Curs de Drept civil: Nulitatea actului juridic civil

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală. Ediția a 3-a, p. 268-271.

Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
– nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil şi o cauză de ineficacitate a actului juridic civil;

– priveşte, în principiu, numai actele juridice (unilaterale, bilaterale, plurilaterale)^[1], nu şi faptele juridice stricto sensu. Există însă şi dispoziţii legale din care rezultă că nulitatea este o sancţiune care nu se aplică exclusiv actelor juridice; spre exemplu, art. 196‑199 C.civ. reglementează nulitatea persoanelor juridice; art. 100 alin. (1) şi (4) C.civ. se referă la anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (cu precizarea că actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri);

– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic^[2] (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă)^[3];

– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;

– pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;

– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic^[4]. De exemplu, și în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ., cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, însă aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului; de asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 C.civ., care, conform
art. 2256 alin. (1) C.civ., se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate există la data încheierii contractului şi constă în lipsa elementului aleatoriu;

– nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr‑o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 C.civ., care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare; art. 1222 alin. (1) C.civ., care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.].

Note de subsol

^[1] În practica judiciară s‑a decis că facturile fiscale nu reprezintă acte juridice, manifestări de voinţă apte să genereze efecte în plan juridic, ci au doar calitatea de documente justificative care stau la baza înregistrării, în contabilitatea părţilor, a raportului juridic şi reprezintă mijloace de probă cu privire la operaţiunea efectuată. Calea procesuală de urmat este formularea unei acţiuni în constatarea inexistenţei obligaţiei de plată a sumei menţionate în respectiva factură fiscală, iar nu anularea facturii – Trib. Iaşi, s. a II‑a civ., dec. nr. 137 din 11 februarie 2016, apud Şt.A. Popa, B.G. Zdrenghea, op. cit., p. 394, autorii menționând în același sens și decizia civilă nr. 1017 din 26 martie 2009 a Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în cuprinsul căreia se reţine că factura fiscală nu are natura unui act juridic nici când probează existenţa unui contract consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum), precum şi sentinţa civilă nr. 1330/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (în cuprinsul căreia se arată că facturile fiscale nu pot fi considerate acte juridice unilaterale, deoarece ele nu sunt rezultatul unei voinţe juridice cu intenţia de a produce efecte juridice, reprezentând, în acest caz, doar un înscris constatator, prin care emitentul pretinde de la destinatarul facturii plata unei sume de bani determinate în baza unui contract încheiat între părţi şi doar acesta poate fi supus desfiinţării prin intermediul acţiunii în anulare).

^[2] S‑a susținut că, uneori, chiar şi neîndeplinirea unor condiţii impuse de lege, care nu au legătură cu încheierea valabilă a actului juridic, poate fi sancţionată cu nulitatea, dându‑se ca exemplu cazul contractului de fiducie, care este sancţionat cu nulitatea absolută dacă nu a fost înregistrat, în termen de o lună de la data încheierii sale, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat [art. 780 alin. (1) C.civ.] – E. Chelaru, op. cit., p. 182. În realitate, este vorba tot de o condiție de validitate, care însă trebuie îndeplinită într‑un anumit termen de la realizarea acordului de voințe (altfel spus, înregistrarea în acest caz este o condiție de formă cerută ad validitatem, pentru a cărei îndeplinire legea impune și un termen‑limită), situația fiind comparabilă, spre pildă, cu cea care privește înscrierea în cartea funciară (cu efect constitutiv) a actului juridic de înstrăinare a unui imobil.

^[3] În doctrină, uneori, se mai subliniază că este necesar să se ţină cont şi de concordanţa efectelor actului juridic cu regulile de convieţuire socială, deci cu bunele moravuri. Nu am reţinut această precizare, deoarece morala nu reprezintă un izvor distinct de drept civil, ci regulile de convieţuire socială (bunele moravuri) sunt încorporate în dispoziţiile legale care trimit, expres sau implicit, la acestea, inclusiv în acele dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actelor juridice.

^[4] Din împrejurarea că motivul de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic nu trebuie însă trasă concluzia că acesta nu ar putea fi dovedit și prin fapte anterioare sau ulterioare încheierii contractului, coroborate cu prezumții sau alte mijloace de probă. De exemplu, existența unei cauze ilicite la încheierea unui contract de achiziții publice, cu consecința nulității absolute, ar putea fi dovedită și cu ajutorul unor fapte precum: favorizarea unui anumit participant la procedura de selecție (spre pildă, prin comunicarea prețului oferit de un alt participant, prin stabilirea unor specificații tehnice irelevante etc.); oferirea, de către cel căruia i s‑a atribuit contractul sau de către un interpus, de avantaje unui anumit funcționar al autorității contractante sau unui terț care se află într‑o anumită legătură cu funcționarul respectiv; modificarea contractului de achiziții publice la scurt timp de la încheierea lui, în avantajul celui căruia i‑a fost atribuit contractul, fără o justificare reală etc. – G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, op. cit., vol. 1, p. 126.