Despre simulaţie: structură, relativitate, opozabilitate

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 924-945.

Printre altele, contractul valabil încheiat îndeplineşte o funcţie normativă^[1], constituindu-se într-un izvor de norme juridice private care se opun părţilor acestuia (art. 1280 C. civ.) cu puterea legii (art. 1270 C. civ.). Acordul de voinţe al părţilor, suficient [art. 1182 alin. (2) C. civ.] şi care verifică toate condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract (art. 1179 C. civ.), are o putere nomotetă^[2]. Fundamentele normative ale contractului se regăsesc, parţial, în drepturile individuale, în special, în libertatea de a contracta, care îşi are originea în autonomia de voinţă a părţilor; contractul constituie astfel un instrument de realizare a auto-determinării părţilor prin angajarea lor voluntară în convenţii obligatorii din punct de vedere juridic^[3]. În acest sens, legea care reglementează în materia contractului recunoaşte, respectă şi ocroteşte puterea egală a indivizilor de a naşte, respectiv de a efectua schimbări în raporturile juridice dintre ei, legitimând, în acest scop, contractul^[4] (art. 1166 C. civ.), consacrând principiul libertăţii de a contracta, fixându-i concomitent limitele în prevederile imperative ale legii, ordinea publică şi bunele moravuri (art. 1169 C. civ.), realizând că o astfel de libertate necenzurată ar ameninţa însuşi echilibrul sistemului în care indivizii se manifestă juridic. Sistemul nostru de drept, aidoma celui francez (spre deosebire de sistemul common law), a adoptat cu titlu de principiu concepţia subiectivă asupra contractului, conform căreia legea legitimează contractul ori de câte ori acordul de voinţe al părţilor trădează intenţia acestora de a produce efecte juridice [art. 1166, art. 1188 alin. (1) şi art. 1196 alin. (1) C. civ.]; numai când părţile intenţionează să se oblige juridic, atunci şi doar atunci legea recunoaşte voinţelor lor puterea nomotetă (art. 1270 C. civ.)^[5]. De unde şi principiul interpretării contractului după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor [art. 1266 alin. (1) C. civ.]^[6].

Principiul libertăţii de a contracta imprimă legii care guvernează în materia contractului un caracter preponderent dispozitiv, aceasta îndeplinind, pe de o parte, o funcţie supletivă, de completare a lacunelor contractului^[7] pe care părţile acestuia le-au lăsat, fie din ignoranţă, fie intenţionat, în conţinutul său, şi, pe de altă parte, o funcţie stimulativă a înseşi autonomiei de voinţă a părţilor^[8], prin imboldul pe care li-l dă acestora de a deroga de la prevederile sale care nu le satisfac interesele, convenind expres în acest sens^[9], cu putere de lege, în limitele imperative ale acesteia, cu respectarea bunelor moravuri şi a ordinii publice. Ca un corolar al acestui principiu, în dreptul privat, tot ceea ce nu este interzis este permis. Ori de câte ori părţile contractante sunt nemulţumite de soluţiile oferite de legea supletivă, ele au libertatea de a o ocoli. 

Una dintre formele cele mai manifeste ale ocrotirii, respectiv ale stimulării autonomiei de voinţă a părţilor contractante o reprezintă consacrarea instituţiei juridice neutre a simulaţiei (art. 1289-1294 C. civ.), legiuitorul recunoscând astfel libertatea părţilor contractante de a materializa această operaţiune juridică prin care ele creează intenţionat o aparenţă contractuală^[10]. S-a spus că, în fapt, prin simulaţie, părţile acesteia urmăresc să creeze o situaţie juridică aparentă diferită de situaţia veritabilă^[11], disimulând existenţa, natura sau un element al contractului^[12] care constituie sursa raportului juridic real dintre ele.

Simulaţia se prezintă astfel ca „(…) o minciună premeditată: părţile creează în mod voit o convenţie aparentă, diferită de convenţia reală, care rămâne ascunsă. Există deci dedublare a contractelor. Pe de o parte, un act ostensibil, destinat să fie cunoscut de terţi; se mai numeşte şi act aparent sau act simulat. Pe de altă parte, un act secret, ce restabileşte adevărul între părţi; se mai numeşte şi act ascuns, contraînscris (…)^[13]”, care trebuie să cuprindă, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula^[14].

Cu o altă ocazie, am definit simulaţia ca pe o operaţiune juridică complexă, în a cărei alcătuire intră trei acte juridice conexe, din care unul, cel făcut public (căruia îi sunt rezervate atributele: aparent, ostensibil, simulat, public, mincinos ş.a.), creează terţilor imaginea unei situaţii juridice false, neconcordante (total sau parţial) realităţii, escamotând astfel situaţia juridică reală, generată de un alt act juridic, ţinut secret (cunoscut şi sub denumirea de contra-înscris, fiind desemnat prin atribute precum: real, disimulat, ascuns, tăinuit, ocult, sincer ş.a.), în forma şi în măsura în care, în conţinutul celui de-al treilea act, la rândul său, secret (acordul simulatoriu), părţile acestuia convin în acest sens^[15].

În acelaşi loc, am arătat că, în opinia noastră (aderentă celor care deja, de multă vreme, au exprimat acest lucru^[16]), acordul simulatoriu are natura juridică a unui act juridic civil; el are o existenţă distinctă în cadrul acestei operaţiuni juridice, neconfundându-se nici cu actul secret, nici cu cel public; el este esenţial simulaţiei, întrucât, în conţinutul acestuia, prefigurând întreaga arhitectură a operaţiunii juridice anvizajate, părţile sale fixează limitele şi modul în care adevăratul raport juridic dintre ele este disimulat; acest act juridic obiectivează intenţia părţilor de a simula; el constituie liantul dintre actul juridic public şi cel secret, fiind astfel absolut necesar ca, în conţinutul acordului simulatoriu, să se prevadă legătura dintre celelalte două acte; împreună cu actul juridic secret, acordul simulatoriu alcătuieşte partea secretă a simulaţiei; acordul simulatoriu trebuie să pre-existe sau să fie cel mult contemporan cu actul juridic aparent, la data încheierii căruia părţile simulaţiei să aibă clar şi exhaustiv prefigurate toate efectele juridice ale acesteia, precum şi mijloacele prin care acestea vor căpăta eficienţă; acordul simulatoriu, conţinând intenţia comună a părţilor de a simula, este şi actul juridic care fixează cauza mediată a întregii operaţiuni juridice, adică însuşi scopul simulaţiei; constituindu-se în rezultatul intenţiei comune a părţilor de a simula, având conţinutul mai sus arătat, acordul simulatoriu se încheie între părţile simulaţiei, ajungând astfel să aibă această calitate exclusiv persoanele care participă activ la încheierea acestuia, consimţindu-l. 

După cum s-a afirmat în mod judicios, acordul simulatoriu este cel care distinge simulaţia de eroare, în ipotezele în care există o divergenţă între ceea ce s-a declarat şi ceea ce s-a consimţit la momentul încheierii contractului; de asemenea, acordul simulatoriu face deosebirea dintre simulaţie şi contractarea sub o rezervă mentală, situaţie în care una dintre părţile contractante consimte cu rezerva mentală a unei voinţe diferite faţă de cea exprimată^[17]. Tot acordul simulatoriu, prin faptul că el este expresia manevrelor părţilor simulaţiei făcute în scopul de a-i induce în eroare pe terţi, distinge această operaţiune de dol, în care manoperele frauduloase ale uneia dintre părţi o induc în eroare pe cealaltă parte a aceluiaşi contract^[18].

Privită din afara acordului simulatoriu, respectiv a conţinutului întregii părţi secrete a operaţiunii, independent de ceea ce părţile acesteia devoalează sau, dimpotrivă, ascund, simulaţia semnalează aşadar, ca elemente externe obiective, două contracte (art. 1289, 1290, 1291 C. civ. fac vorbire expresă despre „contractul secret”, respectiv „contractul public”)^[19]. Chestiunea prezintă o deosebită importanţă, întrucât, prin aceasta, simulaţia se diferenţiază net de situaţia în care există, un singur contract care însă este ambiguu sau vag, astfel că adevăratul său conţinut va trebui decelat prin interpretare, operaţiune în urma căreia va reieşi că voinţa concordantă a părţilor este distinctă de aceea pe care o relevă conţinutul literal al termenilor utilizaţi de către acestea în redactarea contractului^[20].

Ambele aceste contracte sunt rodul voinţei concordante a aceloraşi părţi^[21], ceea ce presupune, potrivit principiului forţei obligatorii a contractului, ca ele să fie ţinute de acestea întocmai ca de o lege. Însă discordanţa dintre efectele lor face imposibilă aplicarea frustă a acestei soluţii, întrucât cele două contracte sunt menite să fie eficace şi exigibile inter partes concomitent, iar nu succesiv. Contractul secret împreună cu acordul simulatoriu rezolvă însă această problemă. 

Contractul secret generează adevăratul raport juridic dintre părţile simulaţiei. Principiul forţei obligatorii a contractului^[22], principiul relativităţii efectelor contractului (art. 1280 C. civ.), precum şi principiul prevalenţei voinţei reale (interne) asupra voinţei declarate [art. 1266, alin. (1) C. civ.]^[23] conlucrează sinergic spre soluţia deplinei opozabilităţi, a eficacităţii şi exigibilităţii contractului secret între părţile sale, limitând efectele acestuia doar la autorii normei private care au generat raportul juridic autentic, precum şi la cei care, în mod normal, continuă, în circuitul civil, personalitatea juridică a acestora: succesorii lor universali şi cei cu titlu universal, soluţie care transpare, de altfel, din textul art. 1289 alin. (1) C. civ.: „Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă, din natura contractului ori din stipulaţia părţilor, nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Acest contract (tocmai pentru că este secret) nu produce efecte externe împotriva terţilor de bună-credinţă, deci a celor care nu îi cunosc şi nici nu ar fi trebuit să-i cunoască existenţa, dacă ar fi dat dovadă de o prudenţă, respectiv ar fi depus o diligenţă medii, informându-se asupra existenţei acestuia; pentru părţile contractante, opozabilitatea actului secret faţă de terţi este complet neutralizată^[24], ele neputându-se prevala împotriva acestora de beneficiile principiului opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi (art. 1281 prima frază C. civ.). 

Însuşi textul art. 1289 alin. (1) C. civ. circumscrie sfera terţilor în materia simulaţiei: succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari ai părţilor (pe care îi extrage astfel din rândul avânzilor cauză), terţii propriu-zişi. Dacă însă intereselor lor legitime sau drepturile lor subiective sunt prejudiciate prin simulaţie, în categoria terţilor, vor intra inclusiv succesorii universali sau/şi cei cu titlu universal^[25].

Acordul simulatoriu constituie „balamaua” care articulează, între părţile simulaţiei, efectele anvizajate de cele două contracte, arătând clar care dintre efectele contractului secret şi/sau în ce măsură vor fi disimulate în contractul aparent: în aceleaşi limite, în care acesta derogă de la contractul secret, contractul aparent nu se va impune părţilor simulaţiei.

Practic, pentru a decela conţinutul raportului juridic complex, real dintre părţile simulaţiei, conţinuturile celor două contracte – cel secret, respectiv cel public – nu trebuie juxtapuse, ci suprapuse şi citite prin prisma acordului simulatoriu, cel din urmă oferind, în acest sens, o veritabilă cheie de lectură în acest scop.

Niciunul dintre cele două contracte – cel ascuns şi cel aparent – nu poate exista independent, nerelaţionat de celălalt prin intermediul acordului simulatoriu, decât în afara simulaţiei, sacrificând-o, căci numai această operaţiune juridică complexă reprezintă însăşi simbioza lor. Înţelese şi interpretate astfel, toate prin fiecare şi în contextul oferit de ansamblul lor (similar interpretării sistemice a clauzelor unui singur contract, conform art. 1267 C. civ.), cele trei acte juridice care alcătuiesc simulaţia vor oferi interpretului imaginea clară, completă a raportului juridic real dintre părţile operaţiunii.

Aşadar, nu se reduce la contractul secret şi acordul simulatoriu (care alcătuiesc partea ascunsă a operaţiunii) sfera actelor juridice opozabile, eficace şi exigibile între părţile acestora, ci se înglobează în această sferă şi contractul public, simulaţia fiind o operaţiune juridică complexă, având un caracter unitar^[26], în pofida „pluralităţii de componente^[27]” pe care o afişează. Textele art. 1289 alin. (1), cel al art. 1270, cel al art. 1280, respectiv cel al art. 1290 C. civ., interpretate coroborat, nu sunt în măsură să infirme această soluţie, ci, dimpotrivă. Astfel, părţile simulaţiei sunt autoarele tuturor celor trei acorduri de voinţe, care sunt proiectate chiar de către ele să lucreze sinergic, urmărindu-se, încă de la momentul iniţial, acela al prefigurării întregii operaţiuni, producerea unor astfel de efecte conjugate; toate cele trei acte juridice sunt destinate să îşi producă efectele simultan, iar nu succesiv (nici unul dintre ele, chiar dacă actul secret, respectiv acordul simulatoriu au fost încheiate anterior actului public, nu poate produce, în mod independent, efectele scontate ale simulaţiei); toate cele trei acte juridice sunt fundamentate pe libertatea de a contracta a părţilor lor. Toate acestea sunt, în opinia noastră, argumente ale legitimării tuturor celor trei acte juridice – componente ale unei operaţiuni juridice complexe – cu forţă obligatorie, cu eficacitate şi exigibilitate deci între părţile lor, ca izvoare ale raportului juridic unic, real, dintre acestea. Când legiuitorul afirmă, în alin. (1) al art. 1289 C. civ.: „Contractul secret produce efecte numai între părţi (…)”, el restrânge clar sfera eficacităţii şi a exigibilităţii acestuia (ar trebui, după părerea noastră, înţeles aici şi acordul simulatoriu, despre care legiuitorul nu face vorbire separat, ca o componentă distinctă a simulaţiei, ci îl vede aglutinat în actul secret, şi care este pe deplin eficace între părţile simulaţiei; analizat independent, acordul simulatoriu, obligatoriu şi eficace între părţile sale, nu este şi exigibil, întrucât în conţinutul său nu intră astfel de obligaţii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de coerciţie a statului; acordul simulatoriu se mărgineşte să constate intenţia părţilor de a simula, determinând, în acest sens, conţinutul negativ al contractului aparent raportat la conţinutul diferit, pozitiv pe care adevăratul raport juridic îl are între părţi^[28]) la aceea a părţilor sale, reiterând, practic, ceea ce principiul în materie, al relativităţii efectelor contractului (art. 1280 C. civ.) iterează; art. 1289 alin. (1) C. civ. nu statuează însă că între părţi nu este, deopotrivă, eficace şi exigibil, contractul public, în măsura în care acesta poate fi conjugat cu contractul secret, cu aportul acordului simulatoriu^[29]. La fel, art. 1290 C. civ. face inopozabilă terţilor de bună-credinţă partea secretă a simulaţiei (contractul ascuns şi acordul simulatoriu), însă nu se referă la opozabilitatea contractului public faţă de părţile acesteia, care ar trebui guvernată, în măsura strictă a voinţei lor şi conform acesteia, de prevederile dreptului comun în materie: art. 1280 C. civ. 

Orice discordanţă deci între contractul public şi contractele care alcătuiesc partea secretă a simulaţiei va fi interpretată, în raportul juridic dintre părţile operaţiunii, în sensul pe care contractul ascuns şi acordul simulatoriu îl prevăd^[30]. În cadrul acestui raport juridic, contractul secret şi acordul simulatoriu, pe de o parte, respectiv contractul ostensibil, pe de altă parte, nu se află în concurs, întrucât părţile simulaţiei nu au prefigurat o astfel de contradicţie între ele. Nici căruia dintre cele trei contracte nu le-a fost acordată, ab initio, puterea de a crea efecte contradictorii cu cele ale celuilalt sau ale celorlalte, în cadrul aceluiaşi plan juridic real. Din contră, în ceea ce le priveşte pe părţile simulaţiei, toate cele trei acte juridice alcătuitoare ale acesteia se află într-o relaţie „cordială”, de reciprocă completare şi interdependenţă.

Aşadar, pentru părţile sale, simulaţia, ca o operaţiune juridică complexă, generează, prin efectele conjugate ale acţiunii sinergice a tuturor actelor juridice care o alcătuiesc, situaţia juridică autentică, în planul căreia opozabilitatea tuturor celor trei acte juridice este suprapusă eficacităţii şi exigibilităţii, ca o manifestare concretă a obligatoriului sub spectrul căruia stă norma privată de sorginte convenţională^[31].

În fapt, contractul se opune ca o sursă a unui ansamblu coerent de norme juridice private (în principiu) doar părţilor sale, cărora le „impune conduita concretă şi specifică comandată de raporturile juridice generate de actul juridic, la care se adaugă obligativitatea normei în sine. Pentru cei străini de norma privată, aceasta impune un comportament concretizat în respectul situaţiei juridice create de zisul act. Ceea ce diferă nu este obligatoriul normei, ci maniera concretă în care acesta se materializează în conduita subiecţilor de drept; comportamentul astfel dictat poate şi trebuie să fie conform cu norma privată^[32]”. 

Deci, pentru ceilalţi în afara celor care au creat norma juridică privată (şi a celor pe care legea îi asimilează acestora – succesorii universali şi cei cu titlu universal, în mod constant), conţinutul normativ al contractului nu reprezintă o sursă de drepturi şi obligaţii; pe de o parte, art. 1280 C. civ. relativizează eficacitatea şi exigibilitatea acestuia, restrângându-le la părţile sale; pe de altă parte, art. 1281 fraza a doua C. civ. îi împiedică, în principiu, pe terţi să ceară executarea contractului. 

Totuşi, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract (art. 1281 prima frază C. civ.). Faţă de ei, contractul nu reprezintă altceva decât o sumă de „enunţuri (articulate totuşi între ele, n.a.) despre realitatea juridică. (…) realităţile juridice (convenţionale) nu sunt nici susceptibile de a fi demonstrate prin raţionamente şi nu sunt nici realităţi sensibile, perceptibile prin simţuri. Iată de ce existenţa lor poate fi cunoscută de către alţii decât cei care le-au generat doar prin intermediul reproducerilor asigurate de limbaj (e.g. în cuprinsul înscrisurilor), respectiv poate fi intuită din prezenţa eventualelor stări de fapt care, de regulă, sunt cauzate de către stările de drept şi/sau le însoţesc (…)^[33]”. 

Mult mai clar în acest sens ni se pare textul art. 1200 din Codul civil francez (astfel cum a fost reformat în anul 2016), care surprinde exact fenomenul opozabilităţii contractului faţă de terţi: „Terţii trebuie să respecte situaţia juridică creată de către contract. Ei se pot prevala de acesta mai ales pentru a proba un fapt” (trad. ns.). Acest text reflectă jurisprudenţa în materie: „terţii faţă de un contract pot invoca în beneficiul lor, ca pe un fapt juridic, situaţia creată de către contractul respectiv^[34]”; „un terţ se poate prevala de contract precum de o situaţie de fapt, cu condiţia ca acesta să fie de natură a fundamenta aplicarea unei reguli juridice care îi conferă dreptul de a-l invoca^[35]”; „efectul relativ al contractelor nu le interzice terţilor să invoce situaţia de fapt creată de convenţiile la care ei nu au fost părţi, dacă această situaţie de fapt le cauzează un prejudiciu de natură a fundamenta o acţiune în răspundere civilă delictuală^[36]”.

Este ceea ce, de fapt, şi textul art. 1281 fraza a doua C. civ. stipulează: „Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.

Textul art. 1281 C. civ. statuează, în ansamblul său, după cum am mai afirmat cu o altă ocazie^[37], atât despre opozabilitatea probatorie, cât şi despre opozabilitatea substanţială a contractului.

Atât contractul secret, cât şi contractul public se inserează în ordinea juridică obiectivate ca situaţii de fapt, juridice, de sorginte convenţională^[38]. 

Terţii însă, observatori ai acestei ordini juridice, nu percep decât situaţia de fapt generată de contractul aparent, căruia ei îi atribuie un rol creator de norme juridice private pentru părţile sale, cărora le pot aşadar pretinde să adopte faţă de ei o conduită conformă acestor norme (art. 1281 fraza a doua, partea I C. civ.), neavând însă dreptul de a solicita executarea contractului (partea a doua a aceluiaşi text legal).

Concomitent, întrucât terţii pot observa exclusiv situaţia juridică generată de contractul public, părţile acestuia le pot solicita să-şi ghideze comportamentul în funcţie de aceasta, fără însă a li se putea pretinde analiza concordanţei acesteia cu situaţia juridică autentică. Faţă de ei, joacă exclusiv realitatea juridică de suprafaţă: aparenţa^[39]. Cu alte cuvinte, întrucât terţii nu cunosc existenţa contractului secret, acesta nu le este opozabil^[40]. 

Din perspectiva terţilor, operaţiunea juridică a simulaţiei nu există. Ceea ce ei percep aşadar este o realitate juridică falsă, distinctă, total sau parţial, de aceea adevărată, generată de contractul aparent^[41]. 

Se ajunge astfel la coexistenţa a două „realităţi” juridice paralele^[42], care se manifestă însă în „două planuri valorificabile alternativ, iar nu (într-)un singur plan variabil^[43]”. Practic, după cum am mai concluzionat^[44], din perspectiva opozabilităţii efectelor actului juridic civil, simulaţia generează, între părţile acesteia, o situaţie juridică reală, care le este pe deplin opozabilă acestora, fiind, deopotrivă, eficace şi exigibilă între ele, căci îşi are sursa în acte juridice care li se impun cu forţă obligatorie; concomitent, în privinţa terţilor, întrucât acestora le este livrată imaginea unei alte situaţii juridice decât a celei reale, adică a uneia false, doar aceasta le poate fi opusă în ipoteza în care ei vor încerca să-şi valorifice vreun drept concurent/incompatibil cu dreptul având acelaşi obiect al vreuneia dintre părţi. 

Terţii se prevalează astfel de ceea ce cunosc/ar fi trebuit să cunoască, în planul juridic neconcordant realităţii, dacă manifestau prudenţa necesară şi depuneau diligenţele solicitate, la momentul la care au acţionat juridic, dând astfel dovadă de bună-credinţă. Pentru a putea face însă acest lucru, nu este suficient să se reţină, în beneficiul lor, inopozabilitatea situaţiei juridice autentice, pe care aceştia nu o cunosc/nu ar fi trebuit să o cunoască, întrucât ei invocă, în favoarea lor, o anumită „realitate” pe care s-au întemeiat la data la care au contractat şi au generat astfel, prin voinţa lor nomotetă, o situaţie juridică concurentă celei reale, care poate exista numai în condiţiile în care se presupune lipsa acesteia din urmă. Or, tocmai efectele pe care le obiectivează această situaţie juridică pe care terţii s-au întemeiat la momentul în care au acţionat juridic (adică cele pe care, prin ipoteză, le creează situaţia juridică neconcordantă realităţii, dar singura care le poate fi opusă) ei le invocă în beneficiul lor, în contradicţie cu efectele pe care le revendică situaţia juridică reală^[45]. 

Legiuitorul conjugă, în acest scop, pentru a-i proteja pe terţi, principiul inopozabilităţii situaţiei juridice reale ascunse acestora^[46] (ori reversul: principiul opozabilităţii situaţiei juridice cunoscute/care ar fi trebuit să fie cunoscută) cu principiul validării aparenţei, valorificând, în acest sens, buna-credinţă a acestor terţi (ne referim la buna-credinţă – eroare, condiţie sine qua non a aplicării principiului validării aparenţei, indiferent că aceasta solicită eroarea comună şi invincibilă a terţilor la momentul la care au acţionat juridic, sau eroarea legitimă/scuzabilă/neimputabilă), de la momentul în care ei au generat, prin acordul lor de voinţă, situaţia juridică nouă. Practic, prin aplicarea conjugată a acestor două principii, se ajunge ca situaţiei juridice nou create să i se valideze acele efecte juridice pe care terţii le-au urmărit la momentul generării acesteia, iar aceste efecte să fie extinse şi în privinţa celor care se prevalează de situaţia juridică reală. Aşadar, soluţia adoptată de către legiuitor în favoarea securităţii dinamice a circuitului civil şi în detrimentul celei statice nu presupune numai exceptarea terţilor de la opozabilitatea efectelor specifice situaţiei juridice reale, ci şi validarea situaţiei juridice noi şi ocrotirea bunei-credinţe a acestor terţi, prin recunoaşterea, în ceea ce îi priveşte, a situaţiei juridice aparente, pe care aceştia s-au întemeiat, la momentul la care au acţionat juridic, ca fiind una concordantă realităţii (de unde, simulaţia nu constituie, în încercarea de armonizare a realităţilor paralele care o caracterizează, doar o excepţie de la principiul opozabilităţii efectelor actului juridic secret, ci este produsul sinergiei celor două principii mai sus arătate)^[47]. 

Realităţile juridice paralele generate de cele două contracte – cel secret, respectiv cel public – determină, practic, o segregaţie în planul persoanelor asupra cărora se răsfrâng efectele acestora. Acesta este, până la urmă, scăzământul pe care trebuie să-l suporte părţile contractului secret (sau, mai bine zis, ale simulaţiei) pentru a putea beneficia, între ele, de efectele directe ale acestuia (este vorba, în fapt, despre efectele interne conjugate ale operaţiunii juridice complexe); acesta este preţul („tributul minim^[48]”) pe care ele trebuie să-l plătească în schimbul acceptării, în ordinea juridică, a duplicităţii lor: fracturarea opozabilităţii erga omnes a situaţiei juridice reale generate de norma privată care este rodul voinţei lor nomotete, prin crearea a două mulţimi distincte (ale căror componente nu sunt imuabile, persoanele anvizajate putând migra dintr-o mulţime în cealaltă, în funcţie de drepturile/interesele lor, pe care doresc să şi le exercite/apere, la un moment dat, şi constată că sunt concurente/contra­dictorii/incompatibile cu cele ale părţilor), rezultat al restrângerii opozabilităţii situaţiei juridice reale la o sferă de persoane a cărei rază este foarte mică, respectiv al extragerii acestei sfere din sfera atotcuprinzătoare, a tuturor subiectelor de drept, cărora le rămâne opozabilă situaţia juridică fals reprezentată; se întâmplă astfel o dedublare a realităţii juridice^[49]. Inopozabilitatea situaţiei juridice autentice faţă de terţii de bună-credinţă apare aici ca o veritabilă sancţiune a simulaţiei, concretizată în refuzul legiuitorului de a-i recunoaşte contractului secret (astfel cum acesta este, din perspectiva părţilor simulaţiei, conjugat cu acordul simulatoriu şi cu contractul ostensibil) puterea de a genera efecte externe, adică de a se impune ca un fapt juridic veritabil terţilor cărora le este necunoscut, respectiv care s-au întemeiat legitim pe o altă situaţie juridică de sorginte convenţională, falsă, ce le-a fost însă prezentată drept reală^[50].

Inopozabilitatea simulaţiei faţă de terţi nu este însă absolută, întrucât operaţiunea juridică nu poate fi concepută de o asemenea manieră încât să genereze o credinţă comună şi invincibilă privind inexistenţa sa (în sensul ascunderii absolute a părţii sale secrete, respectiv a caracterului autentic al situaţiei juridice generate de contractul public); contractul ascuns rămâne astfel doar pentru o parte dintre terţele persoane^[51]. Practic, ficţiunea juridică ce stă ca fundament al principiului opozabilităţii erga omnes şi de plin drept a oricărui contract, consacrată în art. 1281 C. civ., capătă, în materia simulaţiei, în privinţa contractului ostensibil, valoarea unei prezumţii relative, care suportă combaterea sa din partea părţilor simulaţiei, care pot proba, într-o acţiune în simulaţie, faptul că terţul căruia se doreşte să i se opună contractul secret a avut cunoştinţă de acesta la momentul la care el însuşi a contractat, generând o situaţie juridică incompatibilă sau contradictorie celei care îşi are sorgintea în contractul ascuns.

Alineatul (2) al art. 1290 C. civ. instituie însă o excepţie de la principiul inopozabilităţii faţă de terţi a simulaţiei, conferindu-le acestora prerogativa de a invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile. Terţilor li se recunoaşte astfel un drept de opţiune între invocarea contractului public sau a celui secret^[52]. În fapt, textul pus în cauză trebuie coroborat cu cel al art. 1289 alin. (1) din acelaşi act normativ. Din interpretarea lor coroborată, privindu-le în întregul context al reglementării în materia simulaţiei, în care înseşi intenţiile legiuitorului, prin recunoaşterea ca valabilă şi neutră a acestei operaţiuni, au fost, pe de o parte, aceea de a da deplină eficienţă principiului libertăţii de a contracta, încurajând autonomia de voinţă a părţilor acesteia, precum şi principiului forţei obligatorii a contractului, punând în sarcina părţilor asumarea deplină a efectelor interne ale simulaţiei, şi, pe de altă parte, aceea de a proteja drepturile subiective şi interesele legitime ale terţilor de bună-credinţă, prin adoptarea soluţiei inopozabilităţii simulaţiei faţă de aceştia (ceea ce se traduce în principiul neutralităţii simulaţiei^[53]), acestora trebuie să li se recunoască şi prerogativa invocării împotriva părţilor simulaţiei a existenţei contractului secret atunci când acesta le beneficiază, interpretare care a fost dată şi vechiului art. 1175 C. civ. 1864^[54]. 

Textul art. 1281 C. civ. are ca fundament o ficţiune juridică. Legiuitorul porneşte de la premisa că toate contractele sunt cunoscute de către toţi terţii, în mod spontan, încă de la încheierea acestora, motiv pentru care consacră principiul opozabilităţii erga omnes şi de plin drept a oricărui contract^[55]. Dacă avem în vedere (şi nu putem altfel) şi principiul consensualismului (consacrat de către legiuitor la art. 1178 C. civ., intitulat marginal „Libertatea formei”), rezultă că opozabilitatea generală şi de plin drept funcţionează inclusiv în situaţia în care un contract este încheiat valabil prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără însă a fi nici măcar consemnat într-un înscris cu valoare ad probationem. Desigur, principiul consensualismului este menit să încurajeze subiecţii de drept să contracteze, facilitând încheierea contractului prin legitimarea acordului de voinţe al părţilor ca sursă de norme juridice private care li se opun cu forţă obligatorie atât lor, cât şi terţilor, fără ca, pentru aceasta, să fie nevoie ca acest acord să îmbrace o anumită formă. Contractul astfel încheiat urmează însă, producându-şi efectele, să se insereze, într-o modalitate sau alta, în ordinea juridică, devenind astfel manifest sub forma unei situaţii juridice noi, care modifică circuitul civil, perceptibilă de către terţi, cărora nu este necesar să le fie cunoscut însuşi conţinutul contractului care a generat-o. 

Totuşi, situaţia juridică nou manifestă în circuitul civil trebuie să se legitimeze, sens în care ea trebuie să-şi probeze cel puţin sorgintea contractuală, doar în acest fel fundamentând buna-credinţă a terţilor care au acţionat juridic cu respectarea aparenţei situaţiei juridice care le-a fost accesibilă la momentul respectiv. A nu se înţelege, prin aceasta, că, de principiu, opozabilitatea contractului faţă de terţi este condiţionată de cunoaşterea acestuia de către ei, în mod direct şi nemijlocit. Este suficient ca situaţia juridică aparentă, pe care terţii o pot percepe, să îşi revendice, prin modul în care se obiectivează, originea contractuală de o asemenea manieră încât, dând dovadă de prudenţa şi diligenţa care caracterizează conduita unui om mediu, aceştia să nu poată cunoaşte, în urma unei auto-informări prealabile (raportat la momentul în care ei înşişi contractează), inexactitatea, ineficacitatea sau chiar inexistenţa acelui contract şi deci faptul că realitatea juridică este alta. „Ceea ce se doreşte a fi sugerat prin aparenţă e nivelul superficial, de suprafaţă, nedemonstrat (şi incert) al cunoştinţelor pe care se întemeiază subiectul de drept atunci când acţionează juridic. Cunoaşterea acestuia e suficient să se limiteze la (i) enunţuri (reproduceri ale situaţiilor juridice asigurate de limbaj), respectiv la (ii) stări de fapt asociate în mod uzual stărilor de drept, din care poate intui existenţa sau conţinutul celor din urmă^[56]”.

În materia simulaţiei, după cum am văzut deja, asistăm la o dedublare a realităţii: în planul juridic ascuns, autentic, se produc efectele interne ale operaţiunii, strict între părţile simulaţiei, succesorii lor universali şi cei cu titlu universal, după caz; în planul juridic aparent, fals, se produc efectele externe ale contractului ostensibil, discordante faţă de cele interne ale simulaţiei; efectele externe ale contractului public pot fi opuse părţilor, de către terţi, iar părţile le pot opune terţilor exclusiv aceste efecte. Deşi, pentru protecţia terţilor de bună-credinţă^[57], legiuitorul a gândit această soluţie, a segregării celor două planuri juridice, în realitatea înconjurătoare se vor manifesta, concomitent, atât efectele contractului secret, cât şi cele ale contractului simulat, creând astfel stări de fapt incompatibile sau contradictorii. Părţile simulaţiei nu realizează această operaţiune complexă exclusiv pentru a-i înşela pe terţi (nu neapărat în sensul propriu, peiorativ, al lexemului, ci în acela de a-i induce în eroare fără ca, prin aceasta, să le provoace vreun prejudiciu), ci, în primul rând, pentru a se bucura de efectele interne ale acesteia, adică de beneficiile concrete pe care executarea conjugată a contractului secret, respectiv a celui aparent, prin prisma acordului simulatoriu, este menită să li le asigure. 

Astfel, simulaţia, odată perfectată, nu va putea fi ţinută secretă, din perspectiva efectelor sale interne, concrete, manifeste obiectiv în ordinea juridică, precum o pictură valoroasă pe care colecţionarul de artă, după ce a achiziţionat-o contra unei sume considerabile de bani, satisfăcându-şi astfel pasiunea, o încuie în seif. Sunt rare situaţiile de fapt în care părţile simulaţiei îşi pot satisface astfel interesele individuale urmărite la încheierea acestei operaţiuni. 

Din această pricină, părţile simulaţiei sunt nevoite, aproape întotdeauna, să nu se rezume la încheierea unor contracte – cel ascuns, cel ostensibil, respectiv acordul simulatoriu – neconstatate în înscrisuri. O astfel de simulaţie va avea şanse foarte puţine să îşi producă efectul scontat: crearea aparenţei care să fundamenteze încrederea legitimă a terţilor într-o altă situaţie juridică decât cea autentică. Astfel, părţile simulaţiei se vor pre-ocupa să pre-constituie o probă, conform rigorilor legii, a contractului simulat, cu care astfel vor încerca să legitimeze situaţia juridică falsă, combătând astfel percepţia terţilor privind situaţia juridică reală, care, deşi manifestă, nu îşi devoalează sorgintea convenţională. Terţii prudenţi şi diligenţi, care se auto-informează în prealabil, înainte de a contracta ei înşişi, devenind curioşi în privinţa contradicţiilor sesizate între situaţia juridică convenţională reală şi cea aparentă, vor lua astfel la cunoştinţă despre contractul public, care le va fi prezentat de către chiar (una dintre) părţile simulaţiei, pentru a întări aparenţa. Ei vor fi făcut astfel un salt dinspre cunoaşterea superficială a situaţiei juridice false spre cunoaşterea exactă a acesteia, întrucât au ajuns să cunoască însăşi sursa acestei situaţii juridice.

Dar această abordare doar a contractului public, care facilitează (le asigură) părţilor simulaţiei proba şi legitimarea situaţiei juridice aparente, constituie, concomitent, pentru ele, un motiv de îngrijorare: contractul public constatat printr-un înscris se va comporta precum un bumerang a cărui lovitură, la întoarcere, riscă să distrugă însăşi simulaţia. 

Astfel, acest pericol se poate materializa în situaţia în care una dintre părţile simulaţiei emite împotriva celeilalte o pretenţie fundamentată pe contractul aparent, negând existenţa, între ele, a operaţiunii juridice complexe. Într-o astfel de ipoteză, cealaltă parte nu se va putea apăra, întrucât nu va putea proba, într-o acţiune în simulaţie dublată de una în executarea contractului secret, împotriva sau peste ceea ce cuprinde contractul public şi nici ceea ce s-ar fi zis înaintea sau în timpul încheierii acestuia (e.g. acordul simulatoriu), decât dacă s-a aflat, la data perfectării simulaţiei sau, cel târziu, a aceleia a contractului public, într-unul dintre cazurile de excepţie prevăzute la art. 309 alin. (4) C. proc. civ.^[58] (coroborat cu art. 1292 C. civ.).

În consecinţă, părţile simulaţiei vor fi nevoite, pentru a se asigura de conservarea a înseşi operaţiunii juridice şi de producerea efectelor acesteia astfel cum le-au prefigurat împreună, ab initio, să îşi pre-constituie probe scrise privind inclusiv contractul secret, respectiv acordul simulatoriu, cu care să combată, la nevoie, invocarea, de către una dintre ele, împotriva celeilalte, a contractului ostensibil.

În privinţa raporturilor dintre părţile simulaţiei şi terţi, această problemă nu se va ivi, decât în ipoteza în care primele le vor putea opune celor de-al doilea contractul secret, respectiv acordul simulatoriu. Aceasta se poate întâmpla în două situaţii: una, când terţii, la momentul în care ei înşişi au contractat, nu au fost de bună-credinţă, cunoscând existenţa simulaţiei [art. 1290 alin. (1) C. civ.]; a doua, când terţilor, prin simulaţie, le sunt vătămate interesele, putând astfel să invoce împotriva părţilor existenţa contractului secret [art. 1290 alin. (2) C. civ.]. În prima dintre aceste situaţii, înscrisul constatator al contractului secret îşi dovedeşte deplina utilitate, întrucât, în lipsa acestuia, terţii se vor putea prevala de conţinutul contractului aparent, iar părţile simulaţiei nu vor putea face proba acesteia. În cea de-a doua situaţie, utilitatea înscrisului constatator al contractului secret apare în ipoteza în care terţii care îl invocă împotriva părţilor produc un contract cu un conţinut diferit faţă de cel real.

Fiind conştient de limitele cunoaşterii exacte, de către terţi, a unei situaţii juridice contractuale (nu contează, din perspectiva simulaţiei, dacă este cea reală ori cea falsă), precum şi de posibilitatea părţilor contractante de a antedata înscrisul constatator al contractului, simulând astfel însăşi data încheierii acestuia, în frauda terţilor, legiuitorul a condiţionat de îndeplinirea alternativă a anumitor formalităţi, respectiv de anumite împrejurări, dobândirea, de către înscrisurile sub semnătură privată, a datei certe, care probează, la rândul său, faptul că respectivele înscrisuri au fost întocmite anterior acesteia (art. 278 C. proc. civ.). Textul legal contribuie sinergic, alături de prima parte a primei fraze din art. 1281 C. civ., la constituirea unui regim juridic clar, coerent, al opozabilităţii probatorii faţă de terţi a contractelor, însă exclusiv în ceea ce priveşte data încheierii acestora.

Acestea sunt considerentele pentru care, în literatura de specialitate, s-a afirmat, poate prea tranşant, din punctul nostru de vedere, că: „nu se poate vorbi despre simulaţie, dacă părţile nu au exprimat acordul lor de voinţe în scris. Caracterul ostensibil al contractului simulat solicită să fie constatat în scris, pentru a putea fi cunoscut de către terţi. Dacă părţile sunt interesate să-şi ascundă în spatele acestuia adevărata lor intenţie, trebuie ca acest act ostensibil să fie cunoscut de către terţi. În ciuda principiului consen­sualismului raporturilor contractuale (…) singura modalitate în care părţile pot face ca terţii să afle că au încheiat un acord este de a-l exprima în scris^[59]”.

Până la urmă, în toate situaţiile, reuşita simulaţiei depinde de contractul public, respectiv de cum acesta are aptitudinea de a le determina terţilor credinţa falsă că situaţia juridică pe care o generează este cea veritabilă^[60]. Acesta şi doar acesta este contractul care le permite părţilor simulaţiei să-şi atingă scopul mediat urmărit la perfectarea acesteia: să-şi amelioreze situaţia sau să se eschiveze în faţa interdicţiilor legale^[61]. Deci, este important ca acest contract să fie într-adevăr public, cum, de altfel, îl şi denumeşte legiuitorul în cuprinsul art. 1290 alin. (1) C. civ., nedefinindu-l, dar aşezându-l în antinomie cu cel secret. Acelaşi text legal, precum şi cel al art. 1291 C. civ. fac vorbire despre „înstrăinătorul aparent”, „achizitorul aparent”, „dobânditorul aparent”. Nici adjectivul „aparent” nu se bucură de o definiţie legală, însă, de fiecare dată, cel care-l poartă se află – fie înstrăinătorul, fie achizitorul, fie dobânditorul –, de asemenea, într-o relaţie de opoziţie cu părţile contractului secret. Aparenţa presupune existenţa unei situaţii, a unor împrejurări, a unei realităţi vizibile care lasă să se creadă că există un drept. Această situaţie trebuie să se impună spontan, cu forţa evidenţei, în mintea terţilor, să nu lase loc echivocului sau îndoielii, determinând credinţa legitimă privind existenţa acelui drept^[62]. Dacă ambele aceste condiţii – una obiectivă şi una subiectivă – sunt întrunite cumulativ, atunci aparenţa dobândeşte însuşirea realităţii juridice, devine ea însăşi această realitate^[63]. 

Deci, contractul public trebuie să se manifeste obiectiv, prin situaţia juridică generată, de o asemenea manieră încât să determine credinţa legitimă a terţilor că această situaţie juridică este reală. 

Verificând această exigenţă, contractul ostensibil ajunge să le fie opozabil terţilor şi, concomitent, să poată fi opus de către terţi, în temeiul art. 1281 C. civ.: părţile simulaţiei vor putea pretinde terţilor ca aceştia să-şi muleze conduita conform situaţiei juridice aparente, în sensul de a nu aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor părţilor, născute din contractul public, iar terţii se vor putea prevala de efectele acestuia împotriva părţilor, fără însă a avea dreptul de a cere executarea lui^[64]. Acest lucru însă se va întâmpla ori de câte ori contractul aparent beneficiază de opozabilitate erga omnes, de plin drept, întrucât efectele sale se inserează în ordinea juridică precum cele ale contractului secret, proiectând deci o situaţie juridică pseudo-reală.

Caracterul public însă al contractului ostensibil nu este suficient pentru ca acesta să le fie opozabil terţilor, dacă opozabilitatea situaţiei juridice generate de el este condiţionată, în domeniul respectiv, de publicitatea sa, prin efectuarea unor formalităţi legale în acest sens. Însă lipsa publicităţii contractului aparent nu îi va ştirbi caracterul său ostensibil, dacă el este exhibat. Acest caracter al său este dat de însăşi expunerea sa, nedepinzând de formalităţile solicitate de lege în sensul publicităţii sale^[65]. Într-un astfel de caz, se pot prefigura două ipoteze de fapt. Una este aceea în care singură publicitatea situaţiei juridice respective îi asigură opozabilitatea faţă de terţi, neputându-se invoca împotriva nimănui decât dacă au fost îndeplinite formalităţile legale în acest sens (este cazul clauzei de inalienabilitate, spre pildă – art. 628, coroborat cu art. 22 C. civ.). Cea de-a doua ipoteză factuală este aceea în care nerealizarea formalităţii de publicitate ştirbeşte într-adevăr opozabilitatea generală, dar lasă loc celei relative, legea permiţând dovada faptului că un anume terţ a cunoscut pe altă cale respectiva situaţie juridică de sorginte convenţională [art. 22 alin. (1) şi (3) C. civ.]^[66].

În această ordine de idei, se poate susţine că este preferabil, pentru succesul simulaţiei, ca, în special, contractul public să fie constatat într-un înscris, care va permite terţilor cunoaşterea exactă a situaţiei juridice pe care o generează, având aptitudinea de a fi remarcat în mod direct de către toată lumea.

Formalismul care caracterizează contractul aparent nu este imprimat şi celui ascuns: art. 1289 alin. (2) C. civ. statuează că, pentru a fi eficace între părţi, contractul secret trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă [art. 1179, art. 1182 alin. (2) C. civ.], cu toate că, în anumite situaţii, contractul simulat trebuie să se încheie în formă autentică ad validitatem. Alegerea legiuitorului este cât se poate de logică: impunerea respectării vreunei condiţii de formă contractului real ar fi avut drept consecinţă devoalarea acestuia^[67].

Am antamat deja că, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, este necesar ca, între contractul secret şi cel aparent, să existe o contradicţie. Mai bine zis, o contradicţie între voinţa exprimată în contractul secret şi cea exteriorizată în contractul public^[68]. Prin definiţie, intenţia de a ascunde, care determină părţile să perfecteze o simulaţie, presupune expresia unei minciuni, or o minciună nu poate fi calificată ca atare decât prin opoziţie cu un adevăr. Pentru acest motiv, existenţa unui contract adevărat şi a altuia fals este esenţială pentru operaţiunea simulaţiei. Constatarea acestei contradicţii dintre contractul secret şi cel ostensibil este rezultatul cunoaşterii conţinutului celor două acte, în urma efectuării unei operaţiuni intelectuale în acest sens. 

Nu este astfel suficient să se constate, din exterior, existenţa a două convenţii diferite, nici chiar contradicţia rezultată din executarea lor simultană, ci este imperios ca opoziţia dintre ele să rezulte din analiza şi interpretarea lor conjugată, făcută, în cazul simulaţiei, în cheia acordului simulatoriu – actul juridic care trădează, de fapt, intenţia părţilor de a simula şi explică în ce măsură actul secret îl contrazice pe cel aparent. 

Astfel, nu suntem în prezenţa unei simulaţii când, prin acte juridice consecutive, părţile unui contract îl modifică de o manieră sau alta, convenţiile ulterioare completând contractul iniţial^[69], făcând corp comun cu acesta; toate aceste convenţii – în fapt, acte adiţionale contractului principal – sunt concepute pentru a se aplica în mod complementar, iar nu contradictoriu. 

De asemenea, nu există simulaţie în situaţia în care două acte juridice se exclud reciproc, însă ele nu au vocaţia de a se aplica simultan. Obligaţia juridică de origine contractuală nu constituie o legătură de drept intangibilă. Ea poate face obiectul amenajărilor succesive, din partea părţilor contractante, în decursul executării sale. Astfel, dacă părţile decid, de comun acord, după naşterea unei obligaţii convenţionale, să o limiteze, să o suprime, să o agraveze ori să o subordoneze altor obligaţii create prin acordul lor de voinţe, ele încheie o a doua convenţie care să exprime noul lor acord. Această a doua convenţie lasă, de o manieră explicită sau implicită, fără efect, total sau parţial, convenţia precedentă^[70]. 

Spre deosebire de cele două ipoteze de mai sus, în cazul simulaţiei, contractul secret şi cel ostensibil sunt destinate să-şi producă efectele concomitent. Contradicţia dintre cele două convenţii se traduce chiar în imposibilitatea aplicării lor simultane fără ca, în logica de a acţiona a părţilor, să apară antagonisme^[71]. Deci, intenţia comună a părţilor, de a-i înşela pe terţi, care caracterizează simulaţia, trebuie să fie de natură să conducă la modificarea structurii celor două contracte într-o asemenea măsură încât, între ele, să existe o reală şi efectivă contradicţie^[72]. Nu este important gradul de contradicţie dintre cele două acte, atât timp cât el există şi este rezultatul orchestrării părţilor simulaţiei^[73].

Astfel, dacă între contractul secret şi cel public există o contradicţie totală, suntem în prezenţa unei simulaţii absolute; contractul public este aneantizat complet prin efectul celui ascuns; contractul ostensibil este astfel fictiv^[74]. În această operaţiune, simulaţia poartă asupra însuşi consimţământului părţilor sale la contractul ostensibil^[75]. 

Faţă de faptul că, prin fictivitate, simulanţii nu urmăresc altceva decât să îi înşele pe terţi, contractului ostensibil fictiv lipsindu-i astfel scopul specific propriu actului juridic concret în care se întrupează, cauza sa fiind doar un animus simulandi, în timp ce inter partes aceştia reiterează ferm hotărârea juridică în sensul inexistenţei fără dubiu a operaţiunii juridice aparente, transformând practic astfel contractul public într-un fapt juridic, s-a afirmat în literatura de specialitate că acesta este (de regulă) nul absolut pentru lipsa cauzei^[76]. Primim cu oarecare rezerve această opinie. Astfel, dacă legiuitorul ar fi vrut să sancţioneze în acest fel fictivitatea, ar fi fost necesar un text legal expres în acest sens, dat fiind faptul că, din analiza textelor speciale din materia simulaţiei, care fac vorbire despre înstrăinătorul aparent, achizitorul aparent, dobânditorul aparent (art. 1290 şi art. 1291 C. civ.), nu rezultă această intenţie legislativă. Dimpotrivă, în ambele aceste texte, sinergia inopozabilităţii contractului secret şi a validării aparenţei create de contractul public fictiv constituie soluţia expres aleasă de către redactorii legii în această situaţie, care au gândit simulaţia ca pe o operaţiune juridică neutră. Sancţiunea nulităţii absolute (şi chiar şi cea a celei relative) ar lovi, pe de altă parte, în interesele terţilor, respectiv ale creditorilor chirografari de bună-credinţă ai părţilor simulaţiei, pe care soluţia aleasă de către legiuitor tinde, dimpotrivă, să le protejeze. 

Alineatul (2) al art. 1291 C. civ. rezolvă chiar problema fraudării intereselor creditorilor înstrăinătorului aparent, preferându-i, când intră în concurs cu cei ai dobânditorului aparent, dacă creanţa lor este anterioară contractului secret, apelând astfel la principiul qui certat de damno vitando anteponendus est qui certat de lucro captando, iar nu la soluţia nulităţii^[77]. 

În raporturile cu părţile simulaţiei, creditorii înstrăinătorului aparent au la dispoziţie tot acţiunea în simulaţie, dublată de cea pauliană, de regulă^[78]. Oricum, în cazul fictivităţii, simulaţia întreagă poartă asupra (in)eficacităţii contractului aparent, prin voinţa părţilor acesteia^[79], astfel că, între ele, nu prea ar prezenta interes constatarea sau declararea nulităţii contractului ostensibil. 

Terţii, pe de altă parte, nu au cunoştinţă despre simulaţie, ei întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, ceea ce înseamnă că, neputându-li-se opune simulaţia, adică exact fictivitatea contractului ostensibil, care derivă exclusiv din acordul simulatoriu, faţă de aceştia nici nu poate fi invocată nulitatea contractului aparent (pe cale de excepţie, într-o eventuală acţiune în executarea contractului simulat, promovată de către terţi împotriva uneia dintre părţile simulaţiei, de exemplu), întrucât nu le este opozabilă însăşi cauza nulităţii; soluţia se fundamentează, după cum s-a afirmat în literatura de specialitate, pe ideea de aparenţă, întemeiată pe eroarea legitimă şi individuală a terţului care s-a aflat în situaţia de a ignora actul secret încheiat între părţile simulaţiei^[80], idee care trebuie conjugată, în opinia noastră, după cum am arătat deja, cu aceea a inopozabilităţii faţă de terţi a simulaţiei. Eventualele conflicte dintre terţii de bună-credinţă se soluţionează în favoarea celor care s-au întemeiat în mod legitim pe contractul public, la data la care au contractat, ignorând, în acelaşi mod, contractul secret^[81]. 

Desigur, frauda la lege va atrage însă sancţiunea nulităţii întregii operaţiuni juridice, fără doar şi poate, în temeiul art. 1237, coroborat cu art. 1238 alin. (2) C. civ. 

Normal, terţii care nu pot invoca în favoarea lor buna-credinţă, părţile simulaţiei probând că aceştia au avut cunoştinţă despre operaţiune, nu vor beneficia de acest tratament, al inopozabilităţii faţă de ei a simulaţiei, putându-li-se opune oricând ineficacitatea contractului aparent. Lipsa bunei-credinţe a terţilor face să dispară raţiunea pentru care legea îi ocroteşte împotriva efectelor secrete ale simulaţiei, care le devin astfel opozabile^[82].

În simulaţia relativă, contractul aparent ascunde unul sau mai multe elemente ale contractului secret, de la natura acestuia (când se simulează cauza imediată a contractului, având de-a face cu o deghizare totală^[83]), la obiectul său (deghizarea parţială) sau la părţile sale (cazul simulaţiei relative subiective: interpunerea de persoane^[84]). În oricare dintre aceste ipoteze, simulaţia îşi păstrează caracterul neutru: cu excepţia ilicitului sancţionat cu nulitatea sau anulabilitatea operaţiunii, pe care părţile sale îl urmăresc la momentul perfectării acesteia, simulaţia nu constituie, în sine, o cauză de nulitate.

Note de subsol

^[1] L. Bercea, Contractul standard ca text contrafactual, în In Honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 76.

^[2] P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 83-92; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 26.

^[3] Th. Gutmann, Theories of contract and the concept of autonomy, Centre for Advanced Study in Bioethics, University of Münster, Preprints and Working Papers of the Centre for Advanced Study in Bioethics Münster 2013/55, p. 3.

^[4] P. Benson, Contract, în D. Patterson, editor, A Companion to Philosophy of Law and Legal Theory, ed. a doua, Ed. John Wiley & Sons, Wiley – Blackwell, 2010, p. 29, 37.

^[5] S. Willinston, G. J. Thompson, Selection from Willinston’s Treatise on the Law of Contracts, ediţia reviziuită din 1938, p. 18, par. 21, apud W. Barnes, The French Subjective Theory of Contract: Separating rhetoric from Reality, în Texas A&M University School of Law, Texas A&M Law Scholarship, vol. 12, 2008, p. 361.

^[6] R.E. Barnett, The Sound of Silence: Default Rules and Contractual Consent, Virginia Law Review, 1992, vol. 78, p. 821, 898; S. Vogenauer, Interpretation of contracts. Concluding Comparative Observations, în A. Burrows, E. Peel (eds), Contract Terms, Oxford University Press, Oxford, iulie 2007, p. 123-150. 

^[7] I. Ayres, R. Gertner, Filling Gaps in Incomplete Contracts: An Economic Theory of Default Rules, Yale School Legal Scholarship Repository, Faculty Scholarship Series, 1989, p. 87; E.A. Posner, There Are No Penalty Default Rules in Contract Law, Florida State University Law Review, vol. 33, nr. 3/2006, p. 564-565.

^[8] C. Bridgeman, Default Rules, Penalty Default Rules and New Formalism, Florida State University Law Review, vol. 33, nr. 3/2006, p. 691; Y. Listokin, The Meaning of Contractual Silence: a Field Experiment, în Yale Law School, The Journal of Legal Analysis, Forthcoming, ianuarie 2010, p. 2.

^[9] A.J. Hirsch, Default Rules in Inheritance Law: A Problem in Search of Its Context, Fordham Law Review, vol. 73, nr. 3/2004, p. 1032-1033.

^[10] C.M. Bianca, Diritto civile. 3. Il contratto, ed. a 3-a, Ed. Giuffré Francis Lefebvre, Milano, 2019, p. 652-653; G. Ripert, J. Boulanger, Traité élémentaire de droit civil de Planiol, ed. a 4-a, tomul 2, Ed. Librairie générale de droit et de jurisprudence, 1950-51, nr. 580 sqq. 

^[11] H. Mazeaud, Cours de droit civil, 1956, 2e année, polycopie, apud P. Saghy-Cadenas, La simulation de contrat. Étude comparée en droit civil français et vénézuélien, Université Panthéon-Assas, école doctorale de Droit Privé, teză de doctorat, 2012, p. 34, nota 69; Curtea de Apel din Paris, camera a doua civilă, decizia din 19 mai 1982, în Juris Classeur Périodique, édition Générale, 1983, IV, p. 210.

^[12] Chr. Larroumet, Les obligations. Le contrat, ed. a 9-a, Ed. Economica, Paris, 2018, p. 837, nr. 763.

^[13] Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Defrénois, Paris, 2007, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010, traducere în limba română de D. Dănişor, coordonator al ediţiei în limba română M. Şcheaua, p. 407; în acelaşi sens, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations, ed. a 12-a, Ed. Dalloz, Paris, 2019, p. 791, nr. 724; Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Les obligations, ed. a 17-a, Ed. Sirey, Paris, 2020-2021, p. 489; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, ed. a 9-a, Ed. Litec, Paris, 2005, nr. 280; A. Sériaux, Droit des obligations, ed. a 2-a, Ed. Presses universitaires de France, Paris, 1992, nr. 35; P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, ed. a 2-a revizuită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 512; M.-L. Belu Magdo, Teoria contractului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 462.

^[14] L. Pop, op. cit., p. 616, nr. 244.

^[15] F.I. Mangu, O formă, mai multe fonduri: între interpunerea de persoane, contractul de prête-nom, mandatul fără reprezentare şi angajamentul reprezentantului (mandatarului) reticent, în R.R.D.P.nr. 1/2021; L. Bercea, editor coordonator, Calificarea actelor juridice în Dreptul privat, p. 563.

^[16] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 393; Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 67-70; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 223; L. Pop, op. cit., p. 618-619; V. Stoica, M. Ronea, Nota II sub dec. nr. 9 din 18 februarie 1986 a fostului Tribunal Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 47; C. Stătescu, Aspecte referitoare la relaţia dintre contraînscris şi actul public în cadrul simulaţiei (II), în R.R.D.nr. 8/1981, p. 24; C.M. Bianca, op. cit., p. 655.

^[17] C.M. Bianca, op.cit., p. 656.

^[18] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 793.

^[19] H. Roland, B. Starck, L. Boyer, Obligations, ed. a 4-a, Ed. Litec, Paris, 1993, nr. 958; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1 – Contrat et engagement unilatéral, ed. a 4-a adusă la zi, Ed. Themis droit, Presses universitaires de France, Paris, 2016, p. 589, nr. 527; Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 13 ianuarie 1953, în Bulletin civil, I, nr. 15, p. 12; idem, camera comercială, decizia din 21 iunie 1961, în Bulletin civil, III, nr. 283; idem, prima cameră civilă, decizia din 28 noiembrie 2000, în Revue trimestrielle de droit civil, 2001, p. 134, cu observaţii de J. Mestre şi B. Fages; I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 2044/2012; idem, s. civ. şi de propr. int., decizia nr. 4629/2011.

^[20] Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. Draft Common Frame of Reference (DCFR). Articles and Comments [Interim Edition, to be completed], pregătită de Study Group on a European Civil Code şi de Research Group on the Existing EC Private Law (Acquis Group), bazată parţial pe o versiune revizuită a Principles of European Contract Law, editată de Chr. von Bar, E. Clive, H. Schulte-Nölke, H. Beale, J. Herre, J. Huet, P. Schlechtriem†, M. Storme, S. Swann, P. Varul, A. Veneziano şi F. Zoll, comentariul articolului II.-9:201: Effect of simulation, p. 266.

^[21] După cum am arătat deja – F.I. Mangu, op. cit., p. 571, precum şi nota de subsol nr. 60 – în opinia noastră, şi în cazul interpunerii de persoane, pornind de la premisa că autorii acordului simulatoriu sunt, în fapt, părţile simulaţiei (care se verifică şi invers: părţile simulaţiei sunt cele ale acordului simulatoriu), intenţia de a simula trebuind să fie comună tuturor acestora, pentru ca efectul scontat de ele să se producă întocmai cum l-au prefigurat şi acesta să le fie opozabil direct tuturor celor care sunt implicaţi activ în această operaţiune juridică [art. 1289 alin. (1) C. civ.], concluzionăm (aderând astfel la opinia demult conturată în doctrină, a unei părţi a autorilor de literatură juridică, dar şi în practica judiciară) că atât interpusul, cât şi interponentul, precum şi terţul cu care primul contractează trebuie să fie părţi ale acestui acord. În sensul că identitatea de părţi sau participarea tuturor protagoniştilor actului public şi la acordul simulatoriu constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu de esenţa simulaţiei: Fl.A. Baias, op. cit., p. 76-77.

^[22] P. Vasilescu, Simulaţia în acţiune – număr de iluzionism nominalist-legal, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 1/2019,p. 12; Fl.A. Baias, B. Vişinoiu, L’opposabilité du contrat aux tiers et pour les tiers. Considération sur la réglementation dans le Code civil roumain, în Comparaison de la réforme du droit français des contrats et du régime de l’obligation avec le nouveau Code civil roumain, vol. 1 Droit de contrats, sous la direction de M. Behar-Touchais, Ed. Institut de Recherche Juridique de la Sorbonne, Paris, 2016, p. 320; Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op. cit., p. 490.

^[23] D. Cosma, op. cit., p. 403-404; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational, Bucureşti, 1997, p. 79; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 409; M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 591; L. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 233; R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 120; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 196; A. Circa, Relativitatea efectelor convenţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 470; S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil art. 1164-1395. Analiză critică şi comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 469.

Contra: Fl.A. Baias, op. cit., p. 52-54: autorul avansează o opinie seducătoare în acest sens, arătând că, întrucât, în structura obiectivă a simulaţiei, există două contracte – unul secret şi altul public – relaţia dintre voinţa internă şi cea declarată a părţilor acestora nu poate fi analizată raportându-ne concomitent la cele două contracte, pentru a concluziona că cel secret exprimă voinţa internă, concordantă a părţilor, iar cel public, pe cea declarată; pentru a analiza raportul dintre voinţa internă şi cea declarată în materia simulaţiei, trebuie să analizăm distinct fiecare dintre cele două acte juridice, fără a le putea combina; în acest fel, vom ajunge la concluzia că, în ceea ce priveşte actul secret, voinţa declarată este cea exteriorizată la momentul naşterii acestuia; abordarea actului public însă din aceeaşi perspectivă, a voinţei juridice şi a modului în care aceasta a fost exteriorizată, relevă dezacordul flagrant dintre voinţa internă şi cea declarată, întrucât părţile sale doresc, în realitate ceva, iar actul juridic public dă expresie, parţial sau total, unei alte manifestări de voinţă; cu toate acestea, afirmă acelaşi autor, nici în acest caz, nu se poate vorbi de o neconcordanţă între cele două elemente ale voinţei juridice, întrucât voinţa declarată în actul public constituie expresia deplină, liber exprimată şi pe deplin concordantă, a voinţei interne de a încheia acel act aparent cu scopul disimulării actului secret; deci, raportul voinţă internă – voinţă declarată trebuie considerat în cazul fiecăruia din actele care alcătuiesc simulaţia. 

Cu toate acestea, acelaşi distins autor – p. 77-79 ale aceleiaşi valoroase monografii, precum şi notele de subsol nr. 203-206 – aduce în discuţie şi pledează pentru caracterul unitar al simulaţiei, ca operaţiune juridică, caracter pe care îl vede fundamentat în identitatea participanţilor la încheierea actelor juridice care intră în componenţa acesteia şi la realizarea operaţiunii în ansamblul ei, respectiv în situarea în timp a momentului încheierii acestor acte. 

Îmbrăţişăm fără rezerve argumentele aduse în sprijinul acestei idei, însă acesta este, pe de altă parte, motivul pentru care nu putem primi fără anumite rezerve opinia mai sus exprimată privind modul în care voinţa reală, concordantă a părţilor simulaţiei trebuie raportată la voinţa declarată. Dacă premisa de lucru este aceea a simulaţiei – operaţiune juridică complexă, unitară, atunci nu putem privi, în raporturile dintre părţile simulaţiei şi numai în cadrul acestora, cele două contracte – cel secret şi cel public – ca generând două raporturi juridice distincte între subiectele lor; raţiunea însăşi a simulaţiei este aceea de a naşte între părţile sale un raport juridic unic, rezultat al unui acord de voinţe complex, al cărui conţinut este relevat prin suprapunerea conţinuturilor contractului secret şi contractului public, în cheia acordului simulatoriu. 

În acest fel, voinţa juridică a părţilor simulaţiei este unică şi caracterizează operaţiunea complexă în ansamblul ei, doar că voinţa lor concordantă reală, internă este exteriorizată în contractul secret, iar voinţa declarată, în cel public, motiv pentru care ne raliem şi noi opiniei majoritate autohtone, dar şi străine, care susţine că soluţia tranşată în cuprinsul art. 1289 alin. (1) C. civ. oglindeşte în ea inclusiv principiul interpretării contractului consacrat în textul art. 1266 alin. (1) C. civ.

^[24] F. Danos, L’opposabilité du contrat aux tiers et par les tiers, în Comparaison de la réforme du droit français des contrats et du régime de l’obligation avec le nouveau Code civil roumain, vol. 1 Droit de contrats, sous la direction de M. Behar-Touchais, Ed. Institut de Recherche Juridique de la Sorbonne, Paris, 2016, p. 329-330.

^[25] L. Pop, op. cit., p. 635; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 464.

^[26] L. Pop, op. cit., p. 632; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 467.

^[27] Fl.A. Baias, op. cit., p. 78.

^[28] C.M. Bianca, op. cit., p. 656.

^[29] Art. 1414¹ din Codul civil italian statuează, de pildă, expressis verbis, că, între părţi, contractul simulat nu produce niciun efect: C.M. Bianca, op. cit., p. 653.

^[30] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 796.

^[31] L. Pop, op. cit., p. 634; Fl.A. Baias, op. cit., p. 171-172; S. Porchy-Simon, Droit des obligations 2021, ed. a 13-a, Ed. Dalloz, Paris, 2020, p. 262.

^[32] P. Vasilescu, Relativitatea…, op. cit., p. 85.

^[33] M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă. Opozabilitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 14.

^[34] Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 22 octombrie 1991, în Recueil Dalloz, 1993, nr. 181, cu notă de J. Ghestin. 

^[35] Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 18 decembrie 2012, în Recueil Dalloz, 2013, nr. 746, cu notă de R. Boffa. 

^[36] Curtea de Apel din Amiens, decizia din 2 noiembrie 1976, în Juris Classeur Périodique, 1978, II, nr. 203, cu notă de P. Roussel Galle.

^[37] F.I. Mangu, op. cit., p. 552; P. Vasilescu, Drept civil…, op. cit., p. 507; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 756; S. Porchy-Simon, op. cit., p. 260.

^[38] D. Houtcieff, Droit des contrats, ed. a 4-a, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 575.

^[39] M. David, op. cit., p. 15.

^[40] Fl.A. Baias, B. Vişinoiu, op. cit., p. 321.

^[41] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 792; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 465.

^[42] M. David, op. cit., p. 236; Fl.A. Baias, B. Vişinoiu, op. cit., p. 321.

^[43] A. Almăşan, Drept civil. Dinamica obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 209.

^[44] F.I. Mangu, op. cit., p. 568-569.

^[45] Fl.A. Baias, B. Vişinoiu, op. cit., p. 322.

^[46] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 798; S. Porchy-Simon, op. cit., p. 264; Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op. cit., p. 491.

^[47] M. David, op. cit., passim; P. Vasilescu, Relativitatea…, passim;I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, passim; S. Neculaescu, op. cit., p. 469.

^[48] P. Vasilescu, Relativitatea…, op. cit., p. 250.

^[49] M. David, op. cit., p. 396; P. Vasilescu, Relativitatea…, op. cit., p. 251.

^[50] A. Lazăr, Inopozabilitatea ca sancţiune de drept civil. Introducere. Context, în R.R.D.P. nr. 4/2016, p. 89; M. David, op. cit., p. 112; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 464.

^[51] P. Vasilescu, Relativitatea…, op. cit., p. 248-250; Fl.A. Baias, op. cit., p. 179-184.

^[52] L. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 234; Fl.A. Baias, B. Vişinoiu, op. cit., p. 322; P. Vasilescu, Drept civil…, op. cit., p. 518; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 798, p. 801; S. Porchy-Simon, op. cit., p. 264; Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op. cit., p. 492; D. Houtcieff, op. cit., p. 578; C. Grimaldi, Leçons pratiques de droit des contrats, Ed. Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2019, p. 286.

^[53] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 230.

^[54] L. Pop, op. cit., p. 636; D. Cosma, op. cit., p. 407; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124.

^[55] P. Vasilescu, Drept civil…, op. cit., p. 507.

^[56] M. David, op. cit., p. 19.

^[57] P. Vasilescu, Drept civil…, op. cit., p. 518.

^[58] Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op. cit., p. 490.

^[59] P. Saghy-Cadenas, op. cit., p. 58.

^[60] A. Denis-Fatôme, Apparence et contrat, Ed. Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2004, teză de doctorat, p. 49, nr. 65.

^[61] P. Saghy-Cadenas, op. cit., p. 62.

^[62] M. Poumaréde, La notion de droit apparent, în Juge et Apparence(s). Actes du colloque des 4 et 5 Mai 2009, sous la direction de N. Jacquinot, Ed. Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2010, p. 185-203.

^[63] L. Josserand, Cours de droit civil français, tomul al III-lea, ed. a 2-a, Ed. Sirey, Paris, 1932-1933, nr. 1025.

^[64] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 752; C. Grimaldi, op. cit., p. 284.

^[65] H. Roland, B. Starck, L. Boyer, op. cit., nr. 961. Contra: Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 4 iulie 1955, în Juris Classeur Périodique, 1955, IV, p. 121.

^[66] În sensul că efectele simulaţiei nu se pot produce în sistemul de carte funciară în care înscrierea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului fictiv are un efect constitutiv, regulile de carte funciară înlăturând mecanismele simulaţiei, P. Vasilescu, Simulaţia în acţiune…, op. cit., p. 8, p. 16. Primim cu rezerve această soluţie, în opinia noastră înstrăinătorul fictiv putând, în principiu, tripla o acţiune în simulaţie cu una în rectificarea cărţii funciare, respectiv cu una în revendicare, împotriva dobânditorului aparent sau a dobânditorului subsecvent de rea-credinţă, textele art. 1289 alin. (1), art. 563 şi art. 908 alin. (1) pct. 1, art. 909, art. 910 C. civ. oferindu-i cadrul legal în acest sens, constatarea fictivităţii contractului de înstrăinare având un efect identic desfiinţării retroactive a acestuia, pentru un motiv concomitent încheierii lui: în fapt, el nu a existat niciodată, acordul de voinţe al părţilor simulaţiei fiind exact contrar naşterii raportului juridic respectiv. Totuşi, la p. 18 din studiul citat, prestigiosul autor îşi nuanţează opinia, în sensul că „Dacă subdobânditorul este de bună-credinţă, orice acţiune în revendicare a fictivului înstrăinător este sortită eşecului, ceea ce face inutilă acum o acţiune în simulaţie împotriva dobânditorului fictiv şi a subdobânditorului”. Suntem de acord întru totul cu soluţia privindu-l pe subdobânditorul de bună-credinţă, pe care principiul publicităţii materiale (art. 901 C. civ.) îl consideră proprietar veritabil al bunului achiziţionat cu titlu oneros, însă, pentru considerentele deja arătate, nu împărtăşim soluţia inutilităţii acţiunii în simulaţie intentată împotriva dobânditorului aparent, care, desigur, va fi triplată de una în rectificare, dreptul său fiind radiat din cartea funciară, respectiv de una în despăgubire pentru prejudiciul cauzat înstrăinătorului fictiv prin alienarea bunului său.

^[67] L. Pop, op. cit., p. 631.

^[68] C.M. Bianca, op. cit., p. 653.

^[69] Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 26 mai 1965, în Bulletin civil, I, 1965, nr. 341.

^[70] A. Ghozi, La modification de l’obligation par la volonté des parties, Ed. Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1980, passim.

^[71] Curtea de Casaţie a Franţei, camera a treia civilă, decizia din 3 ianuarie 1969, în Bulletin civil, III, nr. 6; idem, prima cameră civilă, decizia din 8 iunie 1966, în Bulletin civil, I, nr. 350; idem, a treia cameră civilă, decizia din 3 ianuarie 1969, în Bulletin civil, III, nr. 6; idem, decizia din 31 ianuarie 1969, în Bulletin civil, III, nr. 107; idem, camera comercială, decizia din 30 iunie 1969, în Bulletin civil, IV, nr. 252; idem, prima cameră civilă, decizia din 24 februarie 1970, Bulletin civil, I, nr. 71; idem, decizia din 3 iunie 1975, în Bulletin civil, I, nr. 191; idem, camera comercială, decizia din 18 noiembrie 1975, în Bulletin civil, IV, nr. 274; idem, camera a treia civilă, decizia din 13 octombrie 1976, în Bulletin civil, III, nr. 351.

^[72] J. Boulanger, Usage et abus de la notion d’indivisibilité des actes juridiques, în Revue Trimestrielle de Droit civil, 1950, p. 15.

^[73] P. Saghy-Cadenas, op. cit., p. 120.

^[74] C.M. Bianca, op. cit., p. 653.

^[75] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 793; D. Houtcieff, op. cit., p. 577.

^[76] P. Vasilescu, Simulaţia în acţiune…, op. cit., p. 10-11; ideea este prezentă şi în doctrina italiană: Fr. Carnelutti, Sistema del diritto processuale civile, vol. al II-lea, Ed. Cedam, Padova, 1936, p. 405; S. Pugliatti, La simulazione dei negozi unilaterali, în Diritto civile. Saggi, Ed. Giufré, Milano, 1951, p. 539, citaţi în C.M. Bianca, op. cit., p. 655, notele 8 şi 9.

^[77] Curtea de Casaţie a Franţei, camera a treia civilă, decizia din 4 iunie 2003, în Bulletin civil, 2003, III, nr. 124.

^[78] Câteva pagini mai încolo, însuşi ilustrul profesor avansează ideea acţiunii în simulaţie dublată de o acţiune pauliană, pe care creditorii înstrăinătorului fictiv le-ar avea la dispoziţie împotriva înstrăinătorului fictiv, de lege lata – P. Vasilescu, Simulaţia în acţiune…, op. cit., p. 20.

^[79] C.M. Bianca, op. cit., p. 655.

^[80] Fl.A. Baias, op. cit., p. 189-196; L. Pop, op. cit., p. 637.

^[81] S. Porchy-Simon, op. cit., p. 264-265.

^[82] Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 32/1955, cu notă de V. Longhin, în Legalitatea Populară, nr. 1/1955, p. 88; Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 136/1970, în Culegere de decizii pe anul 1970, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 97.

^[83] Fl.A. Baias, op.cit., p. 105; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 794; D. Houtcieff, op. cit., p. 577.

^[84] Pentru o analiză aprofundată comparativă între interpunerea de persoane, contractul de prête-nom, mandatul fără reprezentare şi angajamentul reprezentantului (mandatarului) reticent, F.I. Mangu, op. cit., p. 550-604.