreciază că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența Curții cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (§162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viașu, menționată mai sus, § 83).

^[3] Termenul inițial de 1 ianuarie 2016 a fost prorogat pentru 1 ianuarie 2017 prin O.U.G. nr. 66/2015 (M. Of. nr. 986 din 31 decembrie 2015).

^[4] Termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a fost prorogat până la 1 ianuarie 2018 prin O.U.G. nr. 98 din 15 decembrie 2016 (M. Of. nr. 1030 din 21 decembrie 2016).

^[5] Prin Dec. C.C.R. nr. 44 din 31 ianuarie 2017 (M. Of. nr. 211 din 28 martie 2017) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin cele două acte normative ulterioare.

^[6] C.C.R., Dec. nr. 44 din 31 ianuarie 2017, parag. 39.

^[7] Publicată în M. Of. nr. 934 din 20 noiembrie 2019.

^[8] La baza pronunțării acestei soluții au stat sesizările conexate formulate de C.A. București, s. a III-a civ. min. și fam. și s. a IV-a civ., în dosarele nr. 45.709/3/2017 și nr. 8.316/3/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, se aplică numai acțiunii directe privind soluționarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare și aplicare sau se aplică și în privința acțiunilor prin care se solicită obligarea la soluționarea notificărilor/cererilor, de către entitățile învestite cu soluționarea lor?”, respectiv „după apariția Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33, 34 și 35, mai subzistă obligația entității învestite conform legii de soluționare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?”.

De remarcat este faptul că anterior acestei decizii, instanța supremă a pronunțat alte două soluții de respingere a sesizărilor ca inadmisibile. Astfel, prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea având următorul obiect: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, poate fi sesizată instanța de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din această lege, cu o cerere de soluționare pe fond a notificării persoanei îndreptățite, notificare nesoluționată de către entitatea deținătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege? În aplicarea art. 1528 C. civ., raportat la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unității deținătoare să soluționeze notificarea după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligație de a face)?” și prin Decizia nr. 85 din 26 noiembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă următoarea sesizare: „1. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea formulată de persoana îndreptățită, având ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care unitatea deținătoare nu a soluționat-o în termen, acțiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă? 2. După expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptățite de a obține măsuri reparatorii sau persoana îndreptățită păstrează acest drept?”.

^[9] Publicată în M. Of. nr 75 din 28 ianuarie 2015. În considerente, Curtea a constatat „că dispozițiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 au mai fost examinate pe calea excepției de neconstituționalitate, Curtea pronunțând, în acest sens, Dec. nr. 269 din 7 mai 2014 (M. Of. nr. 513 din 9 iulie 2014).

Curtea Constituțională a mai constatat, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, aplicabilitatea, în acest domeniu, a principiului tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorității abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 (M. Of. nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective. În legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, tot în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a observat că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013 (M. Of. nr. 365 din 19 iunie 2013).

Mai mult, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 165/2013, legiuitorul a urmărit ca, prin noul act normativ, să introducă un sistem unitar și previzibil de evaluare a imobilelor, astfel încât atât imobilele din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, cât și imobilele ce fac obiectul cererilor de restituire nesoluționate să fie evaluate prin raportare la același sistem, respectiv prin aplicarea grilei notariale de la momentul intrării în vigoare a noii legi.

Curtea a admis că, prin introducerea acestui nou sistem de calcul, este posibil ca valoarea despăgubirilor acordate, sub formă de puncte, să fie inferioară celei rezultate prin aplicarea legislației anterioare în materie – Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente – referitoare la stabilirea valorii de piață a imobilului de la data notificării, prin aplicarea standardelor internaționale de evaluare. Însă, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în determinarea celor mai potrivite modalități prin care sunt acordate despăgubirile cuvenite în urma abuzurilor din regimul comunist, având obligația ca măsurile adoptate să respecte principiul proporționalității, așadar, să fie adecvate, rezonabile și să asigure un just echilibru între interesul individual și cel general, al societății. Astfel, dacă printre exemplele oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, care să conducă la eficientizarea mecanismului intern de restituire a proprietăților, se numără și plafonarea despăgubirilor (paragraful 235), statul român a optat, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, să acorde integral despăgubiri, modificând, însă, doar sistemul de referință al evaluării. Or, dacă această modificare legislativă generează, în concret, o diminuare a valorii totale a despăgubirilor obținute de către persoanele îndreptățite, aceasta este o măsură proporțională cu scopul legitim urmărit (constând în menținerea echilibrului bugetar), putând avea, sub aspectul consecințelor produse, valențele unei plafonări. În orice caz, Curtea subliniază că această măsură nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanța sa, deoarece nu îi pune în pericol existența și efectele juridice, ci doar intervine asupra cuantumului bănesc obținut prin valorificarea dreptului de proprietate, în limitele permise de art. 44 din Constituție.

^[10] Publicată în M. Of. nr. 399 din 26 mai 2017.

^[11] Publicată în M. Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013.

^[12] Publicată în M. Of. nr. 394 din 24 mai 2016.

^[13] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 80 din 12 noiembrie 2018 (M. Of. nr. 1080 din 20 decembrie 2018). S-a spus că „Prin art. 4 legiuitorul a înțeles să reglementeze conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul ca dispozițiile legii noi să fie aplicabile cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a acesteia.

63. Legea nr. 165/2013 cuprinde nu numai prevederi cu caracter procedural (cum ar fi, de pildă, cele care instituie anumite termene), ci și prevederi cu caracter substanțial, referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii instituite, astfel că, în privința acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire, pe de o parte, și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative.

64. Decizia autorității administrative implicate în procesul de acordare a măsurii reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicțional, astfel încât dreptul de creanță, de care beneficiază persoana îndreptățită la măsura reparatorie, nu este un drept cert și exigibil și, de aceea, situația juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicțională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare, instanța de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret și definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite.

65. Sub acest aspect se impune a fi evidențiată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o creanță, ce intră în sfera drepturilor cu caracter civil și care poate fi considerată un „bun” în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este considerată a fi „determinată” (pentru a beneficia de protecția art. 6 parag. 1 din Convenție), abia în momentul în care cuantumul i-a fost precizat, în condițiile în care dreptul intern prevede o procedură ce cuprinde două faze: prima, în care o jurisdicție statuează cu privire la existența dreptului și o alta în care se fixează cuantumul (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 martie 1994, pronunțată în cauza Silva Pontes împotriva Portugaliei, § 30).

66. Dată fiind situația juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii.”

^[14] Publicată în M. Of. nr. 221 din 18 martie 2020.

^[15] O.U.G. nr. 72 din 14 mai 2020 (M. Of. nr. 412 din 19 mai 2020) prevedea că, „[p]e perioada suspendării prevăzute la art. 1, evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia, și se exprimă în puncte, iar „[î]n situația în care grila notarială prevede valori doar pentru terenurile din categoria „curți-construcții“, iar terenul preluat în mod abuziv de stat avea o altă categorie de folosință, valoarea despăgubirilor se stabilește prin aplicarea unei reduceri de 50% din valoarea pentru terenurile „curți-construcții“.

În situația în care grilele notariale sunt elaborate în moneda națională a României, leul, valoarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada mai 2013 – data aprobării emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

^[16] Având în vedere necesitatea asigurării unui sistem de despăgubiri unitar și echitabil pentru toți foștii proprietari ale căror imobile nu pot fi restituite în natură și pentru care se acordă măsuri compensatorii prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și prin Ministerul Finanțelor Publice, dat fiind faptul că prin criteriile diferite avute în vedere la elaborarea grilelor notariale din anul 2020 s-a creat premisa unor inechități la stabilirea despăgubirilor pentru foștii proprietari, având în vedere că unele grile notariale elaborate pentru anul 2020 au suferit modificări și după data de 21 martie 2020, dată la care a fost stabilită o nouă procedură de evaluare, pentru a preveni riscul ca modificările succesive ale grilelor notariale să întârzie procesul de soluționare a dosarelor de despăgubire, cu consecința afectării drepturilor foștilor proprietari, în condițiile în care statul este obligat să respecte hotărârea-pilot „Maria Athanasiu și alții împotriva României“, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 12 octombrie 2010, în sensul instituirii unor mecanisme unitare de stabilire a despăgubirilor, care să asigure un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității, dat fiind faptul că o încetinire a ritmului de soluționare a dosarelor de despăgubire creează premisele sancționării statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea obligațiilor asumate în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, dat fiind faptul că procesul de restituire a fostelor proprietăți nu poate fi oprit sau întârziat și nici nu poate conduce la emiterea unor decizii de despăgubire disproporționate, deși vizează aceleași tipuri de imobile, cu scopul de a preveni apariția de noi litigii cu privire la valoarea despăgubirilor, cauzate de data soluționării dosarelor și de variațiile grilelor notariale, pentru a preîntâmpina impactul financiar negativ asupra bugetului de stat prin aplicarea de sancțiuni de către instanțele de judecată naționale și internaționale, pentru a permite statului român să își poată distribui într-un mod previzibil resursele financiare pe fondul situației determinate de răspândirea coronavirusului Sars-COV.

^[17] Decizia nr. 725 din 7 octombrie 2020 (M. Of. nr. 959 din 19 octombrie 2020). În considerentele deciziei s-a arătat că „persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, în temeiul legislației reparatorii anterioare, pe de o parte, și persoanele care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății, pe de altă parte, se află în aceeași situație juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest acte normative. În privința despăgubirii lor, legiuitorul a stabilit deja măsuri care păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit – despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moștenitorilor acestora – și mijloacele folosite, respectiv plafonarea despăgubirilor altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia. În aceste condiții, realizarea unei distincții între cele două categorii de beneficiari ai despăgubirilor – aflate în aceeași situație juridică, de această dată cu referire la modalitatea de evaluare a imobilelor, nu își găsește nicio justificare prin prisma interpretării date de Curtea Constituțională principiului egalității și nediscriminării. În plus, valoarea unui imobil nu poate fi diferită în funcție de destinatarul despăgubirilor ce se acordă în privința acestuia, criteriul utilizat de legiuitor pentru realizarea așa-zisei corectări a discriminării fiind unul pur subiectiv, care nu are nicio legătură cu beneficiarii despăgubirilor, și, prin urmare, contrar prevederilor art. 16 din Constituție”.

^[18] Publicată în M. Of. nr. 1011 din 30 octombrie 2020.

^[19] Decizia nr. 189 din 18 martie 2021 (M. Of. nr. 466 din 4 mai 2021). În considerentele deciziei s-a reținut că „Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, astfel că, în situația în care instanța de control constituțional a constatat neconstituționalitatea unei anumite soluții legislative în controlul a priori de constituționalitate, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ, diferit de cel cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat. Or, în cazul de față, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 725 din 20 octombrie 2020, Legea nr. 219/2020 a intrat în vigoare și a transpus în dreptul pozitiv o soluție legislativă care conservă viciul de neconstituționalitate al art. I pct. 1 din Legea privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 72/2020. O asemenea reglementare este contrară Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020 și, prin urmare, nesocotește art. 147 alin. (4) din Constituție.

^[20] Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021 (M. Of. nr. 752 din 2 august 2021. S-a considerat că: „96. Trebuie astfel precizat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptățită la restituire și autoritățile administrative cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative. Astfel, dreptul de creanță de care beneficiază persoana îndreptățită la măsura reparatorie nu este un drept cert și exigibil, instanța de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret și definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite, atunci când este contestată decizia autorității administrative.

97. Instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 568 din 9 iulie 2020, s-a raportat la aceeași hotărâre (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, parag. 64-66), în contextul examinării principiului neretroactivității legii civile, analizând modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013, statuând în sensul că «nu poate fi vorba de retroactivitatea Legii nr. 165/2013, din moment ce situația juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în concordanță cu principiul tempus regit actum și al aplicării imediate a legii noi».

98. O consecvență de interpretare impune, sub acest aspect, aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, în sensul că, de principiu, se poate considera că, în cauză, până la soluționarea definitivă de către instanța de judecată a contestației formulate împotriva deciziei de compensare/validare parțială, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă”.

^[21] Publicată în M. Of. nr. 681 din 9 iulie 2021.

^[22] Decizia nr. 57 din 3 octombrie 2022 (M. Of. nr. 1162 din 5 decembrie 2022). În considerentele deciziei, instanța supremă a arătat că „textul de lege analizat în cauza de față, în forma modificată prin Legea nr. 193/2021, reprezintă unul din elementele care configurează modalitatea concretă uniformă, eficientă și previzibilă prin care legiuitorul a înțeles să transpună în legislația națională exigențele și recomandările exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de forul constituțional în jurisprudența în materia restituirii proprietăților.

115. Prin această normă juridică statul și-a asumat obligația de a evalua imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură în baza unor criterii clare, previzibile și obiective, care să permită finalizarea rapidă a procedurii de acordare a reparațiilor. Forma actuală a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 corespunde acestei cerințe, evaluarea, fie ea definitivată judiciar, rămânând legată de un reper legal stabil, cunoscut, respectiv grila valabilă în anul precedent emiterii deciziei de compensare contestate, aspect de natură a conserva și accentua atributul previzibilității sistemului național de despăgubiri. Soluționarea dosarelor administrative de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor se face într-o anumită ordine, în principiu cea a înregistrării (art. 34 din lege), ceea ce nu lasă loc arbitrarului în ecuația juridică analizată.

116. Interpretând astfel textul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se asigură o aplicare uniformă a reglementării legale, prin raportare la un criteriu precis determinat (grila notarilor publici valabilă pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor), cunoscut a priori de toți destinatarii normei legale, criteriu care nu este influențat de evenimente ulterioare, cum ar fi durata procedurii judiciare desfășurate în fața primei instanțe și a celei de apel, care are un anumit caracter aleatoriu.

117. Or, remediul procesual pentru asigurarea respectării dreptului părții la judecarea cauzei într-un termen rezonabil și, corelativ, a principiului fundamental al judecării cu celeritate a cauzelor nu poate consta în această materie în aplicarea pretoriană (în lipsa unei prevederi legale în acest sens) a unei alte grile notariale (mai apropiate de momentul soluționării definitive a cauzei judiciare) decât cea prevăzută legal.

122. Or, această finalitate expusă este respectată de textul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma sa modificată prin Legea nr. 193/2021, atât timp cât evaluarea nu se mai realizează prin raportare la grila notarilor publici valabilă pentru anul 2013, îndepărtată, ci la grile mult mai apropiate de momentul primirii măsurilor compensatorii, și anume cele valabile în anul anterior emiterii deciziei de compensare de către Comisia Națională.

123. Aceste grile sunt în principiu foarte apropiate și de data declanșării procedurii judiciare, având în vedere termenul procedural scurt de contestare judiciară a deciziilor de compensare, de doar 30 de zile de la data comunicării deciziei administrative, conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013”.

^[23] S-a considerat că„aplicarea în continuare a unei grilei notariale (cea valabilă pentru anul precedent emiterii deciziei de compensare de către Comisia Națională), iar nu acordarea valorii de piață a imobilelor naționalizate imposibil de restituit în natură corespunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, în sensul jurisprudenței Curții”. A se vedea, în acest sens, G. Lefter, Succinte observații privind efectele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Văleanu și alții împotriva României în privința mecanismului de stabilire a compensațiilor pentru imobilele naționalizate imposibil de restituit în natură conform Legii 165/2013,www.juridice.ro,accesat la data de 8 octombrie 2023.

^[24] CEDO, cauza Văleanu și alții c. României, § 178-179.