Despre aparență în dreptul internațional umanitar: câteva perspective

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 391-404.

---

La o primă vedere, aparența,realitate a vieții de zi cu zi, devenită o veritabilă instituție juridică datorită prezenței constante și – putem afirma fără greșeală – inevitabile în existența noastră, poate părea străină zonei dreptului internațional umanitar. Totuși, războiului^[1], ca formă de manifestare a ființei umane, aparența nu îi putea fi străină. Privit nu prin filtrul raportării la individ și la suferința sa, ci ca joc strategic prin care se dobândește avantajul militar decisiv, războiul este intim legat nu numai de caracteristici ținând de forță și curaj, ci și de – iar adesea, mai ales și de – raționament, perspicacitate, ingeniozitate, șiretenie. Din această perspectivă, disimularea realității în scopul creării unei false reprezentări adversarului, în vederea dobândirii avantajului militar, nu reprezintă nimic neobișnuit pe câmpul de luptă: faimosul cal troian nu este decât un exemplu celebru de viclenie în război, dintr-un lung șir care a înflăcărat, de-a lungul timpului, imaginația publicului, a artiștilor și, ceva mai recent, a creatorilor de film. Desigur, din perspectiva juristului, fireasca întrebare este aceea dacă disimularea realității, ce reprezintă … o realitate incontestabilă pe teatrele de operațiuni, a căpătat contur juridic, iar în cazul unui răspuns afirmativ, sub ce formă.

În plus, coordonatele actuale ale dreptului aplicabil conflictelor armate, „umanizarea” sa, după cel de-al Doilea Război Mondial, în principal prin adoptarea Convențiilor de la Geneva din 1949^[2], ridică chestiunea de a ști dacă această nouă concepție, orientată mai curând spre individ și suferința sa – indiferent de gradul de implicare în conflictul armat, în calitate de combatant sau de civil – decât spre „jocul” militar, validează aparența sau ea a rămas, mai curând, apanajul unei arte apuse a purtării războiului.

Contrar unei posibile reprezentări, în sensul în care „aparența” este mai curând conectată la realitatea de pe câmpul de luptă, decât reglementată juridic, ea a cunoscut o consacrare în dreptul internațional umanitar pozitiv sub forme specifice, iar conceptul merită cercetat, datorită multiplelor și interesantelor sale valențe. Regula generală potrivit căreia, în război, comportamentul trebuie să fie unul corect, onest, se pierde în negura timpului: unii autori au identificat originile acesteia în perioada medievală, odată cu nașterea castei cavalerilor, ce a impus o serie de coordonate morale conduitei pe câmpul de luptă, și nu numai; alți autori au găsit rădăcini chiar mai adânci ale regulii, mergând până la califatele islamice din secolul VII^[3].

Conturată cutumiar, regula este codificată în anul 1907, prin convențiile adoptate la Haga, care, pe de o parte interzic combatanților „să ucidă sau să rănească în mod perfid/prin mijloace înșelătoare indivizi aparținând unei națiuni sau armate ostile”^[4] și, pe de altă parte, permit „șiretenia/viclenia în război și utilizarea de măsuri necesare pentru obținerea de informații despre inamic”^[5].

Esența acestor dispoziții a fost preluată în dreptul de la Geneva, mai precis în Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva privind protecția victimelor în conflictele armate internaționale, care conține o dispoziție sediu al materiei, dar și o serie de prevederi punctuale, vizând situații particulare de disimulare a realității în timp de conflict armat.

Astfel, în dreptul internațional umanitar, aparența îmbracă forma disimulării realității, în scopuri militare: prezentarea unei false realități inamicului, în care acesta să se încreadă, pentru a-l determina să comită erori, în vederea obținerii unui avantaj militar. Terminologia utilizată pentru a desemna o astfel de ipoteză a variat în timp, inconstanța dând naștere unor concepte al căror sens s-a suprapus, cel puțin în parte. În versiunea franceză, Regulamentul-anexă la Convenția IV de la Haga din 1907, utilizează termenul „par trahison”; versiunile în limba engleză ale aceluiași text folosesc cuvântul „treacherously”. Totuși, considerăm că sintagma „prin trădare” este mult prea restrictivă, interpretarea textelor în sensul de a produce efecte trimițând mai curând la noțiunea largă de „înșelătorie/înșelăciune”. Lucrarea de referință în materia codificării dreptului internațional umanitar, realizată sub egida Comitetului Internațional al Crucii Roșii, a intitulat capitolul destinat acestei teme „deception”, termen corespondent cuvintelor „înșelătorie/înșelăciune” și care întărește opțiunea pentru acestea^[6]. Ulterior, Protocolul adițional I a utilizat termenul „perfidie” pentru o serie de acțiuni specifice de camuflare a realității, dar sensul acestei noțiuni este mult mai specific, perfidia cunoscând o definiție juridică, așa cum vom arăta în cele de mai jos.

În acord cu doctrina^[7], vom utiliza termenul de „înșelăciune” („tromperie” în literatura de specialitate în limba franceză), ca desemnând genul proxim, respectiv orice act de disimulare a realității în contextul unui conflict armat, în vederea obținerii unui avantaj militar. Din acest trunchi comun se desprind două noțiuni distincte, ambele reglementate de dreptul internațional umanitar pozitiv, respectiv perfidia și stratagemele de război (sau actele de viclenie), pe care le vom analiza distinct.

Dacă ne raportăm la conceptele proprii dreptului conflictelor armate, înșelăciunea reprezintă o metodă de purtare a unui conflict armat și trebuie să asculte de principiile fundamentale pe care trebuie să le respecte orice astfel de metodă: părțile la un conflict armat nu au un drept nelimitat în ce privește alegerea metodelor de război; în utilizarea metodelor de război trebuie să se facă întotdeauna o distincție netă între combatanți și obiectivele militare, pe de o parte, și populația și bunurile cu caracter civil, pe de altă parte, astfel încât atacurile să nu fie îndreptate decât asupra primelor; să se limiteze, pe cât posibil, suferințele pe care le-ar îndura combatanții, precum și proporțiile distrugerilor. Într-o exprimare concentrată, sunt permise doar acele metode de purtare a conflictelor armate care nu produc un rău superfluu (inutil) și care discriminează între combatanți și civili, respectiv între obiectivele militare și bunurile civile^[8].

Pe cale de consecință, trecute prin filtrul principiilor de mai sus, există aparențe permise de dreptul internațional umanitar, dar și aparențe interzise de acesta, iar între ele se plasează o zonă traversată de nesfârșite nuanțe de gri. Vom trata, pe rând – dar nu necesarmente în această ordine – ipotezele enunțate mai sus.

1. Ipoteza consacrată generic, de disimulare a realității în dreptul internațional umanitar este cunoscută sub denumirea de perfidie și este reglementată expres în art. 37 parag. 1 al Protocolului adițional I. Art. 37 parag. 1 teza 2 definește perfidia astfel: „constituie perfidie actele care fac apel, cu intenția de a-l înșela, la buna-credință a unui adversar, pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească, sau obligația să acorde protecția prevăzută în regulile dreptului internațional aplicabil conflictelor armate”.

Elementul de reținut al definiției este acela că perfidia presupune apelul la buna-credință a adversarului și la obligațiile pe care acesta le are, potrivit dreptului internațional umanitar: în alți termeni, buna-credință și respectul normei ca „slăbiciuni” care pot fi speculate de adversar.

Paragraful 2 al art. 37 oferă o listă exemplificativă de acțiuni calificate drept perfide:

– simularea intenției de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea predării;

– simularea unei incapacități datorită rănilor sau bolii;

– simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;

– simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Națiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părți la conflict.

Aceste exemple de „perfidie” sunt cele mai uzuale situații care apar în practică, iar ele sunt dezvoltate în reglementări subsecvente, pe care le regăsim atât în Protocolul adițional I, cât și în alte texte relevante ale dreptului internațional umanitar.

In fine, art. 37 parag. 1 teza 1 conține prohibiția: „este interzisă uciderea, rănirea sau capturarea (s.n.) unui adversar recurgând la perfidie”. Am plasat pe ultima poziție partea inițială a reglementării, întrucât ea cuprinde cheia esențială în care trebuie citite textele precedente: din lectura normei ar rezulta, a contrario, că nu orice act de perfidie este interzis în timp de conflict armat, chiar dacă astfel se înșală buna-credință a adversarului cu privire la dreptul sau obligația de a primi, respectiv acorda protecția conferită de dreptul internațional umanitar, ci doar acele acțiuni perfide care au efect uciderea, rănirea sau capturarea adversarului.

Totuși, aceste dispoziții trebuie interpretate coroborat cu alte dispoziții relevante ale dreptului internațional umanitar și chiar ale dreptului internațional penal, pentru a înțelege deplin semnificația juridică a comiterii unui act de perfidie și, subsecvent, tipul sancțiunii aplicabile. În acest scop, vom examina, pe rând, cazurile de perfidie enunțate de art. 37 parag. 2 al Protocolului adițional I^[9], distingând între ipoteza în care acțiunea perfidă a avut un scop ostil (uciderea, rănirea, capturarea adversarului) și cea în care acțiunea perfidă nu a urmărit un astfel de scop:

1.1. simularea unei incapacități datorită rănilor sau bolii: reprezintă un act de perfidie numai în ipoteza în care, în acest mod, se ucide, rănește sau capturează un adversar, prin interpretarea art. 37 parag. 2 coroborat cu art. 37 parag. 1 teza 1 din Protocolul I. Dacă, spre exemplu, un combatant simulează decesul sau că este grav rănit, pentru a-și asigura scăparea, fără ca prin aceasta să ucidă, rănească sau captureze un adversar, nu comite un act interzis de perfidie^[10];

1.2. simularea posedării statutului de civil sau de necombatant: dacă nu urmărește un scop ostil, acest act de perfidie este permis, potrivit aceleiași interpretări coroborate a art. 37 parag. 2 cu art. 37 parag. 1 teza 1 din Protocolul I. Spre exemplu, combatantul care simulează statutul de civil sau personal medical în cadrul Crucii Roșii pentru a-și asigura scăparea dintr-o încercuire, fără a ucide, răni sau captura un combatant inamic. Doctrina a validat acest punct de vedere^[11].

Dacă, dimpotrivă, simularea posedării statutului de civil sau de necombatant urmărește scopul ostil menționat de art. 37 parag. 1 teza 1, actul de perfidie este interzis, potrivit aceluiași text. În convențiile de la Geneva nu există însă vreun text care să incrimineze sau să stabilească o sancțiune pentru această încălcare. În schimb, cercetând textele relevante din materia dreptului internațional penal, descoperim în Statutul Curții Penale Internaționale^[12] ca fiind incriminate drept crime de război, fapta de a ucide sau răni prin înșelăciune persoane din cadrul unei armate sau națiuni ostile [în cazul unui conflict armat internațional, conform art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xi) din Statutul Curții Penale Internaționale], respectiv fapta de a ucide sau răni prin înșelăciune un adversar combatant [în cazul unui conflict armat non-internațional, conform art. 8 parag. 2 lit. e) pct. (ix) din Statutul Curții Penale Internaționale]. Rezultă că scapă sancțiunii – cel puțin prin normele dreptului internațional – fapta de a simula statutul de civil sau necombatant în scopul capturării inamicului.

Art. 44 parag. 3 din Protocolul adițional I cuprinde o aplicare particulară a ipotezei disimulării combatanților într-o populație civilă. Astfel, potrivit acestui text, combatanții au obligația de a se diferenția de populația civilă atunci când iau parte la un atac sau la o operațiune militară pregătitoare a unui atac. Prin excepție, în situația în care, prin natura ostilităților, un combatant armat nu se poate diferenția de populația civilă, el își păstrează statutul de combatant cu condiția de a purta armele la vedere: (a) pe durata fiecărei acțiuni militare și (b) în timpul în care este vizibil adversarului atunci când ia parte la o desfășurare militară ce precedă lansarea unui atac la care trebuie să participe. Cu respectarea acestor condiții, art. 44 parag. 3 al Protocolului adițional I menționează expres că acțiunea combatantului nu este considerată perfidie sub forma simulării posedării statutului de civil, prevăzută de art. 37 parag. 1 alin. c) al Protocolului adițional I;.

1.3. utilizarea unor semne, embleme, uniforme ale inamicului: ipoteza este reluată și dezvoltată în art. 39 parag. 2 din Protocolul adițional I, potrivit căruia: „este interzis să se utilizeze drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme militare ale părților adverse pe timpul atacurilor sau pentru a disimula, a favoriza, a proteja sau a împiedica operațiunile militare”. Rezultă prin interpretarea a contrario a art. 39 parag. 2 că, dacă utilizarea acestor semne distinctive nu este făcută într-un scop ostil din cele menționate în text, actul de perfidie nu este interzis. Dimpotrivă, dacă aceste metode se folosesc în timpul atacurilor sau dacă sunt utilizate pentru a disimula, favoriza, proteja sau împiedica operațiuni militare, acțiunea este interzisă. Totuși, în această situație, dreptul de la Geneva nu prevede nicio sancțiune specifică. Regăsim, însă, în Statutul Curții Penale Internaționale incriminarea prin art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) inter alia, a „utilizării necorespunzătoare a steagului sau însemnelor militare ori uniformelor ale inamicului”. Nu știm dacă textul art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) din Statutul de la Roma, semnificativ mai lapidar, se suprapune ipotezei, mult mai elaborate, prevăzute la art. 39 parag. 2 din Protocolul adițional I. Credem însă că, în fața unei ipoteze de acest tip, judecătorii Curții Penale Internaționale vor interpreta dispoziția art. 8 prin raportare la dreptul internațional relevant, potrivit art. 21 din Statutul Curții Penale Internaționale.

Merită remarcat faptul că textul Statutului de la Roma nu incriminează utilizarea necorespunzătoare a unor semne, embleme, uniforme ale inamicului, în cazul conflictelor armate non-internaționale. Incriminarea din art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) nu are un corespondent în cadrul literei e) a aceluiași art. 8 parag. 2, referitor la conflictele armate non-internaționale. Scăparea este regretabilă, cu atât mai mult cu cât realitățile lumii actuale demonstrează că tot mai multe grupări implicate în conflicte armate se identifică prin semne distinctive: steaguri, uniforme, însemne ce le sunt proprii și care sunt recunoscute ca atare;

1.4. utilizarea unor semne, embleme, uniforme ale statelor neutre, ale statelor nebeligerante sau ale ONU: dacă această utilizare nu a fost făcută în scopuri ostile, conduita este interzisă, potrivit art. 39 parag. 1^[13] și art. 38 parag. 2^[14] din Protocolul adițional I, dar fără să existe prevăzută o sancțiune specifică în dreptul de la Geneva.

Dacă utilizarea a fost făcută într-un scop ostil, ea este incriminată în chiar cuprinsul Protocolului adițional I: potrivit art. 85 parag. 3 lit. f), reprezintă o „încălcare gravă” a dreptului internațional umanitar utilizarea cu perfidie, cu violarea art. 37 […] a altor semne protectoare recunoscute de către Convenții sau de prezentul Protocol, dacă fapta este comisă cu intenție, cu violarea dispozițiilor pertinente ale Protocolului și produce moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică ori sănătatea. Statutul Curții Penale Internaționale incriminează utilizarea necorespunzătoare a steagului, semnelor militare și uniformelor trupelor ONU, în timp de conflict armat internațional, dacă fapta cauzează decesul sau vătămări corporale grave. Instrumentul convențional rămâne tăcut cu privire la utilizarea semnelor distinctive ale statelor neutre sau nebeligerante. În mod greu de explicat, nu există o reglementare corespondentă în cazul conflictelor armate non-internaționale, nici măcar pentru situația utilizării abuzive a semnelor distinctive ale Națiunilor Unite într-un astfel de context, ipoteză simplu de imaginat. Argumentul unei valori sociale care nu necesită în mod necesar protecție sub dreptul internațional penal nu poate fi reținut, căci există identitate de rațiune între toate aceste ipoteze;

1.5. utilizarea semnelor protectoare recunoscute de Convențiile de la Geneva și protocoalele adiționale la acestea, precum și de alte dispoziții ale dreptului internațional umanitar: această ipoteză nu are în vedere utilizarea în mod perfid a semnelor distinctive ale unor state sau organizații internaționale, ci semnele și simbolurile de protecție recunoscute potrivit dreptului internațional umanitar: Crucea Roșie, Semiluna Roșie, Leul și Soarele Roșu, Cristalul Roșu^[15]. În cazul acestor semne și simboluri, standardul de protecție stabilit la nivel internațional este unul ridicat, fiind interzisă utilizarea lor în alt mod decât cel care le este conferit potrivit dreptului internațional și indiferent de scopul – ostil sau pașnic – utilizării abuzive.

În cazul utilizării fără scopuri ostile, interdicția este prevăzută prin articolele 42, 44 și 53 ale Convenției I de la Geneva, prin articolul 44 din Convenția II de la Geneva și art. 38 parag. 1 al Protocolului adițional I, iar utilizarea în mod perfid a emblemei Crucea Roșie și a culorilor steagului elvețian este, așa cum se arată în literatura de specialitate, incriminată indirect^[16] prin prevederile art. 54 din Convenția I de la Geneva și art. 45 din Convenția II de la Geneva.

Utilizarea în scop ostil a acestor simboluri și embleme protectoare reprezintă o „încălcare gravă” a dreptului internațional umanitar, potrivit art. 85 parag. 3 lit. f) al Protocolului adițional I. Statutul Curții Penale Internaționale a preluat soluția, stabilind că reprezintă crimă de război utilizarea necorespunzătoare a emblemelor distinctive prevăzute în Convențiile de la Geneva, în contextul unui conflict armat internațional, dacă prin aceasta se produce decesul sau vătămarea corporală gravă [art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) din Statutul Curții Penale Internaționale]. În cazul conflictelor armate non-internaționale, regăsim aceeași omisiune greu de explicat din perspectivă juridică, dispozițiile convenționale neprevăzând o incriminare corespondentă, deși ipoteza este perfect posibilă;

1.6. simularea intenției de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare este incriminată, ca și crimă de război în cazul unui conflict armat internațional, prin Statutul Curții Penale Internaționale, în forma specifică a „utilizării necorespunzătoare a steagului de parlamentare, având ca rezultat decesul sau vătămarea corporală gravă”, sediul materiei fiind același art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii). În explicarea textului convențional, documentul Elementele Crimelor^[17] face referire în mod expres la „simularea intenției de a negocia”, sintagmă pe care o regăsim ca atare în Protocolul adițional I. Se menține observația cu privire la omisiunea acestei incriminări în cazul conflictelor armate non-internaționale.

Așa cum rezultă din cele de mai sus, analizând dispozițiile convenționale aplicabile, sancțiunea juridică variază considerabil prin raportare la diferitele tipuri de acțiuni considerate a fi perfide în contextul unui conflict armat, de la inexistența sancțiunii până la incriminarea faptei ca și crimă de război. Totuși, în acord cu o parte a literaturii de specialitate^[18], apreciem că o sancțiune juridică ar trebui să existe pentru orice tip de acțiune caracterizată ca fiind perfidă, chiar dacă, așa cum am arătat mai sus, dreptul internațional umanitar convențional pozitiv nu o prevede. Rațiunea instituirii unei sancțiuni există: chiar și de o gravitate mai redusă, actele de perfidie nu sunt altceva decât o înșelare a încrederii adversarului, care, de bună-credință, apreciază că trebuie să acționeze în conformitate cu regulile dreptului internațional umanitar (să primească sau să acorde protecție). Dincolo de efectul imediat al unui astfel de abuz (avantajul militar astfel dobândit), consecințele pe termen lung pot fi extrem de grave, amenințând să submineze întregul edificiu al dreptului internațional umanitar, bazat pe încrederea în anumite semne, simboluri sau embleme. Neîndoielnic, poate nu toate actele de perfidie ating nivelul de pericol social care să atragă incriminarea lor și includerea în categoria crimelor de război. Însă, pornind de la principiul cunoscut, în conformitate cu care dreptul internațional în materia drepturilor fundamentale ale omului (lato sensu) reprezintă un nivel minim de protecție, de la care se poate deroga în sensul întăririi acesteia, statele pot să prevadă, pentru situații de acest tip, sancțiuni specifice – spre exemplu, de natură militară, disciplinară, administrativă.

2. Dacă prevederile din Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva reprezintă dreptul comun în materia „aparențelor interzise” ale dreptului internațional umanitar, există un foarte interesant – și important – caz de perfidie menționat într-un instrument convențional distinct: Protocolul privind interzicerea sau limitarea utilizării minelor, capcanelor și a altor dispozitive (Protocolul II)^[19] la Convenția privind interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate excesiv de vătămătoare sau care ar avea efecte discriminatorii (în continuare, Convenția din 1980)^[20], care are ca obiect de reglementare și „capcanele” sau „armele-capcană”.

Acestea sunt definite ca „orice dispozitiv sau material care este conceput, construit sau adaptat pentru a ucide ori răni și care se declanșează în mod neașteptat atunci când o persoană se află în apropierea lor, ori apropie un obiect aparent inofensiv, sau efectuează un act aparent inofensiv”^[21]. Potrivit prevederilor Protocolului II, utilizarea capcanelor sau a armelor-capcană este interzisă împotriva populației civile – atât în ansamblul său, cât și împotriva civililor în mod individual. A contrario, în confruntările dintre combatanți, utilizarea capcanelor sau a armelor-capcană este permisă. Totuși, art. 6 al Protocolului II conține o prohibiție absolută, interzicând utilizarea, în orice împrejurări – așadar, atât împotriva civililor, cât și împotriva combatanților – a anumitor tipuri de capcane care, neîndoielnic, se plasează în spațiul de acțiune a perfidiei, înșelând buna-credință a adversarului într-o manieră ce încalcă în mod evident atât normele de drept, cât și pe cele ale moralei. Textul convențional are în vedere două astfel de tipuri de arme-capcană:

(a) armele-capcană propriu-zise, definite ca acele arme având aparența unor obiecte portabile inofensive, dar care sunt în mod special concepute și construite pentru a conține o încărcătură explozivă și care produc o detonare când sunt deplasate sau la apropierea de ele;

(b) armele-capcană care sunt create prin asocierea sau atașarea unei capcane la un obiect care nu numai că este aparent inofensiv, dar care induce un nivel deosebit de încredere, prin natura utilizării sale obișnuite:

– embleme, semne sau semnale protectoare, recunoscute internațional;

– bolnavi, răniți sau persoane decedate;

– locuri de înhumare, de incinerare sau morminte;

– instalații, material, furnituri sau mijloace de transport sanitare;

– jucării pentru copii, alte obiecte portabile sau produse special destinate alimentației, sănătății, igienei, vestimentației sau educației copiilor;

– alimente sau băuturi;

– obiectele de bucătărie sau aparatele de menaj, cu excepția acelora din edificiile militare, zonelor militare sau depozitelor de aprovizionare militare;

– obiecte cu caracter religios indiscutabil;

– monumente istorice, opere de artă lucrări de artă sau locuri de cult, care constituie patrimoniul cultural și spiritual al popoarelor.

Potrivit prevederilor Convenției din 1980, armele-capcană sunt interzise atât în timp de conflict armat internațional, cât și în timp de conflict armat non-internațional^[22], precum și de dreptul internațional umanitar cutumiar^[23].

Nici Protocolul II și nici Convenția din 1980 nu prevăd sancțiunile aplicabile în cazul utilizării acestor tipuri de arme-capcană. Prin urmare, din perspectiva dreptului internațional, regimul sancționator trebuie dedus prin interpretarea dispozițiilor privitoare la „încălcările grave” prevăzute în Convențiile de la Geneva din 1949 și în protocoalele adiționale la acestea, utilizarea armelor-capcană putând reprezenta acte de omucidere intenționată, sau aducerea unor grave atingeri integrității fizice sau sănătății, ori distrugerea de bunuri în mod ilicit și arbitrar^[24]. În egală măsură, s-ar putea interpreta că utilizarea armelor-capcană reprezintă fapta de a ucide sau răni prin înșelăciune persoane care fac parte din armata sau dintr-o națiune ostilă, respectiv un adversar combatant, crime de război, potrivit art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xi) și, respectiv, art. 8 parag. 2 lit. e) pct. (ix) din Statutul Curții Penale Internaționale.

3. Așa cum menționam în partea introductivă a acestui studiu, conflictele armate nu presupun numai confruntări ale forței brute, ci implică, fără putință de tăgadă, un joc strategic, ingeniozitate, perspicacitate, chiar șiretenie. Acceptarea posibilității dobândirii unui avantaj militar prin inducerea în eroare a adversarului, prin crearea de false aparențe, a făcut ca nu toate formele de disimulare a realității utilizate pe teatrele de operațiuni să fie interzise. Șiretenia în război a cunoscut o validare din punct de vedere juridic, mai întâi sub formă cutumiară, pentru ca ulterior, chiar primele codificări în materie să recunoască această posibilitate. Astfel, Regulamentul de la Haga pentru respectarea legilor și cutumelor războiului terestru, anexă la Convenția IV din 18 octombrie 1907 prevedea, în art. 24, posibilitatea utilizării șireteniei/vicleniei în război și luarea măsurilor necesare pentru obținerea de informații despre inamic.

 De lege lata, în dreptul internațional umanitar convențional, sediul materiei este același articol 37 al Protocolului adițional I, care prevede, în cel de-al doilea paragraf al său, posibilitatea recurgerii la stratageme în război. Acestea sunt definite drept „actele care au ca scop inducerea în eroare a inamicului sau determinarea acestuia să comită imprudențe, dar fără a se încălca vreo regulă de drept internațional aplicabil în conflictele armate și fără a face apel la buna-credință a adversarului în ceea ce privește protecția prevăzută de acest drept”.

Prin urmare, spre deosebire de perfidie, stratagemele de război pot crea false aparențe și pot disimula realitatea, pot înșela adversarul, dar fără a se încălca dreptul internațional umanitar și fără a se face apel la buna-credință a inamicului în ceea ce privește protecția care îi este conferită, sau pe care trebuie să o acorde, potrivit dreptului internațional umanitar.

Doctrina este unanimă în a aprecia că posibilitatea utilizării de stratageme de război este și o normă de drept internațional cutumiar^[25], și este aplicabilă atât în cazul conflictelor armate internaționale, cât și în cazul conflictelor armate non-internaționale^[26].

Articolul 37 parag. 2 al Protocolului adițional I menționează ca stratageme de război: folosirea camuflajelor, a momelilor, realizarea de operațiuni simulate sau răspândirea de informații false.

Tocmai pentru a evita dubiul în privința caracterului permis al unor astfel de acțiuni, numeroase manuale militare adoptate de state cuprind enumerări detaliate ale operațiunilor acceptate ca fiind stratageme de război. Dintre acestea, enumerăm: luarea prin surprindere a adversarului; ambuscadele; simularea unor atacuri; simularea unor retrageri; simularea inactivității; lucrările de construcții, construirea de poduri ca nu vor fi, în realitate, folosite; transmiterea de mesaje false; utilizarea parolelor inamicului sau codurilor inamicului; comunicările adresate unor trupe sau întăriri care nu există; construirea de piste de aterizarea sau aeronave false^[27].

În prezent, participarea statelor la diverse alianțe militare sau realizarea de operațiuni comune, precum și acțiunile statele sau ale diverselor organizații internaționale neguvernamentale pentru aplicarea dreptului internațional umanitar au dus la o certă uniformizare și „standardizare”^[28] în materie: putem afirma cu siguranță că, în prezent, o serie întreagă de acțiuni – precum cele enumerate mai sus – sunt general cunoscute și acceptate drept stratageme permise în timp de conflict armat.

4. Dincolode aceste coordonate juridice, se întinde însă un spațiu amplu dominat de nesfârșite nuanțe de gri. Aspectelor concrete ținând de a ști dacă în practică acțiunea x sau y reprezintă un caz de perfidie, sau dimpotrivă, este o stratagemă permisă, experții militari putând indica o serie întreagă de astfel de situații de graniță, li se adaugă o serie întreagă de neclarități decurgând din modul de reglementare a acestor situații sau din particularitățile dreptului internațional umanitar însuși. Fără a avea pretenția de a putea oferi o soluție (tuturor) acestor chestiuni, le menționăm, cu speranța că evidențierea lor ar putea constitui începutul procesului de identificare a soluției optime.

Un prim tip de inconsistențe decurge din modalitatea în care chestiunea disimulării realității în contextul unui conflict armat este reglementată în diferite instrumente internaționale. Este o problemă care ține de construcția dreptului internațional umanitar: dispoziții relevante se regăsesc în texte diferite^[29], adoptate în momente istorice diferite, în contexte diferite și, cel puțin în parte, negociate de către actori diferiți, cu interese diferite. De aici, și diferențele terminologice deja arătate „trădare”/„înșelătorie”/„perfidie”, care, dincolo de aspectele ținând de rigoarea juridică, generează și probleme de fond, privind aplicabilitatea și întrepătrunderea acestor noțiuni.

Însăși definiția perfidiei poate genera probleme concrete. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, limbajul impersonal utilizat pentru definirea termenului poate ridica semne de întrebare atunci când în lanțul de cauzalitate intervin mai mulți factori: ipoteza cea mai evidentă este cea în care autorul acțiunii perfide nu este și autorul acțiunii de ucidere, rănire sau capturare. Dacă între autorii celor două acțiuni există o „conexiune de identitate” (de exemplu, fac parte din forțele armate ale aceluiași stat), răspunsul este relativ simplu. Dacă însă această conexiune de identitate nu există, este dificil de oferit o soluție cu privire la calificarea acțiunii drept perfidie și, mai ales, a stabilirii răspunderii corespunzătoare^[30]. Același autor a ridicat, în mod întemeiat, problema legată de curgerea unui interval semnificativ de timp între acțiunea perfidă și acțiunea de ucidere, rănire sau capturare – ipoteză pentru care, din nou, textul convențional nu oferă și o dezlegare^[31].

Există, în mod evident, un spațiu de neclaritate în ceea ce privește aplicabilitatea instituției „perfidiei” în cazul conflictelor armate non-internaționale, în condițiile în care lămurirea acestei probleme prezintă un deosebit interes, știut fiind că majoritatea conflictelor armate din perioada contemporană sunt de acest tip. Așa cum am arătat mai sus, comentariile Comitetului Internațional al Crucii Roșii privind dreptul internațional umanitar cutumiar^[32] au stabilit că atât perfidia cât și stratagemele de război vizează și conflictele armate non-internaționale. Totuși, fundamentându-se pe argumente ce țin inclusiv de practica statelor în materie, unii autori pun sub semnul întrebării această afirmație, sau cel puțin întinderea sa^[33]. La aceasta se adaugă chestiunea problematică a tratamentului sancționator aplicabil. După cum am arătat, în unele ipoteze în care textele dreptului internațional umanitar identifică o anumită conduită drept perfidă, ele rămân tăcute în privința sancțiunilor care ar fi aplicabile^[34]. Mai mult, ambiguitatea nu a fost clarificată nici prin adoptarea Statutului Curții Penale Internaționale și menționarea, detaliată, a categoriilor de crime de război; dimpotrivă, din perspectiva chestiunii care ne interesează, Statutul de la Roma pare a întări linia de demarcație dintre conflictul armat internațional și cel non-internațional, în ciuda necesității, tot mai presante în contextul actual, de înlăturare a acestei distincții.

De asemenea, există o serie întreagă de elemente de incertitudine cu privire la aplicarea conceptului de perfidie în zone specifice ale conflictului armat. În cazul războiului pe mare, o lungă tradiție, transpusă în normă cutumiară „din motive îngropate în istorie”^[35], considera o viclenie permisă ca navele să poată arbora pavilioane false sau să se „deghizeze” în nave având pavilionul unor state neutre sau nave comerciale, singura cerință fiind aceea ca, înainte de inițierea unui atac, să abandoneze deghizarea și să arboreze pavilionul real. Este, neîndoielnic, o excepție de la regulile privitoare la utilizarea semnelor, drapelelor și emblemelor, așa cum există ea în cazul războiului terestru. Deși „moralitatea” unei astfel de acțiuni este discutabilă, ipoteza a fost confirmată, indirect, de art. 39 („Semne de naționalitate”) parag. 3 din Protocolul adițional I, care prevede că: „nicio dispoziție a prezentului articol sau a art. 37 parag. 1 d) nu afectează regulile existente, general recunoscute ale dreptului internațional, aplicabile (…) întrebuințării pavilioanelor în purtarea conflictelor armate pe mare”. În mod asemănător, mult mai recentul Manual de la San Remo privind dreptul internațional aplicabil războiului pe mare a prevăzut că „navelor de război și celor auxiliare le este interzis să lanseze un atac (s.n.) în timpul arborării unui steag fals”^[36], confirmând, astfel norma cutumiară. Cu toate acestea, participanții implicați în elaborarea Manualului (mulți dintre ei având o vastă experiență militară în materie) au exprimat, pe durata dezbaterilor, dubii cu privire la legalitatea acestei norme, indicând, că, dimpotrivă, practica statelor ar putea fi în sens contrar^[37].

În privința războiului aerian nu există reglementări cu privire la perfidie sau la practicile care ar putea fi considerate stratageme acceptate. S-a avansat ipoteza că specificul războiului aerian și, în principal, viteza de desfășurare a acestuia ar face imposibilă „disimularea realității”. Totuși, în literatura de specialitate s-a arătat că acte de perfidie pot fi comise și în războiul aerian, inclusiv sub forma utilizării în mod înșelător a unor semne ori embleme, distinctive sau de protecție^[38], existând și practică în acest sens^[39].

Dincolo de interesul teoretic al analizei acestor situații și de misterul cu care orice „aparență” atrage, în egală măsură, juristul și publicul larg, cercetarea conceptului de „înșelăciune” în contextul unui conflict armat, cu variantele sale – perfidia și stratagemele de război – prezintă un interes practic esențial. Încrederea în anumite comportamente, simboluri, semne constituie fundamentul unei conduite oneste chiar și în cazul celei mai crude forme de manifestare a ființei umane – războiul. Dacă se dorește ca dreptul internațional umanitar să își atingă scopul și să atenueze, atât cât este cu putință, suferința pe care orice confruntare armată o aduce în mod inevitabil, este esențial ca aparențele să nu submineze buna-credință. Studierea acestor practici nu este numai necesară, ci și extrem de actuală, într-o lume tot mai complexă, în care configurația conflictelor armate s-a schimbat semnificativ în ultimele decenii, iar aparențele capătă tot mai multe – și nebănuite – forme. Cel mai probabil, globalizarea, noile tehnologii, construirea unor veritabile universuri virtuale, dezvoltarea a ceea ce cunoaștem deja sub denumirea de război cibernetic vor reconfigura atât realitatea^[40], cât și felurile în care aceasta va putea fi disimulată. Matrix-ul ar putea fi mai aproape decât ne imaginăm.

Note de subsol

^[1] În acest studiu, din rațiuni de fluență a exprimării, vom utiliza noțiunile de „război” și „conflict armat” ca fiind sinonime.

^[2] Convenția (I) pentru îmbunătățirea situației răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie; Convenția (II) pentru îmbunătățirea situației răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare; Convenția (III) privitoare la tratamentul prizonierilor de război; Convenția (IV) privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, adoptate la Geneva, la data de 12.08.1949, în vigoare începând cu data de 21.10.1950 și protocoalele adiționale la acestea: Protocolul adițional (I) privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale și Protocolul adițional (II) privitor la protecția victimelor conflictelor armate non-internaționale, adoptate la Geneva, la data de 8.06.1977, în vigoare din 7.12.1978. În cele ce urmează, vor mai fi denumite împreună și dreptul de la Geneva.

^[3] M. Madden, Of Wolves and Sheep: A Purposive Analysis of Perfidy Prohibitions in International Humanitarian Law, în Journal of Conflict and Security Law, vol. 17, nr. 3, 2012, disponibil online la adresa https://doi.org/10.1093/jcsl/krs022, p. 441.

^[4] Art. 23(b) din Regulamentul de la Haga pentru respectarea legilor și cutumelor războiului terestru, anexă la Convenția IV de la Haga din 18 octombrie 1907.

^[5] Art. 24, ibidem.

^[6] J.-M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, Customary International Humanitarian Law – Volume I, Rules, Cambridge University Press, 2009, p. 203-226.

^[7] E. David, Principes de droit des conflits armes, Pedone, p. 449.

^[8] Principiile mai sus enunțate sunt egal aplicabile atât mijloacelor de purtare a conflictelor armate, cât și metodelor. Întrucât „înșelăciunea” reprezintă o metodă de purtare a conflictelor armate, în cele ce urmează ne vom referi exclusiv la metode, nu și la mijloace.

^[9] A se vedea, în același sens, E. David, op. cit., p. 454.

^[10] Acest tip de acțiune poate genera însă o răspundere juridică specifică, de drept intern, raportat la statutul militarilor, însă această discuție excedează cadrului prezentei analize.

^[11] E. David, op. cit., p. 454.

^[12] Adoptat la Roma, la data de 17.07.1998, intrat în vigoare la data de 1.07.2002, disponibil online la adresa: https://www.icc-cpi.int/resource-library/Pages/core-legal-texts.aspx (în continuare denumit și Statutul de la Roma).

^[13] Articolul 39 („Semne de naționalitate”) din Protocolul adițional I: „1. Este interzis să se utilizeze, într-un conflict armat, drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme militare ale unor state neutre sau ale altor state care nu sunt părți la conflict. (…)”.

^[14] Articolul 38 („Embleme recunoscute”) din Protocolul adițional I: „(…) 2. Este interzis să se utilizeze emblema distinctivă a Națiunilor Unite în afara cazurilor în care folosirea este autorizată de această organizație”.

^[15] Articolul 38 („Embleme recunoscute”) din Protocolul adițional I: „1. Este interzis a se utiliza, fără a avea dreptul, semnul distinctiv al Crucii Roșii, al Semilunii Roșii sau al Leului și Soarelui Roșu sau alte embleme, semne sau semnale prevăzute de către Convenții sau de prezentul Protocol. Este, deopotrivă, interzis de a recurge la o folosire abuzivă, deliberată, într-un conflict armat, a altor embleme, semne sau semnale protectoare recunoscute pe plan internațional, inclusiv steagul parlamentar și emblema protectoare a bunurilor culturale”.

^[16] E. David, op. cit., p. 454.

^[17] Document adoptat de Adunarea Statelor Părți la Statutul Curții Penale Internaționale, New York, 3-10.09.2002, disponibil online la adresa https://asp.icc-cpi.int/iccdocs/asp_docs/Publications/Compendium/ElementsOfCrime-ENG.pdf (consultat la 3.09.2021).

^[18] M. Madden, op. cit., p. 445.

^[19] Adoptat la Geneva, la data de 10.10.1980.

^[20] Adoptată la Geneva, la data de 10.10.1980.

^[21] Art. 2 („Definiții”) din Protocolul privind interzicerea sau limitarea utilizării minelor, capcanelor și a altor dispozitive.

^[22] Art. 1 („Domeniul de aplicare”) al Convenției din 1980.

^[23] J.-M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, op. cit., p. 278. Potrivit aceste lucrări, este identificată ca regulă a dreptului internațional umanitar cutumiar: „Folosirea de arme-capcană care sunt, în orice mod, atașate la sau asociate cu obiecte ori persoane ce au dreptul la o protecție specială, potrivit dreptului internațional umanitar, sau cu obiecte care ar putea atrage civilii, este interzisă” (regula 80).

^[24] „Încălcările grave ale dreptului internațional umanitar” sunt prevăzute de următoarele dispoziții ale dreptului de la Geneva: art. 49-51 din Convenția I, art. 50-52 din Convenția II, art. 129-131 din Convenția III și, respectiv, art. 146-148 din Convenția IV.

^[25] J.-M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, op. cit., p. 203 și urm. (regula 57).

^[26] Ibidem.

^[27] Manualul militar al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; în același sens, manualul militar al Canadei, citate în J.-M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, op. cit., p. 204 și urm.

^[28] Ibidem.

^[29] Convenția IV de la Haga din 1907 și regulamentul-anexă la aceasta; Convențiile de la Geneva din 1949 și protocoalele adiționale la acestea; Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

^[30] M. Madden, op. cit., p. 448.

^[31] Idem, p. 449.

^[32] J.-M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, op. cit., p. 203-226.

^[33] C.J. Dehn, Permissible Perfidy? Analysing the Colombian Hostage Rescue, the Capture of Rebel Leaders and the World’s Reaction, în Journal of International Criminal Justice, vol. 6, nr. 4, septembrie 2008, disponibil online la adresa https://doi.org/10.1093/jicj/mqn059, p. 634-638.

^[34] A se vedea supra, nr. 1.

^[35] W.J. Fenrick, Legal Aspects of Targeting in the Law of Naval Warfare, în 29 Canadian Yearbook of International Law 238, 1991, p. 246.

^[36] Parag. 111, document disponibil online la adresa: https://ihl-databases.icrc.org/ihl/INTRO/560 (ultima consultare la 3.09.2021).

^[37] M. Madden, op. cit., p. 447.

^[38] Idem, p. 454-455.

^[39] În data de 2 iulie 2009, forțe armate columbiene, deghizate ca membrii ai unei misiuni internaționale umanitare, au salvat 15 ostatici, deținuți de guerrila Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC), folosind două elicoptere. În cadrul acțiunii s-a reușit capturarea a doi luptători din cadrul forței de guerrilă, inclusiv comandantul răspunzător de luarea respectivilor ostatici. Pentru analiza pe larg a acestei situații de utilizare a perfidiei în contextul unui conflict armat non-internațional, a se vedea C.J. Dehn, op. cit.

^[40] De altfel, în literatura de specialitate este discutată deja ipoteza aplicării conceptului de perfidie în cazul războiului cibernetic. A se vedea, în acest sens, M. Sassòli, International Humanitarian Law – Rules, Controversies, and Solutions to Problems Arising in Warfare, Edward Elgar Publishing, 2019, p. 540-541.