Dreptul la liberă exprimare – de la perspectiva civilă la cea penală

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 708-713.

Anul acesta, în luna aprilie, în mass-media a apărut următoarea ştire: „Cântăreţul de manele Dani Mocanu a fost condamnat, joi, de Judecătoria Piteşti, la şase luni de închisoare cu executare într-un dosar în care este acuzat că a lansat în aprilie 2019 un videoclip pe YouTube în care incita la ură împotriva femeilor”^[1].

În realitate, inculpatul a fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă de 250 de zile-amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de incitare la ură sau discriminare.

Pedeapsa de 6 luni închisoare este pedeapsa rezultantă provenită din revocarea amânării aplicării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă într-un dosar anterior.

Au existat voci care au susţinut că este exagerat să se ajungă la aplicarea unei pedepse pentru o simplă melodie, pentru că ar fi vorba de o creaţie artistică, de un pamflet şi că prin această sancţiune s-ar încălca dreptul artistului la liberă exprimare.

La prima vedere, criticile pot părea întemeiate, pentru că este greu de înţeles că în societatea de astăzi, unde se exprimă opinii din cele mai diverse, mesajul transmis prin intermediul unui videoclip^[2] ar putea atrage răspunderea penală. 

De aceea, cred că speţa ridică probleme interesante care ar trebui lămurite înainte de a concluziona dacă sancţiunea aplicată de instanţă este legală sau nu, iar în situaţia în care este legală dacă este sau nu întemeiată.

În primul rând, ar trebui lămurit care este conţinutul libertăţii de exprimare sau, altfel spus, care sunt limitele sale.

În al doilea rând, ar trebui cercetat dacă în sfera libertăţii de exprimare, aşa cum este consacrată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, intră şi opiniile (informaţiile) redate prin intermediul creaţiilor artistice.

În al treilea rând, ar trebui stabilit dacă libertatea de exprimare este compatibilă cu existenţa unor incriminări prin intermediul cărora statele pot aplica sancţiuni penale în cazul exprimării unor opinii. 

1. Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la libera exprimare: „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără a ţine seama de frontiere”.

Libertatea de exprimare, consacrată în art. 10 alin. (1), constituie, aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în una din primele sale hotărâri în această materie, „unul din fundamentele unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei”^[3]. Democraţia presupune pluralismul politic, iar acesta nu poate fi conceput fără existenţa unei varietăţi de opinii, fără exprimarea şi fără posibilitatea ca ele să poată fi dezbătute. 

Dreptul la liberă exprimare înglobează libertatea de opinie, care poate fi văzută ca o rezultantă a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie (protejate prin intermediul art. 9 din Convenţie) şi libertatea de informare. 

Libertatea de informare cuprinde, la rândul său, libertatea de a difuza (de a comunica) informaţii şi libertatea de a recepţiona (de a primi) informaţii.

Orice persoană are libertatea de a avea propria viziune despre viaţă, societate, viaţa politică etc., iar aceste idei pot fi exteriorizate prin intermediul unor opinii emise în spaţiul public. Afirmarea libertăţii de gândire şi credinţă fără existenţa unor garanţii că împărtăşirea unor astfel de concepţii nu poate atrage sancţiuni ar fi un nonsens juridic. De aceea, libertatea de opinie reprezintă o premisă obligatorie pentru libertatea de exprimare, dar, în acelaşi timp, libertatea de exprimare poate fi văzută ca o condiţie sine qua non pentru afirmarea libertăţii de gândire şi conştiinţă. Gândirea, atât timp cât nu este exteriorizată, nu necesită o protecţie juridică. 

Dacă libertatea de opinie nu are aptitudinea de a leza o anumită valoare pentru că nu presupune exteriorizare, libertatea de exprimare poate prejudicia drepturile altor persoane şi, în consecinţă, poate face obiectul unor limitări.

Libertatea de exprimare priveşte nu doar ideile inofensive, dar şi pe cele care contrariază sau neliniştesc, deoarece pluralismul, toleranţa şi deschiderea reprezintă exigenţele unei societăţi democratice^[4].

Mai mult, pentru că libertatea de exprimare constituie baza unui regim democratic, este admis că afirmarea unor opinii se poate realiza uneori prin excese verbale, prin intermediul unui limbaj injurios, că poate aduce atingere demnităţii sau reputaţiei unei persoane. Nu se poate pretinde totdeauna utilizarea unui limbaj respectuos şi inofensiv atunci când sunt exprimate idei, mai ales dacă vorbim de confruntări politice^[5].

Trebuie admis că, uneori, exprimări dure pot fi utilizate fără a se depăşi automat graniţele libertăţii la exprimare. 

Este important de analizat nu doar ce limbaj, ce expresii au fost utilizate, dar şi contextul în care ele au fost folosite, dacă era vorba de o confruntare politică, dacă erau invocate abuzuri ale unor funcţionari sau ale unui serviciu public, dacă era vorba despre o ipostază umoristică etc.

În funcţie de interesul ce se doreşte a fi protejat şi de context poate fi admis că asemenea exprimări sunt în marja libertăţii de exprimare. 

Exerciţiul dreptului la exprimare nu poate fi însă justificat atunci când sunt utilizate expresii injurioase, vexatorii proferate într-un context care nu poate justifica o astfel de conduită, deoarece nici convenţia, nici normele interne nu prevăd un drept de a insulta, calomnia, umili etc.

Ca atare, dacă există excese care pot fi justificate prin invocarea dreptului la liberă exprimare, există şi manifestări care pot face obiectul unor restricţii, interdicţii (de exemplu: confiscarea unor reviste, interzicerea exerciţiului dreptului de a publica pentru o persoană, interdicţia de a difuza un anumit film etc) sau pot fi sancţionate penal. 

Faptul că dreptul la liberă exprimare nu este un drept absolut este confirmat chiar de Convenţie care, în alin. (2) al art. 10 trasează limitele acestuia: „Exercitarea acestor libertăţi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Curtea a confirmat prin jurisprudenţa sa faptul că art. 10 din Convenţie nu protejează idei sau opinii contrare valorilor protejate prin Convenţie^[6].

Dreptul la liberă exprimare este consacrat şi în Constituţia României în art. 30 alin. (1): „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Legea fundamentală stabileşte şi limitele acestei libertăţi, astfel încât interesele de ordin general sau de ordin personal să nu fie afectate”^[7].

2. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al art. 10, s-a apreciat că intră în sfera acestuia de protecţie mai multe tipuri de informaţii: de natură socială, politică, economică, religioasă.

Curtea europeană a drepturilor omului, în jurisprudenţa dezvoltată pe marginea art. 10, a considerat că şi creaţiile artistice pot face obiectul analizei, întrucât prin intermediul lor sunt transmise idei, opinii către public. Acest statut de creaţie artistică nu scoate însă opera din matricea trasată de art. 10, supunând-o aceloraşi limite stipulate în alin. (2). 

Curtea a atras atenţia că „orice atingere adusă dreptului unui artist (…) trebuie examinată cu o deosebită atenţie”, dar a concluzionat – „creatorul, a cărei operă relevă o expresie artistică ori militantă, nu poate fi exceptat de la aplicarea restricţiilor la libertatea de opinie, în sensul art. 10 alin. (2)”. Oricine se prevalează de libertatea sa de exprimare, îşi asumă, potrivit acestui text „îndatoriri şi responsabilităţi”^[8].

3. Care ar putea fi sancţiunea în cazul în care ar fi depăşite, prin intermediul unei creaţii artistice, graniţele libertăţii de exprimare?

Ori de câte ori valorile protejate prin intermediul art. 10 alin. (2) (securitatea naţională, integritatea naţională sau siguranţa publică, ordinea şi prevenirea infracţiunilor, sănătatea, morala, reputaţia şi drepturile altor persoane) sunt afectate prin exprimarea unor idei sau opinii, se pot aplica sancţiuni civile, administrative sau chiar penale.

Graniţa dintre libertatea de exprimare şi posibilitatea existenţei unor ingerinţe din partea statului pentru protejarea unor interese de ordin general sau personal este uneori foarte fragilă.

Este dificil de înţeles cum, în situaţii relativ asemănătoare, se poate aprecia uneori că artistul are libertate de exprimare, alteori că au fost depăşite graniţele acesteia şi că se poate aplica o sancţiune civilă sau administrativă, iar altă dată că ideile exprimate pot duce chiar la reţinerea unei infracţiuni.

Fără a analiza cazul prezentat, având în vedere că nu există o hotărâre definitivă în cauză, vom spune doar că, din punct de vedere teoretic nu există o incompatibilitate între libertatea de exprimare, aşa cum este ea definită din perspectivă constituţională şi convenţională, şi existenţa unei infracţiuni cum este cea prevăzută de art. 369 C. pen. – Incitarea la ură sau discriminare^[9].

Atunci când se invocă libertatea de exprimare pentru a justifica emiterea unor opinii, idei, care aparent ar putea intra în conflict cu drepturile unor persoane sau ar putea afecta siguranţa naţională sau ordinea publică, revine instanţei sarcina de a stabili dacă s-a acţionat în marja dreptului la exprimare sau dacă ingerinţele statului prevăzute de lege sunt necesare. Tot instanţa este cea care va trebui să ţină cont de o proporţionalitate între afectarea drepturilor altora şi sancţiunea care se aplică celui care a comunicat idei, opinii, informaţii.

Există şi în jurisprudenţa altor state hotărâri de condamnare a unor persoane pentru manifestarea prin intermediul unor creaţii artistice a unor idei care aduc atingere securităţii naţionale, dreptului şi libertăţii altor persoane.

Anul acesta, rapperul catalan Pablo Hasél a fost condamnat de o instanţă spaniolă la o pedeapsă cu executare pentru infracţiunea de glorificarea terorismului, întrucât în versurile cântecelor sale instiga la folosirea violenţei şi elogia activitatea unor grupări teroriste (ETA, Al Qaeda, Terra Liure, GRAPO).

În 2002, o instanţă din Franţa l-a condamnat pe un caricaturist pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la apologia terorismului la amendă penală, pentru faptul că a publicat în data de 13 septembrie 2001 un desen care sugera prăbuşirea a două turnuri, desen însoţit de mesajul „Noi toţi am visat, Hamas a făcut-o”, cu aluzie la tragedia din 11 septembrie 2001 de la New York, satiră realizată prin pastişarea unei celebre reclame comerciale.

Persoana condamnată s-a adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului în care a invocat dispoziţiile art. 10 privind libertatea de exprimare arătând că a fost injust condamnat pentru o imagine satirică în care a încercat să surprindă declinul imperialismului american. Analizând solicitarea reclamantului, Curtea a subliniat rolul pe care presa îl are în buna funcţionare a democraţiei, dar a reamintit că aceasta nu trebuie să depăşească anumite limite, în special când este vorba despre apărarea intereselor vitale ale statului. „Creatorul a cărei operă relevă o expresie artistică ori militantă nu poate fi exceptat de la aplicarea restricţiilor la libertatea de opinie”. În cauză nu poate fi ignorat faptul că desenul a fost depus la redacţie în ziua atentatelor teroriste din 11 septembrie, că a fost publicat 2 zile mai târziu, „într-o regiune sensibilă din punct de vedere politic” (Ţara Bascilor), motiv pentru care, a apreciat Curtea, dreptul reclamantului la libera exprimare a fost în mod justificat restricţionat de autorităţile statale, prin aplicarea unei sancţiuni penale^[10]. Ca atare, şi în cazul unor creaţii artistice, libertatea de exprimare poate fi restricţionată, iar ingerinţa statului poate consta chiar în aplicarea unei sancţiuni penale, dacă fapta merită reproş penal şi dacă o asemenea sancţiune este proporţională cu magnitudinea afectării intereselor de ordin general

Note de subsol

^[1] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/manelistul-dani-mocanu-condamnat-la-6-luni-inchisoare-cu-executare-1513685. 

^[2] Cel mai probabil, atunci când instanţa a constatat întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de incitare la ură sau discriminare, a avut în vedere nu doar versurile, ci şi imaginile din videoclip.

^[3] C.E.D.O., cauza Handyside contra Marii Britanii, § 49.

^[4] Fr. Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 352.

^[5] www.confilegal.com, Manuel Jaén Vallejo- Despenalización de los delitos de expresión?, 09.03.2021. 

^[6] C.E.D.O., cauza Lehideux şi Isorni contra Franţei, § 53.

^[7] Art. 30: „(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

^[8] C.E.D.O., cauza Leroy contra Franţei. A se vedea C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 832-834.

^[9] Art. 369. Incitarea la ură sau discriminare – incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

^[10] C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, op. cit., pp. 832-834.