„Dreptul Țării Românești” din Banat, în jurul anului 1500

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 869-880.

---

Se știe că Evul Mediu a fost o lume a particularismelor locale inclusiv în privința aplicării dreptății, a justiției (ius, -ris) în general. Chiar termenul „lege” din textele latine de atunci (lex, -gis), deși se folosește destul de des, nu are înțelesul din Antichitatea romană sau din perioada de după Renaștere (Epoca Modernă și Contemporană), ci presupune noțiuni precum obicei, cutumă, rânduială. Teoria și practica juridică oficială din Evul Mediu, pe fondul societății feudale, nu se baza pe legi, ci pe privilegii, iar parlamentele (instituțiile asimilate parlamentelor) serveau interesele elitelor conducătoare. Practic, în lumea medievală, comunitățile formate pe baze etnice, dar nu numai ele, erau libere să-și aplice propriile principii de drept. Faptul acesta specific Occidentului nu se întâlnește cu aceeași acuratețe și în Europa Central-Orientală, dar el există.

Regatul Ungariei a fost o regiune de interferență a lumii occidentale latine cu lumea orientală bizantină, diferențele între comunități, grupuri, populații și popoare fiind destul de accentuate. Din aceste motive și din altele, testamentul legendar al lui Ștefan I cel Sfânt (rege între anii 1000 și 1038) susținea că „țara cu o singură limbă și un singur obicei este slabă și fragilă” (Unius lingue uniusque moris regnum imbecile et fragile est). Ca urmare, în cele peste cinci secole de existență a regatului medieval ungar (1000-1526/1541), judecățile au fost adaptate cutumelor locale, cu precădere în Transilvania, unde diferențele dintre stări, dar mai ales dintre acestea și români erau foarte mari. Astfel, nobilii, sașii, secuii și românii se raportau la justiție în mod diferit, în funcție de specificul fiecărui grup. De aceea, discriminarea, cu sensul primar de „diferență” („deosebire”) era la ordinea zilei. Abia secolul al XVI-lea, odată cu trecerea spre lumea modernă, vine cu o formă de unitate juridică. Este vorba de codul lui Ștefan Werbőczy (în maghiară Werbőczy István), jurist maghiar, prim-judecător regal, locotenent regal, mai târziu palatin al Ungariei. Acest cod juridic civil și penal al Regatului Ungariei, intrat în vigoare în 1517, este cunoscut sub denumirea de Tripartitum (titlul original: Tripartitum opus iuris consuetudinarii inlycti Regni Hungariae partiumque adnexarium = „Lucrarea în trei părți a dreptului consuetudinar al gloriosului Regat al Ungariei și al părților anexe”) și reflectă o tendință clară de unificare și de centralizare a întregii legislații de pe cuprinsul regatului, în folosul nobilimii. Tendința aceasta era însă mai mult un deziderat și era departe să se poată împlini sau pune în practică. De exemplu, nu mai devreme decât în anul 1508, fuseseră adoptate „Statutele Țării Făgărașului”, reglementând probleme de drept civil și penal, privitoare la boieri și la vecini (țărani), precum și probleme de procedură, infracțiuni și pedepse, judecate de regulă, după obiceiul vechi românesc. Dar Țara Făgărașului era o parte (specială, este drept) a Transilvaniei, unde comunitățile locale și-au conservat mai bine decât în Ungaria propriu-zisă vechile obiceiuri. Tendințele de uniformizare a dreptului sunt, însă, destul de vechi, ele începând, fără prea mare succes, cu regii angevini, în primul rând cu Ludovic I de Anjou (1342-1382). Tripartitul era menit să încoroneze această operă, fapt pentru care lucrarea a devenit foarte frecventată de nobilime. Astfel, în secolul al XVI-lea, când se citea asiduu Biblia, cea mai populară carte din Transilvania și Ungaria nu era lucrarea de căpătâi a creștinismului, așa cum s-ar putea crede, ci „Tripartitul lui Werbőczy”^[1]. În secolele ce au urmat primei publicări (la 1517) a Tripartitului, acesta a constituit cartea fundamentală a drepturilor și libertăților nobiliare. Numai în secolul Reformei, cartea a fost retipărită de 11 ori, în latină sau în traducere maghiară și a devenit lucrarea cea mai frecventă în bibliotecile nobiliare. Nobilimea avea demult sentimentul unicității și solidarității sale, pe care a încercat să-l transpună sub formă de privilegii încă din 1222. Ne-am fi așteptat ca măcar în Ungaria propriu-zisă aceste deziderate ale centralizării legislației în privința nobilimii să fi fost împlinite la finele Evului Mediu, adică înainte de 1526.

Și totuși, lucrurile nu au stat așa, particularismele locale fiind covârșitoare și dominante, mai ales în regiunile din Regatul Ungar cu majorități nemaghiare. O asemenea regiune era Transilvania împreună cu provinciile vecine ei, din răsăritul regatului^[2]. Pentru aceste particularități, recunoscute în mod oficial la nivel juridic, pledează o seamă de documente latine, referitoare la regiunea Banatului de Severin^[3], din jurul anilor 1500 (1499, 1500 și 1503). Ele au fost redactate pe fondul noului război dintre Veneția și Imperiul Otoman (1499-1503), un război în care Serenissima a atras – nu fără greutăți – și Buda și un război în care Banatul a jucat un rol esențial^[4].

Unul dintre aceste mărturii datează din 8 august 1499^[5] și sună în felul următor:

„Noi, Iacob Gârlișteanu și Petru Vistier (Tharnok) de Măcicaș, banii Severinului, dăm ca să se știe tuturor cărora se cuvine că, venind înaintea noastră, nobilii bărbați Nicolae și Ioan Alb și alt Ioan Dogan de Zorlenț, pe de o parte, ca și nobilul bărbat Gheorghe Găman de Bizerea, în numele și pentru persoana nobilei doamne Doroteea, fiica răposatului nobil Filip zis Halgas de pomenita Zorlenț, adică preaiubita sa consoartă, pe de altă parte, de către sus-scrișii nobili Nicolae și Ioan Alb și alt Ioan Dogan sus-ziși, în fața noastră, prin viu grai, s-a făcut mărturisire și relatare spontană și de bună voie în acest fel că, deoarece pomenitei nobile doamne Doroteea, fiica sus-scrisului nobil răposat Filip Halgas consoarta adică a pomenitului nobil Gheorghe Găman, în timpul căsătoriei ei, nicio zestre și niciun fel de cheltuieli de nuntă pentru părțile de posesiune ale acestui răposat nobil Filip zis Halgas, avute în posesiunea Zorlenț, toate aflate în districtul Comiat și în Banatul de Severin, nu i-au fost date și stabilite; așadar, anumiți bărbați nobili cinstiți, adică Ladislau Floca și alt Ladislau Racoviță, pentru aceste amândouă părțile, au fost astfel învestiți, fiind adoptați și aleși, pentru ca acestei nobile doamne Doroteea toată zestrea și cheltuielile de nuntă să i le răscumpere cu 20 de florini de aur, după obiceiul Țării Românești. Asupra cărui lucru, aceștia au fost mulțumiți, deoarece, într-adevăr, acești frați au acceptat să facă: se înțelege că și porțiunea de posesiune a pomenitului răposat nobilul Filip Halgas, aflată în pomenita posesiune numită Zorlenț, a revenit acestor sus-numiți Nicolae și Ioan Dogan, în urma stingerii neamului pe linie bărbătească al sus-scrisului Filip; totuși, acum aceștia, din cauza prea marii sărăcii, nu au de unde și nici nu pot să plătească pomeniții 20 de florini, prin urmare, ei s-au obligat ca porțiunea de posesiune a sus-numitului răposat nobil Filip Halgas aflată în aceeași posesiune sus-zisă Zorlenț, cu toate folosințele aceleiași porțiuni, sub orice nume ar fi chemate ele și care de drept trebuie să le aparțină lor, s-o dea cu titlu de zălog aceleiași sus-scrise nobile doamne Doroteea, pentru sus-zișii 20 de florini de aur, până la timpul răscumpărării sale; astfel, au dat și au zălogit în fața noastră, astfel ca [pomenita doamnă] să o țină, s-o folosească și deopotrivă să o aibă, dacă nu va apărea niciun împotrivitor, prin mijlocirea tăriei și mărturiei scrisorii noastre.

Dat la Caransebeș, în vinerea cea mai apropiată de dinaintea sărbătorii Sfântului Martir Laurențiu, în anul Domnului al o mie patru sute nouăzeci și nouălea”.

Mai simplu spus, ce s-a întâmplat? Un nobil numit Filip zis Halgas stăpânea în indiviziune sau devălmășie cu alți nobili, frați ai săi de moșie, posesiunea Zorlenț (Zorilencz), din districtul Comiat, din banatul Severinului. Fiica lui Filip, Doroteea^[6], s-a căsătorit la un moment dat cu nobilul Gheorghe Găman de Bizerea^[7], dar nu și-a primit cuvenita zestre (dos) și nici darurile de nuntă (honores nupciales) din partea tatălui, de pe urma părții de pământ pe care, fiind femeie, nu o putea moșteni în natură. Murind părintele Doroteei fără urmași de parte bărbătească, bunurile imobiliare ale acestuia au trecut asupra fraților lui devălmași, adică Nicolae Alb (Alb), Ioan Alb și Ioan Dogan, În aceste bunuri intrau și drepturile de fiică moștenitoare și măritată ale Doroteei, care este reprezentată în fața autorităților de soțul său din neamul Bizerea. Frații de moșie ai socrului decedat al acestuia recunosc prin documentul de față, în urma unei proceduri cu arbitri acceptați de ambele părți, că îi datorează Doroteei 20 de florini de aur. Cum nu aveau de unde să plătească o asemenea sumă, ei acceptă să zălogească partea de avere nemișcătoare a lui Filip fiicei acestuia, până când vor putea plăti suma respectivă. Despre Zorlenț^[8], azi în comuna Zorlențu Mare, de pe Valea Pogănișului (județul Caraș-Severin), nu se știu detalii înainte de acest document, dar se poate bănui că a fost o așezare de cnezi care au ajuns, de la un timp, să stăpânească în indiviziune, ca frați copărtași.

Tot despre o zălogire este vorba și în documentul din 23 noiembrie 1503^[9]:

„Noi, Iacob Gârlișteanu și Barnaba de Bela, banii Severinului, dăm ca să se știe că nobilul bărbat Gavrea, fiul răposatului nobil Bogdan de Călugăreni, înfățișat el însuși înaintea noastră, s-a îngrijit să ne aducă la cunoștință în chip de întâmpinare în acest fel că, împins de o anumită nevoie de neocolit, s-a gândit să evite o astfel de nevoie a sa, încât toate porțiunile sale de posesiune din posesiunile numite Călugăreni sus-zisă, Mogoiești, Răchiți și Strâmtura, toate aflate așezate în districtul Comiat și în banatul de Severin, să le dea cu titlul de zălog, pentru o anumită sumă sigură de bani, până la timpul răscumpărării sale. Care întâmpinare odată făcută, în trei scaune de judecată, după obiceiul Țării Românești, au fost chemați și invitați înaintea noastră toți vecinii și megieșii aceluiași nobil Gavrea, adică mai ales nobila doamnă Marta, fiica nobilului răposat Toma de Remetea și toți moștenitorii pomenitului nobil răposat Toma de Remetea, ca dacă vor ei sau vreun altul dintre ei porțiunile de posesiune ale aceluiași nobil Gavrea, avute în posesiunile suprascrise, atunci să le primească ei pe acestea cu titlu de zălog și pe ei și pe alții să-i convingă să le primească și să le țină, prin mijlocirea mărturiei scrisorii noastre.

Dat în Caransebeș, în vinerea cea mai apropiată de după sărbătoarea Sfintei Elisabeta, în anul Domnului al o mie cinci sute treilea.

În fața acestui Iacob Gârlișteanu”.

Acest Gavrea, fiul lui Bogdan de Călugăreni este, evident, un nobil român de origine cnezială. Moșia Călugăreni (Kalugyeren, Kalagerfalva), azi dispărută, apare consemnată documentar la 1458, alături de Strâmtura^[10]. Răchiți sau Răchita (Rekycze, Rekethe), tot acolo, (pe Valea Pogănișului), apare la 1420, când Bogdan, fiul lui Nicolae de Măgoia și rudele sale sunt confirmați în stăpânirea cnezatelor Măgoia (Magoyafalva), Răchita (Rechete) și Strâmtura (Stremptura), din districtul Comiat, după obiceiul stăpânirii cnezatelor celorlalți români (more keneziatum ceterorum Valachorum)^[11]. Nobilul Bogdan de la 1503 este un urmaș al acelor cnezi menționați ca vechi stăpâni în 1420. El va reuși zălogirea care urma să-l scoată din încurcătură abia în 1505, dar numai pentru porțiuni din ceea ce își propusese (jumătate din Călugăreni, o pătrime din Strâmtura, alături de Răchita și Măgoiești în întregime), în favoarea pomenitului nobilul Gheorghe Găman de Bizerea.

Același gen de probleme conțin și alte documente bănățene din jurul acelor ani. Așa este documentul emis joi, 8 octombrie 1500^[12], tot de către banii Severinului (Iacob de Gârliște și Petru Vistier): Ioan Turcu și doamna Cristina, soția sa (fiica nobilului răposat Nicolae Bizerea), arată că din porțiunile de moșie foste ale lui Nicolae Bizerea (aflate în posesiunile Bizerea, Calova, Pleșa, cele trei Vârciorove, Ravna, Glimboca, Mal, Slatina, Mihălenț, Bolvașnița, Herzorova, Apadia, Lățcani, Săcel – din districtul Caransebeș – și Târnova, Bratova și Miholț– din districtul Izvoarele Carașului), pomenita Cristina n-a primit nici o zestre (dota) și nici darurile sau cinstirile de nuntă (honores nuptiales). Ca urmare, Cristina cere aceste bunuri și speră să le aibă și să le primească „după cerința dreptului Țării Românești” (iure Volachie requirente) de la nobilul Gheorghe Găman cu fiii și frații săi, adică de la cei care moșteniseră pământurile tatălui său. Pentru rezolvarea cauzei, părțile au fost de acord să aleagă cinci arbitri (nobilii români Ladislau Floca, Ștefan Diacul, Gheorghe Marga, Blasiu de Mâtnic și Petru Lupu), procedură prin care doamna Cristina a primit pe loc, în fața adunării, 60 de florini de aur, în contul dotei și al darurilor de nuntă, cuvenite de pe urma posesiunilor paterne.

Cu o săptămână înainte, adică, joi, 1 octombrie 1500^[13], se înfățișase la judecată mama Cristinei, nobila doamnă Elena, văduva pomenitului Nicolae Bizerea, împreună cu fiica sa, prin mijlocirea ginerelui său, Ioan Turcu. Cei trei îl reclamau pe nobilul Gheorghe Găman pentru că nu voia să returneze anumite puști (pixides) primite spre păstrare din „castelul” (castellum) răposatului soț al Elenei Bizerea. Gheorghe Găman pretindea că ar fi cumpărat respectivele arme de la doamna Elena, dar aceasta nu recunoștea să-i fi vândut decât două puști, celelalte fiind deținute prin forță de către acuzat. Neavând probe documentare pentru aserțiunile lor, părțile au cerut instanței să-și susțină fiecare cauza „după cerința dreptului Țării Românești” (iure Volachie requirente). Elena a refuzat să jure înaintea instanței că a vândut lui Găman două puști și că restul trebuie plătite de acesta, în schimb nobilul acuzat a admis să jure că toate puștile în discuție i-au fost vândute de către reclamantă. Jurământul a rămas definitiv, iar dreptatea de partea nobilului reclamat.

Vineri, 19 mai 1503^[14], Iacob de Gârliște, banul Severinului, împreună cu judele nobililor și cu toți nobilii districtului Caransebeș (universi nobiles districtus de Caransebes), în scaun de judecată, au luat în discuție cauza dintre nobilul Nicolae de Măcicaș și doi locuitori ai orașului Caransebeș. Orășenii și oaspeții din Caransebeș sunt acuzați că năvăliseră pe o posesiune a lui Nicolae de Măcicaș, capturând animale și provocând distrugeri. Părțile au ajuns la jigniri reciproce, au scos săbiile și au proferat amenințări. În final, însă, la recomandarea adunării și cu respectarea obiceiului Țării Românești, au acceptat „să aleagă și să primească opt bărbați nobili ca arbitri” (certos probos nobiles viros…, iuxta ritum Volachie, eligant et adoptent), fixând un nou soroc, cu luarea deciziei finale înaintea regelui.

Aceste documente din preajma anilor 1500^[15] au câțiva numitori comuni. Familiile despre care este vorba în ele sunt familii de nobili români de origine cnezială, unii cu mai multe posesiuni, alții cu mai puține. Mulți membri ai acestor familii obținuseră între timp statutul de nobili, în urma fidelelor servicii (credincioaselor slujbe) aduse regelui și demnitarilor săi. Posesiunile în cauză sunt vechi moșii cneziale cu nume românești și sunt situate în districtele românești Comiat, Caransebeș, Izvoarele Carașului, din regiunea Banatului montan. Unele din aceste toponime provin din substantive comune ale limbii române: călugăr, răchită, strâmtură, gârlă, mal, slatină, săcel/sătucel. Nici multe dintre numele proprii (Alb, Bogdan, Gavrea, Floca, Marga) – în ciuda coruperii lor grafice de către scribii necunoscători ai limbii române – nu lasă îndoială asupra etniei purtătorilor lor. În unele dintre documente este vorba despre zălogiri de moșii, practică răspândită în Evul Mediu în toată Europa. În toate aceste documente este vorba despre acțiuni juridice specifice Evului Mediu. Se știe că adunările cnezilor din districtele românești, ale nobililor din comitate, ale dregătorilor din banate funcționau și ca foruri de judecată. Acestea se întruneau, de la un timp, săptămânal, într-o zi anume (de regulă, este vorba despre ziua de târg) și rezolvau cauzele curente, adesea numai la nivelul demnitarilor (comitele, castelanul, banul/banii, judele cu jurații, cu juzii nobililor etc.). Se consideră îndeobște că Banatul, cucerit de secole și încadrat în Regatul Ungariei, s-ar fi adaptat repede principiilor juridice aduse dinspre apus, cele mai multe de influență occidentală (mai ales de la regii Angevini încoace, din secolul al XIV-lea), altele moștenite din vechiul drept cutumiar ungar. Dar lucrurile nu au stat deloc așa. În timp ce regiunile deschise, de câmpie și orașele (civitates), toate cu populație germană intra muros, aplicau principiile de drept occidentale, regiunile de deal și de munte, cucerite oficial destul de timpuriu, dar neintegrate modelului dominant din regat, au conservat cutumele locale. Astfel, avem nenumărate mărturii că în Banat, Crișana, Maramureș, Ung, Bereg, Ugocea și Transilvania, în comunitățile compacte de români, judecățile s-au făcut secole la rând după dreptul cutumiar românesc. Și în aceste cinci documente comentate mai sus, din jurul anilor 1500, este vorba despre același fenomen, dar cu un specific aparte.

Formulele iuxta ritum Volachie și iure Volachie requirente, prezente în documentele comentate de noi aici, nu se traduc prin expresia „după obiceiul românesc”, respectiv „după cerința dreptului românesc” – cum au făcut comentatorii de până acum –, ci „după obiceiul Țării Românești”, respectiv „după cerința dreptului Țării Românești”. Ca să se traducă prin „după obiceiul românesc” sau „după cerința dreptului românesc”, formulele din latinește ar trebui să fie iuxta ritum volachicum/valachicum, respectiv iure volachici/ valachici requirente. Or, Volachia/Valachia este substantiv, și nu adjectiv (cum ar fi volachicus/valachicus, -a, -um) și înseamnă clar „Țara Românească”. Substantivul acesta propriu este în text la genitivul singular al declinării I a latinei medievale, în care terminația –ae (marcă a genitivului singular din latina clasică) devine –e.

În afara menționării insolite a dreptului sau obiceiului „Țării Românești”, exemplificate mai sus, foarte multe alte documente menționează respectarea „obiceiul locului”, „legea și tradiția domnilor nobili ai acestui district”, „vechiul obicei al acestui district” sau „legea românilor” ori chiar „legea veche și recunoscută a tuturor districtelor românești” etc. Toate aceste referiri trimit la anumite principii și proceduri legate de dreptul cutumiar românesc^[16].

Dar să revenim la documentele în care se menționează „dreptul sau obiceiul Țării Românești”, fapt neobișnuit în textele latine emise pe teritoriul Transilvaniei și Ungariei^[17]. Pomenirea acestui drept se referă, în cele mai multe cazuri, la procesele civile în care cauza era tranșată prin jurământul decizoriu acordat uneia dintre părți (ca probă în vechiul nostru drept)^[18], la rezolvarea pricinilor cu ajutorul arbitrilor aleși de comun acord de către părți și la anunțarea intenției de a vinde sau zălogi o moșie în trei scaune de judecată succesive, în vederea respectării dreptului de preempțiune. În două rânduri, se menționează aplicarea obiceiului Țării Românești atunci când se acorda o parte din averea părintească fetelor la măritiș, după ce moșiile în cauză, în lipsa băieților, trecuseră în stăpânirea altor rude (sau frați copărtași), la moartea titularului. Se poate ca menționarea dreptului românesc să aibă în atenție – și în aceste cazuri – numai procedura cu arbitri. Un alt element specific românesc era și pronunțarea întregii adunări (cneziale și nobiliare) la mărturia de adeverire^[19]. Oricum, cu rare excepții, în aceste procese, emitenții sunt români, forul de judecată (adunarea nobiliară) este și el românesc, iar împricinații sunt de aceeași etnie. Din izvoarele comentate reiese că și principiile de drept după care se judeca, ca și procedura de judecată, erau tot românești, mai precis „ale Țării Românești”.

Întrebarea în legătură cu utilizarea denumirii de „dreptul sau obiceiul Țării Românești” nu a fost pusă, în general, fiindcă traducerea expresiei ius seu ritus Volachie s-a făcut prin termenii de „drept sau obicei românesc”. Când s-a observat deosebirea, s-a presupus că referirea se face fie la Țara Românească de la sud de Carpați, fie la o țară românească generică, generală, despre care vorbesc deopotrivă izvoarele și istoriografia^[20]. Referirea la Țara Românească propriu-zisă ar putea avea două explicații. Prima este că Banatul Severinului a făcut parte cândva, sub aspect politic, din Țara Românească și că a păstrat în mare măsură, aidoma Țării Făgărașului, modelul de organizare a acesteia. A doua explicație ar putea avea în vedere prestigiul denumirii de Țară Românească, aplicat spațiului politic sud-carpatic, „prima libertate românească”. Nicolae Iorga, precum și Șerban Papacostea au vorbit chiar despre asumarea latentă de către Țara Românească a misiunii de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta^[21]. Referirea la o țară românească generică s-ar putea susține prin ideea că, încă de la finalul etnogenezei, toate regiunile locuite în mod compact de români erau numite de către aceștia Țări Românești, iar de către străini Valahii. Prin extensiune, în anumite cazuri, tot spațiul de la nordul Dunării de Jos (în care, alături de alți locuitori, trăiau în majoritate românii) era privit ca o „țară românească”.

Nici Banatul nu a făcut excepție de la această cutumă. Astfel, italianul Giovanandrea Gromo, mercenar din timpul principelui transilvan Ioan Sigismund, numește în secolul al XVI-lea Banatul ca fiind Valachia Cisalpina, ceea ce înseamnă „Țara Românească de dincoace de munți”, spre deosebire de Țara Românească propriu-zisă, care era Transalpina („țara de dincolo de munți”)^[22]. În epoca dominației otomane, regiunea din jurul Timișoarei era denumită Vlaska, adică Țara Românească, pentru ca același termen să fie folosit spre 1660 și de patriarhia sârbească, iar pe la 1652 și de către un episcop de Timișoara; călătorul turc Evlia Celebi, la mijlocul secolului al XVII-lea, desemna și el Banatul drept Țara Românească^[23].

În acest context, multe dintre textele vechilor cărturari, caracterizate de unii exegeți de azi ca fiind „romantice”, „metaforice” ori „naționaliste”, apar într-o lumină nouă. De exemplu, Nicolae Iorga scria undeva: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”^[24]. Altădată, reluând ideea că Țara Românească nu presupune (în conștiința românilor de demult) un stat, ci amintirea unui stat, explică plin de patos: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos de: Țară Românească”^[25]. Aceste aserțiuni par pentru unii exagerate. Dar savantul continuă: această Țară Românească, aflată oriunde se găseau români, s-a împărțit de la o vreme „în două domnii și, alături, o stăpânire străină”^[26]. Din această unitate genuină, a mai rămas doar ideea unității. Să spunem deocamdată că, gândind astfel, Iorga era un spirit romantic întârziat, marcat de patosul luptei pentru Marea Unire. Dar, mergând în urmă, constatăm că la fel înțelegea noțiunea de Țară Românească și Dimitrie Cantemir, primul savant român (cu o conștiință clară de român) de talie europeană. El nu a fost romantic sau împins de avânturi romantice, ci preiluminist și nici nu a fost deformat de lupta politică pentru unitatea națională. Cantemir își subintitula cu tâlc Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat într-o primă ediție la Sankt Petersburg, în anul 1717, de la Nașterea Mântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici, autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamul romano-moldo-vlahilor „necurmat lăcuește în Dachia (adecă în Moldova, în Țara Munteniască și în Ardeal)”^[27]. Unitatea și romanitatea apar însă exprimate peste câteva pagini, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Țara Româniască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Așijderea pentru numerele^[28] carele au avut odată și carele are acmu. Și pentru romanii cari de atunce într-însa așăzindu-să, într-aceiași și pănă acmu lăcuesc”^[29]. Lucrarea îi așază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc^[30]. Concepția acestui savant moldovean despre unitatea poporului său este exprimată în texte variate, dar reiese în chip sintetic dintr-un pasaj aflat în Historia Moldo-Valachica: „Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, basarabenii și epiroții se numesc pe sine cu toții cu un nume cuprinzător, nu vlahi, ci români, iar limbii lor neaoșe îi spun limba română”^[31]. În acest text, prin formula „vlahii transalpini”, se înțeleg românii de peste munți, adică transilvănenii, plasați și ei, ca și ceilalți, în corolarul unității românești, în ciuda țărilor, despărțite sub aspect politic, locuite de acești români. În afirmația de mai sus, Cantemir nu vine cu o noutate și nu face decât să consemneze un loc comun, remarcat, încă din secolele al XIV-lea – al XV-lea, de către umaniștii și călătorii străini, întărit de către cronicarii și umaniștii autohtoni (născuți în Țările Române și în provinciile locuite de români, de etnie românească sau nu), reluat de străini (savanți, clerici, militari, artiști, soli sau simpli comercianți), demonstrat de istoricii și cronicarii secolului al XVII-lea etc.

Istoria românilor nu se confundă cu istoria României, fiindcă România de pe hartă este o creație relativ recentă, înfăptuită după secole de „lucrare a poporului român asupra lui însuși”. Românii – aproape toți – au fost cuprinși într-o țară numită România abia în perioada interbelică, adică doar pentru o clipă în raport cu lunga curgere a timpului. Dacă însă România a apărut ca stat unitar destul de curând – cam atunci când s-au format și Germania și Italia – Romaniile/Româniile sau Țările Românești sunt cu mult mai vechi, ele existând încă din mileniul I al erei creștine, când erau remarcate de izvoare „Valahiile” sau „Romaniile” („Romaniile populare”), după expresia fericită a lui Nicolae Iorga^[32]. Unirea politică a aproape tuturor românilor s-a făcut greu, după mari eforturi, din mai multe motive. Unul dintre ele este tulburător: românii aveau unirea și țara (patria) în sufletele lor, cu mult înainte de oficializarea acestei uniri sub forma unui stat în 1918.

Și, totuși, despre care Țară Românească unită din vechime ar putea să fie vorba în aceste scrieri din Evul Mediu și din Epoca Modernă? Punem această întrebare, fiindcă nu avem aici în fața noastră o simplă metaforă. Țara Românească unită este pentru învățații cei vechi o realitate pe care – așa cum spune Nicolae Iorga – noi am uitat-o sau nu am știut-o niciodată. Țara Românească este, de fapt Terra Romana (sau, în epoca romană târzie, Terra Romanesca), adică acea unitate moștenită din timpul Imperiului Roman, este Dacia unită și fericită, Dacia Felix. Această Dacie romană unită a rămas ca o amintire transmisă unora dintre români. Este vorba, cum spune tot Nicolae Iorga, nu despre un stat aievea, ci despre amintirea unui stat. Știm acest lucru după mai multe semne și urme. O astfel de urmă este sinonimia dintre români și romani, prezentă la cronicari, la Dimitrie Cantemir și la istoricii Școlii Ardelene. Pentru ei, românii din timpul lor erau adevărați romani de demult, așa cum au dăinuit aceștia după frângerea unității Daciei, după retragerea stăpânirii imperiale nord-dunărene și după căderea Romei. Românii sunt romani, iar „Țara Romană” s-a despărțit în trei sau în mai multe „Romanii”, păstrând amintirea unității celei vechi. De aceea – spun acești învățați – ideea refacerii unității politice nu a dispărut niciodată din mințile luminate, chiar dacă a rămas latentă. În acest context, denumirea de „Țara Românească” din expresia ius sau ritus Volachie, cu referire la unele judecăți românești din Banat, se poate să aibă în vedere Banatul însuși. Documentele în discuție sunt emise toate la Caransebeș, de către banii Severinului, după judecăți produse în cadrul adunării nobiliare românești din regiune. Prin urmare, denumirea de Volahia nu poate fi decât transpunerea în latinește a numelui de Țara Românească, folosit și de localnici. Pentru orice scrib, diac sau notar, numele de Țara Românească rostit de români se reda în latinește prin Valachia (cu diferite variante). Tot de la oamenii locului vor fi preluat și Giovanandrea Gromo, și unele instituții sârbești, și autoritățile otomane, și Evlia Celebi denumirea respectivă, care acoperă structura etnică dominantă a Banatului. Numele de Volachia (Cisalpina), identic cu cel dat Țării Românești de la sud de Carpați, include în sine nu numai caracterul etnic românesc al Banatului, dar și amintirea unei vechi organizări politico-teritoriale românești, cu instituții românești, cu structuri juridice românești. De altminteri, cum se știe, la 1457, această organizare distinctă românească a fost oficial recunoscută de către puterea centrală ungară prin consemnarea sub formă de privilegii a vechilor libertăți de care s-au bucurat opt dintre zecile de districte ale românilor din Banat. Această organizare distinctă avea să supraviețuiască și după secolul al XVI-lea, conservând în regiunea Caransebeș-Lugoj un focar de cultură și civilizație românească. Astfel, în context, denumirea de „drept al Țării Românești” indică, se pare, perceperea Banatului (cel puțin a celui de deal și de munte) nu numai ca o regiune românească din punct de vedere etnic, ci și ca o „țară” cu instituții românești, organizată în parte după modelul românesc și, implicit, după dreptul românesc.

Note de subsol

^[1] M. Rady, Customary Law in Hungary: Courts, Texts, and the Tripartitum, Oxford, 2015.

^[2] I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, București, 2000; L. Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI (Origine, statut, studiu genealogic), Reșița, 2002; I.-A. Pop, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, București, 1991. A se vedea, mai ales, cap. IV.3. (Exemplul bănățean) și cap. V.4. (Banatul).

^[3] A se vedea A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Timișoara, 1995; D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998; A. Andea, Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1718), Reșița, 1996.

^[4] A se vedea T. Pálosfalvi, From Nicopolis to Mohács: A History of Hungarian-Ottoman Warfare. 1389-1526, Leiden-Boston, 2018, p. 298-322 (titlul subcapitolului este sugestiv: „A War that Nobody wanted”).

^[5] P. Frigyes, Krassó vármegye története, vol. III (documente), Budapest, 1882, 474-475, nr. 353; E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II, partea a 2-a, ediție de Nicolae Densușianu, București, 1891, p. 419-420, nr. 365. A se vedea Gh. Ciulei, Procese civile judecate după „ius valachicum” în Banat, în „Banatica”, VI, 1981, p. 228-229.

^[6] L. Boldea, Nobilimea românească, p. 184-185.

^[7] Despre familia de Bizerea, a se vedea L. Boldea, Nobilimea românească, p. 172-190.

^[8] D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998, p. 400-401.

^[9] Fr. Pesty, Krassó vármegye, vol. III (documente), p. 476, nr. 354; E. de Hurmuzaki, Documente, vol. II/2, p. 510, nr. 407; Gh. Ciulei, Procese civile,p. 231-232.

^[10] D. Țeicu, Banatul montan, p. 310-311; 376.

^[11] Idem, p. 376-377.

^[12] E. de Hurmuzaki, Documente, vol. II/2, p. 454-455, nr. 380; Gh. Ciulei, Procese civile, p. 229-231.

^[13] E. de Hurmuzaki, Documente, vol. II/2, p. 453-454, nr. 379; Gh. Ciulei, Procese civile, p. 227-228.

^[14] E. de Hurmuzaki, Documente, vol. II/2, p. 511-515, nr. 410.

^[15] Emise în contextul profundelor crize traversate de Regatul Ungariei după moartea lui Matia Corvin (1490), crize care au obligat autoritățile regale să lupte pentru păstrarea structurii statale, mai ales în părțile sudice și estice ale regatului ungar (M. Rady, Fiscal and Military Developments in Hungary during the Jagello Period, în „Chronica”, XI, 2011, p. 85-98), documentele ar merita reanalizate, din punct de vedere politic, în comparație cu acea „comuniate a românilor bănățeni”, aprobată de Ladislau al V-lea Postumul, după executarea lui Ladislau de Hunedoara în primăvara anului 1457 [A. Magina, Universitas Valachorum: Privilege and Community in the Medieval Banat, în „Reform and Renewal in the Medieval Kingdom of Hungary”,volum îngrijit de E. Halasz, S. Miljan, A. Simon (Cluj-Napoca-Zagreb-London, 2019), p. 493-502].

^[16] A se vedea A. Magina, From Custom to Written Law: Ius Valachicum in the Banat, în „Government and Law in Medieval Moldavia, Transylvania and Wallachia”, volum îngrijit de M. Rady, A. Simon, London, 2013, p. 71-78.

^[17] „Teritorialitatea” Banatului (pentru a folosi termeni mai moderni) indică aici o „țară românească” sensibil mai mare, o „țară” desfăcută în secolul al XIV-lea în cel puțin două părți, cea mai cunoscută fiind – desigur – viitoarea Oltenie (Țara Severinului) cu a sa bănie (a se vedea M. Rady, Controverse istorico-istoriografice privind toponimul „Banat”, în „Identitate și cultură. Studii privind istoria Banatului”, volum îngrijit de V. Neumann, București, 2009, p. 18-24; Ș. Papacostea, Prima unire românească. Voievodatul de Argeș și Țara Severin, în „Studii și Materiale de Istorie Medie”, XXVIII, 2010, p. 9-24; cu precizarea că momentul de ruptură apare drept ulterior anului 1330 și celebrei bătălii de la Posada, ruptura trebuind asociată fie anului 1359, când banii de Severin au dispărut dintre dregătorii Regatului Ungariei, fie conflictelor ungare care au izbucnit la moartea regelui Ludovic I de Anjou în 1382).

^[18] Gh. Ciulei, Procese civile, p. 228.

^[19] V. Achim, O instituție românească în Banatul medieval: adunările obștești din districte, în Revista de istorie, 41, 1988, nr. 2, p. 199.

^[20] I-A. Pop, Instituții medievale românești, p. 216.

^[21] Ș. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 145.

^[22] Călători străini despre Țările Române, vol. II, îngrijit de M. Holban, București, 1970, p. 316, 320, 329.

^[23] S. Dragomir, Le Banat roumain. Esquisse historique, Sibiu, 1944, p. 25; I. Toderașcu, Unitatea românească medievală, vol. I, București, 1988, p. 67-68.

^[24] N. Iorga, Români și Slavi, Români și Unguri, București, 1922, p. 9.

^[25] N. Iorga, Ceva despre Ardealul românesc – Viața culturală românească de astăzi. Două conferințe cu privire la românii din Ardeal și Ungaria, București, 1907, p. 1.

^[26] N. Iorga, Istoria românilor, vol. II. Oamenii pământului, București, 1936, p. 295.

^[27] Prima ediție critică, în românește și cu litere latine, este D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat sub auspiciile Academiei Române…, ediție de Gr. G. Tocilescu, București, 1901, în „Operele principelui Dimitrie Cantemir”, tomul VIII.

^[28] „Numerele” înseamnă aici, la Cantemir, „numele”.

^[29] D. Cantemir, Hronicul…, p. 57. Această definiție a Țării Românești, a originii românilor și unității lor istorice este expusă de autor, după Predoslovie, Praefatio și Catastihul istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor pomeniți în Hronic, chiar la finele acestei din urmă secțiuni și înainte de Prolegomena.

^[30] I.-A. Pop, Între real și ideal: Dimitrie Cantemir despre locul românilor în Europa, în vol. „Dimitrie Cantemir (sesiune de comunicări științifice: 10 decembrie 2010)”, București, 2011, p. 285-296.

^[31] D. Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom. I, p. 414-415. Cf. S. Iosipescu, „Cumanitatea” românilor. Adnotări pe marginea unei discuții, în vol. „Retrospecții medievale. In honorem professoris emeriti Ioan Caproșu”, editori V. Spinei, L. Rădvan, A.M. Bodale, Iași, 2014, p. 348.

^[32] A se vedea în lucrarea lui N. Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, ediție îngrijită de Ș. Papacostea, București, 1984, excelenta postfață a editorului, la p. 402-427.