Drept civil: Familia în dreptul european

Marieta Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2022, p. 29-30.

2.1. Familia în dreptul european al drepturilor omului

2.1.1. Aspecte generale privind rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului familiei

În planul dreptului european al drepturilor omului, potrivit art. 8 CEDO^[1], „Orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa sa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa. Nu este admis amestecul niciunei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora” (s.n.).

De asemenea în materia căsătoriei, art. 12 CEDO prevede că, începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept. Aceste drepturi se combină, adeseori, în jurisprudenţa Ct.E.D.O^[2] cu art. 14 CEDO care consacră principiul nediscriminării. Articolul 12 CEDO consacră nu un singur drept fundamental, ci două, respectiv dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie; chiar dacă cele două drepturi sunt strâns legate, ele nu sunt totuşi condiţionate unul de celălalt. Astfel, este posibil ca „familia” să fie întemeiată pe simple legături de fapt, în lipsa încheierii unei căsătorii, cuplul aducând pe lume copii în cadrul acestei convieţuiri în fapt. De asemenea, întemeierea unei familii se poate realiza şi prin adoptarea unui copil de către o persoană necăsătorită^[3].

Prin urmare, dreptul fundamental de a întemeia o familie nu este condiţionat de dreptul la căsătorie, ci – mai curând – de dreptul de a avea copii, deci de a procrea, precum şi de dreptul de a adopta copii.
Reciproca este însă valabilă: întrucât prin căsătorie se întemeiază întotdeauna o familie, chiar dacă soţii nu procreează sau nu adoptă un copil, rezultă că dreptul la căsătorie implică întotdeauna dreptul de a întemeia o familie.
Pornind de la aceste dispoziţii din Convenţie, se poate vorbi despre apariţia unei noţiuni extinse, „autonome şi supranaţionale” a vieţii de familie. În esenţă, pentru a beneficia de protecţie, viaţa de familie trebuie să fie efectivă şi caracterizată prin relaţii reale şi strânse între membrii săi^[4].
Jurisprudenţa Ct.E.D.O. a avut un rol crucial în reforma legislaţiei civile din statele membre în reglementarea relaţiilor de familie. Una dintre cele mai delicate şi controversate chestiuni este cea referitoare la „marja naţională de apreciere”, concept care a fost dezvoltat jurisprudenţial de Curte, pentru ca, ulterior, să fie expres consacrat în Protocolul nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale^[5].

Note de subsol

^[1] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, denumită simplificat şi Convenţia europeană a drepturilor omului, a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. A fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

^[2] Toate hotărârile prezentate în cuprinsul acestei lucrări pot fi accesate pe site-ul Curţii, la adresa https://hudoc.echr.coe.int/.

^[3] A se vedea C. BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 856-857.

^[4] În sensul că pentru instanţa europeană nu instituţia familiei este cea care trebuie să facă obiectul tuturor preocupărilor, ci viaţa de familie, iar în zilele noastre cele două noţiuni nu mai coincid, viaţa de familie detaşându-se de familie, a se vedea J.FR. RENUCCI, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 262-263.

^[5] Protocolul nr. 15 a fost ratificat prin Legea nr. 157/2014 (publicată în M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014), fiind în vigoare de la 1 august 2021. Potrivit art. 1 din Protocol, la finalul preambulului Convenţiei, se adaugă un considerent nou, cu următorul cuprins: „Afirmând că sarcina de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi protocoalele la aceasta le revine în primul rând înaltelor părţi contractante, conform principiului subsidiarităţii, şi că acestea beneficiază astfel de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenţie”. Începând de la 1 februarie 2022, Protocolul nr. 15 a restrâns şi termenul în care partea interesată se poate adresa Curţii, de la 6 luni la 4 luni.