Despre un posibil Cub al lui Rubik în materia drepturilor reale

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 290-317.

Introducere

Prezentat cu ocazia Târgului Internațional al Jucăriilor de la Nüremberg din 1979 și apoi lansat în anul 1980 în Londra, Paris și New York, Cubul lui Rubik a constituit de-a lungul timpului una dintre cele mai provocatoare probleme de logică, având peste 3 miliarde de combinații posibile, dar o singură rezolvare. Având o structură unică în care 26 de cuburi mai mici în 6 culori diferite se pot poziționa atât separat, cât și împreună cu alte cuburi, dar păstrând 6 cuburi fixe legate între ele pe 3 axe diferite^[1], acest puzzle 3D unicat poate avea aplicații în domenii extrem de variate cum sunt: arta, matematica, medicina, educația, logica etc. De-a lungul celor 16 ani pe care i-am petrecut în învățământul superior predând teoria generală a drepturilor reale, deseori m-am întrebat dacă poate fi făcută o paralelă (nu neapărat metaforică) între buna-credință și structura ingenioasă a unui Cub al lui Rubik. Este evident că o astfel de comparație poate fi extrem de utilă din punct de vedere didactic, deoarece concretizează (pentru uzul studenților) trăsăturile unei instituții abstracte, care, la rândul său, exact ca în cazul unui Cub al lui Rubik, se interconectează cu alte instituții, formând ceea ce este denumit generic în doctrină modurile de dobândire ale drepturilor reale.

Structural, prezentul studiu se axează pe analiza individuală a fiecărei fațete a noțiunii de bună-credință din materia drepturilor reale, prezentând, în ordinea reglementării din Codul civil, conceptul de bună-credință din cazurile: accesiunii imobiliare artificiale, cărții funciare, intervertirii posesiei, uzucapiunii, dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună-credință și dobândirii fructelor prin posesia de bună-credință. Mențiuni separate (din pricina logicii diferite a reglementării lor) vor fi făcute despre buna-credință din cadrul teoriei aparenței, precum și despre buna-credință necesară identificării proprietarului în cazul transmisiunii succesive a unui bun mobil. De asemenea, relația dintre buna-credință obiectivă (reglementată în art. 14 C. civ.) și fiecare tipologie specială de bună-credință din materia drepturilor reale (așa numita bună-credință subiectivă) va fi prezentată separat, tot pe tiparul unui Cub al lui Rubik juridic, în care elementul fix, central, va fi principiul bunei-credințe obiective, iar elementele mobile vor fi tipurile specifice de bună-credință subiectivă analizate precum condiții ale modurilor de dobândire în materia drepturilor reale.

§1. Buna-credință obiectivă vs. buna-credință subiectivă (condiție specială a dobândirii drepturilor reale)

Noul Cod civil reglementează buna-credință în art. 14, dar fără să o definească, aspect care mistifică parțial rolul unui principiu de drept constituțional^[2] și civil, mai ales dacă avem în vedere maxima latină: legis virtus (haec) est: imperare, vetare, permittere, punire. Fiind „un concept bivalent, de origine romană și consubstanțial dreptului occidental actual și viitor”^[3], buna-credință este privită în noul Cod civil în două accepțiuni: pe de o parte, un standard obiectiv de comportament al subiectelor de drept în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor ce le revin, ceea ce ar corespunde tiparului din dreptul roman descris de Cicero^[4], iar pe de altă parte, sub influența dreptului modern și a teoriei aparenței, o atitudine subiectivă sau o credință eronată, dar scuzabilă, în aparența unui drept sau în general a unei situații juridice^[5] ca fiind cea corectă, exactă, deși acesta/aceasta nu corespunde realității juridice. Este însă demn de notat faptul că doctrina anterioară noului Cod civil a creionat trăsăturile bunei-credințe ca fiind bazate atât pe grupuri de fapte psihologice (e.g. loialitatea, ordinea, prudența) cu conținut etic, cât și pe elemente juridice ce reprezintă consecințe ale faptelor psihologice sus-menționate (e.g. diligența, liceitatea, abținerea de la producerea prejudiciului), care se manifestă fie ca o activitate onestă, loială și de totală încredere reciprocă în încheierea contractelor, exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor (buna-credință obiectivă), fie ca o credință eronată și scuzabilă protejată de lege (bună-credință subiectivă)^[6]. Ce este interesant de remarcat în cazul celor două tipologii de bună-credință este că numai aparent cea generală este reglementată ca un principiu de drept (concluzie care rezultă și din topografia juridică a art. 14 C. civ.), în timp ce varianta subiectivă apare reglementată separat în cadrul fiecărui mod de dobândire specific al drepturilor reale, aspect care însă nu diminuează, în acest ultim caz, rolul director al (principiului) bunei-credințe^[7]. În concluzie, reglementarea bunei-credințe din noul Cod civil oferă și prilejul unei distincții gramaticale între cele două fațete ale bunei-credințe, astfel că a „acționa după exigențele bunei-credințe” va defini buna-credință obiectivă, în timp ce „a fi de bună-credinţă” va fi marca bunei-credințe subiective^[8].

§2. Buna-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale (art. 586 C. civ.)

Accesiunea imobiliară artificială este sediul materiei pentru prima (în ordinea reglementării) fațetă a noțiunii de bună-credință subiectivă. Intrând în conținutul noțiunii complexe a accesiunii imobiliare artificiale ca drept potestativ^[9], în cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil sau în cazul lucrărilor adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, conținutul noțiunii de bună-credință este definit de art. 586 alin. (1) C. civ.: „Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său”. Spre deosebire de vechiul art. 494 C. civ. 1864, unde doar se făcea aplicarea bunei-credințe în materia accesiunii imobiliare artificiale^[10], doctrina mulțumindu-se să definească această formă specifică a bunei-credințe prin raportare la un titlu ale cărui vicii nu erau cunoscute de către constructor și pe care se întemeia convingerea eronată a acestuia că este proprietarul lucrării efectuate (practic definiția doctrinară a bunei-credințe în materia accesiunii imobiliare pleca de la reglementarea bunei-credințe în materia dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credință^[11]), doctrina anterioară noului Cod civil, în unanimitate, considerând că noțiunea de titlu se putea interpreta în cazul accesiunii într-un sens mai larg decât în materia culegerii fructelor de către posesorul de bună-credință^[12], noua reglementare sintetizează aceste soluții doctrinare și le aplică într-un cadru nou, plecând de la regulile de carte funciară. Astfel, în noul Cod civil esența noțiunii de bună-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale (necunoașterea de către constructor a viciilor titlului său^[13]) este păstrată, plecându-se de la filonul doctrinar specific Codului civil de la 1864, peste care este grefată fie condiția erorii scuzabile specifică unei înscrieri greșite în cartea funciară, dar generatoare de aparență pentru constructor ca proprietar al imobilului, fie condiția unui mod de dobândire al imobilului nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă în oricare din cele două cazuri, constructorul nu a cunoscut pe cale tabulară^[14] și extratabulară viciul titlului său. Definită astfel, buna-credință în materia accesiunii imobiliare artificiale devine un concept rațional, adaptat nevoilor și realității (publicității) funciare din România, unde imobilele înscrise în cărți funciare definitive pentru care se aplică sistemul înscrierilor cu efect constitutiv, coexistă cu imobile înscrise în cărți funciare nedefinitive pentru care se aplică sistemul înscrierilor cu efect de opozabilitate și cu imobilele încă neînscrise în nicio carte funciară. Astfel cum vom mai avea ocazia să punctăm în prezentul studiu (infra), mențiunea privitoare la buna-credință a constructorului are un element fix la care se raportează, și anume întemeierea pe cuprinsul cărții funciare, astfel cum acesta este definit de art. 23 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare^[15]. Spre deosebire de ipoteza intervertirii de la art. 920 alin. (2) teza I C. civ., în cazul accesiunii imobiliare artificiale, pentru stabilirea conținutului bunei-credințe a constructorului, nu este suficient să ne raportăm doar la conținutul cărții funciare, ci trebuie verificate și actele translative de proprietate/de superficie care i-au permis constructorului să edifice, pentru a se depista eventuale vicii ale acestora, numai ca urmare a verificării celor două criterii (tabular și extratabular) buna-credință a constructorului putând fi deplină.

Deși art. 586 C. civ. nu o prevede clar, buna-credință trebuie să existe pe toată durata efectuării construcției, în caz contrar, în baza principiului fraus omnia corrumpit, constructorul urmând a deveni de rea-credință pentru întreaga lucrare edificată^[16]. De asemenea, conform art. 14 alin. (2), buna-credință se prezumă relativ, iar prezumția este general aplicabilă (deși ea vine din materia bunei-credințe obiective este inechitabil să nu-i permitem aplicarea și pentru buna-credință subiectivă), astfel încât fie pe baza înscrierii în cartea funciară, fie pe baza unui just titlu neînscris, prezumția se va naște în favoarea constructorului odată cu dovedirea de către acesta fie a înscrierii sale în cartea funciară, fie doar a justului titlu neînscris, prezumția putând fi răsturnată de către proprietarul imobilului prin dovedirea cunoașterii de către constructor a viciilor titlului său fie pe cale tabulară, fie pe cale extratabulară^[17].

§3. Buna-credință în materia principiului publicității materiale [art. 901 alin. (2) C. civ.]

Poate fațeta cu gradul de complexitate cel mai ridicat în materia noțiunii de bună-credință se regăsește în ipoteza principiului publicității materiale. Deși sunt și alte instituții care utilizează efectele bunei-credințe în cazul drepturilor înscrise în cartea funciară (i.e. cazul uzucapiunii tabulare unde dreptul este înscris fără cauză legitimă), vom vedea că în materie de uzucapiune buna-credință prezintă un înțeles specific dreptului comun, și nu unul tehnic cum se întâmplă în cazul principiului publicității materiale. Potrivit doctrinei, publicitatea materială (sau principiul forței probante absolute a înscrierilor în cartea funciară) reprezintă acel principiu specific cărții funciare prin care „[…] terțul care dobândește, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, întemeindu-se cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare, devine și rămâne titularul lui, chiar dacă autorul său nemijlocit nu a avut niciodată acel drept, sau, după caz, încetase să-l mai aibă […]^[18]”. Acest principiu care este reglementat în art. 901 alin. (1) C. civ.^[19], se bazează, la rândul său, pe două prezumții relative conținute de art. 900 C. civ. privind, pe de o parte, efectele înscrierii unui drept real în cartea funciară (care se prezumă relativ că există), iar, pe de altă parte, efectele radierii unui drept real din cartea funciară (care se prezumă relativ că nu mai există), prezumții care, generând o aparență specifică înscrierilor în cartea funciară, combinate cu dobândirea oneroasă și de bună-credință de la un dobânditor nemijlocit cu titlu viciat, determină consolidarea în condiții de carte funciară, a dreptului terțului după expirarea termenelor de introducere a acțiunii în rectificare tabulară de verus dominus. Din această perspectivă aplicarea principiului publicității materiale este opusă acțiunii în rectificare tabulară, astfel cum se arată în art. 909 alin. (3) C. civ.^[20].

Revenind la definiția bunei-credințe a terțului dobânditor cu titlu oneros în cazul publicității materiale, conform art. 901 alin. (2) C. civ., acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, la momentul înregistrării cererii sale de înscriere, trei condiții:

– să nu se fi înregistrat nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare (dacă o astfel de acțiune ar fi notată în cartea funciară anterior momentului înscrierii dreptului terțului, această acțiune i-ar fi opozabilă terțului, acesta neputând să-i ignore efectele, în caz de admitere a acțiunii urmând ca dreptul terțului să se desființeze potrivit regulii resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis)^[21];

– din cuprinsul cărții funciare să nu rezulte nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane (îndeplinirea acestei condiții presupune că terțul nu cunoaște notarea în cartea funciară a unor drepturi, acte sau fapte – altele decât acțiunile de carte funciară – care i-ar putea ridica îndoieli legitime în legătură cu validitatea dreptului dobândit de la înstrăinătorul nemijlocit^[22]);

– să nu fi cunoscut pe altă cale inexactitatea cuprinsului cărții funciare^[23] [cunoașterea pe cale extratabulară a faptului că înscrierea în cartea funciară nu este corectă reprezintă chiar aplicarea prezumției relative de la art. 900 alin. (1) C. civ.]. Astfel, adevăratul proprietar va putea dovedi faptul că terțul dobânditor a cunoscut din afara cărții funciare faptul că dobânditorul nemijlocit nu era adevăratul titular al dreptului transmis^[24].

Potrivit art. 14 alin. (2) buna-credință a terțului se prezumă relativ^[25], iar momentul în funcție de care se face aprecierea existenței bunei sale credințe este chiar momentul înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului în folosul său.

§4. Buna-credință în materia intervertirii posesiei [art. 920 alin. (2) C. civ.]

Posibilitatea detentorului precar de a-și schimba animus din detinendi în possidendi și de a deveni astfel posesor este păstrată și în noul cod, dar spre deosebire de art. 1858 C. civ. 1864 unde se prevedeau patru astfel de ipoteze, în codul actual există doar trei^[26]. Două dintre ele necesită buna-credință: fie situația detentorului precar care încheie un act translativ de proprietate cu titlu particular cu un non-dominus [art. 920 alin. (1) lit. a) C. civ.], fie situația dobânditorului care încheie cu detentorul un act translativ de proprietate cu titlu particular [art. 920 alin. (1) lit. c) C. civ.]. Pentru a delimita și mai bine conceptele de detenție precară și posesie ca stare de fapt, legiuitorul face precizările din art. 918-919 C. civ., aspect care determină ca intervertirea să păstreze exact ca în cazul Codului de la 1864 un caracter cât se poate de excepțional raportat la situația-premisă care este cea a detentorului precar, care, în mod normal nu-și poate schimba animus-ul, deoarece ar afecta stabilitatea relațiilor civile.

Deși buna-credință este o condiție necesară pentru ambele cazuri de intervertire sus-menționate, totuși se impun următoarele precizări:

– primo, în cazul art. 920 alin. (1) lit. a) C. civ., necesitatea existenței bunei-credințe este rațională, deoarece ea este reclamată de imperativul moral și juridic ca detentorul să nu-și schimbe animus-ul printr-o convenție cu o persoană interpusă. În plus, astfel cum a arătat și doctrina, buna-credință a detentorului trebuie să fie expresă, dar urmare a unei aparențe (e.g. creată chiar de sistemele de publicitate) și nu o aplicare chiar a teoriei aparenței (care este independentă de orice sistem de publicitate)^[27];

– secundo, în cazul art. 920 alin. (1) lit. c) C. civ. intervertirea nu se va mai putea produce în persoana detentorului, ci în persoana terțului care va deveni posesor (și) cu condiția să fie de bună-credință. În plus, în această ipoteză de intervertire justificarea schimbării lui animus din detinendi în possidendi se fundamentează pe ideea transmisiunii cu titlu particular doar a drepturilor, și nu și a obligațiilor legate de bun (e.g. cum este cea de restituire) de la detentor către terț. Practic, din pricina bunei sale credințe, terțul nu mai este ținut de obligația de restituire pe care detentorul o avea față de adevăratul proprietar^[28].

În ceea ce privește conținutul efectiv al noțiunii de bună-credinţă în materia intervertirii, reglmentarea de la art. 920 alin. (2) C. civ. este împărțită în două ipoteze:

I. intervertirea în cazul bunurilor imobile înscrise în cartea funciară [art. 920 alin. (2) teza I C. civ.] se realizează dacă dobânditorul înscrie dreptul în folosul său, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. Potrivit art. 6 alin. (1) din Ordinul Directorului General al A.N.C.P.I.: cuprinsul cărții funciare este prevăzut la art. 23 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, iar potrivit art. 23 din Legea nr.7/1996: „Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei și numele localității în care este situat imobilul, precum și din 3 părți:

A. partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde: a) numărul de ordine și cel cadastral al imobilului; b) suprafața imobilului, reieșită din măsurători cadastrale, destinația, adresa administrativă, categoriile de folosință și, după caz, construcțiile. Scoaterea definitivă și temporară din circuitul agricol a imobilelor situate în intravilanul aprobat potrivit legii se face prin autorizația de construire; c) planul imobilului cu descrierea imobilului constituie anexa la partea I a cărții funciare, întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenției Naționale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;

B. partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate și alte drepturi reale, care cuprinde: a) numele sau denumirea proprietarului și ale titularului dreptului real asupra imobilului, după caz; b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum și menționarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept; c) strămutările proprietății; d) dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit, corespunzătoare proprietății publice; e) servituțile constituite în folosul imobilului; f) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la proprietate; g) recepția propunerii de dezmembrare ori de comasare și respingerea acesteia, respingerea cererii de recepție și/sau de înscriere, în cazul imobilelor cu carte funciară deschisă; h) obligații de a nu face; interdicțiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, comasare, construire, demolare, restructurare și amenajare; i) clauza de inalienabilitate a imobilului, potrivit art. 628 alin. (2) din Codul civil și clauza de insesizabilitate, potrivit art. 2.329 alin. (3) din Codul civil; i¹) comodatul constituit cu privire la imobil;(la 29-05-2017, j) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărții funciare, cu privire la înscrierile făcute;

C. partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile reale de garanție și sarcini, care va cuprinde: a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitație, servituțile în sarcina fondului aservit, ipoteca și privilegiile imobiliare, precum și locațiunea și cesiunea de creanță; b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte; c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte”.

Cu alte cuvinte, va fi de bună-credință în cazul intervertirii detenției în posesie în materia bunurilor imobile înscrise în cartea funciară: fie detentorul precar care, încheind un act translativ de proprietate cu titlu particular cu o altă persoană decât proprietarul bunului, din verificarea cuprinsului cărții funciare, îl recunoaște pe cel de la care are dreptul asupra bunului ca fiind titularul acestuia, deși în realitate nu este așa, fie terțul care, încheind cu detentorul precar un act translativ de proprietate cu titlu particular, din verificarea cuprinsului cărții funciare, îl recunoaște pe detentor ca fiind titularul dreptului asupra bunului, deși în realitate nu este așa^[29].

II. intervertirea în cazul bunurilor imobile neînscrise în cartea funciară sau a tuturor bunurilor mobile [art. 920 alin. (2) teza a II-a C. civ.] se realizează dacă dobânditorul nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul. În această ipoteză de intervertire se revine la un tipar clasic de bună-credință pe care legiuitorul îl va repeta și în alte materii (a se vedea infra). Din moment ce în cazul bunurilor avute în vedere de această ipoteză nu există un sistem de publicitate, buna-credință se va aprecia mai lax decât în materia cărții funciare pe baza necunoașterii absenței calității de proprietar a celui de la care detentorul primește bunul. Criteriul de apreciere a bunei-credințe vizează doar acest aspect, dar în aprecierea îndeplinirii sale se folosesc concomitent două standarde de apreciere atât in concreto (nu cunoștea), cât și in abstracto (nu trebuia să cunoască), la ultimul standard de apreciere folosindu-se ca „măsură” ipoteza unui bonus pater familias prudent și diligent, cu pregătire și experiență medie.

Potrivit regulii generale din art. 14 alin. (2) C. civ. și în acest caz buna-credință se prezumă relativ, dovada relei-credință putând să fie făcută de orice persoană interesată, fiind o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanței de judecată. Dacă prezumția de bună-credință va fi răsturnată, detenția nu se va transforma în posesie, iar detentorul nu va putea invoca principalele beneficii ale posesiei (e.g. uzucapiunea, dobândirea fructelor, prezumția de proprietate etc.). Spre deosebire de alte ipoteze de bună-credință, legiuitorul nu menționează expres momentul la care trebuie să existe buna-credințăîn materia intervertirii. Opinăm în sensul existenței acesteia anterior sau concomitent momentului încheierii actului translativ de proprietate cu titlu particular din pricina faptului că, așa cum am arătat și în materia dobândirii bunurilor mobile (infra), buna-credință este o condiție separată de justul-titlu, iar intervertirea nu se face în temeiul justului-titlu, ci chiar în baza bunei-credințe.

§5. Buna-credință în materia uzucapiunii tabulare (art. 931 C. civ.), respectiv în materia uzucapiunii scurte sau intermediare (art. 1895-1896 C. civ. 1864)

Urmând parțial tradiția reglementării din art. 27 al Decretului-lege nr. 115/1938 și parțial pe cele ale art. 1898 C. civ. 1864, și în noul Cod se valorifică efectele bunei-credințe în materia uzucapiunii. Instituția a fost însă recalibrată în materie imobiliară pe tiparele efectului constitutiv/efectului de opozabilitate al cărții funciare și, deși pare un concept specific publicității imobiliare, uzucapiunea tabulară este cât se poate de clar o instituție de drept comun de ale cărei beneficii profită posesorul în materia imobilelor înscrise în cartea funciară^[30]. Potrivit reglementării din art. 931 C. civ.^[31] uzucapiunea tabulară valorifică drepturile înscrise în cartea funciară fără cauză legitimă, respectiv cazurile în care se înscrie un act translativ de drepturi reale tabulare afectat de o cauză de nulitate (absolută ca regulă sau relativă^[32] ca excepție) care emană de la verus dominus sau în cazul în care actul emană de la un non-dominus fie titlul acestuia este lovit de nulitate absolută și deci nu este valabil, fie titlul terțului de bună-credință nu este valabil fie pentru că emană de la un non-dominus, sau, deși emană de la verus dominus, este lovit de nulitate absolută^[33]. Reglementarea bunei-credințe în noul Cod civil suferă de aceeași omisiune existentă illo tempore și în cazul Decretului-lege nr. 115/1938 care nici el nu definea această noțiune (deși o folosea repetat în art. 27, 36 și 37), astfel încât, ca un punct de plecare în încercarea de a defini buna-credință în materia uzucapiunii tabulare, trebuie să ne întoarcem la definiția dată în art. 1898 C. civ. 1864 bunei-credințe în materia uzucapiunii (cu just-titlu), ca fiind: „[…] credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. Trebuie avut în vedere faptul că definiția bunei-credințe în materia uzucapiunii din Codul civil de la 1864 era reglementată necunoscându-se principiile de carte funciară, care deși existau în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, nu se aplicau și în Vechiul Regat. Din acest motiv, doctrina relevantă a definit buna-credință în materia uzucapiunii tabulare completându-se dispozițiile art. 1898 C. civ. 1864 cu regulile de carte funciară ca fiind: „ignorarea de către posesor a viciilor de care suferă titlul pe baza căruia s-a făcut înscrierea dreptului în cartea funciara”^[34]. Această definiție mult mai aplicată pe ipotezele care conduc la apariția înscrierilor fără cauză legitimă în cartea funciară surprinde că în realitate, cel mai adesea, uzucapiunea tabulară intervine din pricina unui motiv de nulitate absolută (văzut ca un viciu al titlului transmițătorului).

În cazul uzucapiunii tabulare, buna-credință trebuie să existe atât la momentul intrării în posesie, cât și la momentul înregistrării cererii de înscriere în carte funciară (ca expresie a adagiului mala fides superveniens non nocet^[35]), deși se poate imagina situația în care momentul intrării în posesie și înscrierii în cartea funciară să fie concomitente. Evident, dacă posesorul devine ulterior acestor două momente de rea-credință, acest lucru nu-l va împiedica să uzucapeze^[36].

În cazul uzucapiunii bazate pe just-titlu și bună-credință pe Codul civil 1864, deși exista definiția legală din art. 1898^[37], doctrina a extins treptat și în acest caz sfera acesteia, separând-o de necesitatea verificării justului-titlu al transmițătorului, văzută ca o condiție separată a acestei forme de uzucapiune. Astfel, buna-credință reprezenta necunoașterea de către posesor a cauzelor de nevaliditate a titlului său (care nu presupuneau doar necunoașterea lipsei calității de proprietar a înstrăinătorului, ci și necunoașterea altor cauze de ineficacitate ale acestui titlu, chiar dacă el provenea de la un verus dominus)^[38]. Potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ. 1864, buna-credință trebuia să existe doar la momentul intrării în posesie (câștigării imobilului), tot ca reflex al adagiului mala fides superveniens (…) și beneficia de o prezumție relativă conform art. 1899 alin. (2) C. civ. 1864, care putea fi răsturnată de adversarul posesorului cu orice fel de mijloc de probă.

§6. Buna-credință în materia dobândirii bunurilor mobile prin posesie (art. 938 C. civ.).

Plecând de la adagiul clasic en fait des meubles la possession vaut titre, reglementarea dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință din art. 937 C. civ. completează regimul ușor imprecis, dar consacrat al art. 1909 și art. 1910 C. civ. 1864. Deși codul vechi nu menționa expres condiția bunei-credințe ca element esențial al mecanismului dobândirii (instantanee a) proprietății mobiliare, argumentul de echitate solicita acest lucru, fie și prin simpla comparație cu regimul uzucapiunii imobiliare cu just-titlu și bună-credință^[39]. Probabil pentru claritate și rigoare, art. 938 C. civ. definește buna-credință în materia dobândirii bunurilor mobile, însă se desparte de doctrina clasică insistând că: „Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoștea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului”. Se observă introducerea unui criteriu clar – necunoașterea lipsei calității de proprietar a înstrăinătorului – însă aceasta este apreciată atât in concreto (nu cunoștea), cât și in abstracto (nu trebuia să cunoască), la ultimul standard de apreciere folosindu-se ca „măsură” ipoteza unui bonus pater familias prudent și diligent, cu pregătire și experiență medie. Doctrina clasică apreciază că este de bună-credință „posesorul care ignoră viciile de care este afectat titlul celui de la care a dobândit”^[40]. Este evident că între cele două definiții există diferențe care pot naște discuții privind posibila dobândire mobiliară cu bună-credință în baza unui titlu anulabil sau chiar nul absolut, de exemplu. În legătură cu această chestiune opinăm că, din pricina faptului că în cazul art. 937 C. civ. buna-credință este un element separat de justul-titlu^[41], dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință nu se face în temeiul titlului, ci chiar în temeiul posesiei de bună-credință, aceasta nevalidând titlul invocat de posesor, care poate fi și viciat. Aflându-ne în materie mobiliară necesitatea necunoașterii viciului titlului de către posesor este superfluă, astfel încât posesia de bună-credință devine ea însăși titlu de proprietate^[42]. Necesitatea existenței unui astfel de titlu translativ oneros în cadrul mecanismului de la art. 937 este însă reclamată chiar de logica dobândirii și de faptul că posesorul este inițial un detentor care trebuie în baza titlului translativ să intervertească detenția sa în posesie și apoi să devină proprietar în baza art. 937 C. civ. (toate aceste „mutații” ale animus-ului dobânditorului producându-se în cazul art. 937 C. civ. succesiv și aproape instantaneu). În plus, această teorie este susținută și de art. 920 alin. (2) teza a II-a C. civ. care exemplifică mecanismul intervertirii și care are aproape exact aceeași formulare ca și art. 938 C. civ.

Astfel cum ne-a obișnuit din materie imobiliară, legiuitorul solicită existența bunei-credințe la momentul intrării efective în posesia bunului mobil; evident ca un reflex al adagiului mala fides superveniens non nocet, dacă ulterior dobândirii cu bună-credință a bunului mobil [care oricum are efect achizitiv instantaneu, cel puțin în cazul art. 937 alin. (1) C. civ.] terțul dobânditor devine de rea-credință, efectele achizitive mobiliare nu se vor putea desființa. De asemenea, la fel ca în cazul bunei-credințe imobiliare, prezumția relativă de la art. 14 alin. (2) C. civ. se va aplica și în cazul dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună-credință, aceasta putând fi răsturnată de cei interesați prin orice mijloc de probă.

§7. Buna-credință în materia dobândirii fructelor de către posesor [art. 948 alin. (3) și (4) C. civ.]

Plecând de la principiul echității^[43], noul Cod civil reglementează în art. 948 un (alt) efect al posesiei de bună-credință, și anume dobândirea fructelor de către posesor. Chestiunea fusese reglementată și în Codul civil de la 1864 în art. 486 și, astfel cum am văzut la începutul acestei lucrări (a se vedea supra), se avea în vedere raportarea bunei-credințe la necunoașterea de către posesor a viciilor titlului său translativ de proprietate. Reglementarea nouă în materia culegerii fructelor de către posesor este extrem de asemănătoare cu cea din materia intervertirii detenției în posesie, logica ambelor norme plecând de la aceleași două ipoteze, și anume, pe de o parte, fructe produse de bunuri imobile înscrise în cartea funciară și, pe de altă parte, de fructe produse de bunuri imobile neînscrise în cartea funciară sau, după caz, de fructe produse de bunuri mobile. De fapt, textele sunt atât de asemănătoare, încât ne putem întreba de ce legiuitorul nu a adoptat o așezare identică în pagină în cuprinsul articolelor aferente bunei-credințe^[44] atât pentru intervertire, cât și pentru culegerea fructelor. La o privire mai atentă însă, similitudinile între cele două tipuri de reglementare par să dispară, motiv pentru care vom prezenta distinct între ele (și față de ipoteza intervertirii) cazurile de bună-credință în materia dobândirii fructelor:

I. dobândirea cu bună-credință a fructelor produse de bunurile imobile înscrise în cartea funciară [art. 948 alin. (3) C. civ.]. În acest caz legiuitorul abandonează conceptul clasic în materie utilizat în ipoteza intervertirii (și anume raportarea bunei-credințe la cuprinsul cărții funciare) și se apropie de efectele dobândirii drepturilor tabulare, impunând raportarea bunei-credințe la condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare tabulară. Deși doctrina^[45] consideră că în acest caz se face trimitere indirectă la buna-credință din materia principiului publicității materiale (a se vedea supra) și că terțul dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros va păstra fructele culese ca urmare a respingerii acțiunii în rectificare tabulară introdusă de către verus dominus, ne întrebăm totuși dacă în acest caz posesorul mai este posesor din moment ce el respinge acțiunea în rectificare tabulară și deci teoretic devine proprietar, invocând cel mai adesea, principiul publicității materiale^[46]. Textul poate primi totuși aplicare în cazul, ipotetic ce-i drept, în care acțiunea în rectificare este respinsă [pe motivul expirării termenelor de decădere de la art. 909 alin. (3) C. civ.], dar nici dobânditorul nu poate îndeplini toate condițiile privind aplicarea publicității materiale în favoarea sa [mai puțin buna-credință de la art. 901 alin. (2) C. civ.], astfel încât bunul nu-i poate aparține încă dobânditorului, singura opțiune rămasă acestuia fiind invocarea uzucapiunii tabulare sau extratabulare, după caz, dacă dobânditorul are și calitatea de posesor.

II. dobândirea cu bună-credință a fructelor produse de bunurile imobile neînscrise în cartea funciară sau de bunurile mobile [art. 948 alin. (4) C. civ.]. Potrivit acestei ipoteze, buna-credință a posesorului reintră pe tipare mai clasice, apreciindu-se că aceasta există când (posesorul) are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Observăm în acest caz o apropiere cu ipoteza de intervertire din art. 920 alin. (2) teza a II-a C. civ. Se folosesc concomitent aceleași două standarde de apreciere atât in concreto (nu cunoștea), cât și in abstracto (nu trebuia să cunoască), la ultimul standard de apreciere folosindu-se ca „măsură” ipoteza unui bonus pater familias prudent și diligent, cu pregătire și experiență medie, dar criteriul fix se schimbă, deoarece el nu mai privește necunoașterea de către posesor a lipsei calității de proprietar a înstrăinătorului, ci necunoașterea de către posesor cauzelor de ineficacitate ale titlului său. Este evident că aprecierea bunei-credințe în materia dobândirii fructelor de către posesor este mai dificil de probat decât simpla intervertire a detenției în posesie, astfel încât și pretențiile pe care legiuitorul le are de la posesorul care dorește fructele bunului posedat vor fi mai mari. În această formulă definiția bunei-credințe se apropie de tiparul prezent în art. 486 C. civ. 1864, cauzele de ineficacitate^[47] ale titlului posesorului putând fi asimilate cu viciile din reglementarea veche.

Momentul la care trebuie să existe buna-credință în cazul culegerii fructelor de către posesor este atât cel în care posesorul intră în stăpânirea bunului frugifer, cât și cel în care fructele (indiferent de tipul lor) sunt percepute, conform art. 948 alin. (2) C. civ., aici textul nediferențiind între tipurile de fructe și modul în care acestea sunt culese, cum se întâmplă bunăoară la uzufruct^[48].

În acest caz prezumția de bună-credință din art. 14 alin. (2) C. civ. are o configurație aparte, deoarece buna-credință este separată de justul-titlu, iar pentru a beneficia de ea, posesorul trebuie să facă întâi dovada justului-titlu ca negotium, apoi prezumția relativă urmând să se activeze în favoarea sa^[49].

§8. Buna-credință în materia teoriei aparenței privitoare la dobândirea drepturilor reale [art. 17 alin. (2) și (4) C. civ.]

În ciuda extinderii aplicării și efectelor sistemelor de publicitate în noul Cod civil legiuitorul a preferat să facă ceva old school și să păstreze, chiar dacă în baza unei reglementări destul de șterse, teoria aparenței ca mod de dobândire în materia drepturilor reale^[50]. Deși art. 557 C. civ. nu listează expres teoria aparenței printre modurile de dobândire în cazul drepturilor reale, totuși, față de așezarea art. 17 alin. (2) și (4) C. civ.^[51] (în partea de principii ale noului Cod civil) și față de mențiunea că în cazul aparenței instanța va putea hotărî că actul în cauză va genera totuși efecte juridice, se desprinde ideea că aparența, deși nereglementată expres, este încă producătoare de efecte juridice. Și în cazul aparenței este vorba tot de un posesor care încheie acte translative de drepturi reale cu un non-dominus, dar, spre deosebire de efectele clasice ale posesiei, în cadrul teoriei aparenței, terțul care contractează cu posesorul va fi beneficiarul acestui mod de dobândire, nu posesorul însuși^[52]. Evident, aparența creată în general de sistemele de publicitate ca efect al înregistrării^[53] este incompatibilă cu cea creată de teoria aparenței^[54], deși între cele două tipuri de aparențe există destule puncte comune, actul translativ pe care se sprijină teoria aparenței, combinat cu buna-credință conducând la apariția unui fapt juridic complex.

Opinăm că domeniul de aplicare al teoriei aparenței este dat de teoria vânzării bunului altuia și de cea a moștenitorului aparent, în materie imobiliară aceasta vizând în principiu imobilele neînscrise în cartea funciară (sau în alte registre imobiliare) care sunt moștenite de un erede aparent și apoi înstrăinate cu titlu oneros unui terț dobânditor de bună-credință^[55], iar, în materie mobiliară, de ipotezele în care bunurile mobile pentru care nu se aplică mecanismul de la art. 937 C. civ. sunt moștenite tot de un erede aparent și apoi înstrăinate tot cu titlu oneros aceluiași terț dobânditor de bună-credință^[56].

Revenind la înțelesul noțiunii de bună-credință în materia proprietății aparente, este de precizat faptul că aceasta reprezintă unul din pilonii teoriei aparenței alături de eroarea comună și invincibilă și justul-titlu oneros și translativ încheiat (de posesor) cu terțul. Potrivit doctrinei, buna-credințe reprezintă „convingerea eronată a dobânditorului că transmițătorul esteveritabilul proprietar al imobilului”^[57]. Aceasta se apreciază în raport cu cele mai severe standarde, aici fiind vorba de un reflex al erorii comune (oricine s-ar fi aflat în poziția terțului s-ar fi putut înșela în legătură cu lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului) și mai ales invincibile (că și un profesionist al dreptului cu cele mai înalte standarde de diligență s-ar fi putut înșela în legătură cu lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului) în materie imobiliară, aspect care presupune, pe lângă verificarea de către terț a registrelor de publicitate, și verificarea șirului de acte translative încheiate până la posesorul înstrăinător.

Buna-credință trebuie să existe la momentul încheierii justului titlu, iar dacă ulterior acestui moment, terțul dobânditor devine de rea-credință, acest lucru nu-i mai poate fi opus terțului, el păstrând beneficiul bunei-credințe. Spre deosebire de doctrina vechiului Cod civil^[58] care aprecia că efectul aparenței este instantaneu în favoarea terțului care contractează cu posesorul, în noul Cod aparența este supusă controlului instanțelor de judecată în baza principiului echității, astfel cum prevede art. 17 alin. (2) C. civ. Și în acest caz prezumția relativă de bună-credință din art. 14 alin. (2) C. civ. există, dar activarea ei depinde de dovada făcută de terț în legătură cu verificările in extenso privind titlul de proprietate al posesorului. Spre deosebire de celelalte cazuri de bună-credință, în materia proprietății aparente se realizează un raport strict între justul titlu și buna-credință, în sensul că buna-credință nu poate fi mai întinsă decât justul titlu^[59], aspect care poate permite dobândirea imobilului cu sau fără sarcini de către terț.

§9. Buna-credință în materia dobândirii succesive a unui bun mobil (art. 1275 C. civ.)

Reprezentând întruchiparea în noul Cod civil a vechiului art. 972 C. civ. 1864, acesta, la rândul său, fiind o reinterpretare a lui Lex Quotiens Justiniani, soluționarea conflictului între mai mulți dobânditori de la un autor comun ai unui bun mobil corporal, a constituit un prilej de analiză comparativă cu mecanismul art. 937 C. civ. La o primă vedere, nu pare să fie nicio asemănare între cele două situații, însă dacă interpretăm poziția înstrăinătorului din art. 1275 C. civ.^[60] drept cea a unui detentor precar după prima înstrăinare, cele două mecanisme juridice par să se apropie unul de celălalt. În realitate, cazul de la art. 1275 C. civ. este mai extins în aplicare decât dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință de la art. 937 C. civ. pentru următoarele argumente:

– primo, art. 1275 C. civ. nu impune un act translativ de drepturi cu titlu oneros, astfel cum impune art. 937 C. civ., aspect ce extinde sfera de aplicare a art. 1275 C. civ. și în cazul conflictului de drepturi între mai mulți dobânditori cu titlu gratuit, nu neapărat cu titlu oneros^[61] de la un autor comun;

– secundo, conținutul noțiunii de bună-credință este radical modificat față de reglementarea din art. 938 C. civ. (a se vedea supra), în acest caz, fiind de bună-credință: „dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător”. Așadar, în cazul art. 1275 C. civ. nu se mai pune accentul în stabilirea existenței sau nu a bunei-credințe pe necunoașterea obiectivă sau subiectivă a lipsei calității de proprietar a înstrăinătorului de către dobânditor (un criteriu de ține de teoria drepturilor reale), ci pe necunoașterea obligației asumată anterior de către înstrăinător (un criteriu ce ține de teoria generală a obligațiilor). În ambele cazuri însă, aprecierea bunei-credințe se va face în baza celor două standarde analizate (a se vedea supra), cel subiectiv (nu a cunoscut) și cel obiectiv (nu putea să cunoască), la ultimul standard de apreciere folosindu-se ca „măsură” ipoteza unui bonus pater familias prudent și diligent, cu pregătire și experiență medie.

Buna-credință trebuie să existe la momentul intrării în posesie și să fie reală, iar prezumția de bună-credință din art. 14 alin. (2) C. civ. se va activa în favoarea primului dintre dobânditori pus în posesie, aceasta putând fi răsturnată cu orice mijloc de probă.

Concluzii

Probabil că buna-credință e un concept vechi încă de când lumea, iar juridicul este doar un domeniu în care ea se manifestă ca expresie a unor raporturi umane bazate pe raționalul, logicul și respectul pe care ni-l datorăm cu toții în viața de zi cu zi. În drept, vitalitatea excepțională a acestei instituții este recunoscută prin sancționarea sa juridică încă din Codul civil de la 1864, precum și prin adaptabilitatea la o multitudine de situații extrem de diferite și complexe care pot privi atât drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, teoria generală a contractelor speciale et alii. Complexitatea sa este dată de o multitudine de factori: primo, etiologia sa care este parțial morală și parțial juridică, secundo, faptul că de fiecare dată ea presupune o necunoaștere de către beneficiarul său fie a lipsei calității de proprietar a înstrăinătorului, fie a viciilor titlului acestuia, tertio, de regulă evaluarea sa se face în raport cu un comportament prudent și diligent al unui bonus pater familias și quarto,în conținutul său se întâlnesc atât elemente mobile caracteristice fiecărui înțeles specific al noțiunii de bună-credință, cât și elemente fixe, proprii principiului (general al) bunei-credințe reglementat de art. 14 C. civ. Aplicarea sa singulară în materia drepturilor reale este totuși temperată de legiuitor prin faptul că numai prin interconexiunile pe care le stabilește cu alte instituții, buna-credință poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate în diferite situații, devenind numai în acest fel o excepție de la regulile nemo dat quod non habet și resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Prin rigorile comportamentale pe care le impune din punct de vedere moral și juridic, considerăm că buna-credință ne dă tuturor ocazia să ne îmbunătățim modul în care percepem și înțelegem realitatea, spre a atinge un ideal în relațiile (inter)umane. Dacă asta ne va transforma, în decursul războaielor pe care le purtăm cu noi înșine sau cu ceilalți, în oportuniști sau idealiști (asemeni lui Balian din Ibelin), depinde numai de noi…

Note de subsol

^[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Rubik%27s_Cube.

^[2] Buna-credință este reglementată și supralegislativ în art. 57 din Constituție: „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

^[3] M. Nicolae, Drept civil. Teoria Generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București 2017, p. 252-253.

^[4] Pentru Cicero, buna-credință reprezenta veritas (sinceritatea în cuvinte) și constantia (fidelitatea în angajamente), ibidem. De asemenea, adevărata bună-credință se bazează pe intenție, nu pe vorbe (Semper autem in fide; quid senseris non quid dixeris cogitandum). A se vedea, P. Perju, A. Măglaș în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 23.

^[5] Ibidem, p. 254. După codificarea din 1804 în Franța, doctrina europeană a definit conceptul de bună-credință subiectivă drept: „starea de spirit a aceluia care se comportă față de un lucru sau față de o altă persoană ca și cum el ar fi titularul unui drept pe care îl crede, din eroare, că îi aparține” – Jules Wertheimer sau „o stare de spirit de asemenea natură că se imaginează greșit a avea un drept care nu există în realitate” – Vallet, a se vedea, dr. D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei R.S.R., București, 1981, p. 34.

^[6] Ibidem.

^[7] S-ar putea argumenta în sensul că art. 557 C. civ. ar putea juca rolul de reglementare directoare în ceea ce privește buna-credință subiectivă, deoarece articolul menționează toate modurile de dobândire a proprietății, fără să distingă între cele care operează pe baza bunei-credințe și celelalte care nu presupun această condiție.

^[8] M. Nicolae, op. cit., p. 256.

^[9] Pentru detalii despre sensurile noțiunii de accesiune, a se vedea, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 330-333.

^[10] Art. 494 C. civ. 1864: „Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului. Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin (a)facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului”.

^[11] Art. 486 C. civ. 1864: „Posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”. Pentru detalii a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a revăzută și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 429.

^[12] Această interpretare extensivă nu putea permite unui constructor să invoce buna-credință în cazul în care acesta cunoștea de la bun început că imobilul nu-i aparține sau unui constructor ce fusese ab initio de rea-credință dar care a edificat profitând de pasivitatea proprietarului veritabil să invoce o veritabil „intervertire” a relei sale credințe în bună-credință pe baza acestei pasivități. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 346.

^[13] Aceste vicii sunt de regulă cauze de ineficacitate ale titlului constructorului și ele pot privi: lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului de la care constructorul a dobândit bunul, indiferent de natura oneroasă sau gratuită a actului translativ încheiat (cum crediderit dominium eum esse), nerespectarea unei clauze de inalienabilitate sau a unei incapacități de a dobândi un bun, „buna-credință putând să existe oricare ar fi natura viciurilor ce ar lovi titlul posesorului (i.e. constructorului), fără a se face vreo deosebire între viciurile de fond sau de formă, între acele cari atrag o nulitate relativă sau o nulitate absolută”. D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul III, partea I, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 315 n.s.1. passim.

^[14] Buna-credință a constructorului nu poate rezulta numai din înscrierea titlului său în cartea funciară, ci este necesar ca din înscrierea efectivă în cartea funciară a titlului său să nu rezulte vreun viciu. C. Bîrsan, op. cit., p. 429.

^[15] Republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015.

^[16] V. Stoica, op. cit., p. 346-347. De asemenea, potrivit art. 586 alin. (2) C. civ., este de rea-credință cel care construiește fie în absența sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege. În aceste ipoteze, reaua-credință a constructorului este materializată într-un fapt exterior care nu poate fi compatibil cu aplicarea prezumției de bună-credință.

^[17] Ibidem. De asemenea, dacă nu rezultă vicii ale titlului din înscrierea acestuia în cartea funciară, reclamantul poate dovedi cunoașterea de către constructor a acestor vicii pe altă cale decât cartea funciară și, implicit, poate răsturna prezumția. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 429.

^[18] M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Noile cărți funciare, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 390.

^[19] Art. 901 alin. (1) C. civ.: „Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară”.

^[20] Art. 909 alin. (3) C. civ.: „(3) De asemenea, sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiți de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia”. Chestiunea aplicării publicității materiale în cazul terțului dobânditor de bună-credință cu titlu gratuit este controversată în doctrină în ciuda reglementării aparent favorabile în această direcție, potrivit art. 909 alin. (2) C. civ. Totuși, se pot observa subtile diferențe între alin. (2) și (3) ale art. 909 C. civ. ce decurg din natura gratuită, respectiv oneroasă a terțului: astfel, acțiunea în rectificare tabulară suspendă publicitatea materială pe un termen de 3 ani (excepțional 1 an) calculat de la data înscrierii în cartea funciară a dobânditorului nemijlocit în alin. (3), în timp ce în alin. (2) rectificarea suspendă beneficiul acordat terțului dobânditor cu titlu gratuit pe 5 ani care se calculează chiar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului terțului. În plus, motivele de rectificare sunt diferite: în cazul alin. (3) se pot utiliza de către verus dominus numai primele două motive de rectificare de la art. 908 alin. (1) C. civ., în timp ce în cazul alin. (2) se pot utiliza toate motivele de rectificare reglementate la art. 908 alin. (1) C. civ. Considerăm că justificarea aplicării publicității materiale se regăsește numai în cazul terților dobânditori cu titlu oneros (certat de damno vitando), și nu a celor cu titlu gratuit (certat de lucro captando), în conflictul lor cu adevăratul proprietar. Totuși, aplicarea mecanismului publicității materiale (și nu a principiului publicității materiale însuși) în cazul terților dobânditori cu titlu gratuit se justifică, astfel cum prevede art. 909 alin. (2) C. civ., pe considerente ce privesc stabilitatea circuitului civil și încurajarea securității dinamice a acestuia.

^[21] Pentru detalii, a se vedea A. Trăilescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1083.

^[22] Ibidem, cum ar fi: antecontracte, pacte de opțiune, pacte comisorii etc.

^[23] Nu de puține ori, pentru ușurarea înțelegerii conținutului bunei-credințe în materia publicității materiale, pentru studenți prefer să asimilez cele trei condiții cumulative din art. 901 alin. (2) cu legenda celor trei maimuțe înțelepte din tradiția japoneză: Mizaru (cea care nu vede răul), Kikazaru (cea care nu aude răul) și Iwazaru (cea care nu vorbește răul).

^[24] Deși pare că textul nu distinge, ne alăturăm opiniei doctrinare care apreciază că în acest caz verus dominus poate dovedi cunoașterea extra-tabula a terțului numai pe baza cuprinsului cărții funciare, a registrului special de intrare și a titlului dobânditorului nemijlocit, nefiind admisibile proba cu martori sau prezumții. M. Nicolae, op. cit., p. 433.

^[25] V. Stoica, op. cit., p. 454.

^[26] A fost eliminată în noul Cod civil din ipotezele de intervertire cea de la art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864 care prevedea că: „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: […] 4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de buna-credinţă”. Acest caz de intervertire (care a fost susținut de o parte din doctrina franceză a vremii, a se vedea Bufnoir apud D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul XI, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 122-123 n.s.5: „On aurait croire tout d’abord que le possesseur venant a disparaitre, et ses héritiers commençant une possession nouvelle en leur personne, le vice de precarite eut disparu. Pourqui donc, en effet, faire peser sur ces derniers une presomption legale de defaut d’animus?”) a fost criticat și în doctrina Codului civil de la 1864 ca fiind inechitabil și lipsit de logica regulilor privind transmisiunea succesorală care stabilesc că în cazul succesorilor universali/cu titlu universal aceștia primesc atât drepturile, cât și obligațiile autorilor lor – Heres succedit in virtutes et vitia auctoris defuncti – (cu excepția celor intuitu personae), or, în acest caz de intervertire, succesorii universali/cu titlu universal nu primesc decât drepturile autorilor lor, exact ca în cazul succesorilor cu titlu particular. De asemenea, sintagma de act cu titlu universal pare să trimită la succesiunea testamentară, iar buna-credință reprezenta convingerea posesorului că a încheiat actul translativ de drepturi cu adevăratul titular, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 74-75 și 77-78. Evident că acest caz de intervertire va rămâne activ pentru ipotezele de uzucapiune anterioare datei de 01.10.2011. Obiter dictum, se pare că legiuitorul din noul Cod civil și-a însușit critica exprimată în legătură cu intervertirea pe art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864, deoarece i-a păstrat în cazul art. 909 alin. (2) C. civ. (în care deși nu este vorba de posesie, logica mecanismului analizat se verifică), printre beneficiarii dobândirii cu titlu gratuit de la un non-dominus doar pe legatarii cu titlu particular, a contrario, legatarii universali și cu titlu universal, alături de moștenitorii legali ai defunctului non-dominus, vor fi ținuți de obligațiile acestuia și nu vor putea dobândi împotriva adevăratului proprietar.

^[27] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 75. Această idee este susținută și de contradicțiile existente între definirea bunei-credințe la intervertire în materia bunurilor imobile înscrise în cartea funciară și interdicția aplicării teoriei aparenței potrivit art. 17 alin. (4) C. civ., care nu permite aplicarea acestei teorii în materie de carte funciară sau ori de câte ori legea reglementează un sistem de publicitate.

^[28] Ibidem, p. 77.

^[29] Evident, conținutul unui astfel de tip de bună-credință va fi compatibil numai cu sistemul de publicitate imobiliară cu caracter constitutiv, deoarece numai în acest sistem potrivit art. 565 C. civ.: „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară”, mai precis dovada dreptului de proprietate se va face prin probarea conținutului cărții funciare, astfel cum afirmă art. 23 din Legea nr. 7/1996, deci numai într-un astfel de sistem de publicitate intervertirea se va putea realiza doar pe baza extrasului de carte funciară, fără verificarea conținutului actelor translative de drepturi tabulare. Pentru moment, astfel cum am arătat deja (supra), având în vedere faptul că în România coexistă trei principale tipuri de imobile din punctul de vedere al publicității imobiliare, tiparul bunei-credințe menționat la art. 920 alin. (2) teza I C. civ. se va putea aplica doar pentru imobilele înscrise în cărți funciare definitive pentru care se aplică în prezent sistemul cu efect constitutiv. Pentru imobilele înscrise în cărți funciare nedefinitive pentru care se aplică sistemul cu efect de opozabilitate, considerăm că buna-credință în materia intervertirii nu se va putea proba numai prin cercetarea cuprinsului cărții funciare și numai cu extrasul de carte funciară, în cazul acestora buna-credință trebuind să fie dublată și de verificarea actelor translative de drepturi tabulare (în acest din urmă caz buna-credință din materia intervertirii fiind practic identică cu cea din materia accesiunii imobiliare artificiale, chiar în absența unei prevederi legale exprese – a se vedea, supra).

^[30] Din acest punct de vedere trebuie să amintim că între principiul publicității materiale și uzucapiunea tabulară există deosebiri nete. Astfel, pe lângă originea lor complet diferită (publicitatea materială fiind o instituție tehnică specifică regimului de carte funciară, uzucapiunea tabulară fiind o instituție de drept civil comun), se pot identifica următoarele principale diferențe: primo, uzucapiunea este o instituție ce se bazează pe posesie, în timp ce în cazul publicității materiale nu interesează calitatea de posesor a terțului dobânditor, secundo, termenele publicității materiale de 1 și 3 (excepțional de 5 ani) sunt termene de decădere, în timp ce termenul de uzucapiune este de 5 ani și este unul de prescripție și tertio, configurația bunei-credințe este complet diferită în materia publicității materiale aplicându-se astfel cum am văzut (supra) art. 901 alin. (2), în timp ce, în cazul uzucapiunii tabulare legiuitorul pleacă de la tiparul bunei-credințe reglementat în C. civ. 1864 pe care îl adaptează le regulile de carte funciară, dar nu în ceea ce privește conținutul, ci numai în ce privește momentul la care ea trebuie să existe.

^[31] Art. 931: „(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. (2) Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie”.

^[32] Pentru discuțiile pe baza ipotezei titlului afectat de o cauză de nulitate relativă, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 461-462.

^[33] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 390-391, sau M. Nicolae, apud C. Bîrsan, op. cit., p. 461, potrivit căruia sintagma „fără cauză legitimă” desemnează că „înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza unui titlu ce nu îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de lege”.

^[34] C. Bîrsan, op. cit., p. 462. În același sens, buna-credință în cazul uzucapiunii tabulare a fost definită mai complet ca acea situație în care: „[…]posesorul nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului și nici viciile care afectează titlul său de proprietate […]”. A se vedea M. Nicolae apud I.O. Călinescu, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1125.

^[35] V. Stoica, op. cit., p. 391.

^[36] I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 444.

^[37] Această formă a bunei-credințe nu fusese copiată din Codul civil francez de la 1804 pentru simplul motiv că acesta nu o reglementa. Mai degrabă art. 1898 C. civ. 1864 semăna cu textul din Digeste: „Bonae fidei emptor esse videtur, qui ignoravit eam rem esse, aut putavit eum, qui vendidit jus vendendi habere: puta procuratorem aut tutorem esse”, sau astfel cum se arăta în doctrina italiană a sec. al XIX-lea: „La bunoa fede e l’illibata coscienza di chi tiene per sua una cosa, credendo, che queli dal quale egli ne ebbe il possesso, fosse proprietario della cosa stessa, e non mancante del diritto di alienare”. D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul XI, op. cit., p. 239.

^[38] V. Stoica, op. cit., p. 371.

^[39] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 402. Conform opiniei aceluiași autor, condiția bunei-credințe fusese desprinsă de doctrina vechiului cod de la fostul art. 972 C. civ. 1864 (actualul art. 1275 C. civ.) unde se preciza expres că posesia dobânditorului ulterior să fie de bună-credință. Cum mecanismul de la art. 972 C. civ. 1864 putea fi ușor asimilat celui de la art. 1909-1910 C. civ. 1864 dacă înstrăinătorul era considerat detentor precar, împrumutul condiției bunei-credințe de la o ipoteză la alta a devenit o chestiune firească.

^[40] A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 474. În același sens, a se vedea I.O. Călinescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1137.

^[41] Pentru detalii, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 404.

^[42] Ibidem.

^[43] Ibidem, p. 89.

^[44] În cazul art. 920 alin. (2) cele două ipoteze de bună-credință reprezintă două teze separate ale aceluiași aliniat, în timp ce, în cazul art. 948, ele reprezintă aliniate diferite (3 și 4) în cadrul aceluiași articol.

^[45] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 87; C. Bîrsan, op. cit., p. 482-483; I.O. Călinescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1146-1147.

^[46] Această soluție a fost oferită încă de la proiectul noului Cod civil adoptat de Senat la data de 13.09.2004, unde în art. 705 alin. (3) se prevedea o soluție cvasi-identică: „În cazul fructelor și veniturilor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credință se apreciază în raport cu condițiile cerute terților subdobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare”. Oricum, invocarea publicității materiale nu necesită analiza calității de posesor a dobânditorului care invocă acest principiu.

^[47] Potrivit doctrinei, aceste cauze de ineficacitate pot fi: lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului, cauze de nulitate, rezoluțiuni sau rezilieri, imposibilitate fortuită de executare, precum și erori de fapt sau de drept. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 484; V. Stoica, op. cit., p. 87.

^[48] V. Stoica, op. cit., p. 88-89; C. Bîrsan, op. cit., p. 485. Se admite în doctrină că în materia fructelor și un titlu putativ, dovedit ca negotium, poate fundamenta dobândirea acestora de către posesor, dacă este vorba de fructe produse fie bunuri imobile neînscrise în cartea funciară, fie de fructe produse de bunuri mobile pentru care nu se aplică mecanismul de dobândire de la art. 937 C. civ., dacă posesorul dovedește circumstanțele de fapt care l-au determinat să considere că are un astfel de just-titlu.

^[49] Ibidem.

^[50] Teoria aparenței se poate referi și la dobândirea drepturilor de creanță aparente, a se vedea ibidem, p. 413.

^[51] Art. 17: „(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu” și „(4) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”.

^[52] V. Stoica, op. cit., p. 413.

^[53] Pentru detalii în ceea ce privește aparența în materie de publicitate imobiliară, a se vedea (supra) analiza art. 900 alin. (1) și (2) C. civ. cu cele două prezumții relative pe care acest articol le degajă. De asemenea, considerăm că teoria aparenței este incompatibilă în materie imobiliară și cu alte sisteme de publicitate imobiliară decât cartea funciară, bunăoară cu fostul Registru de Transcripțiuni și Inscripțiuni (R.T.I.) aplicabil în practica notarială din 1864 până în 2019.

^[54] Din acest motiv există art. 17 alin. (4) C. civ.

^[55] Considerăm că în materie imobiliară teoria aparenței se poate aplica atât în cazul bunurilor imobile neînscrise în cartea funciară, cât și în cazul celor înscrise în cartea funciară, dar în ipoteze speciale. De fapt, problema cu imobilele și teoria aparenței este dată de o aparentă contradicție în termeni între mesajul art. 17 alin. (4) C. civ., care nu permite aparenței să funcționeze dacă există un sistem de publicitate, și standardul extrem de înalt în legătură cu care se apreciază buna-credință a terțului beneficiar al aparenței, care presupune, pe lângă verificarea actelor translative de proprietate ale înstrăinătorului său și ale autorilor acestuia, și verificarea efectuării publicității în legătură cu dreptul transmis, dar cu condiția ca această publicitate să se oprească la actul înstrăinătorului aparent și să nu vizeze înscrierea actului terțului care invoca aparența în favoarea sa. În cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară (dacă imposibilitatea înscrierii lor este una obiectivă, respectiv: lipsa planului parcelar, lipsa planului de situație, complexitatea excesivă a lucrărilor de cadastru etc.) suntem pe „terenul de joacă” al aparenței, din moment ce art. 17 alin. (4) C. civ. prevede că eroarea comună și invincibilă (unul din pilonii teoriei aparenței) se aplică dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară. Posibilitatea încheierii de acte juridice imobiliare extratabulare este încă reglementată de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (notarul public poate solicita un certificat de sarcini în aceste situații, în locul unui extras de carte funciară), or, în acest caz nu vedem de ce nu s-ar putea aplica teoria aparenței, mai ales că aceasta este în acord cu dispozițiile din art. 17 alin. (4) C. civ. Iată de ce nu putem fi total de acord cu afirmația: „dacă transmițătorul nu avea dreptul de proprietate înscris în cartea funciară, dobânditorul nu poate fi considerat ca fiind de bună-credinţă”, V. Stoica, op. cit., p. 423, în opinia noastră afirmația trebuind să fie redusă numai la imobilele care se pot înscrie în cartea funciară, nu și la cele care nu se pot înscrie (de regulă din motive tehnice obiective) în cartea funciară. În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, însă numai sub condiția neînscrierii actului translativ în favoarea terțului, în ipoteza în care aparența creată de cartea funciară ar fi limitată și inaplicabilă în cazul respectiv (i.e. nu poate funcționa pentru verus dominus acțiunea în rectificare tabulară, concomitent, terțul dobânditor neputând invoca în favoarea sa uzucapiunea extratabulară), considerăm că aparența poate juca un rol salvator pentru terț, consolidându-i acestuia titlul de dobândire de la posesor, dacă toate celelalte condiții ale aparenței sunt îndeplinite.

^[56] Pentru opinia contrară privind aplicarea teoriei aparenței doar în materie imobiliară, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 416. De altfel, nici doctrina mai veche nu permitea aplicarea teoriei aparenței în materie mobiliară din pricina adagiului en fait des meubles la possession veut titre. T.R. Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern, vol. I, Ed. Cursurilor Litografiate, București, 1943, p. 550-551. Nu vedem de ce teoria aparenței nu ar putea fi aplicată și după intrarea în vigoare a noului Cod civil în materie mobiliară în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 937 C. civ., bunăoară atunci când defunctul lasă un legat cu titlu particular cu privire la un bun mobil înregistrabil (e.g. tablou de patrimoniu sau un velier), pentru un beneficiar și apoi revocă legatul fără ca acest lucru să fie adus la cunoștința legatarului, care după decesul testatorului, obține de la notarul public, în baza testamentului inițial, un certificat de legatar pe respectivul bun. Ulterior obținerii acestui certificat legatarul aparent vinde bunul unui terț de bună-credință care însă (după ce face toate verificările necesare în registrele de publicitate), nu ia bunul în posesie, neîndeplinind condiția posesiei efective cerută de art. 937 C. civ. Ulterior acestui moment, dar până la expirarea termenului de 10 ani al uzucapiunii mobiliare, apare adevăratul legatar care obține anularea certificatului de legatar inițial (aparent) și care solicită terțului restituirea bunului pe calea revendicării mobiliare. Deși ne aflăm într-o ipoteză de titlu contra posesie în materia revendicării, opinăm că în această situație terțul pârât se poate apăra împotriva adevăratului legatar cu teoria proprietății (mobiliare) aparente și că poate câștiga dovedind eroarea (sa) comună și invincibilă și buna sa credință apreciată după cele mai stricte standarde.

^[57] Ibidem, p. 423.

^[58] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2001, p. 266. În acest sens autorul citat nota: „Dobânditorul de bună-credință al bunului devine proprietar ex lege, fără a mai fi necesară scurgerea unei perioade de timp prin aplicarea unor principii generale de drept civil: ocrotirea bunei-credință și eroarea comună și invincibilă care este producătoare de efecte juridice”.

^[59] V. Stoica, op. cit., p. 424.

^[60] Art. 1275 C. civ.: „(1) Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară”.

^[61] Este însă extrem de interesantă aplicarea art. 1275 C. civ. în cazul conflictului dintre Secundus, un dobânditor cu titlu oneros, anterior în timp ca dată a actului față de Tertius, dar nepus în posesie de către înstrăinătorul vânzător, Primus și Tertius, un dobânditor cu titlu gratuit, ulterior în timp ca dată a actului de dobândire față de cel al lui Secundus, dar pus în posesie de către înstrăinătorul donator (Primus). Deși formal art. 1275 C. civ. nu distinge în acest caz, astfel încât primul dintre dobânditorii puși în posesie, dacă este de bună-credință, va deveni proprietar (Tertius în acest caz), totuși, argumentul de echitate sugerează că în ciuda bunei sale credințe, Tertius (care este certat de lucro captando) va trebui să cedeze dreptul lui Secundus (care este certat de damno vitando).