Discuţii privind rolul aparenţei în materia validităţii actului juridic civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 142-162.

1. Punerea problemei

Conflictul dintre a fi şi a părea, atât de intim filosofiei şi artei, nu poate fi indiferent nici dreptului civil. Dacă lumea nu este decât o proiecţie a fiecăruia dintre noi, atunci, într-o anumită măsură, este legitim ca realitatea juridică să se (re)definească şi prin ceea ce (doar) pare a fi lumea exterioară. Conflictul dintre modurile în care oamenii percep, mai mult sau mai puţin exact, lumea juridică trebuie modulat de către sistemul de drept; cunoaşterea^[1], opozabilitatea, publicitatea, aparenţa sunt categorii care şi-au câştigat statutul de instrumente juridice care concură la rezolvarea problematicii expuse. 

Într-un context mai larg, rolul aparenţei^[2] în dreptul civil poate fi justificat de raţiunile care au justificat afirmarea principiului protecţiei încrederii legitime, principiu corector de ramură, afirmat ca specific dreptului civil^[3]. Acest principiu, la rândul lui, impune, ca un corolar, principiul ocrotirii erorii legitime^[4], adică exact protecţia încrederii puse de oameni în aparenţa creată de o anumită stare cu relevanţă juridică. 

Aparenţa conformă cu realitatea reprezintă starea de fapt ideală şi dezirabilă. Fractura dintre aparenţă şi realitate, evident indezirabilă, este aptă să genereze un conflict între cel care se bazează pe aparenţă şi cel ale cărui interese^[5] sunt legate de realitatea însăşi, ceea ce impune o judecată de apreciere sub aspectul proporţionalităţii intereselor în conflict. Realitatea juridică nu poate fi ignorată de plano, mai ales atunci când ea este purtătoarea unui interes juridic al altei persoane, căreia adesea nu i se poate reproşa nimic. Este rolul dreptului de a fixa rolul aparenţei şi, dacă este cazul, de a concilia semnificaţia erorii legitime, atunci când protecţia ei intră în coliziune cu alte principii şi exigenţe. 

2. În materia condiţiilor de validitate ale actului juridic civil, problema protecţiei aparenţei se poate pune în termenii următori. Partea ia decizia de oportunitate de a încheia un act juridic în condiţiile de fapt şi de drept pe care le percepe şi care au sau pot avea o limită a perceptibilităţii. Ce se întâmplă dacă ele nu sunt conforme cu realitatea de fapt sau cu cea juridică „statică”, sau „clasică”? Apoi, la încheierea actului, partea evaluează legalitatea demersului său şi adesea actul încheiat încalcă cerinţele legii, deşi părţii nu i se poate reproşa o culpă concretă prin aceea că ar fi cunoscut realitatea sau chiar că ar fi trebuit sau/şi ar fi putut să o cunoască. Este aparenţa salvatoare în astfel de cazuri?

O anumită protecţie juridică a aparenţei^[6] este prezentă în mod fundamental, transpărând, în opinia noastră, din întreaga reglementare a condiţiilor de validitate ale actului juridic civil, dar cu o geometrie variabilă în funcţie de specificul condiţiei de validitate ignorate. Justificarea acestei protecţii se găseşte la confluenţa cu alte categorii juridice conexe cum ar fi protecţia bunei credinţe şi se manifestă în multiple direcţii şi forme. 

De la caz la caz cunoaşterea cerută individului este o cunoaştere efectivă, o cunoaştere reputată (impusă) sau o cunoaştere posibilă, iar alteori, opozabilitatea funcţionează în mod obiectiv, independent chiar de cunoaşterea posibilă. 

Într-un alt registru, sistemul de protecţie al încrederii în aparenţa legitimă a celui care încheie actul juridic civil pare construit în mod stratificat, pe mai multe planuri. Astfel, pe un prim plan, reglementarea concretă a condiţiilor de validitate decantează o anumită preocupare pentru protecţia încrederii legitime a contractanţilor în aparenţa de fapt sau juridică; ne propunem să trecem în revistă câteva astfel de aplicaţii şi problemele pe care ele le ridică, tocmai pentru a sublinia existenţa unui principiu călăuzitor care a constituit numitorul comun al soluţiilor legislative(§1). 

Apoi, Codul civil introduce, într-un al doilea plan, de data aceasta general, un principiu de natură a interesa discuţia noastră – eroarea comună şi invincibilă^[7]; coordonatele acestui principiu nou reglementat ne prilejuiesc câteva observaţii (§2). 

3. Metodologie. Încadrând problema aparenţei în perimetrul principiului protecţiei încrederii legitime, studiul nostru va urmări şi două distincţii (axe) esenţiale pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a instituţiilor afectate de exigenţa protecţiei aparenţei, având în vedere confuziile care s-au manifestat şi se mai manifestă încă în jurisprudenţa noastră. 

Mai întâi, trebuie denunţată o confuzie, scuzabilă altminteri, între aparenţă şi eroare, ambele fiind condiţii pentru a reţine fertilitatea teoriei aparenţei. Prima (aparenţa) reprezintă o realitate de fapt sau de drept exterioară, iar cea de a două (eroarea) constă într-un element de natură psihologică al subiectului de drept, de regulă alimentat de aparenţă.

O primă axă are în vedere distincţia dintre protecţia acordată erorii personale şi scuzabile (legitime) şi protecţia acordată erorii comune şi invincibile, în alte cuvinte, se impune, de fiecare dată, identificarea corectă a naturii aparenţei şi a caracterelor erorii rezultante, ambele cerute pentru acordarea protecţiei. 

O a doua axă are în vedere distincţia între validitatea şi eficacitatea actului juridic, distincţie importantă sub aspectul de a şti dacă aparenţa/încrederea legitimă vor avea un impact asupra validităţii sau asupra efectelor actului juridic civil. 

§1. Aplicaţii ale ideii de protecţie a aparenţei în materia condiţiilor de validitate ale actului juridic civil

4. Subsumat acestei problematici vom trece în revistă ipoteze legale în cazul cărora încrederea într-o anumită realitate de fapt sau juridică justifică limitarea condiţiilor în care s-ar aplica sancţiunea nulităţii, ca urmare a condiţiilor restrictive impuse de către legiuitor în reglementarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil. 

Potrivit art. 1179 C. civ.:

„Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului

(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul părţilor;

3. un obiect determinat şi licit;

4. o cauză licită şi morală”.

5. Tabloul legal de mai sus, al condiţiilor generale de validitate ale contractului, relevă de la început calitatea diferită a celor patru mari condiţii de validitate, ceea ce va fi de natură a pune amprenta asupra rezultatului interacţiunii lor cu ideea de aparenţă. Unele dintre aceste condiţii sunt intrinseci (materiale), iar altele extrinseci operaţiunii, unele dintre ele sunt de natură subiectivă (personale), altele sunt obiective. Astfel, cerinţele consimţământului au în vedere elemente preponderent subiective, extrinseci operaţiunii. Obiectul are în vedere cerinţe materiale şi intrinseci, precum şi cerinţe privind legalitatea. În egală măsură, cauza prezintă cerinţe subiective, dar şi de legalitate. 

Afirmaţia principială este aceea că reglementarea cerinţelor pentru a opera nulitatea contractului reprezintă rezultatul unei preocupări pentru situaţia ambilor contractanţi, de unde şi modularea mai precisă a condiţiilor de valabilitate. Această exigenţă este pregnantă în cazul cerinţelor subiective şi mai puţin compatibilă cu cerinţele obiective sau materiale ale operaţiunii juridice, care se impun ca atare prin opozabilitate independentă de cunoaştere. 

1.1. Examenul consimţământului

6. În materie de consimţământ, dată fiind natura extrinsecă și psihologică a majorității condițiilor de validitate ale acestuia, manifestarea importanței rolului aparenței este omniprezentă. Explicația pornește de la aceea că normele privind consimțământul au în vedere, în principal, un scop de protecție a părții care consimte la încheierea actului. Această protecție nu este însă necondiționată, întrucât ea vine cu dezavantaj social cert – afectarea intereselor contractantului, care își vede năruit proiectul contractual pe care s-a bazat. De aceea, ața cum vom vedea, reglementarea protejează cocontractantul prin instituirea a diverse condiții puse pentru protejarea consimțământului.

Vom începe însă cu o excepţie. Consimţământul presupune ca manifestarea de voinţă a părţii să fie exteriorizată, ceea ce imprimă acestuia un element de natură obiectivă. Nu vom avea act juridic dacă manifestarea de voinţă nu este obiectivizată, ci vom fi în prezenţa unei simple hotărâri rămase în forul interior al persoanei. În alte cuvinte, distincţia dintre inexistenţă şi nulitate (pentru cei care o acceptă)^[8] se bazează pe un criteriu de aparenţă a existenţei actului. 

7. Sancţionarea erorii, a dolului şi într-o anumită măsură a leziunii^[9] reprezintă o expresie a protecţiei erorii legitime. Dacă partea s-a încrezut într-o aparenţă care nu este reală, contractul nu va fi obligatoriu, fiind deschisă posibilitatea anulării lui. Astfel, realitatea aparentă, rezultat greşit al prefigurării, fie că vorbim despre o realitate de fapt sau despre o realitate juridică (existenţa sau conţinutul unei norme juridice), sau chiar valoarea unei prestaţii (în cazul leziunii), justifică de ce partea poate solicita anularea contractului, ca formă de protecţie a „realităţii sale”, în faţa erorii căreia i-a căzut pradă. Ca o aplicaţie specifică, eroarea de drept este recunoscută în acele cazuri în care, conţinutul normei se bucura de o aparenţă consolidată de o jurisprudenţă favorabilă, care ulterior s-a schimbat.

8. În acelaşi timp, reglementarea erorii denotă şi o preocupare pentru situaţia contractantului ocrotit pentru eroare – cealaltă parte are şi ea propria „realitate”. Sancţiunea nulităţii nu va opera, chiar dacă una dintre părţi se găseşte într-o eroare, pe care dacă ar fi cunoscut-o n-ar mai fi intrat în contract, numai dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului^[10]. În alte cuvinte, numai dacă elementul asupra căruia poartă eroarea avea un caracter important cognoscibil se poate impune sancţiunea nulităţii. Acest caracter important poate fi ostentativ, reieşind din natura lucrurilor, care generează prin ea însăşi această aparenţă, sau această valorizare este creaţia voinţei părţilor (de natură subiectivă).

9. Este important însă de remarcat, ca limită de data aceasta a protecţiei celeilalte părţi, faptul că legea nu cere ca eroarea să fie comună ambilor contractanţi. Explicaţia este simplă – viciul erorii este reglementat ca o formă de protecţie, prin urmare este suficient ca una dintre părţi să fie în situaţia de a fi protejată.

10. Aparenţa poate juca un rol important şi în aprecierea incidenţei erorilor distructive de voinţă şi sancţiunea aplicabilă acestora. Asociate în regimul legal anterior cu nulitatea absolută, pentru absenţa totală a acordului de voinţe^[11] (care „trec una pe lângă cealaltă”, fără să se atingă), erorile aşa zis distructive de voinţă sunt lovite de nulitate relativă expresă, sub imperiul actualei reglementări. Raţiunea din spatele noii orientări este aceea că norma protejează interesul individual al celui aflat în eroare, ceea ce a impus consecvenţă cu criteriul legal de calificare a naturii nulităţii şi sancţiunea corespunzătoare^[12]. Pe de altă parte, după părerea noastră, în majoritatea cazurilor, sancţiunea nulităţii absolute era disproporţionată şi distructivă prin aceea că nu permitea părţilor confirmarea actului, ci, eventual, doar refacerea lui, cu consecinţa nepractică însă că efectele dorite se vor produce pentru viitor, ulterior refacerii actului. Deşi simplă la prima vedere, soluţia noii reglementări ascunde în unele ipoteze o dificultate practică notabilă, ceea ce ne îndeamnă să procedăm la o distincţie suplimentară. A spune că o parte este în eroare, înseamnă a tranşa care este natura sau conţinutul real al actului, ceea ce uneori este posibil, iar alteori dificil sau chiar imposibil. În această întreprindere de a fixa care este actul de referinţă şi care este „devierea” de consimţământ constând în actul greşit reprezentant (pentru error in negotio sau error in corpore), trebuie pornit de la manifestarea de voinţă şi aparenţa pe care aceasta o generează, în măsura în care o atare aparenţă poate fi reţinută. Altminteri, dacă o atare aparenţă nu este coagulată cu suficienţă, operaţiunea poate fi socotită ca lovită nulitate absolută pentru un motiv obiectiv, intrinsec ideii de contract – obiectul operaţiunii (este cazul lui error in negotio) nu poate fi determinat^[13] sau obiectul obligaţiei (aspect care interesează şi error in corpore) nu este nici determinat şi nici determinabil^[14]. Desigur, uneori corectivul poate rezulta şi din aceea că acceptarea nu coincide cu oferta, ceea ce împiedică formarea contractului. 

11. Decantarea raţiunilor de protecţie a cocontractantului în faţa unei lejerităţi prea mari a pronunţării nulităţii pentru eroare, văzute mai sus, este importantă şi în aprecierea condiţiilor cerute în cazul erorii de comunicare sau de transmitere. Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică „în mod corespunzător” şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă, ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă^[15]. Formularea „în mod corespunzător” ridică problema scuzabilităţii acestui tip de eroare, întrucât actul încheiat este cel care rezultă din aparenţa materială creată de declaraţia de voinţă alterată sau de forma eronată rezultată din distorsionarea transmiterii ofertei/acceptării. În alte cuvinte, cel care trebuie apărat este cel care a transmis eronat voinţa sa, iar nu cel care o acceptă, pentru că acesta s-a bazat pe aparenţa creată, chiar dacă aceasta nu încorporează voinţa reală a părţii. Astfel, eroarea şi deci nulitatea vor fi reţinute numai dacă, după împrejurări, cocontractantul a ştiut sau putea şti că declaraţia de voinţă pe care o recepţionează nu reflectă realitatea, adică putea şi trebuia să perceapă caracterul înşelător al realităţii. Altminteri, încrederea în ceea ce pare a fi trebuie să aibă prioritate.

12. În materia cerinţei existenţei discernământului, cauza de nulitate funcţionează independent de aparenţa creată (norma fiind una de protecţie), adică indiferent de situaţia concretă a contractantului – dacă cealaltă parte a cunoscut sau trebuia să cunoască lipsa discernământului celui protejat. Însă, în această materie, într-un alt sens, legiuitorul valorizează ideea de aparenţă, prin intermediul unui text îndelung şi, spunem noi, nemeritat criticat. Potrivit art. 1205 alin. (2) C. civ. „contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie^[16] poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute” (s.n.). În esenţă, criticii reglementării arată că este un nonsens să mai adaugi şi alte condiţii pentru protecţia celui lipsit de discernământ, doar pentru că ulterior el este pus sub interdicţie.

În ce ne priveşte, ni se pare că nu există deloc dificultăţi în a interpreta că prin cauze ale punerii sub interdicţie s-a avut în vedere, illo tempore, cerinţa ca partea să fie alienată sau debilă mintal, iar nu şi condiţia ca partea să fie lipsită de discernământ (în mod continuu, sau, în orice caz, nu la momentul încheierii actului atacat), pentru că această interpretare ar face textul inutil, cu consecinţa activării unei reguli de interpretare corespunzătoare^[17]. Aşadar, în condiţiile în care boala psihică a părţii este una aparentă (înzestrată chiar cu forţa notorietăţii), contractul ar putea fi anulat (cel puţin) fără ca cel protejat să fie nevoit a face dovada, adeseori complicată, a stării de lipsă a discernământului chiar la data încheierii actului. Aceasta este miza esenţială a textului şi în această lumină norma îşi vădeşte o utilitate practică.

Pentru claritate, în opinia noastră, acest motiv de nulitate nu este altceva decât lipsa discernământului, pentru că art. 1205 C. civ. are ca obiect de reglementare tocmai cerinţa discernământului. De aici decurg două concluzii importante. Prima – lipsa de autonomie a cauzei de nulitate instituite de art. 1205 alin. (2) C. civ.; fiind tot un caz de absenţă a discernământului, semnificaţia textului este doar de a institui un caz de prezumare^[18] a lipsei discernământului. Apoi, este exclusă calificarea acestei ipoteze drept un caz de absenţă a capacităţii, care nu se confundă cu lipsa discernământului şi care nu putea fi reţinută decât ca un efect ulterior al pronunţării hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie.

Aşadar, în opinia noastră, semnificaţia textului se afirmă în plan probatoriu. Este instituită o prezumţie de absenţă a discernământului rezultată din proba faptelor vecine şi conexe stabilite de text:

– cauzele punerii sub interdicţie existau la data încheierii actului; este vorba despre o alienaţie sau debilitate mintală de natură a provoca abolirea continuă sau discontinuă a discernământului, dar suficient ca persoana să nu îşi poată veghea mulţumitor interesele, aşa cum această instituţie era înţeleasă înainte de intervenţia Curţii Constituţionale;

– ulterior, partea a fost pusă în mod efectiv sub interdicţie;

– cauzele punerii sub interdicţie erau îndeobşte cunoscute. 

13. Semnificaţia acestei din urmă cerinţe poate fi discutată. Notorietatea stării medicale a părţii se poate explica printr-o grijă pentru situaţia cocontractantului, împotriva căruia nu ar trebui să funcţioneze în orice condiţii o prezumţie atât de nefavorabilă. Contractând în cunoştinţă de cauză cu o persoană, chiar nepusă sub interdicţie, dar cu o notorie problemă medicală de natură psihică, cocontractantul trebuie să ştie că îşi asumă riscul de a nu putea proba existenţa discernământului. Premisa normală a acestei ipoteze este însă aceea că, dată fiind notorietatea stării psihice a bolnavului, cocontractantul cunoaşte sau ar trebui să cunoască existenţa bolii mintale. Or, notorietatea nu exclude absolut ca cealaltă parte să ignore scuzabil starea psihică a contractantului său, ceea ce subminează într-o anumită măsură premisa discutată. Este incontestabil că notorietatea nu cere ca absolut toate persoanele să se găsească în eroare; dimpotrivă, condiţiile generale de funcţionare ale teoriei aparenţei pretind cerinţa distinctă de cea a aparenţei ca cel care cere protecţia încrederii în aparenţă să fi fost de bună-credinţă. Probabil însă că legiuitorul a dorit să creeze un sistem probatoriu simplificat, evitând inconvenientele dovedirii că cealaltă parte a cunoscut sau nu, în concret, starea specială a bolnavului, aspect care se poate prezuma simplu din simplul caracter notoriu al stării de sănătate mintală a celuilalt. 

Prezumţia este utilă, în opinia noastră, pentru că, în regulă generală, reclamantul trebuie să dovedească starea psihologică a lipsei de discernământ chiar la data şi în momentul încheierii actului. La acel moment concret şi precis trebuie dovedit că partea nu avea discernământ. Pot exista însă forme ale maladiilor care afectează discernământul în mod pasager şi/sau cu intensităţi diferite. În aceste cazuri, deducerea unei prezumţii simple de lipsă a discernământului, trasă din diagnosticul general, este fragilă. Or, tocmai aceasta a fost miza textului, ca, din coroborarea existenţei cauzei punerii sub interdicţie cu notorietatea acesteia, să rezulte că terţul trebuia să îşi fi preconstituit dovezi că cel cu care contractează are discernământ la momentul facerii actului, altminteri prezumţia lipsei de discernământ va funcţiona în contra lui. 

Nu achiesăm la critica potrivit căreia prezumţia nu era necesară întrucât este inutilă substituirea prezumţiei simple judecătoreşti cu una legală, judecătorul fiind oricum liber să aprecieze asupra absenţei discernământului ca urmare a premisei bolii psihice^[19]. Tocmai pentru că în situaţia bolilor în cazul cărora căderea discernământului alternează cu stări de luciditate^[20], proba absenţei discernământului chiar la momentul actului este dificil de făcut pe baza prezumţiei simple. Boala psihică, în forma sa discontinuă de manifestare, nu permite să se prezume simplu nici spre o concluzie, nici spre cealaltă, ceea ce ar face ca sarcina probei să apese asupra reclamantului, adică chiar cel care se încearcă a fi protejat de lege.

14. O discuţie se poate face însă legătură cu natura acestei prezumţii. Textul pare a nu face concesii unei probe contrare, ceea ce ar pleda în favoarea unei prezumţii absolute^[21]. În felul acesta, s-ar putea susţine, se descurajează încheierea de contracte cu persoanele aflate în această situaţie de excepţie. 

În ceea ce ne priveşte, înclinăm deocamdată pentru soluţia opusă, şi interpretând prezumţia drept una relativă^[22]. O prezumţie absolută ar induce, de facto, avant la lettre o veritabilă incapacitate de exerciţiu fără text de lege legitimant, pentru că, în prezenţa condiţiilor obiective văzute, nulitatea funcţionează automat, întocmai precum în cazul incapacităţii^[23], chiar dacă formal am afirma că nulitatea intervine pentru absenţa discernământului. Or, pe de o parte, incapacităţile sunt de drept strict, trebuind a fi prevăzute expres, ceea ce nu se poate susţine în acest caz. Pe de alta, ar fi golite de conţinut dispoziţiile art. 169 alin. (1) C. civ.^[24], care consacră efectul constitutiv, şi nu declarativ al hotărârii de punere sub interdicţie. Din punct de vedere practic, soluţia ar putea fi uneori păguboasă, întrucât l-ar împiedica pe cel bolnav, aflat într-un moment de discernământ cert, să încheie acte juridice^[25], întrucât contractanţii potenţiali s-ar abţine, în mod justificat, să intre într-un contract anulabil, care i-ar genera o detestabilă stare de incertitudine.

15. În cazul condiţiei consimţământului serios, aparenţa joacă din nou un rol important atunci când acordul părţii este dat cu o rezervă mintală; contractul va produce efectele declarate, câtă vreme rezerva mintală nu este cunoscută cocontractantului, întrucât acesta s-a bazat pe aparenţa creată de exteriorizarea voinţei, rezerva mintală rămânând ascunsă, deci inopozabilă. Aparenţa suficientă aici este cea care generează o eroare scuzabilă.

1.2. În materia obiectului

16. Marja de importanţă a aparenței este aici mult limitată. Legea nu condiționează nulitatea de atitudinea subiectivă a părților, fiind irelevantă buna sau reaua lor credință. De aceea, apreciem că ilicitatea sau imoralitatea obiectului actului juridic nu pot rămâne nesancționate chiar dacă părțile nu au cunoscut, în concret viciul obiectului. Astfel, chiar dacă părţile sunt informate, fie şi de reprezentantul autorităţii publice, că un anumit bun nu este proprietate publică, actul încheiat va fi nul absolut, dacă bunul avea, în realitate, această calitate. Rolul redus al aparenţei în această materie este explicabil prin natura obiectivă a cauzei de nulitate şi prin aceea că nulitatea este una absolută, protejând un interes general, greu de contracarat de interesul părţii în eroare ca sistemul să protejeze ceea ce este previzibil, iar nu realitatea obscură. 

17. Chiar dacă am admite că în aceste cazuri aparenţa ar putea juca un rol, atunci când ea este una desăvârşită (eroarea fiind comună şi invincibilă), proporţionalizarea intereselor în conflict ar justifica cu greu de ce interesul individual al părţilor ar fi prevalent. În astfel de cazuri, calitatea de titular de drepturi a contractantului sau absenţa unei alte calităţi juridice a acestuia este nerelevantă, pentru că actul nu se anulează pentru eroarea asupra acestor calităţi ale persoanei, ci pentru o problemă ce priveşte obiectul actului, insurmontabilă chiar prin apelul la supapa supra sistemică a lui error communis facit ius. 

18. Chiar şi atunci când jurisprudenţa este tentată în mod justificat să protejeze în contra tiraniei caracterului „obiectiv” al nulităţii, explicaţia reală nu este dată de error communis facit ius,ci de dispariţia raţiunilor pentru care nulitatea s-ar impune. Vom lua exemplul reglementării unui drept de preempţiune care protejează un interes general, nerespectarea lui fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Condiţia contractului este una de valabilitate (neexercitarea de către titular a dreptului de preempţiune), anterior vânzării, iar nu o condiţie modalitate a actului juridic civil (cum inspirat pare a reforma sistemul noului Cod civil^[26] cadrul general). Opţiunea legiuitorului pentru păstrarea unor drepturi de preempţiune în sfera condiţiilor de valabilitate, iar nu a unor condiţii de eficacitate (condiţie suspensivă), poate fi justificată prin interesul public aflat în spatele acestor drepturi de preferinţă, dar necorelarea regimului general al nulităţii absolute cu interesul de protejat în astfel de cazuri sfârşeşte prin a şoca. Astfel, chiar dacă titularul dreptului de preempţiune refuză explicit să opteze pentru cumpărarea bunului vândut, în aplicarea regulilor generale, sancţiunea nulităţii absolute rămâne operabilă, cu singura limitare a interesului ca ea să fie solicitată; sincopa între scopul propus şi mijlocul disproporţionat utilizat ni se pare manifestă. În astfel de ipoteze, eventuala bună-credinţă părţilor nu poate fi salvatoare, întrucât cauza de nulitate priveşte (chiar dacă nu direct) obiectul, prin aceea că este corelată cu regimul juridic special al acelei categorii de bunuri. Ceea ce ar putea salva^[27] actul este neridicarea opţiunii pentru cumpărare, adică dispariţia raţiunii nulităţii, ceea ce este altceva.

1.3. În materia, mult subiectivizată^[28], a cauzei

19. Observaţiile văzute mai sus, la materia obiectului nu mai pot fi susţinute. Reglementarea scopului actului juridic oferă poate cea mai interesantă perspectivă a grijii legiuitorului pentru situaţia contractantului. Deşi atât obiectul, cât şi cauza trebuie să fie licite, ambele fiind instrumente de control al legalităţii manifestărilor contractuale ale subiectelor de drept, legiuitorul nostru pare să fi urmărit în materie de cauză o soluţie diferită – nu orice contract animat de o cauză ilicită urmează să fie sancţionat în mod necesar cu nulitatea absolută. Una dintre explicaţiile pe care le întrevedem este aceea că actul cu cauză ilicită, care nu are şi obiect ilicit, nu încalcă în mod nemijlocit legea care îi dă natură ilicită cauzei, pentru că obiectul său este, prin ipoteza de lucru aleasă, licit. Dacă o parte achiziţionează un cuţit cu scopul de a comite o crimă asta este altceva decât achiziţionarea de către parte a unei arme de foc, fără a avea autorizaţia administrativă necesară. Într-un caz, ilicitul priveşte un aspect subiectiv – ce intenţionează să facă partea cu acel cuţit, iar în celălalt caz un aspect obiectiv – operaţiunea în sine este prohibită, indiferent de scopul concret, care uneori poate fi în principiu licit – e achiziţionată de un colecţionar.

20. Deşi cauza ilicită există pentru simplul fapt că partea urmăreşte un scop ilicit, sancţionarea cauzei ilicite este o chestiune distinctă, întrucât, în mod normal, caracterul licit al cauzei se prezumă, iar cocontractantul poate să rămână inocent, necunoscând mobilul ilicit al celuilalt. Potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”. Legiuitorul a limitat, din considerente de protecţie a contractantului, condiţiile în care intervine nulitatea absolută în cazul cauzei ilicite, prin aceea că sancţiunea intervine numai în caz de cunoaştere efectivă sau de cunoaştere reputată. Noutatea^[29] reglementării constă în detalierea condiţiilor în care intervine sancţiunea nulităţii în cazul cauzei ilicite^[30]. Astfel, sancţiunea nulităţii absolute va interveni numai dacă se va putea reproşa contractantului faptul că a urmărit şi el rezultatul ilicit (cauza fiind comună), sau faptul că a cunoscut (cunoaştere efectivă) ori că ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască (cunoaştere obligatorie) scopul ilicit urmărit de contractant. 

La nivel teoretic, conflictul dintre exigenţa reprimării ilicitului, exponentă a unui interes general, şi protecţia contractantului se putea încadra pe o scală care începe de la extrema unei cauze ilicite comune (ambele părţi urmăresc rezultatul ilicit), trecând prin cunoaşterea efectivă a cauzei ilicite de către partenerul contractual (care doar îl acceptă), apoi prin culpa în necunoaşterea scopului ilicit şi până la extrema cealaltă – a sancţionării cauzei ilicite independent de atitudinea contractantului, cum pare a se afirma într-un reviriment al Casaţiei franceze^[31], anterior Codului civil român (1998). Redactorii Codului nostru, deşi evident avizaţi de această evoluţie în dreptul civil francez, nu au împărtăşit-o şi au preferat soluţia dată de către Codul civil italian. În această lumină, noua reglementare este clarificatoare şi deci bine-venită sub acest aspect. Deşi neurmărită de către ambele părţi, cauza ilicită se impune a fi reprimată, dacă celeilalte părţi i se poate reproşa o vinovăţie, fie şi sub forma culpei. În acest sens, interesul general, care impune sancţionarea cauzei ilicite, avansează în detrimentul protecţiei interesului contractantului, care urmează a fi protejat doar dacă este complet inocent^[32].

21. Gestionarea relaţiei dintre părţile unui contract cu cauza ilicită se găseşte într-o strânsă legătură cu chestiunea deja tradiţională a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care în această materie a fost susţinut, în legislaţia anterioară, fără un text de lege legitimant, drept cauză de înlăturare a lui restitutio in integrum în legătură cu efectele nulităţii^[33]. Sacrificarea contractantului era compensată, atunci când era cazul, prin aceea că nu putea fi obligat să restituie ceea ce a primit în schimb. Fixând criteriul aplicării sancţiunii nulităţii absolute în funcţie de atitudinea subiectivă a contractantului, legiuitorul nostru a exclus explicit^[34] aplicarea acestui principiu, tocmai pentru că nulitatea funcţionează numai în condiţiile vinovăţiei celeilalte părţi, care, în acest caz, nu ar putea fi „premiată” cu păstrarea prestaţiei primite. În felul acesta s-au curmat orice discuţii şi controverse doctrinare privitoare la comparaţia între gradul de imoralitate şi vinovăţie al părţilor.

22. Formularea textului român actual lasă însă loc de interpretări, întrucât nu a spus nimic ce se întâmplă dacă cealaltă parte este inocentă. Care este regimul cauzei ilicite atunci când cocontractantul este de bună-credinţă? Formularea art. 1238 alin. (2) C. civ. lasă deschisă rezolvarea acestei ipoteze, pentru că o interpretare a contrario nu este deloc clarificatoare prin echivocul premisei sale – a contrario la premisa nulităţii, sau a contrario la premisa nulităţii absolute?

O primă opţiune de gândire pleacă de la observaţia că cerinţa ca scopul să fie licit (art. 1236 C. civ.) conduce la concluzia că un scop ilicit este contrar cerinţelor edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii virtuale. Doar sancţiunea nulităţii absolute exprese este condiţionată de art. 1238 alin. (2) C. civ. Ar urma ca în ipoteza complementară să fie aplicabilă sancţiunea nulităţii relative (terţul fiind exclus – nulitatea poate fi doar relativă sau absolută), nulitatea fiind una virtuală. Singura ipoteză de lucru ar fi aceea în care cel legitimat la invocarea acesteia să fie cocontractantul, neputând fi identificat un alt subiect al protecţiei. Deşi atipică, situaţia s-ar putea justifica prin aceea că interesul de restabilire a legalităţii încălcate justifică păstrarea acestei posibilităţi câtă vreme dispare raţiunea^[35] pentru care funcţionarea nulităţii este împiedicată. 

O a două opţiune teoretică^[36] ar fi chiar nulitatea absolută, aflată în mod atipic doar la dispoziţia exclusivă a cocontractantului. Dacă sancţiunea nulităţii absolute este condiţionată de cerinţele de protecţie a cocontractantului, acesta poate dispune de interesul său renunţând la această protecţie prin invocarea nulităţii absolute. Construcţia are şi ea neajunsurile ei de compatibilitate cu sistemul general, întrucât nulitatea absolută a actului este o stare originară a acestuia, ceea ce nu cadrează deloc cu premisa potrivit căreia nulitatea ar depinde de opţiunea contractantului în acest sens. O varietate hibridă, deşi dogmatic perfect acceptabilă în opinia noastră, este greu de conceput în absenţa unui text expres. 

Doctrina^[37] care a analizat această chestiune a optat într-un al treilea sens şi a conchis că neîndeplinirea cerinţelor art. 1238 alin. (2) C. civ. semnifică validitatea contractului. În alte cuvinte, condiţiile puse de către art. 1238 alin. (2) C. civ. privesc chiar sancţionarea cauzei ilicite, şi nu doar stabilirea cauzei de nulitate absolută. 

23. O problemă şi mai interesantă ar fi aceea dacă părţile urmăresc ambele scopuri ilicite (diferite), dar niciuna nu cunoaşte şi nu ar trebui să cunoască scopul celeilalte, contractul ar fi formal valabil. Scopul comun ilicit nu se confundă cu două scopuri diferite ilicite. Or, dacă fiecare dintre scopuri este ilicit, nulitatea absolută ar trebui să intervină numai dacă măcar una dintre părţi a cunoscut sau trebuia să cunoască scopul ilicit al celeilalte. Cu toate acestea, soluţia la care se ajunge este discutabilă: ambele părţi au urmărit câte un scop ilicit, deci faţă de ambele sancţiunea nulităţii absolute s-ar justifica, faţă de raţiunea legii de a nu sancţiona un inocent (unde încetează raţiunea legii, încetează aplicarea ei). 

1.4. În materia capacităţii

24. Din nou, ca şi în ipoteza obiectului, o eventuală aparenţă înşelătoare nu conferă protecţie, întrucât incapacităţile sunt instituite fie în scop de protecţie a unui interes privat, protecţie care ar fi profund diluată dacă s-ar impune cerinţa cunoaşterii stării concrete de incapacitate de către cealaltă parte, fie în protejarea unui interes general, care ar fi inacceptabil subminată dacă s-ar impune cerinţa ca cealaltă parte să cunoască în concret sau să fi trebuit să cunoască încălcarea regulii legale. Nulitatea pentru incapacitate tinde să funcţioneze independent de vreo vinovăţie concretă a părţilor. 

25. Şi în această materie asistăm însă la o limitare interesantă. Este cazul dispoziţiilor art. 45 C. civ., potrivit cărora „simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”. Nulitatea devine pretoriană. Soluţia este una „tradiţională” şi a fost pusă anterior, uneori, pe seama erorii comune^[38]. Chiar dacă nu ni se pare că eroarea comună este în mod necesar incidentă, este limpede că manoperele dolosive sunt de natură a crea o aparenţă mai bine consolidată decât simpla aparenţă rezultată din înfăţişarea cocontractantului. Vinovăţia celeilalte părţi tinde să fie exclusă întrucât el se încrede nu doar în aparenţa fizică aceluilalt, ci şi în înscrisurile prezentate de către acesta. Cu toate acestea, explicaţia soluţiei menţinerii contractului pare să graviteze în jurul altei instituţii întrucât ea pare să funcţioneze numai dacă sunt incidente condiţiile sancţionării civile delictuale a incapabilului^[39]. Nulitatea de protecţie pentru lipsa discernământului nu se mai justifică în raport de un minor care pare să aibă un discernământ delictual. Ca rezultat însă, este incontestabil că scopul este protecţia terţului în raport de aparenţa pe care s-a bazat, dar protecţia aparenţei este condiţionată aici de cerinţa legală a unei conduite ilicite a victimei^[40].

§2. Error communis facit jus – un principiu cu vocaţie generală în materia efectelor nulităţii?

26. Acest al doilea plan al protecţiei oferite de încrederea atribuită în mod legitim aparenţei^[41] este distinct de cel anterior şi cu caracter mai general. Cel care se prevalează de încrederea într-o aparenţă comună şi de neînvins a încheiat un act lovit de nulitate sau se află în situaţia de a nu putea dobândi drepturi, deoarece cel care i le-a transmis sau i le-a constituit nu era titularul lor, dar, cu toate acestea, se va putea bucura de toate efectele actului încheiat în atare condiţii. Acest principiu ar interveni, în limitele şi condiţiile autorizate de art. 17 C. civ., suplimentar, ca o supapă de siguranţă, chiar dincolo de alte forme de protecţie, dacă nu rezultă în mod expres sau implicit inaplicabilitatea acestei supra protecţii. Vocaţia este explicată prin condiţiile sale foarte restrictive – eroarea trebuie să fie comună, iar nu doar personală, şi invincibilă, iar nu doar scuzabilă şi de domeniul de aplicare mult mai limitat decât ar părea la prima vedere. Aşa cum vom vedea, paradoxal, reglementând strict principiul, legiuitorul obţine şi rezultatul paradoxal de a înlătura aplicarea lui (în mod necontrolat).

27. Error communis facit jus este doar una dintre formele de manifestare a principiului protecţiei erorii legitime, ultimul incluzând toate ipotezele în care este protejată eroarea legitimă, adică inclusiv cazurile în care simpla bună-credinţă^[42], chiar mai puţin caracterizată decât buna-credinţă fundată pe o eroare comună şi invincibilă, conferă protecţie încrederii acordate aparenţei. 

28. Tradiţional, anterior noului Cod civil, doctrina noastră reţinea că una dintre excepţiile de la principiul quod nullum est nullum effectum producit este şi principiul descris prin adagiul latin error communis facit jus^[43], dar afirmaţia rămânea foarte generală. Aparenţaconstituia un temei care fundamenta înlăturarea efectelor nulităţii şi în dreptul francez, atunci când această înlăturare era acceptată^[44]. Deşi efectele nulităţii ar pretinde că actul nul sau anulat nu a existat niciodată, deci nu a produs efecte nici între părţi şi nici faţă de terţi, pentru anumite raţiuni sau motive, care întrec în importanţă exigenţa restabilirii depline a legalităţii încălcate prin încheierea actului lovit de nulitate, efectele actului vor continua să se producă, ca şi cum acesta ar fi socotit valabil. 

Relevanţa principiului era localizată, aşadar, în strânsă legătură cu instituţia nulităţii actului juridic civil, iar aplicaţia citată cu fiecare ocazie de către doctrină privea înlăturarea nulităţii unor acte de stare civilă, care prezentau vicii de formă, fiind întocmite de către un funcţionar necompetent^[45]. Noul Cod civil reglementează în cadrul aparent generos (sic!) al dispoziţiilor sale generale, deci cu pretenţia unei valori de principiu a dispoziţiei^[46], eroarea comună şi invincibilă (art. 17), părând a umple golul vechii reglementări. 

2.1. Care este însă câmpul de aplicare a adagiului error communis facit jus în Codul civil?

29. Articolul 17 C. civ. nu trimite la anumite cazuri prevăzute de lege, chiar dacă tradiţional există cazuri de aplicare concretă ale protecţiei datorate aparenţei. De aici ar rezulta vocaţia largă de aplicare a art. 17 C. civ., care ar fi el însuşi, în mod direct şi nemijlocit, sursa efectelor acreditate. Deși aparent sfera sa de cuprindere practică este largă, în realitate, alte condiții îi îngustează mult vocația concretă.

30. O primă interogare în legătură cu domeniul de aplicare a regulii este legitimată de poziţionarea textului legal care îl instituie. Art. 17 C. civ., deşi intitulat „eroarea comună şi invincibilă”, începe prin a reaminti un principiu direct contrar, potrivit căruia nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Error communis facit jus ar fi in terminis o excepţie^[47] de la regula anterior menţionată, ceea ce poate genera două concluzii intermediare. Prima, cea mai interesantă, câmpul ipotezei normei de excepţie nu poate fi mai vast decât cel al ipotezei regulii, pentru că sfera specială a excepţiei este întotdeauna integrată sferei generale a regulii^[48]. A doua, previzibilă, priveşte consecinţele de corelare care decurg din relaţia regulă – excepţie; excepţia va fi de strictă interpretare şi aplicare. Poziţionarea în rândul excepţiilor de la nemo ad alium transfere potest quam ipse habet instituie o limitare a câmpului de aplicare a principiului prin aceea că va fi subsumat ipotezei nemo ad alium transfere potest quam ipse habet? Cât de stricţi putem fi în legătură cu această condiţionare?

31. Pentru aceasta ar trebui să procedăm la analiza reglementării error communis facit jus sub aspectul cadrului de funcţionare a problematicii. Care este actul ale cărui efecte sunt conservate? Actul prin care s-a generat dreptul sau calitatea juridică aparentă sau actul încheiat ca efect al stării de aparenţă? S-a sugerat într-o opinie de autoritate^[49] că eroarea comună şi invincibilă se invocă de către un terţ. Opinia poate fi susţinută tocmai cu argumentul arătat la paragraful anterior: dacă error communis facit jus este subsumat lui nemo ad alium transfere potest quam ipse habet, atunci cel care o invocă nu este parte la actul nevalabil, ci un terţ, având cauză la acest act, a cărei existenţă şi validitate dau conţinutul aparenţei care generează eroarea comună şi invincibilă. 

32. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, deşi este real faptul că aplicaţiile jurisprudenţiale ale error communis facit jus au gravitat şi gravitează în jurul ideii de proprietate aparentă, tinzând să legitimeze efecte de dobândire de la non dominus, al cărui titlu de regulă era lovit de nulitate, ceea ce şi explică preocuparea pentru reamintirea principiului enunţat la alin. (1) al art. 17 C. civ., formularea art. 17 alin. (2) C. civ. este mai cuprinzătoare. Dacă, legiuitorul a prevăzut că „cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare (adică, înţelegem noi, starea de eroare comună şi invincibilă în legătură cu calitatea altei persoane – n.n.) va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”, înseamnă că efectul principiului se poate produce chiar şi în raport de partea actului, altminteri nevalabil, deci nu neapărat în raport de un terţ la un act lovit de nulitate. 

33. Din analiza concretă a reglementării rezultă cu şi mai mult cuvânt că domeniul practic de aplicare a textului nu este atât de întins cât ar părea la prima vedere, şi, în orice caz, nu are vocaţia atât de generală dată de modul în care excepţia de la regula quod nullum este nullum effectum producit era prezentată până la intrarea în vigoare a art. 17 C. civ. Vom analiza în continuare cerinţele ipotezei art. 17 alin. (2) C. civ.^[50], fără a insista asupra fiecăreia, ci doar asupra celor care interesează teza pe care o susţinem aici. 

a) Obiectul erorii, deci implicit aparenţa care generează protecţia excepţională a principiului, este limitat(ă) la calitatea juridică a unei persoane („a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică”);

34. Această cerinţă, prin natura sa, restrânge mult câmpul de aplicare a textului. Pot fi legitime următoarele observaţii:

– ipoteza nu are în vedere decât calităţi ale persoanei, deci o eroare asupra naturii sau calităţilor (fie şi juridice) ale unui bun (e.g. bunul este proprietate publică) nu poate legitima protecţia aparenţei;

–  calitatea de proprietar al unui bun, care nu este o calitate juridică a unei persoane, intră în câmpul de aplicare a textului, fiind menţionată ca atare, separat;

– calităţile persoanei trebuie să fie unele juridice, adică apte să prezinte relevanţă juridică, iar nu orice calităţi de fapt,chiar dacă ele ar fi importante pentru intrarea în contract a lui errans. 

În raport de cele două filtre văzute mai sus, în realitate, câmpul posibil de aplicare a erorii comune şi invincibile este mult mai restrâns decât ar părea la prima vedere, pentru că nu orice realitate de fapt pe care comunitatea o percepe ca aparentă poate activa protecţia dată de art. 17 C. civ. Desigur că, în practică, avocaţii nu vor rata ocazia de a interpreta extensiv sintagma „calitate juridică a persoanei”, modul de asociere a unei persoane cu o altă stare sau împrejurare putând fi apreciat cu mai multă sau mai puţină largheţe.

b) Cerinţa erorii comune şi invincibile

35. Credinţa eronată a errans-ului este una comună, ea aparţine comunităţii; apoi credinţa eronată a errans-ului este invincibilă, ieşind din sfera cunoaşterii posibile.

c) Errans-ul a încheiat în „această stare”^[51], de eroare comună şi invincibilă, un act juridic, în principiu nevalabil.

36. De aici poate rezulta şi semnificaţia lui error communis facit ius, de excepţie de la efectele nulităţii.Întrucât însă, este oarecum generalizată confuzia dintre valabilitatea şi eficacitatea actului juridic civil, precum şi confuzia dintre efectele reale ale actului şi efectele lui obligaţionale^[52], apreciem că, pentru a da eficienţă normei, soluţia se impune cu şi mai mult cuvânt şi ipotezei în care actul încheiat, deşi valabil, este ineficace^[53], neproducând efectele dorite de părţi. Ineficacitatea ar deriva în aceste cazuri tocmai din faptul că realitatea este diferită de aparenţa premisă. Insistăm asupra acestui aspect, întrucât, cel puţin în ceea ce priveşte teza ipotezei, „nu are calitatea de titular al unui drept”, validitatea declarată de către noul Cod civil a convenţiilor privitoare la bunurile altuia ar face reglementarea art. 17 C. civ. practic inutilă. De altfel, domeniul predilect al adagiului este cel al efectelor nulității (sau, mai larg, al ineficacității) actului juridic civil față de terți, caz în care discuția nu se poartă în termenii validității actului subsecvent, ci ai eficacității lui în raport de verus dominus. O eroare personală și scuzabilă era, sub imperiul reglementării anterioare C. civ. 2009 (și este cu atât mai mult azi), suficientă ca actul subsecvent să fie valabil (iar nu salvat!), pentru că aprecierea caracterului valabil al cauzei se făcea după standardul a ceea ce a cunoscut sau putea și trebuia să cunoască partea. Dimpotrivă, simpla bună-credință nu era suficientă pentru a face actul subsecvent eficace în raport de verus dominus, ci doar, eventual, justifica condiția unui just titlu încheiat cu bună-credință, care unită cu posesia utilă cerută de lege putea conduce la uzucapiune. Prin cerința suplimentară a erorii comune și invincibile s-a creat argumentul, atât de controversat^[54], care să justifice efectul creator instantaneu al dobândirii proprietății, inclusiv în materie imobiliară.

d) desfiinţarea actului încheiat în condiţii de eroare comună şi invincibilă să producă errans-ului un prejudiciu.

37. Multiplicarea realităăilor juridice nu este nici naturală şi nici dezirabilă. Dacă nu sunt justificate de un interes, apelul la un principiu surogat şi derogarea de alte reguli normal aplicabile nu ar avea justificare şi substanţă, rămânând pur formală şi nepractică.

e) dispoziţia normei – menţinerea efectelor normale ale actului încheiat în condiţii de eroare comună şi invincibilă, se aplică la aprecierea de oportunitate a instanţei de judecată, care va hotărî „ţinând seama de împrejurări”.

38. Aplicarea lui error communis facit jus nu este un drept absolut al părţii interesate, ci o vocaţie, a cărei realizare se va aprecia în concret de către judecător. Miza acestei condiţii este aceea că, fie şi în limitele mai sus văzute, o socoteală de proporţionalizare a intereselor în conflict se impune a fi făcută, iar legiuitorul a rezervat judecătorului un instrument suplu de apreciere, în raport de toate circumstanţele concrete ale cauzei, iar nu doar în raport de criterii definite generic în norma legală.

f) Dispoziţiile privitoare la efectul creator al lui error communis facit jus nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate. 

39. Clarificarea este binevenită, tranşând o controversă mai veche^[55]. Cu toate acestea, ecourile controversei nu s-au stins, cel puţin în ceea ce priveşte ipotezele în care regulile de protecţie specifice cărţii funciare sunt, potrivit legii, excluse de la aplicare. Astfel, s-a reţinut în jurisprudenţa mai veche şi că: „În ipoteza în care adevăratul proprietar nu a fost niciodată înscris în cartea funciară şi nu a avut cunoştinţă de împrejurarea că terţe persoane au tranzacţionat imobilul proprietatea sa şi au deschis o carte funciară pentru imobilul respectiv, subdobânditorul nu poate invoca buna-credinţă şi principiul publicităţii materiale, pentru a fi considerat proprietar, nici chiar în situaţia în care şi-a înscris dreptul în cartea funciară după împlinirea termenului de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului sau acţiunea sa a fost promovată de adevăratul proprietar după împlinirea acestui termen. Într-o astfel de situaţie, principiul publicităţii materiale nu mai operează, însă terţul poate invoca buna-credinţă şi principiul error communis facit ius, în condiţiile dreptului comun”.

40. După intrarea în vigoare a noului Cod civil, prin art. 79 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, legiuitorul a exclus expres aplicabilitatea protecţiei specifice publicităţii materiale a cărţilor funciare pentru cazul în care cartea funciară a fost deschisă de către un non dominus. Pentru înscrierile viitoare, faţă de verus dominus^[56], care invocă deschiderea nelegitimă a cărţii funciare, terţul, chiar dacă se încrede cu bună-credinţă în cuprinsul cărţii funciare,nu poate să se apere decât invocând uzucapiunea prevăzută de noul Cod civil^[57]. În cazul în care înscrierea sa este anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, legiuitorul a persistat în repudierea efectelor teoriei aparenţei, prevăzând că nu s-ar putea invoca decât uzucapiunea prevăzută de reglementarea în vigoare la începerea posesiei^[58], sau alte reglementări protective care şi-au epuizat efectele şi a căror incidenţă n-ar putea fi înlăturată decât cu riscul retroactivităţii^[59]. 

41. Aşa cum am arătat şi cu altă ocazie^[60], în opinia altor autori cu autoritate^[61], terţul ar putea chiar să fie avantajat de situaţia creată, întrucât ar putea invoca construcţia jurisprudenţială a teoriei aparenţei, cu efect protectiv imediat, chiar fără a aştepta termenele de decădere ale acţiunilor în rectificare. O astfel de opinie poate ridica probleme de conflict cu dispoziţiile art. 17 alin. (4) C. civ. Eroarea comună şi invincibilă creatoare de drept este o „supapă” de siguranţă, generală^[62], dar în legătură cu care s-a dorit excluderea de la aplicare în materiile în care sunt reglementate registre de publicitate, inclusiv în materia cărţii funciare. Dacă alte sisteme de protecţie a beneficiarului aparenţei pot funcţiona cumulativ cu protecţia de carte funciară (pentru că nu s-a prevăzut altfel), acest remediu general şi excepţional nu poate intra în concurenţă cu regimul legal al sistemelor de publicitate. Adepţii teoriei aparenţei vor putea replica faptul că, atâta vreme cât faţă de verus dominus nu sunt aplicabile normele de protecţie ale cărţii funciare, suntem în afara „materiei de carte funciară”, deci error communis facit ius poate deveni aplicabil.Această observaţie nu esteîntru totul exactă, întrucât, pentru înscrierile ulterioare intrării în vigoare a noului Cod civil, se va putea invoca uzucapiunea tabulară prevăzută de Codul civil şi, urmare a împlinirii termenului de uzucapiune, chiar şi publicitatea materială.

2.2. Care este întinderea efectelor error communis facit ius în Codul civil?

42. În mod surprinzător, deşi Codul civil reglementează cu titlu general nulitatea actului juridic civil, nicio dispoziţie consacrată efectelor nulităţii nu trimite la dispoziţiile art. 17 C. civ. Desigur că nimic nu împiedică citirea celor două texte unul prin celălalt. S-ar putea remarca faptul că art. 1261 alin. (2) C. civ. lasă deschisă posibilitatea validării contractului prin acoperirea nulităţii în modalităţile „anume prevăzute de lege”, iar art. 17 C. civ. ar fi o astfel de modalitate. La o analiză mai atentă a modului în care sunt concepute efectele aparenţei, răspunsul ar trebui să fie negativ. Formularea art. 17 C. civ. dă aparenţei un efect restrâns, mai precis un efect relativ. Actul nu este validat, sau, în orice caz, el nu este validat faţă de toată lumea. Potrivit legii protecţia errans-ului constă în aceea că, faţă de cel aflat în eroare, actul încheiat produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil. 

43. Nuanţa de mai sus este importantă întrucât, pe de o parte o acoperire a nulităţii ar duce la înlăturarea acesteia, or, efectul aparenţei nu înlătură nulitatea, ci doar efectele nulităţii. Apoi, chiar şi această înlăturare a efectelor nu produce efecte faţă de toată lumea, ci doar în raport de cel aflat în eroarea comună şi invincibilă După cum nulitatea produce, ca regulă, efecte erga omnes, acoperirea acesteia ar trebui, ca regulă, în mod corespunzător, să producă efecte similare, înlăturând starea de nulitate în raport de toată lumea, dacă legea nu prevede altfel^[63]. Explicaţia unui asemenea comportament atipic ţine de specificul efectelor aparenţei, care produce o multiplicare a realităţii juridice, esenţialmente bazată pe ideea de relativitate; fiecare dintre realităţile juridice se va configura aşa cum cel aflat în eroare şi-a prefigurat-o. 

Note de subsol

^[1] Pentru o analiză aprofundată a categoriei „cunoaştere”, în cuprinsul unei monografii care corelează cunoaşterea cu aparenţa, opozabilitatea şi cu alte materii interconectate, a se vedea M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţa. Opozabilitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017.

^[2] Pentru o cercetare monografică în dreptul nostru a rolului aparenţei, a se vedea T. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în Dreptul civil român modern. Curs de drept civil aprofundat, Ed. Cursurilor litografiate, Bucureşti, 1943.

^[3] M. Nicolae, Drept civil. Vol. 1. Teoria dreptului obiectiv, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, pp. 261 şi urm. 

^[4] Autorul mai sus citat defineşte acest principiu astfel: „Principiul ocrotirii erorii legitime înseamnă că orice persoană care s-a încrezut, în mod rezonabil, într-o aparenţă juridică creată de un act, fapt sau situaţie juridică trebuie să se bucure de efectele acelei aparenţe, ca şi când aceasta ar fi fost reală” (s.n.) (idem, p. 263).

^[5] Uneori, interesul general poate justifica preeminenţa realităţii juridice, în detrimentul a ceea ce ar pretinde aparenţa; ne gândim aici, spre exemplu, la cauzele de nulitate absolută, care protejează regimul juridic al proprietăţii publice. 

^[6] În mod esenţial arătăm că termenul de aparenţă avut în vedere aici este larg şi priveşte tot ceea ce apare a fi în fapt şi în drept celui care încheie actul juridic. 

^[7] Art. 17 C. civ.

^[8] A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Vol. 2. Teoria dreptului subiectiv, Ed. Solomon, București, 2018, p. 545. Se afirmă că actul inexistent este acela care nu prezintă ”acel substrat material susceptibil de a fi calificat în sens juridic” astfel.

^[9] În cazul tuturor celor 3 vicii putem discuta de o afectare a prefigurării realităţii, toate bazându-se în esenţă pe o falsă reprezentare a acesteia.

^[10] Art. 1207 alin. (1) C. civ.

^[11] Cauza actului era falsă, ceea ce atrăgea nulitatea absolută (art. 1066 C. civ. 1864).

^[12] Art. 1248 alin. (2) C. civ.

^[13] Art. 1225 alin. (2) C. civ.

^[14] Art. 1226 alin. (2) C. civ.

^[15] Art. 1211 C. civ. 

^[16] Reglementarea punerii sub interdicţie a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020, privind neconstituţionalitatea art. 164 alin. (1) C. civ., a Curţii Constituţionale a României.

^[17] Legea trebuie interpretată în sensul în care este utilă şi produce efecte, iar nu în sens direct contrar.

^[18] În acelaşi sens, al unei prezumţii al cărei scop este facilitarea dovedirii lipsei discernământului, a se vedea P. Vasilescu, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 486. 

^[19] D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiuni și liberalități, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 112.

^[20] În acest caz, ni se pare că punerea sub interdicţie este justificată pentru a proteja persoana tocmai de incontrolabilele perioade de lipsă de luciditate. 

^[21] Formularea „poate fi anulat” este echivocă. Fiind vorba de o nulitate relativă, ea se explică oricum prin faptul că nulitatea nu este automată. 

^[22] În acelaşi sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 488. 

^[23] În acest caz este complet nerelevant dacă cel protejat a încheiat actul în deplină cunoştinţă de cauză, în condiţii de prezenţă a discernământului.

^[24] Art. 169 C. civ.:„(1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă”.

^[25] Surogatul unei eventuale curatele a majorului nu poate funcţiona ca argument în contra.

^[26] Art. 1731 C. civ. 

^[27] În opinia noastră, de lege lata, salvarea actului nu este posibilă, întrucât validarea acestuia prin simpla neridicare a opţiunii de vânzare de către titularul preempţiunii ar şterge orice miză a diferenţei de tratament tehnic între condiţia de validitate şi condiţia modalitate a actului juridic civil. 

^[28] Întrucât este definită legal de Codul civil drept motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235).

^[29] Vechea reglementare prevedea sancţiunea nulităţii absolute pentru cauza ilicită fără a face o altă adăugire, ceea ce permitea şi a permis o marjă de interpretare largă. Interpretarea dată era tributară concepţiei despre cauza actului juridic civil, după cum cauza era un element individual sau dimpotrivă comun, contractual, cunoscut şi/sau asumat ca atare de către părţi. Potrivit teoriei clasice se afirma că scopul (cauza) trebuie să intre în cadrul „câmpului contractual”; dimpotrivă, într-o concepţie opusă acesteia, se sancţiona orice cauză ilicită, independent de atitudinea subiectivă a părţii inocente. 

^[30] Codul civil din Québec nu a clarificat expres această problemă. „1411. Est nul le contrat dont la cause est prohibée par la loi ou contraire à l’ordre public”.

^[31] Cass 1^er Civ., 07/10/1998 n°96-14.359: „un contrat peut être annulé pour cause illicite ou immorale, même lorsque l’une des parties n’a pas eu connaissance du caractère illicite ou immoral du motif déterminant du contrat”.

^[32] A se vedea M. Nicolae, Codex iuris civilis. Tomul 1. Noul Cod civil. Ediție critică, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. CXXXIV: „(…) în ipoteza cauzei ilicite şi imorale, nulitatea este condiţionată, precum în dreptul italian, de cerinţa ca ambele părţi să fi urmărit un scop ilicit sau imoral ori, în orice caz, cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască acest scop… pentru ca partea inocentă să nu fie expusă riscului desfiinţării contractului şi să fie lăsată la discreţia celeilalte”.

^[33] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 7-a, revizuită și adăugită de P. Trușcă și M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 227; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2008, p. 329. Ultimul autor  nota totuși că aplicabilitatea acestui adagiu este controversată (ibidem, nota 1).

^[34] Art. 1638 C. civ.: „Restituirea pentru cauză ilicită. Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.

^[35] Cocontractantul apreciază el că nu doreşte să fie protejat prin păstrarea actului; i.a. acesta poate invoca şi scrupule morale, anume a nu fi părtaş la o operaţiunea cu scop ilicit sau imoral. 

^[36] În ceea ce ne priveşte, faţă de formularea legii, ni se pare preferabilă interpretarea nulităţii relative, pentru că argumentul per a contrario la art. 1238 alin. (2) C. civ. nu ne duce la un vid legislativ, ci la o nulitate virtuală căreia trebuie să i se asocieze o sancţiune. Soluţia a fost propusă şi în Codul civil din Québec (a se vedea J. Pineau, D. Burman, S. Gaudet, Theorie des obligations, 4e éd., Themis, 2001, p. 329). Mai mult, ni se pare că soluţia care ar fi proporţionalizat cel mai bine cele două interese în conflict ar fi fost aceea a unei nulităţi absolute care să poată fi invocată numai de către cel ocrotit, sau cu acordul celui ocrotit; probabil o astfel de opţiune a fost considerată prea exotică, deşi la nivel doctrinar soluţia nu este nouă (a se vedea R. Japiot, Des nullites en matiere d’actes juridiques: essai d’une theorie nouvelle, LGDJ, Paris, pp. 534 şi urm.).

^[37] G. Boroi, C.A. Anghelescu,  Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 174. 

^[38] Incapabili. Acte încheiate de ei. Cazurile când ei nu pot invoca beneficiul de protecţie a legii. Pentru ca protecţia pe care legea o oferă tuturor incapabililor în genere de a contracta să fie reală, legea lasă în sarcina persoanelor capabile care au contractat cu un incapabil de a verifica ele însele capacitatea acestuia din urmă; aşa că aceste persoane urmează să suporte consecinţele neglijenţei sau neprevederii lor, deoarece, pe de o parte, ele nu pot cere ca incapabilul să-şi execute obligaţia contractată, iar, pe de altă parte, actele făcute de incapabili sunt anulabile după cererea lor. Acest principiu nu-şi mai are însă aplicare de câte ori persoana capabilă a fost victima unei erori generale, provocate de incapabil, eroare în care ar fi putut cădea oricine, sau, cu atât mai mult, de câte ori acea persoană a fost victima unui delict ori a unui quasi-delict comis de incapabil [Cass. I, dec. din 15 iunie 1921, în P.R. nr. 1/2001, nr. 4, p. 191, cu notă de D. Alexandrescu], apud. V. Terzea, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină şi jurisprudență. Comentariu la art. 45, Ed. Universul Juridic, București, 2017. 

^[39] Este motivul pentru care, de regulă, doctrina tratează acest caz subsumat unui alt caz de înlăturare a efectelor nulităţii, distinct de error communis facit ius, anume cazul răspunderii civile delictuale.

^[40] A se vedea M. David, op. cit., p. 79. 

^[41] Reamintim că nu avem în vedere aici aparenţa în sensul teoriei clasice a aparenţei creatoare de drept, ci ideea de efecte ale aparenţei în sens larg.

^[42] Avem în vedere, spre exemplu, erori personale şi scuzabile sau buna-credinţă calificată, specifică unei anumite materii, cum este cazul, spre exemplu, protecţiei acordate în materie de carte funciară – art. 901 alin. (1) C. civ.

^[43] A se vedea G. Beleiu, op. cit., p. 231. Se afirma că: „…acest principiu înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească”, citându-se aplicaţia art. 7 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă (ibidem). 

^[44] J. Pièdelièvre, Des effets produits par les actes nuls. Essai d’une théorie d’ensemble, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 2011, pp. 487 şi urm. 

^[45] Pentru opinia potrivit căreia excepţia nu priveşte dreptul civil, ci un act de drept administrativ şi nulitatea corespunzătoare acestuia, a se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. II, p. 590, nota 771. 

^[46] Pentru analiza art. 17, a se vedea V. Terzea, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină și jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, Comentariu la art. 17;L. Tec,Comentariu la articolul 17 din Codul Civil în L. Tec, M. Dub, D. Trăilă, S. Bodu, R. Rizoiu, M. Scheaua, Codul Civil – comentat și adnotat. Despre legea civilă. Despre persoane. Art. 1-257, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2018. 

^[47] „Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu” (s.n.).

^[48] Dacă nu avem suprapunere de domeniu a ipotezelor normelor nu avem nici corelaţia normă specială-normă generală.

^[49] „În cazul incidenței principiului ocrotirii credinței legitime, principiul quod nullum est … este paralizat, în sensul că nulitatea actului juridic nu poate fi opusă terțului care a dobândit un drept sau o situație juridică, întemeindu-se cu bună-credință pe aparența juridică creată de autorul său ori chiar de persoana vătămată (verus dominus)” (s.n.), M. Nicolae, op. cit., vol. II, p. 589. Nu este însă clar că dl. profesor Nicolae practică această limitare. Într-un sens apropiat pare să pledeze și dl. profesor Stoica Valeriu care restrânge efectul aparenței în privința validității la domeniul (reglementat special) actelor de stare civilă, arătând că teoria aparenței ”desemnează un mod de dobândire a drepturilor subiective civile, iar dintr-un alt punct de vedere, un  mod de validare a actului de stare civilă” (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 417).

^[50] Pentru o prezentare aprofundată a condiţiilor aparenţei creatoare de drept, în cuprinsul unei monografii care corelează aparenţa cu materiile „înrudite” cu care se interconectează, a se vedea M. David, op. cit., p. 53 şi urm. 

^[51] Sau s-a bazat pe o astfel de stare, în cazul terţului care încearcă să evite efectele nulităţii unui act anterior asupra sa.

^[52] După cum se pune adesea semnul egalităţii între act şi calitatea acestuia de titlu (de proprietate spre exemplu). O acţiune în revendicare poate desfiinţa titlul pârâtului, fără ca actul suport, care este o realitate obligaţională, să fie în mod necesar desfiinţat.

^[53] Aşa cum am arătat cu altă ocazie, ipoteza de lucru este aceea a principiului resoluto jure dantis, resovitur jus accipientis. Errans-ul se încrede în validitatea şi eficacitatea actului iniţial, dar acesta se desfiinţează. În acest caz, de regulă, actul subsecvent nu este lovit de nulitate şi, de cele mai multe ori, nici nu se desfiinţează în mod automat; cu toate acestea actul poate fi ineficace în raport de înstrăinătorul iniţial, iar error communis facit jus ar avea vocaţie să se aplice tocmai în considerarea acestor premise.

^[54] Chiar C.C.R. cade, în opinia noastră, în această confuzie, v. Dec. nr. 191/2002 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10 (publicată în M. Of. nr. 567 din 1 august 2002). Faptul că actul subsecvent este valabil nu conduce automat și la eficacitatea lui față de verus dominus. Punând semnul egalității între validitate și eficacitate s-a greșit și în sens invers – pentru a justifica efectul major al dobândirii proprietății de la un non dominus validitatea actului subsecvent a fost condiția excesivă a erorii comune și invincibile. V.  și M. Nicolae, op. cit.,  Vol. 1, p. 240.

^[55] Aşa cum am reţinut cu altă ocazie: „Situaţia subdobânditorului poate fi diferită calificativ aşa încât, între cele două reguli ce tind la protejarea subdobânditorului, principiul publicităţii materiale şi error communis facit ius, nu există identitate de ipoteză. (…) Aparenţa, care se prezumă născută din înscrierea în cartea funciară a unui drept real, chiar însoţită de buna-credinţă specific tabulară, reprezintă altceva (mai puţin) decât eroarea comună şi invincibilă dedusă din totalitatea împrejurărilor de fapt şi de drept în care achizitorul a contractat. Într-adevăr, nereuşita acţiunii de fond, paralizată prin excepţia erorii comune şi invincibile, ca mod de dobândire ex lege a proprietăţii, ar produce acelaşi efect – consolidarea dreptului dobânditor subsecvent, ca şi împlinirea termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.(…) Argumentele aduse mai sus sunt valabile în cazul în care dobânditorul înscris în cartea funciară opune teoria aparenţei unui reclamant care nu a beneficiat de înscrierea dreptului său în cartea funciară. […] Dacă însă conflictul de tranşat este între dobânditor şi autorul său mediat, anterior intabulat, trebuie să ne subordonăm unei logici a disputei în termeni de carte funciară: aceasta protejează interesul siguranţei achiziţiilor, dar şi securitatea statică a sistemului prin faptul că cel înscris nu-şi pierde dreptul numai dacă a consimţit la aceasta sau dacă este în culpă ori neglijent, respectiv dacă nu atacă în anumite termene înscrierile în cartea funciară pe care le consideră vătămătoare” [G.Al. Ilie, Consideraţii asupra interacţiunii principiului „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis” cu principiul ocrotirii bunei-credinţe, în P.R. Supliment in honorem Corneliu Bîrsan şi Liviu Pop, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 274-275].

^[56] Chiar dacă prima intabulare nu a fost realizată cu cauză legitimă, publicitatea materială va putea fi opusă celor înscrişi în cartea funciară. 

^[57] Art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011: „În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare”.

^[58] Art. 79 alin. (2) din Legea nr. 71/2011: „Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile şi înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului”.

^[59] În opinia noastră, aplicarea publicităţii materiale a cărţilor funciare nu poate fi împiedicată dacă termenele de protecţie prevăzute de Legea nr. 7/1996 erau deja împlinite la data intrării in vigoare a Legii nr. 71/2011. A se vedea, pentru controversa privitoare la această problemă, G.Al. Ilie, Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis – mit şi realitate în materia efectelor nulităţii actului juridic civil, în Actul juridic civil, Ed. Solomon, 2020, pp. 372 şi urm. și autorii acolo citați.

^[60] G. Al. Ilie, op. cit., pp. 377 şi urm. 

^[61] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 459.

^[62] De aceea este reglementată la dispoziţiile generale ale Codului civil. 

^[63] Acoperirea nulităţii relative produce efecte relative, confirmarea lăsând neafectate drepturile dobândite şi conservate de către terţi, cu bună credinţă – art. 1265 alin. (1) C. civ.