Contribuție la studiul raționalizării moderne a funcțiilor bunei-credințe – loialitatea în ordinea juridică europeană

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 340-365.

Introducere

Premisele. Etica promovată de filozofia stoicilor greci Zenon și Pitagora, proprietatea pretoriană din dreptul roman clasic, gândirea medievală de drept natural dezvoltată de Sf. Toma d’Aquino și revoluția intelectuală a Renașterii – iată sorgintea cultural-istorică și filiațiile variate ale noțiunii de bună-credință. Influența dreptului canonic (ce recunoștea conceptul roman de bona fides) asupra justiției administrate de Court of Chancery în dreptul englez sau asupra școlii postscolastice spaniole și, mai ales, asupra vechiului drept francez și operei lui Jean Domat și Pothier au întregit matricea semnificațiilor noțiunii^[1]. Consolidând teoria generală a obligațiilor și a contractelor, va fi meritul marilor codificări civile moderne – prin art. 1134 alin. (3) și art. 1135 din Codul civil napoleonian, respectiv § 242 BGB, de a integra buna-credință într-o viziune normativă mai articulată ca obligație generală în negocierea și executarea contractelor. Mai apoi, în vremuri de criză postbelică, suplețea jurisprudenței germane s-a dovedit pe deplin eficientă atunci când a admis teoria impreviziunii^[2] în temeiul principiului bunei-credințe ca formă de protecție în fața efectelor inflației după Primul Război Mondial. Mai exact, instanțele germane au aplicat construcția teoretică Wegfal der Geshäftsgrunglage (teoria dispariției fundamentului contractului)^[3], utilizând conceptul fluid al bunei-credințe (Treu und Glauben) drept Bunul Samaritean necesar adaptării contractelor și atenuării efectelor injuste pe care aplicarea principiului Pacta sunt servanda le-ar fi produs. Într-o formulare sugestivă, doctrina franceză de drept comparat sintetizează elementele de plus valoare ale acestei orientări jurisprudențiale: „prin jocul regulii generale a bunei-credințe instanțele germane au putut declara nule clauzele abuzive, au admis impreviziunea în caz de dezechilibru contractual, au extins responsabilitatea contractuală, au sancționat abuzul de drept, au dezvoltat noțiunea de încredere legitimă, au interzis contractele profund dezechilibrate, au impus obligația de cooperare între părți, au dat prioritate justiției contractuale”^[4].

Funcției tradițional-moralizatoare a bunei-credințe îi este asociată în mod fericit o latură utilitaristă în numele echilibrului necesar între forța obligatorie a contractului și echitatea contractuală. În context contemporan, „rezonanța morală”^[5] la care făcea trimitere ilustrul Jean Carbonnier atunci când descria noțiunea de bună-credință ca fiind puntea dintre drept și echitate^[6] este reafirmată într-o cheie mai pragmatică, dar onestă pentru echilibrul contractului: efectele odinioară sacre ale autonomiei de voință sunt temperate prin intermediul bunei-credințe pentru a satisface așteptările legitime ale părților, obligația de cooperare, coerență și loialitate. Solidarismul contractual^[7] adâncește tot mai mult schimbarea de paradigmă antrenată de criza teoriei clasice a contractului și de noua dialectică profesionist-consumator. Teoria anglo-americană a eficienței economice a contractului trăiește astfel o inedită sau poate firească receptare a sa în dreptul continental.

Buna-credință: contribuția dreptului continental la dreptul privat european. De altfel, conceptul așteptării rezonabile a creditorului (și reușita economică a contractului văzut ca bargain, buna afacere) a și fost identificat drept principala contribuție a common law-ului la dreptul privat european de același Carbonnier atunci când afirma că «les attentes sont venues des anglos-Saxons par les directives de Bruxelles»^[8]. În schimb, buna-credință este recunoscută drept contribuția dreptului continental la dreptul privat european, înțeles nu doar sub aspectul surselor sale normative, ci inclusiv a „codificărilor doctrinare”^[9] sau „dreptului savant” elaborat pentru convergența contractuală la nivel european. Astfel, Principiile dreptului european al contractului (PDEC sau Principiile Lando) au introdus prin art. 1:201 o obligație generală de bună-credință, reluată prin art. 2:301 privind negocierile precontractuale și art. 4:110 privind clauzele abuzive^[10]. Este adevărat că formularea redactorilor Comisiei Lando a fost vizibil inspirată de cea existentă deja în Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, mai exact la art. 1.7 referitor la buna-credință și negocierea corectă. În plus, lucrările academice ale Asociației Henri Capitant des Amis de la Culture Juridique Française și Societății de Legislație Comparată din Paris furnizează un spațiu generos noțiunii de bună-credință, exteriorizând valoarea sa primordială ca regulă directoare a negocierii, formării și executării contractelor. În Principes contractuels communs (PCC), loialitatea contractuală^[11] este ridicată la rang egal de principiu cu libertatea și securitatea contractuală, substanța loialității fiind deservită de obligația generală de bună-credință (art. 0:301), executarea de bună-credință (art. 0:302), obligația de cooperare (art. 0.303) și cea de coerență (art.0.304). Poate și mai copleșitoare este concepția franceză în volumul Terminologie contractuelle commune unde, în glosarul de termeni comuni în materie contractuală, buna-credință se bucură de o analiză plină de acribie, de la orientări generale la explorarea acquis-ului european și internațional și a dreptului comparat.

Fără a subestima bogăția acestor aporturi doctrinare, cea mai frumoasă și utilă valorificare a bunei-credințe în dreptul privat european rămâne totuși utilizarea acesteia în sistemul de protecție amenajat de legiuitorul Uniunii pentru controlul clauzelor abuzive. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva privind clauzele abuzive^[12], încălcarea de către profesionist a exigenței bunei-credințe este una dintre cele trei condiții cerute pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate de consumatori (alături de cea privind lipsa de negociere individuală a clauzei și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, și anume în detrimentul consumatorului).

Plan. Studiul nostru nu își propune analiza formelor bunei-credințe (obiectivă, ca standard de interpretare a actelor juridice pentru a atenua efectele inechitabile ale autonomiei de voință și subiectivă, drept credința eronată și scuzabilă, dar protejată în schimb de lege)^[13], a funcțiilor sale – interpretativă, completatoare, limitativă/corectivă/moderatoare (abuzul de drept) și adaptativă (impreviziunea)^[14] sau a efectelor sale cărora literatura juridică și, desigur, distinsul profesor emerit Corneliu Bîrsan, în teza de doctorat (1977), le-au dedicat ample și elocvente comentarii.

Natura versatilă și transversală a noțiunii este adesea reiterată și poate nicio altă instituție nu cunoaște o coloratură atât de eterogenă și multiple ilustrări particulare în ramurile de drept precum sunt cele prilejuite de buna-credință. Exegezele de care se bucură la nivel doctrinar o confirmă ca fiind esențială în materia contractelor^[15] și a dreptului obligațiilor^[16], și nu mai puțin în alte domenii ale dreptului civil, precum drepturile reale^[17] sau succesiunile^[18], roadele sale binefăcătoare arătându-se în întreg dreptul privat, inclusiv pe tărâmul dreptului familiei^[19], al dreptului muncii^[20] sau dreptului afacerilor^[21]. Mai mult, buna-credință depășește granițele dreptului privat și cunoaște obiectivări specifice în dreptul administrativ^[22], fiscal^[23] și, desigur, dreptul internațional public^[24]. Tocmai aceste utilizări concrete din dreptul pozitiv îi conferă perenitate și coerență.

Substanța puternică a instituției își găsește forme inedite de manifestare și în ordinea juridică europeană, dezvoltările noastre privind recepția noțiunii de bună-credință în dreptul Uniunii (§1), precum și utilizarea originală a conceptului în jurisprudența Curții de la Luxemburg, și anume buna-credință ca o condiție pentru limitarea în timp a efectelor hotărârilor CJUE (§2).

§1. Recepția noțiunii de bună-credință în dreptul Uniunii

Consacrarea principiului loialității în dreptul instituțional al Uniunii (1.1.) și analiza unor ilustrări mai relevante ale bunei-credințe în dreptul material al Uniunii (1.2.) în domeniul libertăților de circulație sau al reprimării clauzelor abuzive din contractele încheiate de consumatori (dar nu numai) reflectă dimensiunea transnațională și europeană a bunei-credințe.

1.1. Principiul loialității în dreptul instituțional al UE

1.1.1. Statutul constituțional al principiului cooperării loiale

Fundament central al oricărui sistem consensual^[25], ocupând „un loc privilegiat în dreptul tratatelor”^[26] și reprezentând un concept-cheie pentru întreg sistemul juridic european^[27] noțiunea de loialitate se obiectivează în dreptul instituțional al Uniunii sub forma principiului cooperării loiale; conținutul acestuia s-a dovedit, de-a lungul timpului, un element constant^[28] în osatura dreptului primar, fiind consacrat prin dispozițiile tratatelor constitutive, recunoscut de jurisprudența Curții de la Luxemburg și, în prezent, reglementat de alianța constituțională a art. 4 alin. (3), art. 13 alin. (2) și art. 24 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în versiunea consolidată, mai exact după intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona). Descris drept un avatar al principiului fidelității federale, principiul loialității în dreptul instituțional al Uniunii implică exigența unei cooperări loiale între state și fidelitatea față de angajamentele pe care le-au contractat^[29].

În realitate, după cum bine s-a observat la nivel doctrinar, principiul cooperării loiale nu este o inovație a dreptului Uniunii^[30]. În dreptul internațional public, principiul executării cu bună-credință a obligațiilor asumate este consacrat în mod expres de Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (semnată la 23 mai 1969), mai exact de dispozițiile art. 26 intitulat Pacta sunt servanda^[31], funcția recunoscută bunei-credințe de standard de interpretare (și) a tratatelor internaționale fiind prevăzută la art. 31 din Convenție^[32]. Practic, în contextul realităților specifice construcției europene, dreptul Uniunii a adaptat principiul mai sus amintit și l-a consolidat nu doar în raporturile dintre statele membre și Uniune, ci și în raporturile dintre instituțiile Uniunii Europene.

1.1.2. Evoluția reglementării principiului cooperării loiale. Conținut

Existentă în paradigma ideologică și juridică a integrării europene încă de la apariția celor trei Comunități, loialitatea, fără a fi menționată explicit, transpare din lectura art. 86 din Tratatul de la Paris (de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului)^[33]. Este adevărat că voci doctrinare văd în acest text doar „o simplă variație a principiului Pacta sunt servanda din dreptul internațional public”^[34].

Aceasta, deoarece loialitatea din dreptul instituțional al Uniunii este privită ca o expresie a principiului constituțional al loialității federale (de conduită favorabilă față de federație), după modelul noțiunii germane de fidelitate federală (bundestreue)^[35] sau federal loyalty americane. De altfel, obligația de fidelitate comunitară va fi introdusă în Tratatul de la Roma (de instituire a Comunității Economice Europene) tocmai la inițiativa delegației germane, nuanțând ușor termenii art. 86 TCECO. Astfel, potrivit art. 5 TCEE: „Statele membre vor lua toate măsurile adecvate generale sau specifice dar necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele adoptate de instituțiile Comunității. Ele se vor abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol atingerea obiectivelor tratatului”.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, temeiul juridic al loialității față de valorile și obiectivele Uniunii l-a constituit fostul art. 10 TCE, care a preluat, practic, cele două categorii de obligații în sarcina statelor membre în numele fidelității față de Uniune: obligația pozitivă – de a acționa pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratate și obligația negativă, de abstențiune – de a se abține de la orice acțiune susceptibilă să pericliteze realizarea obiectivelor tratatului. Regăsim aici substratul moral al ideii de bună-credință care implică fidelitatea în respectarea angajamentelor, adică obligația generală a unui comportament onest față de Uniune, inclusiv prin abținerea de la o conduită de natură să submineze îndeplinirea misiunii tratatului. Curtea este astfel chemată să cenzureze orice conduită „riscând să dezechilibreze sistemul”^[36] întrucât malitiis non est indulgendum!

1.1.3. Extinderea conținutului principiului pe cale jurisprudențială

Raportându-se la acest text de drept primar, Curtea va face trimitere în jurisprudența sa la existența unei „obligații de cooperare loială”^[37] sau la „principiul cooperării loiale”^[38]. În forma sa originară, consacrată de litera ex-art. 10 TCE, obligația loialității era prevăzută în sarcina statelor membre și în folosul Comunității sau, în alți termeni, opera de o manieră verticală ascendentă. Curtea de la Luxemburg a consolidat și chiar a extins principiul, recunoscând aplicarea lui și dinspre Uniune către statele membre, prin urmare inclusiv de o manieră vertical-descendentă atunci când a reținut că regula „impune statelor membre și instituțiilor comunitare îndatoriri reciproce de cooperare loială”^[39]. Mai mult, Curtea a statuat o obligație de cooperare loială și în raporturile dintre instituțiile europene și, în împrejurări specifice, chiar și între state ceea ce înseamnă că la dimensiunea verticală a loialității a fost adăugată și una orizontală^[40] între statele membre, respectiv între instituțiile europene.

În plus, din obligația generală de loialitate (indiferent că aceasta este privită ca fiind sinonimă cu fidelitatea statelor față de Uniune sau doar ca un element al fidelității), Curtea a degajat câteva obligații secundare. Practic, textul fostului art. 10 TCE a fost progresiv considerat de Curte ca o sursă autonomă de obligații: încălcările acestuia sunt astăzi considerate ca veritabile încălcări în sensul art. 258 TFUE (ex-art.226 TCE). Bunăoară, nerespectarea îndatoririi de informare a Comisiei impusă statelor membre prin art. 10 TCE: Curtea consideră drept o încălcare a obligației de cooperare loială refuzul sau neglijența statelor de a furniza Comisiei informațiile solicitate sau de a omite de a-i transmite spontan lămuririle necesare controlului său privind respectarea de către statele membre ale obligațiilor ce le revin^[41].

În mod similar, s-a reținut că reprezintă obligații secundare derivate din obligațiile generale și repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care le sunt imputabile precum netranspunerea unei directive^[42]; totodată, s-a reținut că dispozițiile privind interzicerea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative pot fi încălcate și prin pasivitatea unui stat membru care nu adoptă măsurile necesare eliminării obstacolelor la libera circulație a mărfurilor. O astfel de conduită a unui stat membru reprezintă o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative (m.e.e.r.c.) interzisă de tratat (chiar și în ciuda faptului că atingerea adusă liberei circulații a mărfurilor este rezultatul acțiunii particularilor) și o încălcare a obligației de cooperare loială^[43].

1.1.4. Principiul cooperării loiale post-Lisabona: reglementare și aprecierea Curții

 După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), dispozițiile art. 4 alin. (3) TUE instituie în sarcina Uniunii și a statelor membre o obligație de respect și asistență reciprocă în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Cooperarea loială este sursa obligațiilor generale care descriu conținutul tradițional al principiului: i) obligația pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor izvorâte din tratate; ii) obligația de mijloace de a facilita îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și cunoscuta iii) obligație negativă de abținere de la orice act care ar periclita realizarea obiectivelor Uniunii^[44].

Practic, art. 4 alin. (3) TUE reia în paragrafele 2 și 3 cele două obligații ale statelor (de acțiune și abstențiune) enunțate anterior în art. 10 TCE, adăugând în primul său alineat, „în temeiul principiului cooperării loiale”, obligația statelor membre și a Uniunii de a se respecta și susține reciproc în îndeplinirea misiunii care decurge din tratate. Într-o interpretare restrictivă, loialitatea în dreptul instituțional al UE s-ar limita la această îndatorire de respect și sprijin reciproc care pare a avea o existență autonomă și distinctă de obligațiile de acțiune și abținere ale statelor; într-o interpretare extensivă, pe care o agreăm, aceste din urmă obligații nu sunt decât expresia particulară și efectivă a principiului cooperării loiale.

În jurisprudența recentă a Curții s-a reținut că statele membre sunt ținute să ia toate măsurile adecvate pentru atingerea obiectivelor privind respectarea valorii statului de drept prevăzută la art. 2 TUE, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate^[45]. În numele aceluiași principiu al cooperării loiale, statele membre sunt ținute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii, precum și să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a acestui drept și că o astfel de obligație revine, în cadrul competențelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză. În cazul în care Comisia exprimă într-un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu unul dintre obiectivele de referință, revine României sarcina de a colabora cu bună-credință (s.n.) cu această instituție pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referință și a dispozițiilor tratatelor, dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referință menționate^[46].

Cooperarea loială între instituțiile europene, neprevăzută inițial în mod explicit prin ex-art. 10 TCE, dar recunoscută pe cale jurisprudențială, este în prezent codificată în litera art. 13 alin. (2) TUE care, în partea finală, prevede că „instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial”.

În contextul în care eficiența politicilor externe ale Uniunii și activității sale internaționale depinde și de standardele concrete ale cooperării loiale, s-a afirmat că sfera sa de aplicare nu era aplicabilă exclusiv pilonului comunitar, ci și celorlalți piloni ai Uniunii^[47]. Eliminarea structurii tripartite a Uniunii, urmare modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona și deplasarea conținutului art. 10 TCE la art. 4 alin. (3) TUE înseamnă aplicarea loialității întregului drept al Uniunii, această „actualizare” a loialității putând fi privită și ca o recunoaștere a jurisprudenței Pupino^[48]. În același timp, după cum în mod exact s-a remarcat în doctrină^[49], având în vedere că Politica externă și de securitate comună are un regim distinct de reglementare, principiul loialității echivalează în această materie cu așa-numita clauză de solidaritate prevăzută la art. 222 TFUE.

Lărgind analiza în direcția valorii pe care o are principiul cooperării loiale pentru ordinea juridică europeană în ansamblul ei, obligația de a se abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii (îndatorire inclusă în conținutul propriu-zis al loialității după cum am arătat) constituie fundament al principiului supremației dreptului Uniunii. Nu întâmplător, vocea avizată a prof. Paul Craig afirmă că principiul priorității dreptului Uniunii „coroborat cu art. 10 CE solicită, de fapt, statelor membre să se abțină de la orice astfel de acțiune sau de la adoptarea unor reguli care să intre în conflict cu normele unionale”^[50]. În același timp, principiul autonomiei instituționale și procedurale este strâns legat de cooperarea loială, mai exact de obligația enunțată la par. 2 din art. 4 alin. (3) TUE privind luarea de către statele membre a tuturor măsurilor necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor izvorâte din tratate. La nivel doctrinar s-a și formulat întrebarea dacă principiul cooperării loiale ar putea fi văzut ca fundament al identității europene și al principiilor care guvernează funcționarea Uniunii, conferindu-i autonomia și specificitatea sa^[51]. În lumina interacțiunilor descrise mai sus răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. De altfel, interpretări pertinente date dispozițiilor fostului art. 10 TCE și regăsite în prezent în art. 4 alin. (3) TUE așează aceste prevederi ca bază a principiului preeminenței, doctrinei competențelor externe implicite, principiului administrării indirecte și al aplicării uniforme, al solidarității și al obligației de cooperare în elaborarea și punerea în aplicare a dreptului Uniunii^[52].

1.2. Buna-credință în dreptul material al Uniunii. Ilustrări proprii dreptului european al afacerilor

1.2.1. Explicație preliminară

Chiar dacă noțiunea de bună-credință este mai puțin utilizată expres, conceptul de loialitate se dovedește esențial pentru dreptul material al Uniunii; analiza noastră nu va explora ilustrările ideii de loialitate în întreg dreptul material al Uniunii ci doar câteva aplicații particulare consacrate de normele materiale alcătuind dreptul european al afacerilor^[53] (sau dreptul pieței interne cum mai este uneori denumit).

Evaluând principiul bunei-credințe în dimensiunea sa europeană, unii autori au remarcat că, spre deosebire de bogatele semnificații pe care buna-credință le are în legislațiile naționale, principiul cooperării loiale (sau „principiul instituțional al fidelității comunitare“) pare a fi „ruda mai săracă a noțiunii de bună-credință”; se arată că loialitatea, spre deosebire de principiul proporționalității și cel al protecției încrederii legitime, nu ocupă același loc înăuntrul sistemului politic al Uniunii, netraducând imediat și la fel de clar obiectivele economice ale Uniunii^[54].

1.2.2. Utilizări ale noțiunii de bună-credință sau loialitate în dreptul european al afacerilor. Enumerare

În schimb, pe terenul dreptului material al Uniunii, buna-credință își va lua o admirabilă revanșă și, raportându-ne (doar) la aria de interes a dreptului european al afacerilor, exteriorizările acesteia sunt vizibile după cum urmează:

– în domeniul libertăților de circulație, unde

i) loialitatea tranzacțiilor comerciale este recunoscută pe cale jurisprudențială ca excepție care poate justifica restrângeri ale liberei circulații a mărfurilor, dar și în materia

ii) libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii cu referire specială la activitățile de intermediere în comerț; astfel, art. 3 alin. (1) din Directiva 86/653/CEE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare agenții comerciali^[55] prevede că „în exercițiul activității, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului său și să acționeze loial și de bună-credință (s.n.)”;

– în materia contractelor încheiate de consumatori pentru

i) controlul clauzelor abuzive, încălcarea bunei-credințe de către profesionist în executarea obligațiilor față de profesionist fiind una dintre condițiile instituite art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii pentru constatarea caracterului abuziv;

ii) ca standard de apreciere a modului de îndeplinire a obligației de informare a consumatorului de către profesionist în contractele la distanță^[56], inclusiv în domeniul comercializării la distanță a serviciilor financiare^[57];

– în materia practicilor comerciale neloiale ca un criteriu de interpretare a „diligenței profesionale” care, potrivit art. 2 lit. h) din Directiva 2005/29/CE din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale^[58], înseamnă „nivelul de competență specializată și de considerație pe care comerciantul poate să îl exercite în mod rezonabil față consumatori, în conformitate cu practica comercială loială și/sau principiul general al bunei-credințe în domeniul de activitate al comerciantului (s.n.)”;

– în domeniul liberei concurențe (cu precizarea că dispozițiile tot mai consolidate interesând concurența tind să se autonomizeze de dreptul european al afacerilor devenind obiectul de cercetare al unei discipline distincte – dreptul european al concurenței); concurența neloială și interzicerea abuzului de poziție dominantă sunt, practic, extensii ale noțiunii de loialitate în aria specializată a dreptului concurenței.

1.2.3. Loialitatea tranzacțiilor comerciale – excepție jurisprudențială de la libera circulație a mărfurilor

Prin exercitarea funcției sale interpretative, Curtea de la Luxemburg a extins sfera motivelor care pot justifica restrângeri legitime ale liberei circulații a mărfurilor. Prin celebra hotărâre Cassis de Dijon, Curtea a admis că restricțiile aduse acestei libertăți economice fundamentale pot fi justificate nu doar de excepțiile permise de litera Tratatului de la Roma (enumerate în prezent de art. 36 TFUE, adică morala publică, ordinea publică, siguranța publică, protecția sănătății și a vieții persoanelor, protecția patrimoniului artistic, istoric sau arheologic sau a proprietății industriale și comerciale), ci și de alte „cerințe imperative legate în special de eficiența controalelor fiscale, de protecția sănătății publice, de loialitatea tranzacțiilor comerciale și de protecția consumatorilor (s.n.)”^[59].

1.2.4. Încălcarea bunei-credințe – condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate de consumatori

Una dintre cele mai de succes creații ale legiuitorului Uniunii rămâne formula inedită concepută pentru reprimarea clauzelor abuzive. Având în vedere situația de inferioritate (sub aspectul puterii de negociere, dar și al nivelului de informare) în care se află consumatorul față de vânzător/furnizor, prin dispozițiile imperative ale art. 6 alin. (1) din directivă s-a prevăzut caracterul neobligatoriu al clauzelor abuzive; mai exact, textul precizează că acestea „nu creează obligații pentru consumator”. Sistemul de protecție instituit prin Directiva din 5 aprilie 1993 urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl stabilește contractul (între drepturile și obligațiile părților) cu un echilibru real de natură să restabilească egalitatea dintre părți și, în același timp, să descurajeze vânzătorii/furnizorii să utilizeze în viitor clauze abuzive.

În acest scop, a fost introdus un mecanism de protecție care presupune îndeplinirea a trei condiții pentru declararea caracterului abuziv al unei clauze:

i) să fie vorba despre o clauză care nu a constituit obiectul unei negocieri individuale;

ii) să existe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului;

iii) apariția acestui dezechilibru să fie consecința încălcării de către profesionist a cerinței de bună-credință.

Desigur, se obiectivează aici latura subiectivă a noțiunii de bună-credință alături de condiția obiectivă a ruperii echilibrului contractual, în defavoarea consumatorului.

„Scrisoarea de noblețe”^[60] pe care a primit-o noțiunea prin art. 3 alin. (1) din Directiva privind clauzele abuzive reconfirmă faptul că buna-credință rămâne contribuția fundamentală a dreptului continental la dreptul privat european. Prin deciziile sale preliminare, Curtea de la Luxemburg a rafinat considerabil cheia de interpretare a directivei^[61]; au existat, de fapt, mai multe „valuri” ale intervențiilor sale jurisprudențiale cărora le-au fost consacrate largi comentarii asupra cărora nu vom insista acum. Cu referire particulară la aprecierea bunei-credințe, mai exact a împrejurărilor în care un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este creat, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu această cerință, Curtea a statuat că «este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13^[62], instanța națională trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (…)»^[63].

O dezbatere interesantă a fost prilejuită de întrebările preliminare adresate de instanțele spaniole cu privire la așa-numitele clauze-prag din contractele de credit ipotecar. Potrivit acestor clauze, indiferent de variația ratelor dobânzilor pe piața bancară, rata minimă a dobânzii nu poate fi inferioară celei prestabilite de bancă; în alți termeni, chiar dacă rata dobânzii ar scădea sub nivelul prevăzut de clauza-prag, consumatorul rămâne captiv valorii acesteia din urmă. Curtea de la Luxemburg a fost chemată în jurisprudența Gutiérrez Naranjo să se pronunțe, inter alia, dacă instanțele naționale pot limita efectele retroactive ale nulității clauzelor prag prin aplicarea criteriilor (privind buna-credință și riscurile unor consecințe grave) utilizate de Curte însăși pentru limitarea în timp a efectelor propriilor hotărâri. În plus, instanța de trimitere (Curtea Provincială din Alicante) a mai dorit să știe dacă:

i) criteriul bunei-credințe a celor interesați, utilizat drept temei (alături de riscul unor consecințe grave) pentru limitarea efectului retroactiv al nulității unei clauze abuzive, reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform de toate statele membre?

ii) ce criterii trebuie avute în vedere pentru a determina existența bunei-credințe a celor interesați?

iii) în fine, dacă este conform cu buna-credință a celor interesați comportamentul unui profesionist care, la întocmirea contractului, a cauzat lipsa de transparență care a determinat caracterul abuziv al clauzei?

Așteptată cu mult interes de împrumutați, de mediul bancar și autorități, decizia Curții (reunite în Marea Cameră) a fost în sensul că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii ale constatării caracterului abuziv al unei clauze doar la sumele plătite în mod nejustificat ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv. Față de acest răspuns, Curtea a apreciat că nu mai era necesar să se răspundă la celelalte întrebări preliminare.

 Soluția Curții este crucială nu doar pentru că reprezintă o consolidare a principiului protecției jurisdicționale efective a consumatorului consacrat prin art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13 și art. 47 raportat la art. 38 din Carta DFUE; decizia lărgește, în plus, dezbaterea privind buna-credință ca o condiție a limitării efectelor hotărârilor CJUE într-un context nou, și anume dacă instanțele naționale ar putea utiliza procedeul limitării în timp a efectelor hotărârii folosind chiar criteriile definite de CJUE pentru limitarea efectelor propriilor sale hotărâri. După cum arătam într-un studiu dedicat exclusiv acestei jurisprudențe, „elementul de noutate pe care îl aduce vizează analogia imprevizibilă și înșelătoare la care recurge instanța supremă spaniolă pentru a limita retroactivitatea clauzelor abuzive folosind criteriile aplicate de însăși CJUE pentru limitarea efectelor interpretării în propriile sale hotărâri”^[64]. Dar despre utilizarea inedită a bunei-credințe ca o condiție a limitării în timp a efectelor hotărârilor CJUE vom face dezvoltări în cele ce urmează.

§2. Buna-credință – condiție a limitării în timp a efectelor hotărârilor CJUE

2.1. Recunoașterea bunei-credințe drept criteriu statuat de Curtea de la Luxemburg pentru limitarea în timp a efectelor interpretării unei norme de drept a Uniunii

Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată inclusiv asupra raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare^[65]. Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave^[66].

2.2. Nisipeanu: lipsa bunei-credințe ca o condiție pentru limitarea în timp a hotărârii CJUE

Bunăoară, în cauza Nisipeanu, Guvernul României a solicitat Curții să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale, invocând presiunile bugetare și repercusiunile economice grave la care ar fi fost supusă economia românească din cauza restituirii taxelor pe poluare aplicate cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor. În lipsa furnizării unor date cifrice precise (executivul limitându-se doar să menționeze numărul mare de cereri de rambursare a taxei percepute care s-ar ridica la 40 000 și să facă referire la criza economică de care este afectată România), Curtea, prin decizia din 7 iulie 2011, a respins solicitarea, apreciind că nu mai este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credință a celor interesați^[67]. Chiar și în situația în care ar fi fost administrată proba privind riscul unor perturbări grave, condiția bunei-credințe nu ar fi putut fi considerată îndeplinită; anterior oficialitățile române primiseră în martie 2007 notificarea de punere în întârziere a Comisiei Europene cu privire la faptul că taxa de primă înmatriculare încalcă dreptul Uniunii (art. 110 TFUE), aflându-se atunci pentru prima dată sub presiunea declanșării procedurii de infringement; mai mult, modificările legislative amenajate ulterior (prin înlocuirea taxei de primă înmatriculare cu taxa pe poluare) nefiind conforme cu art. 110 TFUE, o a doua notificare a fost adresată (în iunie 2009), statul român aflându-se practic pentru a doua oară în situația formulării împotriva sa a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru legislația taxelor auto. În alți termeni, în spiritul regulii exprimate prin adagiul latin Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, buna-credință era evident o cerință neîndeplinită; mai mult, în 7 aprilie 2011, Curtea pronunțase deja decizia preliminară în cunoscuta jurisprudență Tatu,statuând în sensul că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune legislației naționale privind taxa pe poluare^[68].

2.3. Gutiérrez Naranjo: imposibilitatea utilizării de către o instanță națională a criteriilor utilizate de CJUE, inclusiv a bunei-credințe, pentru limitarea în timp a efectelor propriilor sale hotărâri

Mult mai provocatoare s-a dovedit a fi jurisprudența Gutiérrez Naranjo care ne-a mărturisit, pe terenul clauzelor abuzive, despre efectele imprevizibile pe care interacțiunea dintre dreptul Uniunii și legislațiile naționale le poate antrena; întrucât semnificațiile juridice ale hotărârii Curții au fost explorate de noi într-un comentariu mai larg asupra deciziei (după cum precizam mai sus), vom sintetiza elementele de plus-valoare ale hotărârii pronunțate de Marea Cameră la data de 21 decembrie 2016 în contextul subiectului prezentei lucrări. În fapt, cel mai înalt for judiciar din Spania (Tribunal Supremo), prin decizia din 9 mai 2013, a utilizat procedeul limitării în timp a efectelor hotărârii recurgând la înseși criteriile degajate de CJUE (buna-credință și repercusiunile economice grave) pentru limitarea efectelor propriilor sale hotărâri. Mai hazardant, limitarea în timp a efectelor hotărârii a fost procedeul prin care instanța spaniolă supremă a dezactivat pur și simplu efectele retroactive ale nulității clauzelor prag din contractele de credit încheiate de consumatori cu băncile. Astfel, manipulând criteriile statuate de Curte în jurisprudența sa, inclusiv cel al unei pretinse bune-credințe, Tribunal Supremo a limitat efectele hotărârii sale începând cu data pronunțării acesteia și a decis că nulitatea clauzelor prag nu va produce efecte asupra plăților făcute înainte de data pronunțării hotărârii din 9 mai 2013. În concret, doar sumele percepute ulterior datei la care a fost pronunțată hotărârea (de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prag) erau supuse restituirii.

Practic, două instituții diferite – limitarea în timp a efectelor hotărârii CJUE și efectele retroactive ale nulității sunt supuse unei alchimii neobișnuite de către Tribunal Supremo pentru obținerea unui rezultat care să tempereze un conflict social a cărui miză economică este departe de a fi ignorată. Entorsa neconstituțională a invalidării efectelor ex tunc ale nulității prin manipularea criteriilor care justifică, pentru CJUE, limitarea în timp a efectelor propriilor hotărâri (buna-credință și repercusiunile economice grave) nu poate fi decât opțiunea disperată sau, dimpotrivă, autocrată a unei instanțe sub presiune. Motivarea care sprijină detronarea efectului retroactiv, și anume invocarea noțiunii generale a securității juridice prin trimiterea la consecințele macroeconomice ale restituirii tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor-prag este doar aparent pertinentă. Oare nu tocmai nesocotirea consecințelor legale ale nulității în general și a nulității clauzelor abuzive în special alterează securitatea juridică prejudiciind protecția juridică a drepturilor individuale^[69]? Prelungind aceste raționamente, mai poate fi vorba despre buna-credință atunci când efectele retroactive tradiționale ale nulității sunt pulverizate, iar această intervenție bizară se produce tocmai pe terenul chestiunii de interes public a protecției consumatorilor împotriva clauzelor abuzive? În contextul în care forța juridică a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 (care instituie caracterul neobligatoriu al clauzelor abuzive față de consumatori) a fost recunoscută de Curte drept o dispoziție echivalentă cu normele de ordine publică prevăzute de dreptul intern al statelor membre mai poate fi vehiculată buna-credință? Putem accepta ca utilizarea acestei noțiuni cu efecte moralizatoare asupra raporturilor contractuale să producă tocmai consecințele contrare ale principiului însuși, prin lipsirea consumatorilor de protecția eficientă de care trebuie să beneficieze în temeiul art. 7 alin. (1) din directivă citit în lumina art. 47 din CDFUE? Răspunsul este previzibil, iar soluția Curții, în mod diferit de concluziile Avocatului general, a mediat cu fermitate, prin interpretările furnizate, (și) acest conflict social dintre consumatori și actori economici influenți, ajustând tendința de a utiliza buna-credință împotriva sensurilor ei primordiale.

Concluzie

Indiferent că este vorba despre principiul cooperării loiale, nulitatea clauzelor abuzive, excepțiile jurisprudențiale de la libertățile economice fundamentale sau despre limitarea în timp a efectelor hotărârilor CJUE, buna-credință ne invită la o hermeneutică evolutivă și, mai ales, funcțională atunci când explorăm semnificațiile sale în ordinea juridică europeană. În același timp, sunt revalidate și postulatele clasice ale teoriei instituției; bunăoară, mecanismul de protecție împotriva clauzelor abuzive reafirmă raporturile dintre buna-credință și, corolarul său, abuzul de drept, despre care distinsul profesor emerit Corneliu Bîrsan afirma în termeni atât de elocvenți că reprezintă situația juridică în care „dreptul nu este utilizat în vederea finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o persoană”^[70].

Circumstanțierile și utilizările originale ale noțiunii fie în dreptul instituțional al Uniunii, fie în dreptul material (cu specială referire la cele existente în dreptul european al afacerilor) ne confirmă actualitatea afirmațiilor prof. Takis Tridimas care, într-o lucrare de referință, vorbind despre principiile generale de drept le descria drept „acele progenituri ale legislațiilor naționale care, odată scoase în față de Curtea de Justiție, devin copii teribili: sunt privite extensiv, îngustate după necesități și transformate printr-un proces judiciar creativ și eclectic”. Buna-credință rezistă acestei dinamici cu beneficii clare în favoarea cetățenilor Uniunii și a destinatarilor normelor de drept, în general și, nu în ultimul rând, a statelor-membre.

Note de subsol

^[1] Pentru dezvoltări privind evoluția istorică, semnificațiile și efectele juridice ale conceptului de bună-credință a se vedea Association Henri Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Société de Législation Comparée, Terminologie contractuelle commune, vol. 6 Droit privé comparé et européen, coord. B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Paris, 2008, p. 209-222; C. Bîrsan, Efectele judiciare ale bunei-credințe în materia obligațiilor, în Analele Universității București, seria Științe Juridice, nr. 1/1972; M.I. Floare, O privire istorică asupra abordării juridice a bunei și relei-credințe în contracte, în Studia UBB seria Jurisprudentia nr. 4/2013, p. 1 și urm.; C. Pop, Aspecte privind apariția, evoluția și aplicabilitatea bunei-credințe în dreptul roman, Universul Juridic Premium nr. 8/2023 (disponibil IndacoLege5.ro).

^[2] Cu privire la teoria impreviziunii în dreptul român „de la negarea intervenției în contract (sub imperiul vechiului Cod civil) la adaptarea contractului în temeiul art. 1271 C. civ.”, distincții față de alte instituții și, mai ales, o analiză actuală privind aplicarea normelor de drept pertinente în materia contractului de credit bancar, inclusiv din perspectiva jurisprudenței relevante a CJUE a se vedea C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractul de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în R.R.D.P. nr. 5/2014, p. 33 și urm. A se vedea și L. Bercea, Riscul valutar, impreviziunea și conversia creditelor în valută, în R.R.D.P. nr. 1/2017, p. 24 și urm.

^[3] Pentru aprecieri detaliate asupra variantei germane a impreviziunii teoretizate de prof. P. Oertmann a se vedea C.E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 324 și urm. A se vedea și G. Orga-Dumitriu, Dreptul european al contractelor. Realități. Influențe. Domeniu de aplicare, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 95-98.

^[4] A se vedea C. Jauffret-Spinosi, Les grands systèmes contractuels européens, în Le contrat en Europe aujourd’hui et demain. Colloque du 22 juin 2007, sous la direction de R. Cabrillac, D. Mazeaud, A. Prüm, Société de Législation Comparée, Paris, 2008, p. 16.

^[5] A se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Tome 4. Les Obligations, 22^e éd., PUF, Paris, 2000, n° 114, p. 219.

^[6] Pentru o analiză comparativă, cu referire particulară la dispozițiile noului Cod civil, a bunei‑credințe și echității drept „concepte juridice fundamentale, autonome, dar, în principiu, complementare, prin funcțiile pe care le deservesc” a se vedea M. Nicolae, Buna-credință și echitatea în Noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 70 și urm.

^[7] Pentru dezvoltări privind evoluția teoriilor privind fundamentele construcției juridice a contractului, teoria solidarismului contractual și implicațiile analizei economice a contractului a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 45-91. A se vedea și Gh. Piperea, Introducere în teoria solidarismului contractual, în R.R.D.A. nr. 3/2011, p. 13 și urm.; M.-A. Druță, Analiza bunei-credințe și a reversului acesteia. O scurtă privire asupra necesității teoriei solidarismului contractual în dreptul civil, în Universul Juridic (UJ) Premium nr. 2/2019, disponibil IndacoLege5.ro.

^[8] A se vedea J. Carbonnier, Droit civil: Les biens, les obligations, PUF, Paris, 2004, p. 1956.

^[9] Pentru evaluări detaliate asupra proiectelor academice redactate de diverse grupuri de cercetare ca instrumente de drept comun european al contractelor a se vedea B. Fauvarque‑Cosson, Droit européen et international des contrats: l’apport des codifications doctrinales, Dalloz, Paris, 2007, p. 96.

^[10] Inclusiv Principiile de Aquis conțin referiri la buna-credință (art. 2:101 și art. 7:102 ACQP) și aceasta chiar dacă nu au exprimat-o sub forma unui principiu general. Interesant este că redactorii Principiilor de Acquis lasă impresia că realizarea așteptărilor legitime este chiar un criteriu de apreciere a bunei-credințe. În fine, și Codul european al contractelor redactat de Academia privatiștilor europeni de la Pavia face referire expresă la buna-credință nu doar cu prilejul definirii contractului (art. 1 pct. 2), ci și în materia executării obligațiilor la art. 75 alin. (1) sau art. 108.

^[11] A se vedea secțiunea III intitulată Loyauté contractuelle, Titlul I. Principes directeurs du droit européen du contrat din PCC.

^[12] Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (J.O. L 95 din 21 aprilie 1993, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

^[13] A se vedea D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 34; V. Stoica, Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă) în R.R.D.P nr. 4/2020, p. 15 și urm.

^[14] A se vedea M.I. Floare, Rolul bunei-credințe ca supapă de siguranță în materie contractuală,UJ Premium nr. 7/2023, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[15] A se vedea V. Terzea, Buna-credință în negocierile contractuale, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 207 și urm., M.-L. Belu Magdo, Buna-credință în negocierea, încheierea și executarea contractului, în Dreptul nr. 7/2020, p. 45 și urm.; I. Sferdian, Efectele bunei-credințe asupra garanției ascendente pentru evicțiune, în R.R.D.P. nr. 1/2017, p. 346 și urm.; M.I. Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

^[16] A se vedea F.A. Baias, F.Al. Boar, Simulația și buna-credință: o contradicție în termeni, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 184 și urm.; R. Rizoiu, Între credință și încredere: despre standarde de bună-credință în materie de garanții, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 111 și urm.; J. Goicovici, Executarea coactivă, buna-credință versus culpa creditorului în materia obligației de moderare a prejudiciului, în R.R.D.P. nr. 3/2019, p. 183 și urm.; N. Daghie, Câteva considerații asupra dispozițiilor art. 1534 din noul Cod civil, aplicație particulară a principiului bunei-credințe, în Dreptul nr. 11/2016, p. 33 și urm.

^[17] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 366-369, 378-380, 408, 416-421, 427-432, 460-462; F.S. Cotea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 28 și urm.

^[18] A se vedea D. Trăilă, Buna-credință a moștenitorilor și acceptarea forțată a moștenirii, în UJ Premium nr. 12/2022, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[19] A se vedea O. Ghiță, Aspecte privind buna și reaua-credință în raporturile patrimoniale dintre soți, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 239 și urm.

^[20] A se vedea D. Moțiu, Buna-credință în executarea contractelor de muncă, în UJ Premium nr. 3/2023, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[21] A se vedea O. Mihăilă, Buna-credință – valoare juridică fundamentală. Element esențial în îndeplinirea obligației de loialitate și cooperare în contractele de distribuție comercială, în UJ Premium nr. 4/2020.

^[22] A se vedea E.E. Ștefan, Reflecții asupra unei situații de vid legislativ – imposibilitatea depunerii jurământului de către Președintele nou ales, în R.D.Pb. nr. 3/2021, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[23] A se vedea R. Bufan, Buna-credință în raporturile dintre fisc și contribuabil, o vorbă goală sau o obligație imperativă, a cărei nerespectare trebuie sancționată cu anularea actelor de impunere ?, în UJ Premium nr. 3/2023, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[24] A se vedea Ghe. Buzescu, Efectele juridice ale tratatelor internaționale, în UJ Premium nr. 1/2018, disponibil la IndacoLege5.ro.

^[25] A se vedea P. Guggenheim, Traité de droit international public, Genève, 1967, p. 19 apud É. Poillot, Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des contrats, LGDJ, Paris, 2006, n° 655, p. 287.

^[26] A se vedea V. Constantinesco, L’article 5 CEE, de la bonne foi à la loyauté communautaire, în Du droit international au droit de l’intégration. Liber amicorum Pierre Pescatore, Nomos, Baden-Baden, 1987, p. 101.

^[27] A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, 3^ème éd., PUF, Paris, 2001, n° 100, p. 149.

^[28] A se vedea M. Klamert, The principle of loyalty in EU law, Studies in European Law – series editors P. Craig, G. de Burca, Oxford University Press, 2014, p. 9; M. Blanquet, L’Article 5 du Traité C.E.E.- Recherche sur les Obligations de Fidélité des États Membres de la Communauté, LGDJ, Paris, 1994, p. 5-6.

^[29] A se vedea V. Constantinesco, op. cit., p. 97, respectiv 105.

^[30] A se vedea A. Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 102.

^[31] Potrivit articolului menționat „Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință”.

^[32] Potrivit textului amintit „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său”.

^[33] Potrivit dispozițiilor art. 86 din TCECO „Statele membre se obligă să ia toate măsurile generale sau specifice care asigură executarea obligațiilor lor rezultând din deciziile și recomandările instituțiilor Comunității și să faciliteze îndeplinirea scopurilor Comunității. Statele membre se obligă să se abțină de la orice măsuri care sunt incompatibile cu existența pieței comune la care se referă art. 1 și 4 (…)”.

^[34] A se vedea P. Mathijsen, Le Droit de la Communauté Européenne du Charbon et de L’Acier: Une Étude des Sources, Ed. Martinus Nijhoff, S-Gravenhage, 1957, p. 28-29 apud M. Klamert, op. cit., p. 9.

^[35] Pentru dezvoltări privind loialitatea federală în dreptul belgian și german, inclusiv a jurisprudenței relevante a Curții Constituționale Federale a Germaniei a se vedea I. Cochințu, Constituționalizarea principiului loialității, p. 11-13, disponibil la https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/cochintu2013.pdf.

^[36] A se vedea M. Blanquet, op. cit., p. 220.

^[37] CJCE, cauza C-251/89, Athanasopoulos și alții, Hotărârea din 11 iunie 1991, ECLI:EU:C:1991:242, pct. 57.

^[38] CJCE, cauza C-201/02, Wells, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, ECLI:EU:C:2004:12, pct. 64.

^[39] CJCE, cauza C-230/81, Luxemburg/Parlamentul, Hotărârea din 10 februarie 1983, ECLI:EU:C:1983:32, pct. 37.

^[40] A se vedea X. Magnon, La loyauté dans le droit institutionnel de l’Union européenne, p. 3, disponibil la https://publications.ut-capitole.fr/id/eprint/13693/1/La_loyaut%C3%A9_dans_le_droit_institutionnel_de_l%27Union_europ%C3%A9enne.pdf și jurisprudența citată.

^[41] A se vedea Association Henri Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Société de Législation Comparée, op. cit., p. 232.

^[42] CJCE, cauzele conexe C-6/90 și C-9/90, Francovich și Bonifaci c. Italia, Hotărârea din 19 noiembrie 1981, ECLI:EU:C:1991:428. Pentru exemplificări suplimentare ale încălcării obligației de cooperare loială în jurisprudența Curții a se vedea M.A. Dumitrașcu, O.M. Salomia, Dreptul Uniunii Europene II, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, p. 15-16.

^[43] CJCE, cauza C-265/95, Comisia c. Franța, Hotărârea din 9 decembrie 1997, ECLI:EU:C:1997:595.

^[44] În concret, dispozițiile art. 4 alin. (3) TUE prevăd următoarele: „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.

^[45] CJUE, cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19, C-397/19, Asociația Forumul Judecătorilor și alții, Hotărârea din 18 mai 2021, ECLI:EU:C:2021:393, pct. 178.

^[46] Asociația Forumul Judecătorilor și alții, pct. 176 și 177. Pentru aplicarea principiului cooperării loiale, a se vedea și CJUE (Marea Cameră), cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Euro Box Promotion și alții, Hotărârea din 21 decembrie 2021, ECLI:EU:C:2021:1034,pct. 175. Pentru dezvoltări privind aplicări recente ale art. 4 alin. (3) TUE în jurisprudența Curții a se vedea C. Toader, Principiul cooperării loiale și rolul său în rezolvarea conflictelor, Conferința SSJ „CJUE-CCR: un dialog necesar”, disponibil la https://evenimente.juridice.ro/wp-content/uploads/2022/01/CT-Principiul-cooperarii-loiale-si-rolul-sau-in-rezolvarea-conflictelor.pdf.

^[47] A se vedea P. Craig, G. de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (Drept comunitar – serie coordonată de Beatrice Andreșan‑Grigoriu și Tudorel Ștefan), București, 2009, p. 277.

^[48] A se vedea M. Klamert, op. cit., p. 11 și jurisprudența citată.

^[49] A se vedea M.A. Dumitrașcu, O.M. Salomia, op. cit., p. 13.

^[50] A se vedea P. Craig, G.de Búrca, op. cit., p. 251.

^[51] A se vedea E. Neframi, Le principe de coopération loyale comme fondement identitaire de l’Union Européenne, p. 1, disponibil la https://orbilu.uni.lu/bitstream/10993/13442/1/RUE.pdf.

^[52] M. Blanquet, op. cit., p. 502.

^[53] Pentru aprecieri privind diversele categorii de norme juridice ce fac parte din ordinea juridică europeană și cele trei subsisteme ale dreptului material al Uniunii – dreptul monetar, fiscal și financiar european, dreptul social european și dreptul european al afacerilor, toate aceste norme privind acțiunea economică și socială a Uniunii și reprezentând, în realitate, adevărat drept economic și social care depășește frontiera tradițională dintre dreptul public și dreptul privat, a se vedea L. Vogel, Droit européen des affaires, 2^e éd., Dalloz, Paris, 2019, n° 49, p. 68-69.

^[54] A se vedea É. Poillot, op. cit., n° 658, p. 288, respectiv n° 615, p. 270.

^[55] Publicată în J.O. L 382 din 31 decembrie 1986.

^[56] În reglementarea inițială, mai exact prin art. 4 alin. (2) din Directiva 97/7/CE din 20 mai privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (în prezent, abrogată), era prevăzut în mod expres principiul respectării bunei-credințe în îndeplinirea obligației de informare de care este ținut profesionistul; astfel, textul preciza că informațiile prealabile pe care profesionistul urmează să le ofere consumatorului „se furnizează într-o manieră clară și inteligibilă, pe orice cale adecvată mijloacelor de comunicare la distanță utilizate, cu respectarea, mai ales, a principiilor bunei-credințe în materie de tranzacții comerciale și a principiilor care reglementează protecția persoanelor care nu au capacitatea de a-și da consimțământul, în conformitate cu legislația statelor membre, cum sunt minorii”. În prezent, art. 6 din Directiva 2011/83/UE din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor (publicată în J.O. L 304 din 22 noiembrie 2011) atunci când reglementează cerințele de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale nu a adăugat și precizarea că aceste informații trebuie oferite cu respectarea principiului bunei-credințe, ceea ce desigur nu înseamnă lipsa de aplicare a principiului.

^[57] A se vedea art. 3 alin. (2) din Directiva 2002/65/CE din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum (forma consolidată), publicată în J.O. L 271 din 9 octombrie 2002.

^[58] Publicată în J.O. L 149 din 11 iunie 2005.

^[59] CJCE, cauza 120/78, Rewe c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein, Hotărârea din 20 februarie 1979, ECLI:EU:C:1979:42, pct. 8 par. 2.

^[60] A se vedea G. Busseuil, Contribution à l’étude de la notion de contrat en droit privé européen, LGDJ, Paris, 2009, n° 587, p. 567.

^[61] Pentru dezvoltări, în literatura noastră juridică, a se vedea D.M. Șandru, Contractele încheiate cu consumatorii – jurisprudență europeană și română, Ed. Tribuna Economică, 2012; M. Mazilu‑Babel, Dreptul fundamental la un nivel ridicat de protecție asigurat consumatorului de credite și obligația corelativă impusă instanței naționale, 27 noiembrie 2012, disponibil la www.juridice.ro; G. Orga-Dumitriu, About the recent interpretation of CJEU in the matter of unfair terms of consumer credit contracts. Relevant meanings for the national case law, în Perspectives of Business Law Journal, vol. 3, nr. 1/2014, p. 12 și urm.

^[62] Potrivit considerentului 16 din directivă, în aprecierea bunei-credințe, „trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților (s.n.), faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului”.

^[63] CJUE, cauza C-186/16, Andriciuc și alții, Hotărârea din 20 septembrie 2017, ECLI:EU:C:2017:703, pct. 57; CJUE, cauza C-415/11, Aziz, Hotărârea din 14 martie 2013, ECLI:EU:C:2013:164, pct. 69.

^[64] A se vedea G. Orga-Dumitriu, Limitarea de către instanța națională a efectelor în timp ale constatării nulității clauzelor prag sau despre calul troian ce nu a pășit în cetate: Gutiérrez Naranjo, în R.R.D.E. nr. 1/2021, p. 64. A se vedea și M. Mazilu-Babel, Întrebare preliminară cu privire la buna-credință în materia protecției consumatorului de credit, 12 august 2015, disponibil la juridice.ro; de aceeași autoare, cu privire la reaua-credință/buna-credință parțială în cazul înregistrării unei mărci, 30 ianuarie 2020, disponibil la https://www.juridice.ro/596207/intrebare-preliminara-cu-privire-la-reaua-credinta-buna-credinta-partiala-in-cazul-inregistrarii-unei-marci-printre-altele.html.

^[65] CJCE, cauza 24/86, Blaizot c. Université de Liège și alții, Hotărârea din 2 februarie 1988, ECLI:EU:C:1988:43, pct. 27; CJCE, cauza C-415/93, Bosman, Hotărârea din 15 decembrie 1995, ECLI:EU:C:1995:463, pct. 141; CJCE (Marea Cameră), cauza C-402/03, Skov și Bilka, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, ECLI:EU:C:2006:6, pct. 50; CJCE, cauza C-313/05, Brzeziński, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, ECLI:EU:C:2007:33, pct. 55; CJCE (Marea Cameră), cauza C-292/04, Meilicke și alții, Hotărârea din 6 martie 2007, ECLI:EU:C:2007:132, pct. 34; CJUE, cauza C-92/11, RWE Vertrieb, Hotărârea din 21 martie 2013, EU:C:2013:180, pct. 58.

^[66] CJCE, cauza Skov și Bilka, mai sus citată, pct. 51; cauza Meilicke și alții, pct. 35; CJUE, cauza C-2/09, Kalinchev, Hotărârea din 3 iunie 2010, ECLI:EU:C:2010:312, pct. 50; CJUE, cauza C-263/11, Rēdlihs, Hotărârea din 19 iulie 2012, ECLI:EU:C:2012:497, pct. 59. Pentru o analiză detaliată a jurisprudenței CJUE de limitare în timp a efectelor propriilor hotărâri în temeiul celor două criterii (buna-credință și repercusiunile economice grave), a se vedea M. Lang, Limitation of Temporal Effects of CJEU Judgments: Mission Impossible for Governments of EU Member States, în P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe (eds), The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, Cambridge-Antwerp – Portland, 2014, p. 245-263.

^[67] CJUE, cauza C-263/10, Nisipeanu, Hotărârea din 7 iulie 2011, ECLI:EU:C:2011:466, pct. 34-38.

^[68] CJUE, cauza C-402/09, Tatu, Hotărârea din 7 aprilie 2011, ECLI:EU:C:2011:219; pentru dezvoltări a se vedea B. Andreșan-Grigoriu, Analiza hotărârii Curții în cauza C-402/09, Tatu, disponibil la http://www.euroquod.ro/dokuwiki/doku.php?id=analiza_hotararii_curtii_in_cauza_c-402_09_tatu.

^[69] A se vedea G. Orga-Dumitriu, op. cit., p. 82.

^[70] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1996, p. 163, nr. 143.