Corpul uman – între libertate și proprietate

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 642-664.

„Sunt oameni care și-au sacrificat propria parte din umanitatea tradițională ca să se dedice sarcinii de a hotărî ce va însemna de acum înainte «Umanitate». Aplicate lor, «bun» și «rău» sunt cuvinte lipsite de conținut: căci, de acum înainte, conținutul acestor cuvinte va depinde de ei.”

(C.S. Lewis, Desființarea omului^[1])

Introducere

Progresul biotehnologiei și digitalizării la care asistăm azi are consecințe profunde asupra ființei umane privite din perspectivă filosofică, dar mai ales din perspectivă juridică. Progresul nu mai este de mult un mijloc care să servească un scop, ci a devenit un scop în sine^[2]. De aceea, este de neoprit, este omniprezent, omnipotent și omniscient.

Tehnologia digitală înseamnă informații electronice standardizate schimbate într-o singură rețea masivă la care sunt conectate o varietate de dispozitive^[3].

Tehnologia este din ce în ce mai mult legată de libertate/libertăți. Libertatea deschide ușa către ceea ce ne face plăcere. Deoarece nu suntem liberi să facem imposibilul, tehnologia vine cu promisiunea de a face imposibilul posibil, eliminând granița între artificial și natural. Suntem liberi să alegem să utilizăm tehnologia și să ne bucurăm de beneficiile ei sau să o evităm, ferindu-ne astfel de consecințe dureroase. Filosofii greci considerau că libertatea este admirabilă dacă permite o alegere într-un scop bun și dacă este limitată prin lege. Însă, azi se observă o expansiune a libertății proporțională cu expansiunea tehnologiei, întrucât ofertele ispititoare ale tehnologiei sunt nelimitate. De aceea, libertatea modernă culminează în tehnologie, se reduce la tehnologie și, în final, este tehnologie^[4].

Exercitarea libertății de a dispune de sine însuși și a libertății de a „contracta” cu privire la propriul corp sunt stimulate de (bio)tehnologie, astfel încât este evidentă tendința de reificare a ființei umane. Pe de o parte, știința tinde să reducă ființa umană la materie, care poate fi creată, îmbunătățită, augmentată sau chiar distrusă atunci când este considerată un rebut, iar pe de altă parte, digitalizarea tinde să reducă ființa umană la un flux de date și informații, extrase adesea fără consimțământul său, care pot fi analizate, exploatate, comercializate de companiile de tehnologie.

Domnul profesor Valeriu Stoica scria într-un articol că „libertatea abstractă a persoanei, ca idee filozofică, se concretizează juridic mai întâi prin conceptul de persoană, ca subiect (ca titular) al libertății și prin conceptul de capacitate juridică, înțeleasă ca motor al libertății și ca limită potențială a acesteia. Sfera juridică a persoanei este conceptul care descrie spațiul social concret al libertății, determinat și limitat prin libertățile speciale, drepturile subiective, puterile speciale, datoriile și răspunderea juridică – în sensul ei cel mai general și în forma specifică fiecărei ramuri de drept – pe care le are o anumită persoană la un moment dat și în dinamica lor pe toată durata existenței persoanei”^[5].

Libertatea de a dispune de sine însuși și libertatea contractuală sunt astfel de libertăți speciale prin care se concretizează libertatea abstractă a persoanei.

Deși se bucură de o recunoaștere legală în dreptul nostru – Codul civil, Codul penal, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, corpul uman nu beneficiază de o definiție legală. Chiar dacă adevăratul cod al corpului uman este Codul penal, Codul civil rămâne codul care stabilește legătura dintre persoana fizică și corpul său, puterile pe care persoana le are asupra corpului și limitele acestora.

În ordine cronologică, primele norme juridice din Codul civil care se referă la corpul uman în mod indirect sunt art. 35 C. civ. și art. 36, situate în Cartea I, Despre persoane, Titlul II, Persoana fizică, capitolul I, Capacitatea civilă a persoanei fizice, secțiunea 1, Capacitatea de folosință. Potrivit art. 35, capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează la moartea acesteia. Ființa umană are un corp cu anumite caracteristici precum greutatea, lungimea, sexul, semnele din naștere, dizabilități, grupă de sânge, RH. Viabilitatea înseamnă perenitate. În cazul morții, constatarea fizică presupune examinarea corpului uman în vederea identificării semnelor instalării decesului. Iată deci cum dreptul se servește de corpul uman pentru a face legătura între universul biologic și cel juridic, între ființa umană și persoană.

Capitolul II, Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, cuprinde drepturile personalității. În secțiunea 1, Dispoziții comune, art. 60 reglementează dreptul de a dispune de sine însuși. În jurisprudența CEDO, dreptul de a dispune de sine însuși intră sub umbrela dreptului la autodeterminare și relevă protecția dreptului la respectarea vieții private consacrat în art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Secțiunea II, Drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei, începe cu art. 61, Garantarea drepturilor inerente ființei umane, care, în alin. (2), enunță primatul sau preeminența interesului și a binelui ființei umane asupra interesului unic al societății și al științei. Articolul 61 este deosebit de important în arhitectura drepturilor personalității întrucât stabilește o ierarhie a intereselor: interesul și binele ființei umane se află în topul acestei ierarhii, după care urmează interesul unic al societății și interesul științei. Dacă vom completa această prevedere cu art. 1 din Convenția Europeană din 4 aprilie 1997 pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina)^[6], ratificată de România, care prevede că părțile la această convenție protejează demnitatea și identitatea ființei umane și garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și al celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei, atunci vom avea imaginea de ansamblu asupra clasării persoanei într-o poziție superioară bunului produs în aria biologiei, medicinei, tehnologiei, respectând astfel ierarhia marcată de summa divisio persoane – bunuri. Persoanele sunt plasate pe primul loc, iar bunurile pe locul secund.

Interzicerea practicii eugenice (art. 62 C. civ.), cu anumite excepții (art. 63 C. civ.), interzicerea examenului caracteristicilor genetice (art. 64 C. civ.), cu anumite excepții (art. 65 C. civ.), interzicerea intervențiilor medicale asupra persoanei, cu unele excepții (art. 67 C. civ.), prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de la persoanele în viață se fundamentează în realitate pe principiul inviolabilității corpului uman, care în Codul civil se regăsește în art. 64, cu același titlu marginal. Acest principiu își are originea în tradiția iudeo-creștină și se reflectă în adagiul Noli me tangere, cuvintele pe care Mântuitorul i le adresează Mariei Magdalena la întâlnirea de la mormânt, după Înviere^[7]. În aceeași tradiție, corpul uman este sacru, întrucât este considerat templul Duhului Sfânt^[8].

Principiul nepatrimonialității corpului uman, înscris în art. 66 C. civ., reflectă respectarea ierarhiei stabilite prin summa divisio și în art. 61 C. civ. Orice evaluare pecuniară a corpului uman ar transforma ființa umană din persoană în bun. Declasarea realizată în acest mod ar constitui o atingere gravă a demnității umane, ar lovi în însăși umanitatea noastră.

Însă, pentru dreptul civil (dar și pentru dreptul penal), nu doar corpul persoanei în viață este o valoare socială care impune protecție, ci și corpul persoanei decedate, care face obiectul reglementării secțiunii 4, Respectul datorat persoanei și după decesul său, art. 78-81.

Tot corpul la care se adaugă și sufletul ființei umane^[9]sunt în centrul reglementării din cadrul Secțiunii 3, Respectul vieții private și al demnității persoanei umane. Desfășurarea existenței persoanei fizice, care are o viață privată, o viață intimă, o viață de familie, are convingeri de tot felul după care își ghidează trăirea, are opinii pe care și le exprimă cu diferite mijloace și în medii diferite, are preferințe în materie de alimentație, sex, sport, cultură, politică, ținută vestimentară, petrecere a timpului liber, are sentimente și emoții, implică folosirea corpului. Corpul uman este implicat în orice activitate pe care o realizează o persoană: activitate sportivă, sexuală, intelectuală, activități casnice, în gospodărie, mișcarea sau deplasarea dintr-un loc în altul, manevrarea obiectelor, comunicarea, somnul.

Corpul uman este consubstanțial persoanei, fără a putea fi detașat sau disociat de persoană. Această caracteristică importantă rezultă din dispozițiile Codului civil în materia analizată de noi. Reglementarea drepturilor personalității aduce însă în discuție natura juridică a corpului uman. Acesta are natură juridică distinctă de cea a persoanei fizice, al cărui suport material este. Este un lucru, nu o persoană. Distincția este importantă pentru a înțelege, pe de o parte, relația pe care dreptul o stabilește între persoană și corpul său, pe de altă parte, tendința de „contractualizare” a corpului uman.

Chiar dacă este consubstanțial persoanei, corpul uman este un lucru, nu o persoană. Corpul uman este un lucru, însă nu este un bun în sensul art. 535 C. civ., întrucât art. 66 C. civ. se opune evaluării pecuniare a corpului uman, elementelor sau produselor sale.

Cu toate acestea, relația pe care Codul civil o stabilește între persoană și corpul său este una de putere. Persoana exercită dominus asupra corpului său. Acesta nu este dotat cu autonomie, ci urmează comenzile persoanei: se mișcă, se odihnește, se hrănește, se tratează întrucât primește comenzi pe baza nevoilor corporale sau fizice pe care persoana le identifică și alege să le satisfacă, acționând conform deciziei sale. După cum vom vedea, dispoziția persoanei asupra corpului său este atât materială, cât și juridică. În cadrul acestei dispoziții, consimțământul persoanei este esențial. De lege lata, limitele puterii de dispoziție asupra propriului corp sunt trasate în art. 60 C. civ., însă aceste limite, care ar trebui să protejeze persoana, nu sunt sigure, suficiente în fața progresului științei și tehnologiei.

Principiul inviolabilității corpului uman trimite la exclusivitate, caracteristică relației stabilite în raportul juridic de proprietate, și constituie o declinare a principiului exclusivității proprietarului: numai persoana care întrupează această haină corporală poate folosi și dispune de corp^[10].Acest monopol al exploatării juridic protejate este marca proprietății. Excepțiile de la principiul inviolabilității, expres prevăzute de lege, nu afectează caracteristica exclusivității, căci ele trec în plan secund. Mutabilitatea, caracteristică dreptului de proprietate, o întâlnim în cazul corpului uman, produselor și elementelor sale în cazul prelevării organe, celule sau țesuturi, atunci când persoana dorește să le doneze unui terț în scop altruist, fără să primească nimic în schimb. Exercitarea folosinței cuprinde modificarea materială a corpului uman (să se tundă sau nu, să se tatueze sau nu, să urmeze o anumită dietă alimentară sau regim alimentar etc) și exploatarea capacității corpului de a suporta modificări (e.g. augmentarea sau îmbunătățirea capacităților fizice și/sau cognitive) care sunt lăsate la aprecierea suverană a proprietarului său^[11].

În cazul corpului persoanei minore, puterea de decizie asupra corpului uman aparține părinților, autoritatea părintească fiind, potrivit art. 483 C. civ., sursa acestei puteri. Persoana copilului reprezintă unul dintre palierele pe care se exercită autoritatea părintească. Potrivit art. 661 din Legea nr. 95/2006, vârsta legală pentru consimțământ în materia actelor medicale este de 18 ani. Excepții de la această regulă sunt situațiile determinate de (1) urgența medicală, când părinții sau reprezentantul legal nu pot fi contactați, iar minorul are discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află sau de (2) diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani. Suntem de părere că întreruperea de sarcină nu se încadrează nici la diagnosticul problemelor sexuale și reproductive, nici la tratament, întrucât nu are scop terapeutic. Prin urmare, atingerea integrității fizice și psihice a minorei prin întreruperea de sarcină, dar și a integrității fătului doar cu consimțământul minorei de 16 ani este discutabilă. În ceea ce privește prelevarea de organe, țesuturi și celule de la minorii în viață, aceste acte medicale sunt interzise, în principiu, conform art. 151 din Legea nr. 95/2006. În mod excepțional, în cazul în care donatorul este minor și este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, este permisă prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice în următoarele condiții: a) prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu consimțământul minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, și cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau al curatorului, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal; b) în cazul donatorului care are cel puțin 10 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripție teritorială locuiește donatorul, după efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului. Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare. Potrivit art. 150 din Legea nr. 95/2006, transplantul de organe, celule și țesuturi de origine umană se poate face numai cu consimțământul scris al primitorului. În mod excepțional, potrivit art. 152 din lege, în cazul în care primitorul este minor, consimțământul va fi dat de părinți sau de celelalte persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora.

În cazul majorului, potrivit art. 104 alin. (3) C. civ,măsurile de ocrotire a acestuia și deciziile cu privire la persoana sa asigură respectarea demnității, a drepturilor și libertăților acestuia, a voinței, nevoilor și preferințelor lui, precum și salvgardarea autonomiei sale. Articolul 104 alin. (3) C. civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 140/2022 privind unelemăsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative^[12], se fundamentează pe principiul respectării demnității inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertății de a face propriile alegeri și a independenței persoanelor, stipulat în art. 3 lit. a) din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale. În noua concepție a legii privind măsurile de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale sau psihosociale, majorul protejat nu poate fi privat de exercițiul drepturilor personalității, chiar dacă are facultățile mintale alterate. Acestuia i se recunoaște o capacitate naturală, capacitate factuală de a lua decizii într-un anumit moment cu privire la aspecte care întră în sfera vieții sale private. Totuși, în materie de prelevare de organe, țesuturi și celule de origine umană, regula este că o astfel de procedură e rezervată majorilor cu capacitate deplină de exercițiu, fiind excluși, în mod implicit, majorii ocrotiți [art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006]. Însă, lipsa accesului la prelevarea de celule, țesuturi, organe în scop terapeutic, inclusiv prelevarea de spermă în vederea concepției unui copil sau a donării în scopul concepției unui copil, și interdicția de a dona celule, țesuturi, organe se lovește de principiul recunoașterii autonomiei majorului cu dizabilități și de interzicerea oricărei discriminări pe criteriu de dizabilitate, prevăzute de Legea nr. 140/2022. Această restrângere a dreptului de a dispune de sine însuși trebuie „tradusă” ca o prezumție irefragabilă de constrângere morală a majorului protejat, fiind (restricția) în interesul persoanei ocrotite. Cu toate acestea, interdicția pare să intre în conflict și cu art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități^[13]. De asemenea, nu este foarte clar dacă accesul la servicii medicale de întrerupere de sarcină, schimbare de sex, sterilitate sau contracepție medicamentoasă este deschis tuturor majorilor ocrotiți sau numai celor care beneficiază de consiliere, aplicându-se prin analogie prevederile art. 661 lit. b) din Legea nr. 95/2006. În materie de transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană, acesta se efectuează cu consimțământul scris al primitorului, după ce acesta a fost informat asupra riscurilor și beneficiilor procedeului, sau de ocrotitorul legal al acestuia, când este lipsit de capacitate de exercițiu (art. 152 din Legea nr. 95/2006). În orice caz, reglementarea modului și cazurilor în care majorul protejat are/își conservă puterea de a decide cu privire la corpul său este destul de incoerentă.

În categoria corpului lipsit de personalitate juridică includem embrionul in utero, embrionul ex utero și cadavrul. Trebuie să pornim analiza noastră de la două premise; 1) în dreptul nostru lipsește statutul embrionului; 2) în cauza Parillo împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că embrionul ex utero nu este „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție^[14]. Embrionul in utero este consubstanțial femeii însărcinate și, prin urmare, numai aceasta are puterea de a decide material și juridic, în limitele legii. Embrionul ex utero nu este consubstanțial mamei, astfel că nu se bucură de protecție juridică. Totodată, în dreptul nostru, deși este permisă reproducerea umană asistată medical cu terț donator, care așteaptă încă din 2009 o lege specială în acest sens – o promisiune înscrisă în Codul civil, dar neonorată! –, lipsește o reglementare internă privind embriotransferul, donația de embrioni, soarta embrionilor în cazul divorțului soților sau disoluției cuplului genitor sau comanditar ori a decesului lor sau a unuia dintre ei, soarta embrionilor umani crioconservați și neutilizați (vom reveni asupra reproducerii umane asistate medical). Prin urmare, este dificil de a stabili cu certitudine cine are puterea de decizie în această/aceste ipoteze.

În cazul morții constatate fizic, art. 80 C. civ. stabilește o anumită ierarhie a persoanelor cu putere de decizie asupra corpului lui de cujus. În primul rând, se acordă prioritate voinței exprimate în timpul vieții de către acesta. Însă, dacă a fost o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, voința lui nu este suficientă, ci este necesar și consimțământul părinților sau al tutorelui, după caz. În absența unei opțiuni exprese a persoanei decedate, se va acorda prioritate în ordinea următoare: voinței soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziției primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Referitor la prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorul decedat, art. 147 din Legea nr. 95/2006 stabilește ierarhia persoanelor care au putere de decizie: în primul rând, de cujus, dacă în timpul vieții și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimțământ pentru prelevare și înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. În lipsa acestei opțiuni, prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț supraviețuitor, părinți, descendenți, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. În cauza Elberte împotriva Letoniei^[15], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prelevarea de țesuturi de la o persoană decedată fără consimțământul sau informarea soțului supraviețuitor intră în sfera de aplicare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința puterii materiale, aceasta este fie a persoanei însăși care își pune corpul la dispoziția altuia, în scop personal sau altruist, în condițiile expuse mai sus, care iau în considerare distincția între majori și minori, majori cu capacitate deplină de exercițiu și majori ocrotiți, vii și decedați, fie a profesioniștilor care execută prestații asupra corpului uman cum sunt: medicul chirurg sau estetician, frizerul, manichiurista.

Așadar, corpul uman, elementele și produsele sale sunt lucruri umane apropriabile^[16]care au un statut special^[17].

Totuși, până unde se întinde azi libertatea de a dispune de sine însuși? Pentru a înțelege sensul și semnificația întrebării vom aborda câteva ipoteze care implică biotehnologia și corporațiile de tehnologie care colectează date personale și extrag informații despre utilizatorii lor prin intermediul mașinilor și aplicațiilor pe care le produc.

§1. Omul creat și transformat

Prima ipoteză, pe care o supunem atenției în jocul regulilor cu privire la corpul uman, intră în sfera reproducerii umane asistate medical. Infertilitatea afectează azi din ce în ce mai multe femei și mai mulți bărbați, cauzele fiind variate. În acest context, cuplurile sau persoanele care doresc să aibă copii apelează la reproducerea umană asistată medical sau chiar la maternitatea de substituție. În dreptul nostru, există puține reguli care încadrează juridic reproducerea umană asistată medical. Unele își au sediul în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății^[18]și Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului^[19], altele în Codul civil. Articolele 26-28 din Legea nr. 46/2003 stipulează dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii. Articolul 141 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, prevede că „donarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se face în scop terapeutic, cu asigurarea unor standarde de calitate și siguranță în vederea garantării unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane”, în condițiile legii. Potrivit art. 146 alin. (6) din aceeași lege, „prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul acestei comisii”. Articolele 441-447 C. civ. stabilesc câteva reguli privind exercitarea dreptului de a concepe un copil prin accesul la reproducerea umană asistată medical cu terț donator. Din analiza coroborată a prevederilor legale în materie rezultă că sunt permise în mod expres doar prelevarea și donarea de spermă – nu și de ovocite și/sau embrioni – în scop terapeutic(?!) –, deși, pe de o parte, este cert că infertilitatea nu se „tratează” cu spermă, deci donația nu se face în scop terapeutic, iar pe de altă parte, este de notorietate faptul că în clinicile de fertilizare din România se prelevează ovocite în vederea donării și concepției embrionilor și se depozitează embrioni spre păstrare prin crioconservare. În realitate, nici sperma, nici ovocitele, nici embrionii nu tratează infertilitatea, ci sunt produse ale corpului uman folosite la concepția unui copil cu ajutorul tehnicilor de procreare asistată medical.

Materialul reproductiv utilizat în cadrul procedurilor și tehnicilor de reproducere umană asistată medical constă în ovocite, spermă și embrioni. Ovocitele și sperma se obțin cu ajutorul organelor de reproducere (gonade, uter, ovare, testicule). Embrionul uman rezultat în urma fuziunii gameților poate fi conceput in utero sau ex utero. Embrionul in utero este consubstanțial femeii în care este implantat, astfel încât orice vătămare a embrionului constituie și o atingere a integrității fizice a femeii. Embrionul ex utero nu este consubstanțial femeii, însă nici nu este calificat persoană, ca să se bucure de protecția legală recunoscută persoanelor. Prin urmare, distrugerea sau deteriorarea embrionului ex utero nu constituie o atingere a integrității sale fizice, pentru că nu se bucură de dreptul la respectarea integrității.

Cu privire la natura acestor elemente de reproducere, ele sunt intrinseci ființei umane, astfel că nu pot fi calificate drept bunuri. Totodată, ele au potențialul de a da viață, de a transmite genele, de a crea descendenți și această caracteristică le face să fie lucruri umane sui-generis. Odată detașate de corpul uman în vederea manipulării și utilizării lor, ele își păstrează statutul de lucruri de origine umană, fără însă a putea primi calificarea de bunuri în sens juridic. Cu toate acestea, donațiile bioetice – de spermă, gameți, embrioni – sunt veritabile acte juridice care fac parte dintr-un lanț sau grup de contracte^[20]– asigurând „circulația” lor pe „piața reproductivă”^[21]. Fie că ne place sau nu, terminologia juridică din materia bunurilor și contractelor este folosită în limbajul medical rezervat reproducerii umane asistate medical. De vreme ce există o multitudine de centre de fertilizare și bănci de spermă, ovocite și embrioni, înseamnă că există o piață a serviciilor medicale în materie de procreare asistată medical, dar și de material de reproducere. Repudierea prin lege a paternității sau maternității donatorului sau donatoarei, după caz, care se ascund în spatele anonimatului, este efectul donației la care au consimțit donatorii. În realitate, pe baza consimțământului lor la donație și prin efectul legii, donatorii renunță definitiv la orice revendicare a paternității sau maternității asupra copilului ce se va naște. Această renunțare poate fi privită ca un abandon al copilului ai cărui genitori sunt donatorii.

Așadar, persona fizică are puterea de a dispune de propriul material de reproducere, de descendența sa în favoarea altora, având doar statutul de genitor într-un eventual proiect parental al altora. Într-adevăr, alegerea de a da viață unui copil cu gameții săi nu îi aparține, și de aceea îi este rezervat acest statut, dar scopul donației de gameți – acela de a fi folosiți la concepția unui copil de către terți – nu îi este străin. Donează pentru ca celulele sale să fie folosite de alții. În același timp, cuplul sau persoanele care consimt la realizarea unui proiect parental dispun de corpul lor – prin prelevarea de celule, fertilizarea in vitro sau in utero și embriotransfer, după caz –, acceptând donația anonimă de elemente din patrimoniul genetic al altora, cu toate consecințele juridice în materie de filiație și familie, și deci modificarea descendenței lor.

În cazul maternității de substituție și al gestației pentru altul, care au la bază un contract de gestație pentru altul, femeia dispune de uterul său, care va fi folosit pentru a aduce pe lume un copil unei persoane sau unui cuplu comanditar. În realitate, femeia nu dispune doar de uter, ci de întregul său corp care va fi afectat de modificările și transformările generate de sarcină la nivel metabolic, hormonal și neuro-psihic. Dispune chiar de întreaga sa existență în favoarea cuplului comanditar care va dori acces (control?) deplin și supraveghere totală a femeii în cursul sarcinii. Ea dispune atât material, cât și juridic de propriul corp în favoarea altuia. Este greu de crezut că mama purtătoarea consimte liber la încheierea unui astfel de contract, în scop altruist. Dimpotrivă, este mai ușor de acceptat că persoanele comanditare profită de starea de nevoie în care se află mama purtătoare, nevoi personale sau nepersonale financiare (spre exemplu, o rudă de-a sa are nevoie de o sumă de bani pentru o intervenție chirurgicală sau terapie foarte costisitoare) ori de securitate (spre exemplu, în cazul emigrantelor ilegal). Tocmai această „prezumție” de constrângere materială sau psihică a femeii și respectarea demnității umane a femeii justifică interzicerea maternității de substituție în statele care au înțeles să reglementeze maternitatea de substituție. Atât în cazul reproducerii umane asistate cu terț donator, cât și în cazul maternității de substituție și al gestației pentru altul, persoanele dispun de corpul lor, însă în ultimele două ipoteze, libertatea femeii de a dispune de sine însăși este în realitate o servitute voluntară. Recent, știința și tehnologia au oferit o nouă promisiune: crearea de embrioni umani fără ovule, spermă și uter uman, doar din celule stem^[22].

A doua problemă pe care o identificăm vizează tranziția de la un gen la altul (asta dacă acceptăm teza că, din punct de vedere biologic, există două genuri determinate de sexul biologic!) pe care o fac persoanele. Excludem din ipoteza noastră cazurile de intersexualitate, care este o afecțiune congenitală, o anomalie caracterizată esențialmente prin bisexualitate morfologică. Tranziția prin terapia hormonală și chirurgie produce modificări profunde și transformări ireversibile în corpul uman: mutilarea, amputarea, reconstruirea organelor genitale. Prin urmare, persoana se supune în mod voluntar atingerii integrității fizice și psihice, fără să fie justificată de un scop terapeutic. Dacă majorii cu capacitate deplină de exercițiu pot face tranziția în temeiul dreptului de a dispune de sine însuși, în cazul majorului protejat și al minorilor, de lege lata, este discutabilă din perspectiva consimțământ medical informat. Suntem de părere că tranziția de gen nu se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 661 lit. b) din Legea nr. 95/2006, astfel încât să fie suficient consimțământul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Chiar dacă chimia și chirurgia îi pot oferi unui bărbat aparența de femeie sau viceversa, ADN-ul va păstra în memorie sexul biologic cu care acesta s-a născut, întrucât nu se modifică.

§2. Omul „reparat” și omul augmentat

Vulnerabilitatea ființei umane este o realitate de care dreptul ține cont. Fragilitatea face parte din condiția umană. Corpul uman este expus suferinței, durerii, șocurilor de tot felul. Chiar dacă dizabilitățile fizice, intelectuale sau psihosociale afectează capacitățile fizice și/sau cognitive ale ființei umane, nu au nicio influență în calificarea ei ca persoană. Recunoașterea capacității de folosință nu depinde de abilitățile sau dizabilitățile omului. Persoanele cu dizabilități fac obiectul protecției juridice speciale. Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități^[23], ratificată de România, interzice orice discriminare pe criteriul dizabilităților.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că domeniul de aplicare al art. 14 din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 12 includ discriminarea bazată pe dizabilități, afecțiuni medicale sau caracteristici genetice^[24].

„Repararea” corpului și a funcțiilor sale naturale presupune ameliorarea capacităților fizice și/sau cognitive deteriorate și ocupă mai multe resorturi: medical (să fie posibilă), etic (să fie acceptabilă) și juridic (să fie permisă). Universul posibilităților este creat de tehnologie. Beneficiile tehnologiei în materie de sănătate nu pot fi negate. Persoanele pot alege sau nu să fie beneficiarii tehnologiei, fie în materia îngrijirii și sănătății lor, fie în materie reproductivă. Dar tehnologia permite și opțiunea de a concepe copii cu dizabilități prin reproducere umană asistată medical^[25].Din perspectivă juridică, așa cum am văzut deja, persoanelor cu dizabilități le sunt recunoscute toate drepturile personalității, cu limitări în materie de prelevare de organe, țesuturi și celule. În orice caz, dreptul de a dispune de sine însuși, care stă la temelia accesului la „reparație”, nu este absolut, ci se lovește de anumite limite impuse de lege: drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri.

Augmentarea corpului uman presupune modificări care permit creșterea performanțelor fizice și/sau cognitive a capacităților fizice și/sau cognitive. Augmentarea implică biotehnologia, nanomedicina, microchirurgia, implantul de dispozitive electronice cu efect de hibridizare a omului cu bunurile care i se încorporează sau atașează. Intervențiile în scopul augmentării corespund actelor de gestiune asupra corpului. În sfera augmentării persoanei fizice intră și tratamentele și medicamentele care contribuie la creșterea artificială a performanțelor sportive. Însă, conduita dopantă nu este sancționată decât atunci când sportivul a folosit medicamente sau substanțe interzise. De asemenea, intră în sfera augmentării și substanțele psihoactive și ingineria neuronală care produc transformări la nivelul stării mentale.

Augmentarea corpului uman este un vis al transumaniștilor împlinit. Din punct de vedere etimologic, „transumanism” a rezultat din fuziunea prefixului „trans” – a trece dincolo de – și „umanism”, din latinescul „humanitas”, natură umană, cultură, derivând el însuși din „homo”, om, cu sufixul „ism”, servind la formarea cuvintelor care corespund unei atitudini, unui comportament, unei doctrine, unei dogme, unei ideologii sau unei teorii^[26]. Cuvântul „transumanism” sugerează ideea de suprimare a vulnerabilității intrinseci ființei umane, de augmentare a performanțelor sale, de desființare a limitelor naturale^[27]. Transumanismul este un curent de gândire internațional care pledează pentru utilizarea științelor și a noilor tehnologii în scopul ameliorării capacităților fizice, intelectuale și mentale ale ființelor umane, putând merge până la imortalitate. Visul transumaniștilor – cucerirea naturii umane, stăpânirea și manipularea ei – a devenit azi realitate.

Din perspectivă juridică, se ridică în primul rând problema legitimității augmentării, optimizării, autoîmbunătățirii ființei umane și a prezenței sau absenței unui cadru juridic propriu transumanismului în dreptul pozitiv. În al doilea rând, se pune problema cum se vor articula libertatea individuală, solidaritatea, nediscriminarea și egalitatea. Pe de o parte, omul dorește să poată interveni asupra corpului său și să beneficieze de progresul științei în scopul ameliorării corpului sau creșterii capacităților ori performanțelor sale, asumându-și în mod conștient riscurile. Pe de altă parte, pretinde sa fie acceptat de comunitate așa cum este, imperfect, vulnerabil, cu toate dizabilitățile psiho-sociale sau cognitive, cu performanțe fizice sau intelectuale scăzute, pretinde să-i fie respectat dreptul la diferență și să nu fie discriminat, pretinde dreptul de a aduce pe lume copii cu dizabilități.

Datorită progresului științei, persoanele cu dizabilități fizice pot beneficia de tot felul de dispozitive care le îmbunătățesc caracteristicile fizice (e.g. o proteză de șold sau o proteză mamară ori o inimă artificială). Însă, inteligența artificială oferă deja persoanelor cu dizabilități fizice soluții de îmbunătățire sau augmentare: implanturile pentru creier, protezele artificiale de organe, interfețele computerizate pentru creier, organele printate 3D. Promisiunile pentru viitor ale inteligenței artificiale se referă atât la abilități (creșterea performanțelor intelectuale), cât și la dizabilități fizice: interfața de comunicare între creier și dispozitivele AI, ceea ce va însemna posibilitatea procesării unor cantități masive de informație care sunt stocate în creierul uman (Neuralink), interfața capabilă să convertească limbajul semnelor în vorbire și invers, ceea ce îi va ajuta pe cei care au deficiențe de auz – pe viitor, aceasta se poate transforma într-o aplicație pe care să o poată folosi orice persoană (Motion Savvy.); nano-boții specializați în îndeplinirea diferitelor sarcini în interiorul corpului uman și chip-urile de memorie cu mare putere ce vor fi implementate în creier (hard disk-uri cu spații de stocare impresionante).

Incorporarea acestor dispozitive – care sunt bunuri! – în corpul uman se va putea face cu consimțământul persoanei în cauză, ele devenind accesorii al corpului, având funcția de a le repara sau augmenta.

În centrul construcției drepturilor personalității se află consimțământul, iar în cazul contractelor medicale – consimțământul informat și scopul terapeutic. Mai sunt acestea piese de rezistență ale edificiului privind protecția corpului uman? Asistăm azi la o schimbare de paradigmă?

Repararea și augmentarea omului ridică anumite probleme de drept.

În primul rând, din perspectiva dreptului procesual civil, se pune problema dacă doar bunurile afectate „reparării” omului vor fi exceptate de la urmărirea silită, conform art. 727 lit. b) C. proc. civ., sau și cele de augmentare care sporesc abilitățile persoanelor.

În al doilea rând, deși nu afectează deocamdată calificarea de persoană a ființei umane, în viitor, dacă accesul la aceste dispozitive sau instrumente de augmentare va fi costisitor, va fi deschis doar oamenilor cu un anumit nivel material, atunci s-ar putea să constituie un factor de discriminare pe piața muncii, creând clase de oameni augmentați și oameni neaugmentați, oameni foarte productivi și mai puțin productivi, oameni foarte creativi și mai puțin creativi, supraoameni și… oameni.

În al treilea rând, se pune întrebarea cât este de legitimă augmentarea performanțelor umane? Ar putea face obiectul unui contract sau nu, lovindu-se de principiul nepatrimonialității, demnitatea umană și ordinea publică?

În al patrulea rând, care sunt sau ar trebui să fie limitele augmentării?

Concurența internațională acerbă în cercetare în materia inteligenței artificiale, oportunitățile economice și financiare oferite în acest domeniu, interesele transumanismului pentru anumite sectoare particulare vor constitui adevărate provocări pentru dreptul civil, întrucât pare tot mai probabilă contractualizarea augmentării. Odată cu dezvoltarea tehnologiei și științei, corpul uman augmentat trece de la ficțiune la realitate și prefigurează o schimbare de paradigmă.

§3. Omul conectat și colectat

Astăzi, mai mult ca oricând, tehnologia conectează oamenii între ei și cu mașina deopotrivă. Tehnologiile digitale au devenit parte din viața noastră. Așa acum am arătat mai sus, tehnologiile digitale înseamnă informații electronice standardizate schimbate într-o singură rețea masivă la care sunt conectate o varietate de dispozitive^[28]. Tehnologia digitală cuprinde internetul, smartphone-urile, computerele, ceasurile inteligente, difuzoarele de acasă, mașinile și o multitudine de alte gadget-uri și aparate care ar părea să nu aibă nevoie de digitalizare. Tehnologia digitală este unică printre alte tehnologii, deoarece îmbină instrumentul cu mediul într-un mod atât de primar încât să fie perceput de om ca o a doua natură. Confortul pe care îl creează ascunde cu mare ușurință caracterul tehnic al tehnologiei.

Computerul în sine are un scop: „prelucrarea informațiilor”. Procesarea informațiilor poate părea un scop inofensiv, dar nu este, întrucât înseamnă a lua omul și a-l transforma în „informații” – adică în pachete de semnale electrice pe care computerul este programat să le „citească”^[29].

Tehnologia nu ocupă doar casa, ci și mintea noastră. Smartphone-ul este principalul mijloc de conectare, o extensie a ființei umane. Un bun, o mașină care se ocupă de orice sarcină pe care i-o atribuim cu vocea, privirea sau degetele. Așadar, una din funcții este aceea de a ne optimiza viața. Cu toate acestea, dacă îi cedăm funcția naturală a memoriei și cea a comunicării, smartphone-ul poate fi privit ca un instrument care ne diminuează performanțele intelectuale^[30]. În plus, adicția de ecranele care ne privează de realitate, de prezența celor din jurul nostru, provoacă ceea ce psihologii numesc „tulburare de depersonalizare” – omul pierde contactul cu el însuși, cu mintea și corpul său.

Mașini, obiecte casnice conectate, camere și senzori din spațiul public sau privat, toate înregistrează mari mase de date.

Omul conectat constituie obiectul colectării. Accesul la mediul digital se face în schimbul livrării datelor personale. O simplă declarație de consimțământ, un contract de asigurare de răspundere civilă de bunuri sau persoane, un abonament la o platformă de streaming, plățile electronice, votul electronic, achiziția de bunuri sau servicii, accesul în anumite zone din spații publice sau private se pot face numai în schimbul livrării datelor personale. Dacă ar fi editate pe suport de hârtie, am putea vedea cu ochiul liber volumul informațiile pe care ar trebui să le citim pentru a ne informa în scopul emiterii consimțământului, am observa că limbajul tehnic este greu accesibil. Însă, ecranul sau mașina care îl conține are proprietatea de a comprima spațiul și timpul și deci de a decorporaliza obiectele. Altfel spus, are aptitudinea de a ne înșela. Prin urmare, consimțământul se poate da foarte ușor, printr-un click pe „accept” sau „refuz”, fără niciun răgaz necesar pentru a citi și procesa informațiile primite. Orice mișcare a noastră în spațiul virtual lasă urme, care fac posibilă, fără consimțământul nostru, producerea sau culegerea de veritabile informații despre noi, consumatori sau utilizatori de tehnologie, locuitori ai statului global digital.

Dispozitivele noastre măsoară și colectează date (cifre) cu privire la pașii, clicurile, sentimentele, locațiile, traseele, hormonii, câștigurile, cheltuielile, libidoul, temperaturile, mâncatul, respirația, citirea, vizionarea, ascultarea, somnul și alte activități de rutină. Această colecție de date face ca faptele banale despre viața noastră să fie cunoscute și interesante pentru noi, dar, în același timp, și de alții.

Potrivit art. 2 din Regulamentul (UE) 2022/1925 (Regulamentul privind piețele digitale^[31]), „date înseamnă orice reprezentare digitală a unor acte, fapte sau informații și orice compilație a unor astfel de acte, fapte sau informații, inclusiv sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale”; „date cu caracter personal înseamnă date cu caracter personal în sensul definiției de la articolul 4 punctul 1 din Regulamentul (UE) 2016/679”; „date fără caracter personal înseamnă alte date decât datele cu caracter personal”^[32]. Potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul (UE) 2016/679: „«date cu caracter personal» înseamnă orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă («persoana vizată»); o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un anumit element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale”^[33].

Codificarea vieții în date are ca rezultat inevitabil comercializarea acesteia. Corporațiile minează bazele noastre de date de viață pentru un schimb profitabil. A fi online înseamnă a fi client, a vizualiza reclame, a lovi „paywall”, a cumpăra un abonament, a obține acces, a deveni un „membru valoros”, a fi ademenit de algoritm. Atenția noastră este „monetizată” și urmărită cu râvnă de corporații și entități, altele decât noi. Omul colectat face obiectul controlului algoritmilor. Aceștia sunt programați să controleze și să manipuleze gesturile, limbajul, comunicarea, preferințele personale în diferite domenii, toate mișcările noastre. Designerii tehnologiei digitale au acordat o atenție deosebită științelor cognitive și în special neuroștiințelor.

În mediul digital, omul este un chip sau o minte fără trup și un flux de date și informații, monetizate de companiile de tehnologie digitală. Deși nu se confundă cu persoana, datele cu caracter personal sunt intim legate de aceasta pentru că reflectă elemente ale personalității. Datele cu caracter personal sunt informații, calificare reținută în definiția lor legală. Informația devine un lucru necorporal, susceptibil de apropriere, atunci când est structurată în elemente cu o configurație proprie, stabilă și autonomă^[34]. În măsura în care devine obiect al dreptului de proprietate în formă atipică, informația astfel structurată este un bun incorporal^[35]. Așadar, informațiile despre noi colectate sau, după caz, generate prin extragere ori prelucrate sunt bunurile valoroase cu care marile companii de tehnologie fac comerț^[36]. Noi nu suntem „clienții” lor, ci „produsele” invizibile, bunurile incorporale. Pe baza analizei comportamentului în mediul digital, corporațiile de tehnologie extrag informații despre noi, la care noi nici măcar nu avem acces, pe care le evaluează și, apoi, le vând^[37].

În era digitală, omul nu mai interacționează cu lucrurile – care sunt fluxuri de informații –, nici cu alți oameni, fiind înlocuiți de fluxuri de informații (ex: o carte digitală, un selfie). Practic, omul digital are un corp digital alcătuit din fluxul de date și informații pe care le oferă platformelor digitale și clienților acestora, cu consimțământul său ori la care acestea au acces fără consimțământul său. Așadar, mediul digital decorporalizează omul și lucrurile. Și aceasta conduce la reconstruirea sau remodelarea corpului cu ajutorul aplicațiilor pentru imagini (imaginea contează în mediul digital, nu corpul fizic!) Totodată, în absența lucrurilor corporale, posesia își diminuează importanța. În mediul digital, posesia este înlocuită cu dreptul de acces: accesul într-o casă, într-un autoturism, accesul la bani, accesul la bibliotecă, accesul într-un spațiu virtual. În era digitală se creează o legătură între fluxul de date personale și informații livrate și colectate și dreptul de acces.

Una dintre principalele provocări ale ființei umane o constituie libertatea – care încă mai există – de a decide sau nu conectarea mai întâi la mașini, apoi la aplicații care colectează date și facilitează extragerea de informații cu care se hrănesc inteligențele artificiale. Așa cum am văzut, consimțământul pare să fie mai ușor livrat online decât pe suport de hârtie. Prezența unui contract pe suport de hârtie și prezența fizică, prezența unui om cu care să comunici, pe care să-l privești în ochi atunci când îl întrebi sau când îți răspunde, oferă un răgaz pentru citirea actului, înțelegerea clauzelor, evaluarea intereselor, avantajelor, riscurilor.

Omul conectat este foarte ușor de colectat. Informații privind toate aspectele vieții sale – de la greutate, menstruație, program de somn, sport, alimentație, preferințe muzicale, de lectură, în materie de produse și servicii, până la opinii politice, convingeri religioase și comportament sexual – sunt ușor de colectat pe baza urmelor pe care le lasă omul prin comportamentul său în mediul online. Datele personale sunt emanația ființei umane în spațiul digital.

Profilarea, personalizarea, trasarea sau urmărirea permanentă a omului digital cu ajutorul inteligenței artificiale și a algoritmilor oferă întreprinderilor de tehnologie mari avantaje strategice și competitive, întrucât datafication reprezintă aurul digital în epoca în care trăim. Geolocalizarea și analiza comportamentelor permit cunoașterea și manipularea consumatorului. Fiecare urmă lăsată pe rețelele sociale este monetizată. Inteligența artificială face posibilă expansiunea big data prin explozia producției de date, a înregistrării și tratamentului lor. Datele digitale sunt informații colectate în format digital. De aceea, smartphone-ul se îmbunătățește de la un an la altul, dezvoltând noi și noi funcții și aplicații de colectare a informațiilor, mai ales a celor produse de corp, pentru a formula oferte personalizate în materie de sănătate, întreținere corporală, alimentație.

Rețelele sociale ne reperează gusturile în diferite materii și valorile. Like-urile, dislike-urile, share-uirea, blocarea, emoticoanele, comentariile, autocenzura, stilul exprimării, limbajul, mesajul, expresiile corporale și faciale, toate acestea permit analizarea gândurilor, sentimentelor și emoțiilor, determinarea sexului, a orientării politice, religioase, sexuale, chiar originea etnică. Rezultatul analizei poate fi folosit în scopul manipulării comportamentului uman sau poate fi luat în considerare la încheierea și/sau încetarea de raporturi juridice de muncă sau afaceri, chiar la alegerea partenerului în vederea întemeierii unei familii ori în campaniile electorale sau proteste ori revolte.

Lumea tinde să fie percepută azi prin informație, nu prin obiecte sau lucruri materiale, care asigură o anumită stabilitate și continuitate în existența noastră. Omul digital este redus la o hologramă, fără trup, fără suflare, fără suflet.

Totul devine transparent, cuantificabil, măsurabil. Și există o competiție acerbă în cursa colectării de date și informații, întrucât datele sunt bani, iar informațiile sunt putere. Materialismul digital este noua formă de materialism istoric, iar piața datelor este marea piață a vieții private.

Economia datelor, orientate spre capitalismul de supraveghere și manipulare a comportamentelor umane, aduce în discuție drepturile asupra datelor personale și dreptul la respectarea vieții private. În mediul digital, omul, înțeles prin fluxul de date și informații, este comercializat astfel încât acesta se confundă cu ceea ce pentru companiile de tehnologie reprezintă bunurile. Întreprinderi private de tehnologie, care sunt și întreprinderi de date, dețin astăzi o putere colosală tocmai prin prisma bunurilor valoroase pe care le dețin licit sau chiar ilicit: datele și informațiile colectate despre noi, oamenii^[38]. Însă, colectarea și producția de date și informații de către aceste corporații reprezintă un atac la viața noastră privată. Noi ar trebui să fim stăpânii propriilor experiențe și să decidem asupra lor. Or, intruziunea invizibilă și ilicită în viața noastră privată afectează libertatea/libertățile noastre. Ceea ce este cu adevărat grav și îngrijorător este că supravegherea nu vizează un individ sau câțiva indivizi, ci a devenit un fenomen de masă, iar informațiile nu vizează o persoană, ci în joc sunt mase mari de informații. Puterea lor uriașă de a colecta la scară globală mari mase de date generate de oameni, pe care statele nu o dețin, va schimba natura societății^[39].

În loc de concluzii… mai multe întrebări

Conectarea omului cu mașina mai este azi rezultatul unei alegeri suverane?

Dacă mașinile au scopuri proprii, atunci cine este cu adevărat stăpânul în relația om-mașină?

Cât de mult a afectat tehnologia corpul uman, ființa umană, libertatea de a dispune de sine însuși?

Tehnologia fără limite duce la o libertate fără limite?

Care e raportul dintre libertate și tehnologie?

Libertatea devine instrumentul tehnologiei?

Note de subsol

^[1]C.S. Lewis, Desființarea omului, trad. Petruța-Oana Năiduț, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 89.

^[2]J. Pearce, The Meaning of Progress, disponibil la: https://theimaginativeconservative.org/2013/12/chesterton-meaning-progress.html.

^[3]A. Barba-Kay, A Web of Our Own Making. The Nature of Digital Formation, Cambridge University Press, 2023, disponibil la: https://www.cambridge.org/core/books/web-of-our-own-making/92F7F830EBEC409F05A526E64DDD1D9D.

^[4]G.J. Pappin, Liberty, Technology, and the Advent of Social Networking, disponibil la: https://isi.org/intercollegiate-review/liberty-technology-and-the-advent-of-social-networking/.

^[5]V. Stoica, Libertatea abstractă și libertăți speciale, disponibil la: https://www.juridice.ro/essentials/6161/libertate-abstracta-si-libertati-speciale.

^[6]Ratificată prin Legea nr. 17/2001, publicată în M. Of. nr. 103 din 28 februarie 2001.

^[7]Evanghelia după Ioan, cap. 20:17: „Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”.

^[8]Prima Epistolă către Corinteni, cap. 6: 19-20: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.

^[9]În tradiția iudeo-creștină, anima și corpus fuzionează în ființa umană. Evanghelia după Matei, cap. 10:28: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”.

^[10]C. Kuhn, Summa division et corp humain augmenté. Réflexion sur la distinction entre les personnes et le choses, în Corps humain, technologies et Droit, Institut Francophone pour la Justice et la Démocratie, 2022, p. 288.

^[11]X. Labbée, L’homme robotisé, în L’human et ses prothèses: savoirs et pratiques du corps transformé, CNRS édition, 2017, p. 137-154.

^[12]Publicată în M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022.

^[13]Adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007, fiind ratificată prin Legea nr. 221/2010, publicată în M. Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2010.

^[14]Hotărârea CEDO din 27 august 2015, în cauza nr. 46470/2011, parag. 215, disponibilă la: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-157263%22]}.

^[15]Hotărârea CEDO din 13 ianuarie 2015, în cauza nr. 61243/08.

^[16]C. Kuhn, op. cit., p. 288.

^[17]I. Sferdian, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 54-55.

^[18]Republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015.

^[19]Publicată în M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

^[20]A. Quesne, Le contrat portant sur les corps humain, Ed. Mare & Martin, 2021, p. 190.

^[21]Pentru dezvoltări a se vedea C.T. Ungureanu, The „market” of human reproductive cells in Romania, publicat în Jurnalul de Studii juridice, vol. 15, nr. 1-2/2020, p. 38-55, disponibil la https://lumenpublishing.com/journals/index.php/jls/article/view/3047.

^[22]https://www.dailymail.co.uk/health/article-12488563/Scientists-grow-artificial-embryo-model-WITHOUT-using-sperm-egg-world-tested-positive-pregnancy-test.html.

^[23]Din 26 septembrie 2007, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

^[24]CEDO, cauza Glor împotriva Elveției, Hotărârea din 30 aprilie 2009, pct. 80; cauza G.N. și alții împotriva Italiei, Hotărârea din 1 decembrie 2009, pct. 126; cauza Kiyutin împotriva Rusiei, Hotărârea din 10 martie 2011, pct. 57.

^[25]A se vedea cazul unui cuplu de lesbiene care a căutat un donator de spermă cu antecedente familiale de hipoacuzie pentru a concepe un copil surd: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1733642/pdf/v028p00283.pdf.

^[26]https://www.toupie.org/Dictionnaire/Transhumanisme.htm.

^[27]A se vedea D. Le Breton, Le transhumanisme ou l’adieu au corp, Écologie et politique, 2017, p. 81-93 și J-R. Binet, De l’idéologie transhumaniste à ses pratiques: l’urgence de qualifier, Droit de la famille nr. 4/2019, p. 1-2.

^[28]A. Barba-Kay, A Web of Our Own Making. The Nature of Digital Formation, Cambridge University Press, 2023, disponibil la https://www.cambridge.org/core/books/web-of-our-own-making/92F7F830EBEC409F05A526E64DDD1D9D.

^[29]A. Barba-Kay, op. cit.

^[30]B.-C. Han, Non-things: Upheaval in the Lifeworld, disponibil la: https://www.amazon.com/Non-things-Upheaval-Lifeworld-Byung-Chul-Han/dp/1509551700.

^[31]Publicat în J.O. L 265 din 12 octombrie 2022.

^[32]Regulamentul UE 2022/1925 din 14 septembrie 2022 privind piețe contestabile și echitabile în sectorul digital și de modificare a Directivelor (UE) 2019/1937 și (UE) 2020/1828 (Regulamentul privind piețele digitale), publicat în J.O. L 265/1 din 12 octombrie 2022.

^[33]Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), publicat în J.O. L 119/1 din 4 mai 2016.

^[34]V. Stoica, Ce sunt datele cu caracter personal?, disponibil la: https://www.juridice.ro/essentials/2091/ce-sunt-datele-cu-caracter-personal.

^[35]Ibidem.

^[36]Despre proprietatea asupra datelor digitale a se vedea C.T. Ungureanu, Proprietatea asupra datelor digitale: realități, neliniști și posibile soluții, în R.R.D.P. nr. 2/2023, p. 75 -89. Despre dreptul de proprietate asupra datelor, a se vedea A. Ponta, R. Catană, Considerații cu privire la un posibil „drept de proprietate” asupra datelor și cadrul legal european privind drepturile legate de date, în R.R.D.P. nr. 2/2023, p. 90-112.

^[37]A se vedea D.A. Cărămidariu, Prețul constă (și) în… date. Nevoi economice și căutări juridice în era consumului digital, în R.R.D.P. nr. 1/2022, p. 161 și urm.

^[38]Cu puțin timp înainte de izbucnirea pandemiei de Covid-19, procurorul general din New Mexico a depus o acțiune colectivă împotriva Google Classroom care extrăgea în mod ilicit date care vizau copiii, obligați să participe la cursurile școlare online. Sistemele de siguranță din școlile din SUA urmăresc totul, de la notificări de pe rețelele sociale, fișiere de e-mail, chat-uri, postări, mesaje, toate documentele, orice are legătură cu activitățile de școlarizare la distanță. Sistemele de supraveghere din școli fac recunoaștere facială, urmărind atenția elevilor, pe baza analizei privirii și mișcărilor globului ocular. Aceste sisteme produc ceea ce se numește „scoruri de suspiciune”.

^[39]A se vedea S. Zuboff, în interviurile disponibile la: https://www.cigionline.org/articles/shoshana-zuboff-undetectable-indecipherable-world-surveillance-capitalism/; la: https://www.nytimes.com/2021/05/21/technology/shoshana-zuboff-apple-google-privacy.html.

Rezumat