Drept civil. Drepturile reale principale. Studiu aprofundat (extras)
Irina Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, 2025, p. 61-67.
Noţiunea de proprietate, în accepţiunea modernă, s‑a îndepărtat mult de ceea ce reprezenta proprietatea romană[1].
Romanii considerau lucrul ca o constelaţie de elemente. Elementele periferice erau reprezentate de diferitele utilităţi ale lucrului, usus şi fructus, iar nucleul era format de lucrul în sine, independent de orice utilitate pe care o are, respectiv calitatea sa de a fi propriu cuiva. Această disociere şi opoziţie între dimensiunea utilitară a lucrului şi cea privativă explică de ce, când lucrul este grevat de uzufruct şi sunt transferate utilităţile lucrului uzufructuarului, nudul proprietar conservă lucrul în sine[2].
În dreptul roman, proprietas avea particularitatea că nu era susceptibilă de a fi transformată într‑un drept. A transfera proprietatea însemna a transfera lucrul în ceea ce are el esenţial, adică în calitatea sa de a fi propriu cuiva. Se distingea astfel transferul proprietăţii de transferul utilităţilor lucrului. Prin transferul utilităţilor se constituia un drept asupra unui lucru al altuia. Nudul proprietar rămânea cu un dominium asupra proprietăţii sale, asupra lucrului în sine, iar singurul care avea un drept asupra lucrului era cel care dobândea folosinţa lucrului (dominium in re propria, jus in re aliena)[3].
În doctrina contemporană, se apreciază că noţiunea de proprietate obiectivă, care a fost atât de mult timp neglijată, ar putea contribui la înţelegerea unei distincţii între proprietăţi şi bunurile incorporale. Se afirmă că într‑o societate în care prevalează imaterialul, incorporalul, aplicarea criteriului tactil în diferenţierea bunurilor corporale şi incorporale ar trebui depăşită. Se consideră că ar trebui să distingem între proprietăţi şi drepturi incorporale. Proprietăţile pot fi, la rândul lor, corporale şi incorporale. Justificarea acestei clasificări ar consta în faptul că există un corp de reguli specifice drepturilor incorporale, care nu se aplică proprietăţilor incorporale[4].
Concepţia actuală asupra bunurilor
Ce este lucrul. Articolul 535 C. civ. defineşte bunurile ca „(…) lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Astfel, distinge, pe de‑o parte, între bun şi lucru, iar pe de altă parte, între bun şi dreptul patrimonial care are bunul ca obiect.
Între lucru şi bun nu poate fi pus semnul egalităţii, după cum şi între drept şi bun sunt diferenţe conceptuale. Lucrul are aptitudinea de a deveni bun numai prin apropriere, prin sustragerea sa de la uzul public şi intrarea în sfera de apropriere privată a unei persoane. Adică, numai prin intermediul dreptului patrimonial.
Prin lucru înţelegem tot ce se află în natură, perceput ca exterior persoanei, cu o existenţă materială, în cazul lucrului corporal, sau abstractă, în cazul celui necorporal. Legiuitorul foloseşte în art. 535 C. civ. un criteriu unic în definirea bunurilor. Definiţia dată bunurilor nu recurge la criteriul utilităţii sau la cel al valorii economice pentru a distinge între bun şi lucru, ci apelează la cel al stabilirii relaţiei între persoană şi lucru pe calea dreptului patrimonial. Acest criteriu este nu numai relevant pentru definiţie, dar şi suficient, pentru că le include şi le presupune pe celelalte. Valoarea economică a unui bun este un criteriu luat implicit în considerare în definiţie, având în vedere că dreptul care îl are ca obiect este unul patrimonial.
Fiind bunuri numai lucrurile ce fac obiectul unui drept patrimonial, legiuitorul înţelege să supună limitelor impuse de lege fenomenul de abstragere a unui bun de la uzul public. Nu pot deveni bunuri lucrurile comune care nu aparţin nimănui şi al căror uz este comun tuturor (res communes), ca aerul, apa mării, razele soarelui, după cum nu pot fi considerate bunuri nici lucrurile abandonate, părăsite (res derelictae), deoarece nu sunt în stăpânirea vreunei persoane.
Lucrurile comune sunt sustrase aproprierii pentru că trebuie asigurat accesul tuturor la utilizarea lor, fiind necesare măsuri de protecţie care să le conserve şi să împiedice o folosire abuzivă care ar dăuna tuturor. Sunt lucruri care pot fi utilizate independent de orice apropriere individuală sau colectivă. Este însă posibilă o apropriere individuală a acestor bunuri într‑o anumită formă determinată, atunci când sunt captate într‑un spaţiu sau volum concret. De exemplu, apa mării este un lucru comun, dar îmbuteliată într‑o sticlă, poate fi apropriată. Res communes se deosebesc de res nullius, care nu aparţin nimănui într‑un anumit moment, dar sunt apropriabile prin natura lor. La rândul lor, şi res derelictae, deşi abandonate, sunt apropriabile[5].
Pot fi bunuri atât lucrurile însufleţite, cât şi cele neînsufleţite.
Animalelor nu li se recunoaşte personalitate juridică, astfel că rămân în sfera lucrurilor, recunoscându‑li‑se calitatea de bun, atunci când sunt apropriate.
Embrionul şi fetusul uman nu pot fi considerate lucruri, după cum nu pot fi considerate nici persoane. Includerea acestora în rândul bunurilor ar echivala cu transformarea lor în obiecte comerciale, operaţiune riscantă şi cu impact negativ pe planul respectului pe care îl datorăm fiinţei umane. Nici statutul de persoană nu este recunoscut embrionului, de vreme ce suprimarea sa nu este incriminată ca omucidere de legea penală[6].
Cadavrul este considerat un lucru, dar nu poate face niciodată obiect de drept real, deoarece nu este perceput a fi un lucru ca oricare altul. De aceea, se impune a fi tratat cu respect, decenţă şi demnitate. Este însă posibilă prelevarea de ţesuturi, organe sau celule cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de legea specială[7].
În art. 80 C. civ. este reglementată respectarea voinţei persoanei decedate în privinţa propriilor funeralii sau a corpului său după moarte, iar în dispoziţiile art. 81 C. civ. se arată că „Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi, ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Elementele şi produsele corpului uman au un statut juridic special. Acestea nu pot face obiectul unui drept patrimonial. Legea interzice comerţul cu celule, organe şi ţesuturi, dar acestea pot fi cedate gratuit.
În cuprinsul art. 68 alin. (1) C. civ. se arată că „Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei (…)”.
Imaginea persoanei este un element inerent acesteia, nu este un lucru şi nu este susceptibilă de apropriere. Imaginea persoanei nu este detaşată de persoană, nu are autonomie, este doar modul în care persoana se manifestă în exterior. Însă, imaginile particulare care sunt obţinute prin fixarea pe un suport (pânza unui tablou, hârtia fotografică, sculptura) se detaşează de persoană, dobândesc autonomie şi pot fi apropriate, cu condiţia ca aproprierea să fie autorizată[8].
Numele persoanei nu se confundă cu persoana, ci este exterior acesteia. Numele nu este inerent persoanei, ci îi este atribuit (fie de către fondatori, în cazul persoanei juridice, fie pe baza filiaţiei, în cazul persoanei fizice). Numele este un lucru care îi aparţine celui căruia îi este atribuit. Faptul că acelaşi nume este atribuit mai multor persoane nu este de natură să contrazică o apropriere exclusivă, întrucât, prin caracterul său necorporal, cuvântul ce reprezintă numele unei persoane face parte din categoria lucrurilor de gen, susceptibile să existe într‑o multitudine de exemplare identice, care se individualizează prin atribuirea unei anumite persoane. Titularii exercită prerogative identice asupra numelui şi niciunul nu îl poate împiedica pe celălalt să le exercite. Fiecare titular, odată ce îi este atribuit numele, în temeiul acestei apartenenţe exclusive, poate solicita, de pildă, schimbarea numelui său. Indisponibilitatea numelui nu contrazice aproprierea, ci o presupune[9]. În cazul persoanei fizice, dreptul asupra numelui este un drept al personalităţii, de natură extrapatrimonială.
Dreptul la nume se poate manifesta şi ca drept de a ne folosi numele în exerciţiul unei activităţi comerciale, sub formă de denumire (Legea nr. 265/2022) sau de marcă (Legea nr. 84/1998[10]). Şi în acest caz, denumirea serveşte ca element de identificare a persoanei juridice. În legislaţia noastră, se pune semnul egalităţii între firmă şi numele comercial. Din punctul de vedere al naturii juridice, firma este un bun incorporal, inclus în fondul de comerţ, care este, la rândul său, o universalitate de fapt concepută ca un ansamblu de bunuri ce este privit ca un bun incorporal distinct[11]. Printre drepturile privative referitoare la elementele fondului de comerţ, comerciantul are dreptul de exploatare a firmei în folosul său. Acest drept privativ are valoare economică, fiind menit să asigure realizarea activităţii comerciale. Fiind şi un element de atragere a clientelei, firma dobândeşte o valoare economică proprie pe piaţă şi conferă un drept patrimonial[12]. Astfel, s‑a considerat că este contrară principiilor fundamentale ale dreptului societar desprinderea numelui unui asociat din denumirea dată societăţii, odată cu plecarea asociatului din societate. Numele, deşi element al personalităţii, nepatrimonial, va păstra regimul real al firmei, devenind obiect de drept patrimonial. Înregistrarea ca marcă a denumirii societăţii face posibilă utilizarea sa exclusivă, fără ca un terţ sau o altă societate să poată folosi acest nume în acelaşi domeniu de activitate şi să se poate opune acestei utilizări exclusive, dacă nu obţine în prealabil anularea înregistrărilor din Registrul Naţional al Mărcilor[13].
Lucru-bun-drept. S‑a arătat că, „în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al realităţii obiective care are o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă”[14]. Prin această identitate, lucrurile se diferenţiază de alte lucruri care nu pot fi apropriate. Lucrurile pot fi apropriate numai dacă răspund celor trei condiţii de identitate. De aceea, bunurile de gen nu pot fi apropriate decât după individualizarea lor[15]. Relaţia care se stabileşte între lucru şi bun este o relaţie de la gen la specie. Trăsătura care distinge bunul de lucru este determinată de apropriere. Prin apropriere, lucrul, care are o valoare de uz, dobândeşte şi o valoare de schimb. Valoarea economică a bunului apare ca o sumă a celor două valori şi se imprimă asupra dreptului care are ca obiect acel bun. Astfel, bunul, în sens juridic, este definit în doctrină ca „lucrul corporal sau necorporal care dobândeşte valoare economică prin apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real”[16].
În gândirea axiologică, noţiunea de valoare este privită fie din perspectivă subiectivă, fie obiectivă. Dacă subiectiviştii consideră că valorile nu sunt proprietăţi ale lucrurilor, ci există doar în percepţia noastră asupra lumii exterioare, pentru obiectivişti, valorile sunt inerente lucrului[17].
În concepţia obiectiviştilor, valoarea obiectivă există prin ea însăşi şi însoţeşte orice lucru. Atunci când valoarea obiectivă, inerentă oricărui lucru, corporal sau necorporal, este recunoscută de către societate şi poate fi reprezentată economic, devine consubstanţială noţiunii de bun. În aceste condiţii, bunul poate fi apropriat. Într‑o teorie juridică privind valoarea obiectivă a lucrurilor, se arată că bunul nu dobândeşte valoare pentru că este apropriat, ci este apropriat pentru că are o valoare prin el însuşi. Această valoare obiectivă este independentă de preţ[18] sau de valoarea venală a bunului[19], care, ambele, reprezintă valori numerice apreciate subiectiv, de regulă cu ocazia tranzacţionării unui anumit bun.
Indiferent cum ne poziţionăm în receptarea valorii, dacă reprezentarea economică a valorii unui lucru este posibilă, lucrul împreună cu valoarea care îi este ataşată, constituie un bun. În cazul în care reprezentarea economică a valorii unui lucru nu există, aceasta nu înseamnă că lucrul acela nu are valoare, ci doar că acel lucru nu interesează din perspectiva aproprierii, nu interesează dreptul. Prin urmare, dacă un lucru este susceptibil de apropriere, aceasta se datorează naturii economice a valorii care îi este ataşată[20].
Bunul este doar un suport pentru drepturile patrimoniale, iar dreptul se situează în exteriorul noţiunii de bun, cu care nu se confundă conceptual[21].
Cum am precizat deja, în situaţia în care un proprietar este de acord ca o parte din utilităţile bunului său să fie atribuite în beneficiul altei persoane, aceasta va exercita doar o parte din prerogativele de care dispune proprietarul, prin intermediul dreptului real care se constituie în patrimoniul său (uzufruct, uz, abitaţie, folosinţa terenului în cazul superficiei). Acest drept real asupra bunului altuia este mijlocul de apropriere pentru valoarea obţinută prin extragerea utilităţilor lucrului.
Atunci când un creditor urmăreşte obţinerea unui avantaj prin intermediul prestaţiei ce urmează a fi executată de către debitorul său (a da, a face, a nu face), bunul obţinut ca rezultat al acelei prestaţii este apropriat în baza raportului personal care se stabileşte între aceştia. Dreptul de creanţă intervine în aproprierea valorii obţinute prin realizarea prestaţiei ca un drept tranzitoriu, cu rol de catalizator[22].
În realitate, prin apropriere, nu lucrul dobândeşte valoare, ci dreptul care poartă asupra sa. Valoarea de schimb care se obţine prin apropriere este o valoare atribuită, care se observă la nivelul dreptului.
Activul patrimonial este format din drepturi patrimoniale, singurele care au valoare. Prin urmare, deşi spunem în mod curent că bunurile au valoare, în realitate numai drepturile care poartă asupra bunurilor au valoare. Dacă asupra aceluiaşi lucru se constituie mai multe drepturi reale de natură diferită, fiecare dintre aceste drepturi are o valoare diferită, corespunzătoare utilităţilor pe care lucrul le procură prin intermediul fiecărui drept în parte. Prin drepturile patrimoniale este posibilă o alocare a valorilor de către persoane într‑o lume în care resursele sunt din ce în ce mai rare, iar utilizările din ce în ce mai variate[23].
În actuala reglementare, legiuitorul distinge clar nu numai între lucruri şi bunuri, ci şi între bunuri şi drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale fiind instrumentele prin care lucrurile devin bunuri, nu este permisă confuzia celor două noţiuni. Chiar denumirea Titlului I al Cărţii a III‑a – „Bunurile şi drepturile reale în general” – ne conduce la concluzia că legiuitorul deosebeşte cele două concepte.
În sensul strict al noţiunii de bun, dreptul patrimonial nu mai este inclus în sfera bunurilor. Dreptul patrimonial este doar instrumentul prin care lucrul se transformă în bun. Dar nu toate drepturile patrimoniale pot fi instrument de apropriere, de transformare a lucrului în bun, ci doar drepturile reale principale şi accesorii, care presupun relaţia directă cu bunul.
Actuala definiţie a bunurilor concordă cu ideea că în cadrul raporturilor juridice patrimoniale şi al actelor care le generează, bunurile au doar rolul de obiect derivat. Numai pentru drepturile reale principale şi accesorii, bunurile constituie obiectul direct. Numai primele permit relaţia directă cu lucrul, aproprierea directă, şi numai pentru primele bunul este obiectul direct al dreptului. În cazul drepturilor de creanţă, aproprierea nu este posibilă decât indirect prin executarea unei prestaţii a debitorului şi numai atunci când aceasta are ca rezultat un bun[24]. Obiectul direct al creanţei este însă prestaţia debitorului. Atunci când aceasta se raportează la un bun existent, este vorba despre un bun care aparţine debitorului şi este un obiect derivat al prestaţiei sale.
Aproprierea lucrului în sens strict presupune luarea lucrului în stăpânire şi relaţia directă a persoanei cu lucrul devenit bun. Relaţia de putere directă asupra bunului este posibilă atât în cazul dreptului de proprietate, cât şi în cazul dezmembrămintelor proprietăţii. În acest ultim caz, nu trebuie confundată aproprierea prealabilă a lucrului prin intermediul dreptului de proprietate, cu aproprierea realizată prin intermediul dezmembrământului, care se produce direct în patrimoniul titularului dezmembrământului, în temeiul actului sau faptului juridic care a stat la baza constituirii sale. La constituirea dezmembrământului, valoarea economică a dreptului de proprietate se repartizează între nudul proprietar şi titularul dreptului dezmembrat.
Dreptul de ipotecă poate fi instrument de apropriere doar pentru dreptul real asupra bunului corporal, necorporal, mobil sau imobil ce constituie obiectul derivat al ipotecii[25].
În cuprinsul art. 542 C. civ., intitulat „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor”, se precizează că „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora”, iar, la alin. (2), că „Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să acorde o identitate de regim juridic bunurilor şi drepturilor care poartă asupra lor, în funcţie de natura imobiliară sau mobiliară a bunurilor ca obiect al acestor drepturi. Dacă drepturile ar fi fost privite ca bunuri de legiuitorul actual, nu era necesară reglementarea extinderii regimului juridic aplicabil bunurilor asupra drepturilor.
Note de subsol
[1] Etimologic, proprietatea nu vine de la dominium, termen care semnifică puterea exclusivă asupra unui lucru, ci de la proprietas, care înseamnă calitatea unui lucru de a fi propriu unei persoane, de a‑i aparţine, aşa cum fructus desemna calitatea unui lucru de a produce fructe; a se vedea F. Zenati‑Castaing, La propriété, mécanisme fondamental du droit, în RTDciv. nr. 3/2006, p. 445‑446.
[2] Ibidem, p. 449.
[3] Ibidem, p. 445‑446; autorul arată că noţiunea de proprietate obiectivă are o importanţă care depăşeşte problema constituirii uzufructului, dacă ne gândim că transferul de proprietate a fost falsificat de gânditorii medievali, sub schema transferului dreptului de proprietate. Romaniştii medievali au transformat proprietatea într‑un drept, marginalizând, progresiv, dominium, şi anihilând noţiunea de proprietate obiectivă, făcând să triumfe dreptul subiectiv.
[4] Drepturile incorporale sunt bunuri care se transmit prin mijloace specifice (remiterea titlului, notificare), se sting prin abandon şi sunt susceptibile de prescripţie extinctivă; a se vedea ibidem, p. 451.
[5] F. Terré, Ph. Simler, op. cit., 2018, p. 10.
[6] A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat…, op. cit., p. 70‑73.
[7] Ibidem.
[8] A se vedea P. Berlioz, Droit de biens, op. cit., p. 58.
[9] Ibidem, p. 59‑60.
[10] Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (republicată în M. Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020).
[11] A se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 387.
[12] A se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial. Conform Noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 95 şi 97.
[13] A se vedea F. Stârc‑Meclejan, Care e preţul numelui tău?, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 358‑359.
[14] A se vedea V. Stoica, Noţiunea de bun incorporal în dreptul civil român…, op. cit., p. 27.
[15] Ibidem, p. 29.
[16] Ibidem, p. 36.
[17] C. Krief‑Semitko, La valeur en droit civil français, Essai sur les biens, la propriété et la possession, L’Harmattan, Paris, 2009, p. 11 şi urm.; a se vedea I. Sferdian, Privire asupra aproprierii creanţelor, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 302.
[18] Preţul este expresia monetară a valorii bunului la un moment dat. Este o valoare convenită, deci subiectivă, care presupune stabilirea unui raport economic între două bunuri sau între un bun şi monedă. Preţul, ca valoare convenită, este un element exterior bunului, în timp ce valoarea obiectivă este bunul înfăţişat în aptitudinea sa de a dobândi alte valori, astfel că preţul este contravaloarea unei valori obiective, situate în toate bunurile, la un moment dat (a se vedea C. Krief‑Semitko, op. cit., p. 22‑23).
[19] Şi valoarea venală este tot o valoare subiectivă, chiar dacă nu este rezultatul acordului părţilor, deoarece, ca şi preţul, depinde de modul în care societatea priveşte bunul înfăţişat. Ea constituie o valoare numerică exprimată în unităţi monetare (a se vedea C. Krief‑Semitko, op. cit., p. 23).
[20] Ibidem, p. 34.
[21] A se vedea P. Berlioz, La notion de bien, LGDJ, Paris, 2007, p. 153‑154.
[22] A se vedea I. Sferdian, Privire asupra aproprierii creanţelor…, op. cit., p. 302.
[23] A se vedea R. Rizoiu, Universul invizibil şi economia sa. Ipoteca asupra bunurilor incorporale şi ipoteca asupra drepturilor patrimoniale, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 291.
[24] A se vedea V. Stoica, Noţiunea de bun incorporal…, op. cit., p. 33‑34.
[25] Ibidem, p. 53. Autorul arată că termenul de bun desemnează obiectul dreptului real principal în legătură cu care s‑a înfiinţat ipoteca imobiliară sau mobiliară. Dreptul de ipotecă nu poartă decât indirect asupra acestui bun, iar obiectul direct al ipotecii este chiar dreptul real principal avut în vedere la constituirea ipotecii: dreptul de proprietate în forma sa tipică sau atipică, dreptul de uzufruct şi dreptul de superficie.