Dreptul de proprietate în common-law-ul britanic – perspectivă succesorală

Oana-Cristina Munteanu (Manolache), Partajul moștenirii în dreptul comparat, Ed. Hamangiu, 2026, p. 334-352.

Analiza relațiilor personale în virtutea cărora sunt determinați succe­sorii defunctului nu este suficientă pentru a explica problema moștenirii. O explicație completă nu poate neglija de fapt obiectul însuși al trans­miterii, bunurile, care constituie al doilea element al instituției succeso­rale. Organizarea transmiterii este influențată direct de concepția gene­rală a acestei noțiuni de „bun”, care este însăși concepția asupra proprie­tății, adică a relațiilor care leagă lucrurile de persoana proprietarului lor: procesele de transmitere trebuie, de fapt, să fie modelate după struc­turile juridice, rezultate dintr‑un anumit concept privind bunurile și proprietatea. Acesta este un aspect al problemei moștenirii care, din lipsă de retrospectivă, nu apare în dreptul intern, dar pe care un studiu comparativ îl evidențiază imediat. Remarcăm, de fapt, că de‑a lungul evoluției istorice din Anglia, pe de o parte, dar și din Franța și România, pe de altă parte, geniul specific al acestor națiuni a dezvoltat în fiecare dintre aceste țări noțiunea de „bunuri” foarte diferită în ceea ce privește conceptele și structurile lor^[1].

2.1. Concepția concretă a proprietății în dreptul englez

În Anglia, noțiunea de „bunuri” a rămas, în esență, concretă, ca în sis­t­e­mele juridice care au păstrat formele originale de proprieta­te. Bu­nurile sunt văzute în diversitatea lor „reală”, în sensul cel mai puternic al cuvântului, astfel încât nu există un concept general al bunurilor care să fie rodul unei construcții juridice globale. Nu există decât un număr limitat de forme de proprietate sau de moduri de proprietate pe care dreptul englez se mulțumește să le descrie separat cu caracteristicile lor specifice. Aceasta este, fără îndoială, o manifestare a mentalității anglo‑saxo­ne, care privilegiază metoda analitică și procedează prin examinarea în detaliu a fiecărui caz și a fiecărei situații concrete. Juristul englez este refractar la orice generalizare și respinge orice formulare de principii generale sau orice căutare de arhetipuri care reduc diversitatea formelor naturale la o unitate care riscă să rămână pur intelectuală. Această schimbare de mentalitate nu este altceva decât respectul pentru tradiția consacrată, acceptarea normelor juridice rezultate din evoluția istorică^[2].

Această continuitate istorică conferă conceptului englez de proprie­tate prima sa caracteristică, caracterul feudal, juristul francez specializat în drept comparat Henri‑Léon Levy‑Ullmann, fiind cel care a subliniat cu tărie importanța caracterului feudal^[3] și care a continuat să descrie im­pac­tul acestuia asupra conceptului de proprietate, susținând că: „Este o suveranitate bazată pe pământ, în care tot ceea ce este pământ aparține regelui. Nu există proprietate individuală în Anglia; cuvântul «proprie­tate» este doar o imagine, termenul juridic este tenure: ești un chiriaș în fief simple; din momentul în care ai pământ, ai un fief, ești legat de suveran prin legătura de feudalitate, prin legătura de vasalitate”^[4].

Astfel, formele contemporane de proprietate în Anglia derivă direct din categoriile de proprietate stabilite de‑a lungul secolelor de un regim feudal care nu a fost niciodată abolit: copyhold, care a durat până în 1936, apărut în urma unui împrumut agricol către iobagi, și freefold (care poate fi tradus literal prin „proprietate liberă”), care încă există și repre­zintă forma modernă a proprietății absolute, s‑a născut din constituirea unui fief în folosul oamenilor liberi^[5].

Tocmai acest caracter feudal este cel care stabilește linia de demar­cație între cele două mari regimuri de proprietate ale dreptului intern englez, cel al real property sau realty (pe care îl traducem, în lipsa unui termen exact echivalent, prin „bunuri imobiliare”), și cel al personal property sau personalty („bunuri mobile”). Această distincție nu se traduce, ca și distincția franceză sau românească dintre bunurile mobile și cele imobile, proprietatea fizică a bunurilor mobile sau imobilitatea celorlalte bunuri, ci reflectă structura socială a Angliei. Pentru a‑i înțele­ge adevăratul sens, trebuie, din nou, să ne referim la istorie fără cunoaș­te­rea căreia este absolut imposibil să înțelegem dreptul englez^[6].

Evoluția istorică din Anglia a juxtapus două societăți cu caracter foarte diferit: pe de o parte, o veche nobilime funciară descendentă din feuda­lismul medieval cu sistemul său complicat de titularități și titluri, bazat pe primatul pământului și al imobilelor, singurul element de bo­găție în regimul teritorialist al Evului Mediu. Pe de altă parte, o societate comercială, care a apărut odată cu ascensiunea comercială și industrială a Angliei, bazată pe dezvoltarea unor noi forme de bogăție mobiliară create prin tranzacții comerciale^[7].

Acestor două forme de societăți le corespund cele două forme de pro­prietate ale dreptului englez. Proprietatea imobiliară este proprie­tatea care rămâne supusă dreptului feudal. Proprietatea personală, dimpotrivă, include bunuri rămase în afara sistemului feudal, obiecte de comerț considerate odinioară drept lucruri „reprobabile”, negustorii fiind atunci o clasă disprețuită și neintegrată în ordinea feudală. Criteriul pentru această distincție este, într‑adevăr, și astăzi, caracterul feudal al proprietății, deoarece termenul de proprietate imobiliară nu include doar terenurile și clădirile în sensul francez sau românesc al cuvântului, ci și anumite bunuri mobile care îndeplinesc scopurile și nevoile socie­tății feudale, fie că sunt bunuri mobile corporale, precum bunurile fa­miliei, portretele de familie (heirlooms) sau bunurile necorporale pre­cum chattels real sau titlurile de nobilitate. A rămas astfel sub influența feudală o întreagă categorie de bunuri sau drepturi pe care logica unui jurist francez sau român le‑ar clasifica drept bunuri mobile^[8].

Pe lângă această stăpânire directă, concepția feudală a proprietății și‑a marcat indirect influența prin supunerea fără discernământ a întregii proprietăți unor proceduri, unor forme juridice, purtându‑și amprenta. Tocmai această procedura de administrare a succesiunii, care de la reforma din 1925 se aplică în mod uniform proprietății reale și personale, este, așa cum vom vedea, impregnată de această concepție feudală a proprietății: deconcentrarea succesiunilor către președintele Secției de testament, divorț și amiralitate a Înaltei Curți de Justiție, în lipsa numirii unui executor și în așteptarea desemnării unui administrator de către aceeași Curte de Justiție, nu poate fi explicată decât prin ideea subiacen­tă a unui domeniu eminent al Coroanei. În mod general, această idee de domeniu eminent pare a fi justificarea profundă, dacă nu explicită, a pu­terilor cvasidiscreționare de supraveghere și uneori control direct ale apa­ratului judiciar asupra bunurilor succesorale și administrării acestora^[9].

Astfel, din cauza persistenței în Anglia a structurilor feudale care nu au fost niciodată desființate, ci doar adaptate și reformate, ne aflăm în prezența unor regimuri de proprietate care au încă mai mult sau mai puțin caracter de titularizare și care rămân – sau care au rămas până de curând – diversificate conform vechilor categorii de drept feudal. Substan­ța și justificarea acestor categorii, de cele mai multe ori, aparțin doar trecutului, dar formele legale au rămas, prin efectul respectării formelor consacrate. Nu există așadar, strict vorbind, în Anglia proprietari, ci doar chiriași, adică administratori de proprietăți supuși unei dependențe superioare care este un fel de domeniu eminent al Coroanei, deși juriștii englezi se referă doar la această noțiune. Reforma din 1925 a desființat mai multe forme feudale de proprietate, depășite în vremurile moderne, dar spiritul general al dreptului englez nu a fost schimbat: „Am abandonat vechile forme de procedură, scria Maitland, dar din adâncul mormintelor lor ne guvernează încă”^[10].

Proprietatea engleză este o proprietate pe care nu o descompunem conform clasificărilor dreptului francez. Distincția noastră clasică între proprietate și posesie este necunoscută în Anglia și rămâne intraduc­tibilă în limbajul juridic englez, din simplul motiv că proprietatea, în sensul absolut în care o înțelegem, nu există. Se contopește cu conceptul de folosință sau posesie, în sensul general al cuvântului, și se apreciază nu prin plenitudinea elementelor distincte, usus, fructus și abusus, ci printr‑o anumită permanență în folosire. În timp ce conceptul francez este rezultatul unei analize statice care disecă proprietatea în elemente primare, numite, pe bună dreptate, dezmembrăminte ale proprietății (nudă proprietate, uzufruct și – mai teoretic – usus, fructus și abusus), conceptul englez pornește dintr‑o descompunere dinamică în care diferitele grade de proprietate sunt măsurate prin durata mai mult sau mai puțin lungă a naturii identice a folosinței. Durata posesiei este cea care măsoară calitatea proprietății engleze^[11].

Această concepție, care reduce proprietatea la posesie, are ca rezul­tat, prin relaxarea legăturii juridice dintre proprietate și persoana titu­larului acesteia, întărirea importanței bunului ca element autonom. Prin aceasta, a putut facilita dezvoltarea, în afara structurilor feudale tradi­ționale, a unor noi forme de proprietate mai bine adaptate nevoilor vieții moderne și care au tocmai ca efect să aducă la cel mai înalt grad de perfecțiune juridică independența proprietății în raport cu persoana. Aceste noi forme creează ceea ce s‑ar putea numi regimuri patrimoniale autonome, care reprezintă, poate, cel mai original aspect al dreptului englez și al căror tip este „trustul”. Această instituție a „trustului”, care nu are echivalent exact în legile noastre continentale și rămâne intraduc­tibil în limbajul nostru juridic, ne va atrage în mod deosebit atenția^[12].

2.2. Noțiunea de trust și implicațiile acesteia în materie succe­sorală

„Trustul”^[13], un mecanism dezvoltat pe scară largă în țările de common law, este utilizat în mod obișnuit de britanici ca instrument de planificare succesorală și patrimonială. Această instituție se bazează pe încrederea acordată de un constituitor (settlor) care conferă toate sau o parte din activele sale unui fiduciar (trustee), ce este responsabil de păstrarea și administrarea acestora în beneficiul unuia sau mai multor beneficiari [beneficiary(ies)]. O fiducie poate fi creată printr‑o declarație a constitui­torului însuși (express trust) sau prin mijloace legale, și anume, de către un judecător sau de către legiuitor (implied trust)^[14]. Pentru a putea identifica implicațiile „trustului” în materie succesorală, primul pas este de a înțelege cum funcționează această instituție.

„Trustul” introduce în structurile arhaice ale proprietății engleze un concept mai evoluat, care marchează maturitatea unui sistem juridic, respectiv conceptul de universalitate a dreptului, dar îl stabilește pe baze foarte diferite de cele ale dreptului francez sau românesc. Unitatea uni­ver­salității juridice nu rezultă aici, ca în conceptul francez sau românesc de patrimoniu, din apartenența comună a bunurilor la persoana pro­prietarului lor, ci dintr‑o afectațiune comună dată unor bunuri. Pierre Lepaulle respinge definițiile tradiționale și definește „trustul” ca fiind un patrimoniu afectat. „Singurul mod de a aborda problema”, spune el, „este, evident, de a identifica elementele esențiale pentru formarea și viața trustului. Există două astfel de elemente: un patrimoniu distinct și o afectațiune”^[15].

Ideea de proprietate, care subordonează bunurile persoanei, este înlocuită cu ideea de afectațiune, care realizează autonomia bunurilor față de proprietarul lor inițial. „Trustul” taie proprietatea constituentului (settlor) și o face să se spargă prin împărțirea acesteia între două noi categorii de părți interesate, administratorul (trustee), care deține pro­prietatea legală (legal estate) și beneficiarul („trustul”), care are ceea ce se numește proprietate bonitară (equity estate). Dar aceste caractere nu există decât în ​​funcție de afectațiunea patrimoniului și această afectațiu­ne, prin sigiliul pe care îl imprimă bunurilor, atribuindu‑le o anumită des­tinație, le conferă o viață independentă, dezinteresată, și le ridică la un fel de personalitate morală. „Trustul” este o entitate nouă care repre­zintă ansamblul tuturor bunurilor afectate unui anumit scop și care odată constituit dobândește „o viață proprie”, identică cu sine prin trans­formările bunurilor particulare care l‑au constituit inițial și schimbările care pot interveni în persoana mandatarilor (trustees) sau a benefi­ciarilor^[16].

În concepția noastră despre proprietate, este inexact și chiar impo­sibil să traducem drepturile fiduciarului ca fiind cele ale unui proprietar. Administratorul nu are nici usus (dacă res din trust este o casă, adminis­tratorul nu are dreptul de a locui în ea), nici fructus (nu are dreptul la venit), nici abusus (nu are niciodată dreptul de a distruge res și nici de a o da, ci are doar dreptul de a o vinde în limite stricte). Res nu este gajul creditorilor săi și nu face parte din patrimoniul său. Prin urmare, nu este proprietatea sa. Administratorul fiduciar poate exercita anumite drep­turi ale proprietarului numai în anumite condiții și nu se poate bucura niciodată de acestea. În ceea ce privește acest exercițiu, el este limitat nu de conținutul dreptului de proprietate, ci de atribuirea care a fost dată bunurilor ce i‑au fost încredințate. Dacă, uneori, are puterea de facto de a depăși această limită, ea se datorează faptului că nevoia socială de a proteja terții îi permite, uneori, să dobândească un drept valabil de la cineva care nu îl deține^[17].

Ceea ce face această formulă originală în raport cu dreptul proprie­tății, așa cum îl cunoaștem noi, este autonomia proprietății față de per­soană, autonomie care există în ceea ce privește cele trei categorii de persoane care participă la funcționarea unui trust. În primul rând, aceas­tă autonomie este marcată în raport cu persoana care constituie „trus­tul”. Deși constituirea unui trust este, în general, rezultatul unei mani­festări de voință a unui constituent (settlor), afectațiunea bunurilor pe care o presupune are ca efect detașarea bunului astfel afectat de la titularul său inițial pentru a‑l dedica îndeplinirii unui scop anume. Se pare că actul personal de afectațiune, odată exprimat, se detașează de autorul său pentru a se încorpora în bunuri sau, mai exact, pentru a constitui elementul lor de atașament, cimentul inovator care aglome­rează bunurile particulare într‑o nouă entitate și îi insuflă o viață proprie^[18].

Această autonomie se manifestă apoi cu privire la persoana care se ocupă de conducerea „trustului” (trustee). Iată ce subliniază domnul Lepaulle: „În trust, misiunea este cheie și cel care se ocupă de îndepli­nirea acesteia trebuie să fie doar un servitor care este înlocuit atunci când nu este la înălțimea sarcinii sale”^[19] și, mai departe: «Acesta („trustul” – n.n.) nu este legat de persoana mandatarului, un simplu slujitor al unei idei, căruia instanța îi poate desemna un succesor»^[20]. Mandatarul este, așadar, doar un responsabil de misiune, un manager, într‑un fel, căruia îi revine datoria, de altfel, aspru sancționată, de a administra bunurile „trustului” în interesul tuturor părților și în stricta respectare a regimului fixat. Apare, astfel, o figură originală a vieții juridice engleze, cea de trustee și, mai general, a administratorului unui patrimoniu autonom (în acest context, intră executorul și administra­torul responsabil cu soluționarea succesiunilor): om imparțial și demn care acționează în interesul tuturor, administrator, adesea profesionist, legat de o gestionare scrupuloasă, înțeleaptă și prudentă, om care poate fi imparțial pentru că nu are niciun fel de interes cu privire la bunurile pe care le administrează^[21]. Trebuie, într‑adevăr, să se înțeleagă clar că mandatarul nu este proprietar în sensul înțeles de legea franceză sau românească. Este, mai presus de toate, un om căruia îi revine sarcina de a îndeplini misiunea planificată și a spune că deține proprietatea legală asupra bunurilor înseamnă doar că are la dispoziție toate drepturile necesare îndeplinirii misiunii sale, dar asta nu înseamnă că bunurile intră în patrimoniul său: într‑adevăr, creditorii sau moștenitorii săi nu au niciun drept asupra lor și nici chiar el însuși, în afara limitelor misiunii cu care este învestit^[22].

În final, autonomia bunurilor „trustului” este marcată în raport cu beneficiarii, cei care intervin în funcționarea instituției doar în mod pur pasiv, pentru a primi ceea ce li se cuvine conform regimului „trustului”. Nici ei nu dețin proprietatea asupra bunurilor „trustului”, asupra cărora moștenitorii și creditorii lor nu au niciun control. Ceea ce moștenesc este pur și simplu interesul mai mult sau mai puțin extins pe care îl obțin din aceste bunuri în virtutea termenilor „trustului”. Oricât de surprinzător ar părea, este chiar posibil – și destul de frecvent – ca beneficiarul „trustu­lui” să nu fie o persoană: „Nu este nevoie să fie un subiect de drept, să fie determinat sau chiar determinabil pentru a beneficia de un trust”^[23]. Vedem în ce măsură „trustul” a eliberat patrimoniul de subordonarea sa față de persoană, dar prin efectul unui fel de transfer este vorba de patrimoniul însuși sau, mai degrabă, de noua entitate a patrimoniului supus afectațiunii, care, în absența tutorelui constituit de proprietar, a fost ridicat la noțiunea de personalitate juridică^[24].

Astfel, introducerea unor regimuri autonome de proprietate, cum ar fi „trusturile”, a modificat profund conceptul clasic de proprietate, elimi­nând preeminența persoanei asupra lucrurilor, a subiectului de drept asupra obiectelor de drept, care este esențială în dreptul francez sau românesc. Prin dispersarea proprietății între două personaje distincte, administratorul și beneficiarul, „trustul”a rupt unitatea conceptului de proprietate și a abolit astfel fundamentul său esențial: patrimoniul, eli­berându‑se de subiectul de drept, s‑a eliberat în același timp de noțiunea de proprietate individuală. Prin înlăturarea atașamentului bunurilor la per­soana unui titular unic și omnipotent, proprietarul, și prin organi­zarea unității acestora în jurul noii idei de atribuire într‑un scop, „trustul”a deplasat centrul de greutate al sistemului patrimonial și l‑a transferat de la elementul persoană la elementul de proprietate. Piatra de temelie a construcției nu mai este persoana ca subiect de drept, ci bunurile în sine, personalizate într‑o entitate autonomă prin atribuirea lor unui scop dat^[25].

Consecința este o schimbare profundă în relația dintre oameni și proprietate. Ideea de proprietate este înlocuită de ideea de funcție sau misiune. Proprietatea și „trustul” formează, spunea Lepaulle, două cen­tre de interes diametral opuse, deoarece însăși esența proprietății indivi­duale este libertatea deplină, în timp ce esența „trustului” este nevoia de a îndeplini o misiune fiduciară. Pentru a înțelege pe deplin această concepție originală a dreptului englez, este necesar să transpu­nem în dreptul privat concepte care în Franța și România aparțin drep­tului public.

În timp ce dreptul civil francez a pus întotdeauna accentul pe ideea de drepturi ale individului, ca o reacție împotriva privilegiilor dreptului feudal, dreptul privat englez, întemeiat pe respectarea și urmărirea unei ordini sociale a cărei continuitate nu a fost niciodată întreruptă, se confundă într‑o anumită măsură cu dreptul public și rămâne impregnat de ideea de îndatoriri, drepturile fiind văzute, în primul rând, ca instru­mente necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor, iar jus abutendi nu își are locul în acest sistem. În această organizare ierarhică, fiecare persoa­nă îndeplinește o funcție socială pe care este obligată să o îndeplinească în conformitate cu reguli elaborate minuțios de o jurisprudență remarca­bilă. Forța și coeziunea acestei ordini sociale este cea care explică aceste relații de drept privat englez bazate pe încredere, deoarece acesta este sensul cuvântului trust. Viața juridică engleză se bazează în mare măsură pe activitățile acestor administratori binevoitori care sunt, într‑un fel, funcționari privați în adevăratul sens al cuvântului. În special, după cum vom vedea, această instituție este cea care stă la baza sistemului de soluționare a succesiunilor în dreptul englez^[26].

2.3. Tipuri de coproprietate (jointly owned property)

Dreptul succesoral se referă la transferul sau la devoluțiunea proprie­tății în caz de deces. Acesta poate fi împărțit în două subiecte principale: dreptul succesoral ab intestat și dreptul testamentar. Însă nu toate transferurile pentru cauză de moarte sunt reglementate de dreptul succesoral ab intestat sau de dreptul testamentar. Există o serie de modalități prin care bunurile care aparțin sau care par să aparțină unei persoane fizice în timpul vieții acesteia pot fi transmise la decesul acesteia, altfel decât prin testament sau în conformitate cu normele privind succesiunea ab intestat^[27]. 

Astfel, în dreptul englez, proprietatea se poate transmite în baza unui set de reguli diferite de cele obișnuite în cazul în care există: (i) o pro­prietate comună beneficiară; (ii) o nominalizare legală; și (iii) o nomi­nalizare a unui fond de pensii.

Proprietatea comună (jointly owned property)

Legislația engleză prevede două forme de proprietate simultană, atât pentru bunurile imobiliare, cât și pentru cele personale. În cazul în care există un beneficial tenancy in common, fiecare proprietar are un interes separat și, la moartea sa, partea sa este transmisă prin testament sau în conformitate cu normele aplicabile în cazul succesiunii ab intestat. În schimb, în cazul unui beneficial joint tenancy, există un singur interes și un drept de supraviețuire, jus accrescendi. Pe măsură ce fiecare copro­prietar moare, drepturile sale se sting și sunt conferite coproprietarului sau coproprietarilor supraviețuitori^[28].

Coproprietatea efectivă a bunurilor mobile și imobile poate fi desfiin­țată, ceea ce are drept rezultat transformarea joint tenancy în tenancy in common. Atât crearea proprietății comune, cât și omisiunea de a separa o coproprietate sunt acte sau omisiuni care fac parte din dreptul suc­cesoral în sens mai larg, iar un redactor de testament care nu consiliază în mod corespunzător un testator în ceea ce privește desființarea unei coproprietăți poate fi considerat răspunzător din neglijență față de un destinatar al unui testament a cărui donație devine ineficientă din cauza acestei omisiuni^[29]. 

Pentru originea actualelor proprietăți funciare este necesar să ne întoar­cem la cucerirea normandă din anul 1066. După bătălia de la Hastings din acel an, William Cuceritorul a devenit, în teorie, proprietar al tuturor terenurilor. Nativii, predându‑se, i‑au întors pământul, iar el i‑a lăsat pe ei și pe adepții săi să‑l păstreze în anumiți termeni și condiții. Aceștia au devenit, așadar, chiriașii săi. Astfel, în teorie, regele a devenit proprietarul tuturor terenurilor din regat, iar oamenii de pe aceste pământuri, chiriașii săi. Pe scurt, aceasta este cunoscută sub numele de „regimul proprietății funciare” (tenure of land) în sistemul feudal, ce a persistat timp de aproape 900 de ani și, într‑o formă modificată, încă mai persistă în întreg Imperiul Britanic și în Commonwealth^[30]. 

2.3.1. Joint tenancy

Joint tenancy reprezintă acea situație în care două sau mai multe persoane au drepturi egale asupra întregului bun, în loc să dețină cote‑părți din acesta. Este important de menționat că, atunci când un coproprietar moare, dreptul său de proprietate trece la ceilalți copro­prietari prin intermediul dreptului de supraviețuire, survivorship, și nu face obiectul unui testament sau al regulilor succesorale. Acest lucru este privit în contrast cu cealaltă instituție, respectiv tenancy in common, cu mențiunea că joint tenancy poate fi transformată în tenancy in common prin intermediul unei diviziuni denumite severance^[31]. De exemplu, A, B și C dețin un imobil ca joint tenants. La moartea lui A, întregul imobil, nu doar o parte, devine proprietatea lui B și C. Ulterior, la moartea lui B, imobilul devine proprietatea exclusivă a lui C, iar la moartea lui C, proprietatea revine moștenitorilor lui C. Caracteristica unei proprietăți deținute în joint tenancy este aceea că proprietarul sau proprietarii supraviețuitori, nu moștenitorii, succed la averea proprie­tarului decedat^[32].

2.3.2. Tenancy in common

Tenancy in common poate fi definită ca fiind proprietatea în comun deținută în cote indivize, acumulată în temeiul unor titluri diferite sau în virtutea unui grant in terms care implică faptul că proprietarii trebuie să dețină interese distincte. Proprietarii au o posesie comună, în sensul că o dețin în părți indivize, dar fiecare tenant in common nu este considerat ca având dreptul (ca în cazul unui joint tenancy) la întreaga proprietate a bunului^[33].

Este important de precizat că nu există un drept de supraviețuire survivorship în ceea ce privește tenancy in common, astfel încât, atunci când un tenant in common decedează, partea sa se transferă moștenito­rilor în conformitate cu dispozițiile testamentul său sau cu regulile suc­cesiunii ab intestat^[34]. De exemplu, A, B și C dețin fiecare o treime indiviză dintr‑un teren. La moartea lui A, cota‑parte din teren trece către moș­tenitorii săi, și nu către B și C. Acesta este un tenancy in common. Dacă terenul este susceptibil de împărțire în natură, atunci A, B și C îl pot împărți sau, în caz de dezacord, oricare dintre ei poate cere instanței să dispună împărțirea și fiecare să‑și ia cota‑parte rezultată în urma diviziu­nii. Dacă nu poate fi împărțit, atunci prin acord sau, în caz de dezacord, printr‑o procedură în instanță, terenul poate fi vândut, iar venitul din vânzare poate fi împărțit^[35].

2.4. Nominations

2.4.1. Pension Scheme Nominations

O poliță de asigurare de viață poate aparține unei persoane, iar veniturile din poliță vor intra, la moartea acesteia, în patrimoniul său și vor fi cedate prin testament. Cu toate acestea, polița poate să nu fie a sa și, în acest caz, nu va fi cedată în acest mod. Astfel, de exemplu, o poliță de asigurare încheiată în temeiul Married Women’s Property Act 1882 (MWPA 1882) nu este polița defunctului, ci este deținută cu titlu fiduciar. Același principiu se va aplica și în cazul în care a fost creat un trust expres asupra poliței. Dar, în afară de cazurile de polițe MWPA și de polițe deținute în cadrul unor „trusturi” exprese, este necesar să se ia în considerare plățile de sume forfetare – care pot avea o valoare substan­țială – legate de sistemele de pensii^[36].

Sistemele de pensii contributive prevăd adesea că, în cazul în care un angajat, care ar fi primit o pensie, decedează înainte de a atinge vârsta de pensionare, administratorii fondului de pensii vor face o plată forfetară, un soi de formă de asigurare. Regulile sistemului de pensii vor indica cui i se va face plata. De obicei, în regulamentul sistemului de pensii există o dispoziție care permite angajatului să nominalizeze per­soana sau persoanele cărora ar dori să li se facă plata. În acest caz, se pune întrebarea dacă, atunci când există o astfel de nominalizare, aceasta este o dispoziție testamentară. Răspunsul pare a fi că depinde în fiecare caz în parte de dispozițiile sistemului individual de pensii^[37].

În cazul canadian Re MacInnes^[38], contribuțiile unui angajat la un fond de economii contributiv au fost păstrate astfel încât, în timpul vieții angajatului, acesta a avut un interes efectiv absolut în partea sa din fond. Prin urmare, el era, de fapt, proprietarul părții sale, iar aceasta putea fi transmisă numai în temeiul unui document care respecta nor­mele de formalitate aplicabile dispozițiilor testamentare^[39]. 

MacInnes poate fi comparat cu două decizii în care, în lumina nor­melor aplicabile schemelor de pensii în cauză, s‑a considerat că nomi­nalizările nu erau dispoziții testamentare: Re Danish Bacon Co Ltd Staff Pension Fund Trusts (1971) și Baird v Baird (1990). Deși este posibil ca raționamentul din aceste cazuri să fie ireproșabil, rezultatul ar putea fi considerat nefericit, Megarry J., în Re Danish Bacon Co Ltd,descriind „nominalizările nestatutorii ca fiind niște creaturi ciudate”^[40]. În aceste două cazuri, s‑a decis că angajații decedați, în conformitate cu normele aplicabile, nu aveau interese efective în fondurile de pensii, ci puterea, în conformitate cu normele fondurilor, de a desemna beneficiari care să primească prestațiile plătibile la decesul lor. Aceasta însemna că, în niciun caz, o nominalizare nu era o dispoziție testamentară. Astfel, în cazul Danish Bacon, nominalizarea nu a fost supusă regulilor de for­malitate din Legea privind testamentele, iar în cazul Baird, căsătoria testatorului nu a revocat‑o^[41]. 

În Re Danish Bacon Co. Ltd, s‑a argumentat că o nominalizare în cadrul sistemului de pensii a unui angajator este, în esență, o dispoziție testamentară și, prin urmare, ar trebui să fie executată ca un testa­ment. Cu toate acestea, s‑a considerat că nominalizarea a funcționat ca urmare a normelor sistemului de pensii, și nu ca o dispoziție testamen­tară a defunctului. Prin urmare, nu trebuia să fie executată în conformi­tate cu art. 9 din Legea privind testamentele din 1837. Această decizie a fost urmată de Privy Council în cauza Baird v Baird (1990), în care defunctul și‑a desemnat fratele ca beneficiar al unui sistem de pensii la care a contribuit cel care l‑a desemnat în calitate de angajat al Texaco Trinidad Inc. Ulterior, cel care a făcut nominalizarea s‑a căsătorit, dar nu și‑a schimbat nominalizarea. La decesul acestuia, văduva sa a susținut că nominalizarea nu era valabilă, deoarece nu fusese executată ca un testament. Argumentul a fost respins, iar fratele a primit beneficiile de pensie. Acest caz ilustrează o altă diferență importantă între nominali­zările statutare și cele nestatutare, de vreme ce primele sunt revocate prin căsătorie ulterioară, însă cele din urmă nu^[42].

După cum s‑a afirmat^[43], un sistem de pensii bine conceput ar trebui să prevadă ce se va întâmpla dacă cel care face nominalizarea se căsăto­rește după ce a făcut o nominalizare sau, cel puțin, cel care face nomi­nalizarea ar trebui să fie avertizat că nominalizarea sa poate fi tratată diferit de o dispoziție testamentară.

2.4.2. Statutory Nominations

Mai multe legi engleze permit unei persoane care are dreptul la anumite fonduri sau investiții să dispună de acestea printr‑o nominali­zare scrisă care să funcționeze la moartea sa. Printre exemple se numără o sumă plătibilă de către o societate de ajutor reciproc (Friendly Society), o societate industrială și de providență (Industrial and Provident Society) și un sindicat (Trade Union). Astfel de nominalizări sunt mai puțin for­male decât testamentele, dar sumele în cauză nu depășesc niciodată 5.000 de lire sterline^[44], iar reglementările legale privind nominalizările au devenit mai puțin populare decât erau odată^[45].

Inițial, nominalizările statutare au fost concepute ca o formă de testament al persoanelor sărace, permițând deținătorilor de fonduri în anumite organisme să dispună de interesele lor, în mod normal în limita unui plafon maxim, fără a fi nevoie să facă un testament. Natura juridică a nominalizărilor a fost explicată de Lord Mersey în cauza Eccled Provident Industrial Co‑operative Society Ltd v Griffiths (1912) AC 483. El a declarat (la 490) că obiectul puterii legale de nominalizare care a făcut obiectul cauzei a fost acela de a oferi „membrilor săraci ai unei societăți” puterea de a lua măsuri pentru a dispune de o sumă mică fără a fi nevoiți să facă un testament sau să administreze acea parte a averii lor^[46].

O nominalizare statutară, întocmai ca și un legat, nu produce efecte până la moartea celui care o face și, prin urmare, are caracter ambula­toriu în timpul vieții acestuia. Rezultă că persoana nominalizată nu are niciun interes în fondurile sau investițiile nominalizate atâta timp cât persoana care nominalizează este încă în viață, iar în timpul vieții sale, aceasta din urmă rămâne liberă să se ocupe de fondurile sau investițiile nominalizate după bunul său plac. În mod similar, un legat devine nul, în mod normal, prin caducitate, dacă beneficiarul moare înainte de testa­tor^[47]. Cu toate acestea, în alte câteva privințe, o nominalizare legală diferă de un legat:

– o persoană care a împlinit vârsta de 16 ani poate face o nominali­zare legală, dar, în mod normal, o persoană trebuie să împlinească vârsta de 18 ani înainte de a putea lăsa un testament valabil;

– cerințele formale sunt diferite. De exemplu, în cazul sumelor de bani plătibile de către o societate de ajutor reciproc, o nominalizare legală trebuie să fie făcută în scris și să poarte semnătura celui care face nominalizarea, să fie livrată sau trimisă la sediul social al societății sau al sucursalei, sau să fie consemnată într‑un registru ținut la acest sediu^[48]. În cazul certificatelor de economii naționale și al economiilor la Banca Na­țio­nală de Economii, era necesară și semnătura de către cel care a făcut nominalizarea, în prezența unui martor care să ateste^[49]. Cerințele formale privind semnătura și martorii sunt diferite în cazul unui testa­ment, iar testatorul nu este obligat să își depună testamentul nicăieri, dar îl poate păstra în timpul vieții sale;

– deși căsătoria celui care a făcut nominalizarea sau a testatorului re­vocă automat atât o nominalizare legală^[50], cât și un testament^[51], celelalte norme care reglementează revocarea sunt diferite. O nominalizare le­gală poate fi revocată printr‑o notificare care respectă aceleași cerințe formale ca și o nominalizare legală, dar (spre deosebire de un testament) nu poate fi revocată printr‑un testament sau codicil^[52].

O persoană poate dispune de astfel de fonduri sau investiții prin testa­ment, și adesea o face, în loc să apeleze la o nominalizare legală. Într‑adevăr, în cazul în care o persoană intenționează să lase un testa­ment, este, de principiu, mai bine pentru aceasta să dispună de toate activele sale prin testament și să nu folosească o nominalizare legală. Ulterior, dacă dorește, poate revoca sau modifica oricare dintre dispo­zițiile testamentare printr‑un testament sau codicil^[53].

În documentul său de consultare din 2009, intitulat Intestacy and Family Provision Claims on Death, Comisia juridică a propus, cu titlu pro­vizoriu, ca limita de 5.000 de lire sterline care se aplică nominalizărilor legale să fie revizuită în vederea majorării acesteia. Consultarea a evi­dențiat un grad considerabil de nemulțumire față de legislația actuală, dar și un dezacord în ceea ce privește o eventuală reformă. Mulți dintre cei care au fost consultați au sugerat că cerința de acordare a unei auto­rizații de reprezentare reduce riscul de fraudă și, prin urmare, nu au fost entuziasmați de o simplă revizuire a limitei de 5.000 de lire sterline. În raportul său din 2011, Comisia juridică a recomandat ca Guvernul să comande o revizuire a regimului plăților de mică valoare, luând în consi­derare, printre altele, limita de 5.000 de lire sterline, gama de bunuri acoperite, protecția acordată titularilor de bunuri și formalitățile care trebuie respectate atunci când se solicită eliberarea bunurilor^[54].

Note de subsol

^[1] H. Petitjean, op. cit., p. 21.

^[2] D. René, Introduction à l’étude du droit privé de l’Angleterre, Sirey, Paris, 1948, p. 221 și urm.

^[3] „Acest caracter trebuie reținut pentru că el este cheia întregului drept englez. Anglia este încă o țară feudală, adică o țară în care preeminența aparține proprietarului pământului, care este suveranul feudal al regatului; singurul proprietar de pământ din regat este suveranul Marii Britanii, moștenitorul lui William de Normandia: în ziua în care armata Cuceritorului și‑a stabilit reședința, după bătălia de la Hastings, feudalismul și‑a stabilit reședința pe pământ englez, înarmat din cap până în picioare, organizat ierarhic ca o armată ce a fost. În timp ce în Europa feudalismul a avut dificultăți în a‑și croi drum printre vestigiile regimurilor anterioare, feudalismul s‑a stabilit cu cea mai mare putere și vigoare în Anglia și a rămas acolo de‑a lungul secolelor” – H. Lévy‑Ullmann, Droit international privé: Le conflit des lois dans le droit anglais, Cours de Droit, Paris, 1937, p. 44 și 122‑123.

^[4] H. Lévy‑Ullmann, Le conflit des lois dans le droit anglais, cours de droit international privé 1937‑1938, p. 44, apud H. Petitjean, op. cit., p. 22‑23.

^[5] A. Curti, Manuel de droit civil et commercial anglais, Payot, Paris, 1928, p. 119.

^[6] H. Petitjean, op. cit., p. 23.

^[7] Ibidem.

^[8] Ibidem.

^[9] Ibidem.

^[10] F.W. Maitland, Forms of Actions at Common Law, Cambridge University Press, Cambridge, 1941, p. 2, citată în D. René, op. cit., p. 217.

^[11] H. Petitjean, op. cit., p. 25.

^[12] Ibidem, p. 26.

^[13] Traducerea dicționarelor a noțiunii de „trust” prin cuvântul „fideicomis” oferă doar o echivalență prea îngustă și inexactă din punct de vedere juridic, dacă luăm acest cuvânt în sensul său strict în dreptul nostru, fideicomisul fiind doar unul dintre posibilele cazuri de echivalență. Ar fi de preferat să fie folosit vechiul „fiducie” pe care l‑a adoptat și Provincia Quebec (Canada) pentru a încorpora sub această denumire „trustul” anglo‑american în Codul său civil de inspirație franceză.

^[14] Succession d’un Anglais: les conséquences de la professio juris, în JCP N nr. 41/2015, p. 38.

^[15] A. Popovici, Êtres et avoirs. Esquisse sur les droits sans sujet en droit privé, teză de doctorat, Université Laval, Québec, Canada, 2016, p. 82.

^[16] P. Lepaulle, Les fonctions du „trust” et les institutions équivalentes en droit français, Imprimerie moderne, Agen, 1929, p. 47.

^[17] Idem, Réflexion sur l’expansion des trusts. Remarques à propos du livre de M. Claude Reymond sur «Le trust et le droit suisse», în Revue internationale de droit compare, 1955, p. 319.

^[18] H. Petitjean, op. cit., p. 27.

^[19] P. Lepaulle, Les fonctions du „trust”…, op. cit., p. 12.

^[20] Ibidem, p. 17.

^[21] H. Petitjean, op. cit., p. 27.

^[22] Ibidem, p. 27‑28.

^[23] P. Lepaulle, Les fonctions du „trust”…, op. cit., p. 44.

^[24] H. Petitjean, op. cit., p. 28.

^[25] Ibidem, p. 28‑29.

^[26] Ibidem, p. 29.

^[27] R. Kerridge, op. cit., p. 1.

^[28] Soții și soțiile adesea dețin bunuri, în special, conturi bancare și imobilele în care locuiesc, ca beneficial joint tenancy, astfel încât, atunci când unul dintre aceștia moare, partea sa trece la soțul supraviețuitor, indiferent de termenii testamentului sau de normele privind succesiunea ab intestat; în acest sens, a se vedea K. Reid, M.J. de Waal, R. Zimmermann, op. cit., vol. I, p. 306.

^[29] R. Kerridge, op. cit., p. 1.

^[30] G.T. Stephenson, Estates & Trusts, Appleton‑Century‑Crofts, New York, 1949, p. 3, disponibil pe https://heinonline.org.

^[31] B. Sloan, op. cit., p. xxxvii.

^[32] G.T. Stephenson, op. cit., p. 6.

^[33] W.D. Edwards, A Compendium of the Law of Property in Land, Stevens and Haynes, Londra, 1896, p. 166.

^[34] B. Sloan, op. cit., p. xxxviii.

^[35] G.T. Stephenson, op. cit., p. 6.

^[36] R. Kerridge, op. cit., p. 2‑3.

^[37] K. Reid, M.J. de Waal, R. Zimmermann, op. cit., vol. I, p. 307.

^[38] MacInnes v MacInnes, 1934 CanLII 16 (SCC), [1935] SCR 200, disponibilă la https://canlii.ca/t/1ttp8. În această decizie se precizează că: (…) once made, the nomination took effect, not by creating any charge or trust in favour of the nominee as against the nominator, but by giving to the nominee a right as against the society, in the event of the death of the member without having revoked the nomination, to require the society to transfer the property in accordance with the nomination. Until death the property was the property of the member, and all benefits accruing in respect of it during his lifetime were his also.

^[39] R. Kerridge, op. cit., p. 3.

^[40] B. Sloan, op. cit., p. 355.

^[41] R. Kerridge, op. cit., p. 3‑4.

^[42] B. Sloan, op. cit., p. 356.

^[43] R. Kerridge, op. cit., p. 4.

^[44] Nominalizările care depășesc această limită sunt considerate a fi valide până la concurența sumei maxime recunoscute, respectiv 5.000 de lire sterline.

^[45] K. Reid, M.J. de Waal, R. Zimmermann, op. cit., vol. I, p. 307.

^[46] B. Sloan, op. cit., p. 354‑355.

^[47] R. Kerridge, op. cit., p. 4.

^[48] Art. 66 alin. (1) din Friendly Societies Act 1974 – cu denumirea marginală Power of member to nominate person to receive sums payable on his death, prevede următoarele: Subject to the following provisions of this section, a member of a registered society or of a branch thereof who is not under the age of sixteen years may, by writing under his hand delivered at or sent to the registered office of the society or branch, or made in a book kept at that office, nominate a person or persons to whom any sum of money payable by the society or branch on the death of that member or any specified amount of money so payable shall be paid at his decease.

^[49] În prezent, nu mai sunt posibile aceste nominalizări în baza dispozițiilor sus‑amintite.

^[50] Art. 66 alin. (7) din Friendly Societies Act 1974 stabilește următoarele: The marriage of a member of the society or branch shall operate as a revocation of any nomination previously made by that member under this section.

^[51] Există două excepții de la regula potrivit cu care căsătoria revocă orice testament întocmit anterior de oricare dintre soți: prima excepție este cea în care testamentul a fost făcut în considerarea căsătoriei, iar cea de‑a doua se referă la anumite desemnări făcute prin testament.

^[52] R. Kerridge, op. cit., p. 5.

^[53] Ibidem.

^[54] Ibidem, p. 6.

---