Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale)

Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul I, Ed. Hamangiu, 2022.

Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul II, Ed. Hamangiu, 2023.

Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un obiect cu valoare economică, evaluabil în bani. Dreptul de proprietate, spre exemplu, este prin excelenţă un drept patrimonial, deoarece obiectul său, respectiv bunul, este susceptibil de o astfel de evaluare. Tot drepturi patrimoniale sunt drepturile de creanţă, precum dreptul de a încasa preţul, a căror obligaţie corelativă este o prestaţie cu valoare economică. Sunt considerate drepturi patrimoniale şi cele care conţin prerogativa de a modifica o situaţie juridică cu efecte asupra patrimoniului, cum ar fi dreptul de opţiune succesorală sau dreptul de a opta pentru încheierea contractului în cazul unui pact de opţiune^[1]. Mai sunt drepturi patrimoniale şi componenta patri­monială a drepturilor de autor şi inventator, care conferă o exclusivitate de exploatare economică, precum şi componenta patrimonială a dreptului de creaţie literară, artistică şi ştiinţifică^[2].

Drepturile nepatrimoniale sunt acelea care au un obiect fără valoare econo­mică, nesusceptibil de a fi evaluat în bani. Astfel, dreptul la viaţă privată al orică­rei persoane este un drept nepatrimonial, fiindcă priveşte un atribut al persoanei care nu poate fi preţuit în bani, la fel ca toate celelalte drepturi inerente fiinţei umane. Atributele de identificare ale persoanei fizice (sau juridice) fac parte tot din categoria drepturilor nepatrimoniale; şi componenta morală a drepturilor de autor constituie un drept nepatrimonial^[3].

Doctrinar, această distincţie tradiţională este contestată. Ea este uneori considerată, cel puţin sub aspect tehnic, nu atât o veritabilă clasificare a drep­turilor, cât o simplă compartimentare a lor, cu valoare exclusiv didactică^[4]. Chiar dacă obiecţiile formulate de contestatarii acestei clasificări^[5] merită să fie discutate, distincţia este utilizată frecvent în legislaţie, lucrările de specialitate şi în practica judiciară, astfel încât terminologia trebuie cunoscută. De asemenea, există anumite consecinţe pe planul regimului juridic al diferitelor drepturi subiective, decurgând din caracterul patrimonial sau nepatrimonial al lor, unele prevăzute chiar de lege. Spre exemplu, art. 253‑257 C.civ. reglementează mijloa­ce specifice de protejare a drepturilor nepatrimoniale şi de restabilire a dreptului nepatrimonial atins, inaplicabile însă drepturilor patrimoniale.

Apoi, prescripţia extinctivă, aşa cum este reglementată de Codul civil, priveşte cu precădere acţiunile în justiţie cu obiect patrimonial^[6], deci acele acţiuni care corespund drepturilor patrimoniale. În schimb, acţiunile cu obiect nepatrimonial, corespunzătoare drepturilor extrapatrimoniale, sunt de regulă imprescriptibile. Prin excepţie de la aceste reguli, legiuitorul stabileşte că anumite acţiuni patrimo­niale sunt imprescriptibile (e.g. acţiunea în revendicare^[7]) sau că anumite acţiuni nepatrimoniale sunt prescriptibile (e.g. acţiunea în tăgada paternităţii^[8]). De ase­menea, fiindcă obiectul drepturilor patrimoniale are o valoare economică, aceste drepturi sunt de regulă transmisibile (cesibile) prin acte juridice. Nu este însă şi cazul drepturilor nepatrimoniale şi în special al celor ale personalităţii, pe care legea^[9] le declară expres netransmisibile. Apoi, drepturile patrimoniale sunt trans­misibile de principiu şi pe cale succesorală^[10], deoarece ele fac parte din patrimoniul defunctului, în timp ce drepturile nepatrimoniale nu se pot transmite succesoral^[11].

În sfârşit, consecinţele încălcării unui drept şi mijloacele specifice de înlătu­rare a acestor consecinţe diferă după cum este vorba despre un drept patrimo­nial sau nu. Atunci când se încalcă un drept patrimonial, titularului său i se cauzează frecvent o daună materială, care, dacă nu se repară în natură, dă dreptul la repararea integrală a prejudiciului prin echivalent bănesc, constând în pierderea efectivă, beneficiul nerealizat şi cheltuielile făcute de victimă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului^[12]. Pentru determinarea pierderii suferite, se va lua în considerare valoarea bunului sau a prestaţiei de care victima a fost lipsită, prin raportare la valoarea de circulaţie, căci obiectul dreptului atins are o valoare economică intrinsecă, fiind evaluabil în bani^[13]. 

În schimb, atunci când este încălcat un drept nepatrimonial şi consecinţele imediate sunt de natură extrapatrimonială. Ca atare, mijloacele specifice prin care se înlătură aceste consecinţe sunt, cu prioritate, de natură nepatrimonială, după cum vom arăta, pe larg, mai jos. Însă, nu toate consecinţele de natură nepa­trimonială pot fi înlăturate sau reparate exclusiv prin mijloace extrapatr­i­moniale. De exemplu, încălcarea cu rea‑credinţă a dreptului la viaţă privată poate genera suferinţe psihice, care nu pot fi înlăturate doar prin măsurile nepatrimo­niale de restabilire a dreptului atins. În astfel de situaţii, persoana vătămată este îndreptăţită să solicite de la autorul faptei ilicite plata unor compensaţii băneşti, numite daune morale^[14]. Acestea nu au o valoare economică intrinsecă, precum daunele materiale, mai simplu spus ele nu pot fi evaluate în bani prin raportare la o valoare de circulaţie. Reparaţia patrimonială constând, de regulă, în sume de bani, are ca finalitate compensarea, atenuarea, alinarea sau chiar anihilarea durerilor fizice şi suferinţelor psihice ale victimei^[15].

Cu toate acestea, încălcarea unor drepturi nepatrimoniale poate să antreneze şi consecinţe de natură patrimonială. Astfel, vătămarea sănătăţii unei persoane printr‑o faptă ilicită poate să cauzeze acesteia şi prejudicii de natură patrimo­nială, concretizate în: efectuarea unor cheltuieli de spitalizare şi pentru resta­bilirea stării de sănătate, diminuarea câştigului din muncă ş.a. Aceste prejudicii se vor repara prin mijloace de natură patrimonială, respectiv prin plata unor despăgubiri materiale.

2.2.1. Drepturile reale, drepturile de creanţă şi drepturile potestative

Ca o continuare a celor două clasificări, dezvoltate anterior, am ales să tratăm ca o subclasificare a drepturilor patrimoniale diviziunea în drepturi reale, drepturi de creanţă şi, cu unele nuanţări, drepturi potestative, asumând că această opţiu­ne nu va fi la adăpost de critici. Chiar dacă unii autori au pus la îndoială chiar fundamentele distincţiei între drepturile reale şi cele de creanţă^[16], iar cate­goria drepturilor potestative, de regulă, nu este tratată împreună cu celelalte două cate­gorii, am apreciat că astfel poate fi asigurată corelaţia dintre primele două clasificări şi oferită o sinteză comprehensibilă şi unui student în primul an. Sub­clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă nu acoperă întreaga arie a drepturilor patrimoniale^[17], chiar şi în ipoteza în care am asimila componenta patrimonială a drepturilor de autor, inventator, etc., unor drepturi reale atipice. Nevoia de a adăuga la categoria drepturilor patrimoniale şi această specie aparte de drepturi a fost remarcată şi de alţi autori^[18].

Cu privire la caracterul exclusiv patrimonial al drepturilor de creanţă au fost exprimate în doctrină^[19] opinii nuanţate, susţinându‑se existenţa unor drepturi de creanţă nepatrimoniale, argumentat de recursul la criteriul facultăţii conferite de a putea pretinde unui subiect pasiv determinat o anumită conduită, care nu are neapărat un conţinut economic, precum dreptul la vot în cadrul adunării generale a unei persoane morale^[20]. Literatura juridică^[21] a consacrat însă categoria drep­turilor de creanţă ca o subdiviziune a drepturilor patrimoniale, terminologie res­pectată şi de legiuitor, dincolo de câteva „împrumuturi” de conjunctură în materia executării silite^[22].

Şi pentru drepturile potestative se poate pune în discuţie existenţa unor drepturi potestative nepatrimoniale, precum dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul minor care nu locuieşte cu el^[23], însă marea majoritate a drep­turilor potestative intră în categoria celor patrimoniale, precum dreptul consumatorului de a obţine încetarea contractului de vânzare printr‑o declaraţie către vânzător, prin care îşi exprimă decizia de a obţine încetarea contractului de vânzare^[24].

Dreptul real este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul său poate să‑şi exercite prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane^[25].

Societatea recunoscând principial titularului unui drept real exclusivitatea exercitării unor prerogative asupra unui bun, tradiţional se consideră că obligaţia care intră în conţinutul raportului juridic generat de dreptul real este o obligaţie pasivă, generală, nedeterminată, de a nu aduce atingere exercitării dreptului de titularul său. Cu toate acestea, o astfel de obligaţie universală, corelativă unui drept real principal, nu are un caracter patrimonial, precum obligaţia corelativă unui drept de creanţă, şi nu se regăseşte în patrimoniul subiectului pasiv „nede­terminat”^[26]. De aici şi dificultatea de a deosebi între această obligaţie generală negativă şi îndatorirea generală de a respecta o situaţie juridică, în acest caz dreptul real al unei persoane. Într‑o amplă demonstraţie juridică^[27] a acestei dis­tinc­ţii se reţine, în concluzie, că obligaţia generală, negativă, corelativă dreptului absolut (cu realizare imediată) se raportează la un conţinut determinat, prero­gativa recunoscută prin dreptul respectiv, pe când obligaţia negativă de a nu păgubi pe nimeni, neminem laedere, a cărei încălcare generează un raport de răspundere civilă delictuală, este generală sub ambele aspecte (activ şi pasiv), pentru că însuşi conţinutul ei nu este determinat de un anumit drept al unui titular determinat, ci se raportează în mod nediferenţiat la sferele juridice ale tuturor persoanelor.

De aceea, nici dreptul subiectiv real nu poate fi privit separat de relaţia cu ceilalţi, exclusivitatea exercitării unor prerogative asupra unui bun având sens în relaţie cu ceilalţi. Raportul real nu este compus din două raporturi juridice, intern şi extern, mai întâi relaţia cu lucrul şi apoi relaţia cu ceilalţi, ci este unic, prero­gativele directe ale titularului dreptului real asupra lucrului formând şi conţinutul obligaţiei subiectului pasiv general, nedeterminat. Obligaţia de a respecta dreptul titularului se raportează la prerogativele pe care acest drept le are, adică este concretă, chiar dacă subiectul pasiv nu este unul concret^[28].

Se pot constitui numai acele drepturi reale pe care legea le prevede, iar art. 551 C.civ. enumeră drepturile reale. Dinamica relaţiilor sociale şi necesităţile vieţii economice pot impune legiuitorului să reglementeze drepturi reale noi sau, dacă este cazul, să suprime drepturi anterior recunoscute. Tocmai de aceea, art. 551 C.civ. prevede la final că pot fi drepturi reale şi „alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter”.

Limitarea numărului drepturilor reale de către legiuitor poate fi explicată prin funcţiile lor. Acestea corespund unor imperative de publicitate şi de asigurare a previzibilităţii lor, urmărind protejarea dreptului de proprietate (nepermiţând consti­tuirea unor drepturi care să îl golească de conţinut), având inclusiv o funcţie de ordin etic^[29]. O asemenea limitare este justificată pentru că drepturile abso­lute, inclusiv cele reale, reduc, la modul general, spaţiul de libertate al celor­lalţi, în timp ce drepturile de creanţă reduc numai spaţiul de libertate al debi­torului, de cele mai multe ori pe temeiul propriului consimţământ sau pe temeiul unei acţiuni voluntare proprii^[30]. Un număr nedeterminat de drepturi reale, dintre care unele nu ar fi definite de legiuitor, ar face mult mai dificilă asigurarea publi­cităţii drepturilor prin sistemul de Carte funciară sau alte forme de publicitate. În plus, ar fi dificil pentru ceilalţi subiecţi de drept, ţinuţi să respecte prerogativa exclu­sivă a titularului asupra unui bun, de a cunoaşte conţinutul său, în lipsa unei reglementări.

Categoria drepturilor reale nu este una uniformă. În cadrul ei se pot distinge câteva subcategorii de drepturi. Astfel, în primul rând, trebuie făcută distincţie între drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii. În al doilea rând, în cadrul drepturilor reale principale deosebim între dreptul de proprietate (publică sau privată) şi celelalte drepturi reale principale, sugestiv denumite uneori drepturi reale asupra bunului altuia.

Drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii. Distincţia dintre aceste două feluri de drepturi reale se face după cum ele au o existenţă autonomă faţă de un drept de creanţă sau depind de un astfel de drept. Drepturile reale prin­ci­pa­le sunt acelea care nu depind de existenţa unui drept de creanţă, iar drepturile reale accesorii sunt acelea care au o existenţă dependentă de existenţa unui drept de creanţă care, în raport cu cele dintâi, este un drept principal^[31]. Spre exemplu, dreptul de ipotecă se constituie în favoarea creditorului, asupra unui bun al debitorului, pentru a garanta realizarea creanţei celui dintâi. Nu trebuie confundată dependenţa drepturilor reale accesorii de o creanţă cu derivarea drepturilor reale principale din proprietate (uzul, superficia, uzufructul ş.a.), care din această perspectivă depind oarecum de aceasta, fără a deveni însă drepturi accesorii.

Deoarece drepturile reale accesorii au existenţa condiţionată de un drept de creanţă, rolul lor fiind acela de a garanta, la nevoie, realizarea creanţei, ele se mai numesc şi drepturi reale de garanţie sau garanţii reale, aceasta din urmă fiind şi denumirea folosită de legiuitor. Codul civil reglementează două garanţii reale, respectiv: ipotecile (art. 2343‑2479) şi gajul (art. 2480‑2494), dreptul de retenţie fiind o garanţie imperfectă^[32]. Fiind drepturi reale, ele dau creditorului, pe de o parte, posibilitatea de a urmări bunul care formează obiectul lor în mâinile oricărei persoane care îl deţine şi, pe de altă parte, posibilitatea ca, la nevoie, el să‑şi satisfacă creanţa din valoarea bunului respectiv, având prioritate faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor.

Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale. Dreptul de proprie­ta­te şi celelalte drepturi reale se studiază în cadrul unei materii distincte. De aceea ne limităm doar la evocarea unor aspecte generale necesare pentru înţe­le­gerea instituţiilor tratate la cursul de drept civil de anul I. În funcţie de obiectul său, de titular şi de regimul juridic aplicabil, trebuie să facem distincţie între dreptul de proprietate privată (a) şi dreptul de proprietate publică (b).

a) Dreptul de proprietate privată (art. 555‑692 C.civ.) este acel drept real principal care, în limitele prevăzute de lege, conferă titularului său îndreptăţirea de a exercita asupra unui bun determinat, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, posesia, folosinţa şi dispoziţia (art. 555 C.civ.). Dreptul de proprietate privată poate să aparţină atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice, de drept privat sau de drept public, precum şi statului ori unităţilor administrativ‑teritoriale.

Dreptului de proprietate privată, indiferent de titularul său, i se aplică, în principiu, regimul de drept comun, stabilit de Codul civil. Astfel, bunurile „obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege”^[33].

Codul civil reglementează şi o seamă de alte drepturi reale principale, constituite în beneficiul altei persoane decât proprietarul bunului. Aceste drep­turi – denumite şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, fiindcă anumite atri­bute ale acestuia sunt desprinse şi încredinţate spre exercitare altei persoa­ne – sunt: superficia (art. 693‑702 C.civ.)^[34]; uzufructul (art. 703‑748 C.civ.)^[35]; uzul şi abitaţia (art. 749‑754 C.civ.)^[36]; servituţile (art. 755‑772 C.civ.)^[37]. Dezmem­brămin­tele proprietăţii private au o natură juridică duală, sunt drepturi reale prin­cipale pentru titularul lor şi adevărate sarcini asupra bunului pentru proprietar. Natura de sarcină asupra proprietăţii nu prevalează faţă de cea de drept real, însă particularizează regimul juridic al dezmembrămintelor^[38].

b) Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unei unităţi adminis­trativ‑te­rito­riale şi are ca obiect bunurile care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 858 C.civ.). De regulă, titularii dreptului de pro­prietate publică nu îl exercită în mod direct, ci prin intermediul altor subiecte de drept. În favoarea acestora se pot constitui o seamă de alte drepturi reale cores­punzătoare proprietăţii publice – care nu sunt dezmem­brăminte ale dreptului de proprietate –, respectiv dreptul de administrare^[39], dreptul de folosinţă^[40] şi dreptul de concesiune^[41].

În contextul analizei drepturilor reale, se impune a trata şi problema componentei patrimoniale a drepturilor intelectuale. Natura juridică a drepturilor denumite generic „proprietate intelectuală” este intens dezbătută, componenta lor patrimonială fiind considerată, de unii autori, ca un drept real asupra unor bunuri incorporale, distinct de dreptul de proprietate în sens comun^[42], motiv pentru care au fost denumite drepturi reale atipice^[43]. Aşa cum am menţionat cu prilejul analizei drepturilor patrimoniale, dreptul de autor, dreptul asupra unei invenţii, asupra unei mărci sau asupra unei creaţii intelectuale cuprinde şi o componentă patrimonială, dar, de regulă, şi una nepatrimonială. Legiuitorul utilizează uneori, în legislaţia specifică, termeni împrumutaţi din materia drepturilor reale, precum proprietate intelectuală şi proprietate industrială^[44].

Însă, proprietatea intelectuală este şi drept fundamental al omului^[45]. Spre deosebire de proprietatea asupra bunurilor corporale, ca drept fundamental în sine, care este un drept subiectiv prin excelenţă, prerogativele economice ale proprietăţii intelectuale sunt fundamentate pe drepturi ale omului morale (onoare, reputaţie), care reprezintă la origini mai degrabă libertăţi. Opţiunea legiuitorului de atribuire a unor prerogative specifice drepturilor subiective, pentru a justifica anumite efecte în planul dreptului, nu înlătură diferenţele de fundament juridic, cu consecinţe în planul exerciţiului lor^[46]. În sistemul juridic american, se apreciază că protecţia drepturilor intelectuale se poate realiza mai eficient prin alte meca­nisme decât drepturile fundamentale şi chiar drepturile morale de autor, iar intro­ducerea conceptelor de drepturi morale de autor ar fi avut un efect contrar – reducerea protecţiei pentru autori^[47].

Drepturile subiective născute în legătură cu o anumită creaţie intelectuală acordă ocrotire directă unor interese materiale şi morale. Acestea pot fi protejate prin drepturi patrimoniale şi morale. Deşi legate prin originea lor comună în faptul creaţiei, aceste drepturi sunt distincte unul de celălalt şi au naturi şi regimuri juridice diferite, fără a fi necesar ca uneia dintre categoriile de drepturi astfel năs­cute să i se recunoască preeminenţa asupra celeilalte^[48]. Şi pentru raţiuni ce ţin de coerenţa categoriei drepturilor nepatrimoniale, având în vedere faptul că une­le dintre aceste drepturi (precum viaţa, sănătatea) nu sunt susceptibile de valo­rificare economică şi pentru raţiuni de drept comparat, unele sisteme de drept apreciind că protecţia autorilor, inventatorilor se poate realiza uneori mai eficient prin apelul la alte instituţii decât drepturile morale de autor. Apreciem adecva­tă soluţia unor drepturi distincte intelectuale, morale, respectiv patri­moniale, şi nu cea a unor drepturi complexe sau sui generis.

Particularitatea componentei patrimoniale a acestor drepturi ţine şi de obiectul său, considerat a fi un bun incorporal. Tradiţional, se consideră că, prin apro­priere, un lucru necorporal, dotat cu o valoare economică, devine bun, prin faptul că este un obiect al unui drept real^[49], de regulă dreptul de proprietate^[50]. Această concepţie a aproprierii lucrurilor necorporale este de inspiraţie franceză^[51], unde o parte a doctrinei consideră că mecanismul proprietăţii ar putea fi aplicabil anumi­tor bunuri incorporale, însă cu determinarea unui regim juridic aparte, compatibil cu natura lucrului asupra căruia dreptul este exercitat^[52]. Lipsind elementul ma­terial al lucrului, aproprierea nu poate avea loc spontan, similar cu situaţia lu­crului corporal, astfel încât, în materia creaţiilor intelectuale, a ideilor şi meto­delor de afaceri, ceea ce se realizează în plan patrimonial este o rezervare exclusivă a prerogativelor de a exploata valoarea economică creată. De prin­cipiu – legea, iar prin excepţie – jurisprudenţa decid care dintre aceste valori economice sau sociale merită a fi protejate pe această cale^[53]. Însă, regimul juridic al proprietăţii asupra unor valori incorporale, dacă se acceptă această calificare, nu poate fi unul identic cu cel al proprietăţii asupra unor bunuri mobile cor­porale, şi, mai mult, este departe de a fi unul omogen, legile speciale regle­mentând regimuri juridice distincte pentru unele categorii de bunuri incorporale (drept de autor, mărci, brevete de invenţie, etc.)^[54]. 

Această abordare determină şi în prezent ample dezbateri în dreptul fra­n­cez^[55], unde tot mai mulţi autori manifestă o tendinţă de desprindere faţă de aso­cierea cu dreptul de proprietate privit în maniera clasică, aplicabilă bunurilor corporale, în materia creaţiilor intelectuale^[56]. Scopul noilor abordări este acela de a favoriza circulaţia valorilor economice, fără a afecta eventuale elemente nepatri­moniale sau a interfera cu lucruri incesibile prin natura lor, concepţii reţi­nute uneori şi în jurisprudenţă^[57]. Noile abordări tind să se raporteze la acce­sibilitatea (aptitudinea naturală sau juridică de a fi cunoscută de publicul larg) şi aptitudinea de a circula a lucrului incorporal, alături de valoarea econo­mică sau socială intrin­secă^[58]. În dreptul din Québec, doctrina locală, sub influenţa celei franceze^[59], a apreciat că dacă bunul corporal se defineşte prin raportare la materia din care se compune, paradigma bunurilor incorporale o reprezintă valoarea economică susceptibilă de apropriere, indiferent de sursa valorii (creaţie intelectuală, clientelă, un drept de creanţă etc.). Dreptul asupra valorii economice conferă titularului prerogativa de a se folosi de valoarea economică respectivă şi dreptul de a o valorifica juridic (dispoziţie). 

Şi în dreptul nostru^[60] a fost analizată o posibilă desprindere de ideea de proprietate clasică a bunurilor incorporale, pornind de la faptul că noţiunea de apropriere nu trebuie confundată cu cea de proprietate, deoarece proprietatea este doar o specie a dreptului subiectiv din multitudinea de drepturi care pot guverna relaţia dintre o persoană (titularul) şi bunul său. În doctrină^[61], s‑a mai arătat că ideea de proprietate intelectuală sau industrială nu poate fi decât o „imagine”, o transpunere metaforică, destinată a arăta asemănările dintre drepturile reale şi drepturile intelectuale şi să exprime mai bine exclusivitatea de care titularii acestor drepturi se bucură.

În ceea ce priveşte efectul aproprierii valorii economice rezultate din creaţia intelectuală, deşi asocierea cu o formă atipică de proprietate („intelectuală”) a intrat în tradiţia limbajului şi sistemului juridic român, apreciem a fi mai adecvat cu evoluţiei societăţii, care prioritizează circulaţia valorilor şi exploatarea noilor forme de creaţie intelectuală, a trata componenta patrimonială a drepturilor inte­lectuale ca o rezervare exclusivă a prerogativelor de a exploata utilitatea valorii economice create. Aspectul cel mai important este acela că proprietatea intelec­tuală nu este instituită spre a conferi titularului exclusivitatea utilizării creaţiei, ci exclusivitatea veniturilor ce se obţin din această utilizare. Nu este nici de natura proprietăţii intelectuale şi nici nu ţine de scopul său ca titularul să fie singurul utilizator al operei de creaţie intelectuală^[62], astfel că apreciem că încadrarea acestor drepturi la categoria drepturilor reale, fie şi atipice, nu este potrivită.

De aceea, prerogativa conferită de lege titularului a fost definită^[63] ca dreptul său temporar de a condiţiona exercitarea de către terţi a anumitor activităţi comerciale asupra creaţiei sau semnului distinctiv care face obiectul dreptului, de plata către acel titular a unor venituri în sumă stabilită cu acesta, venituri care reprezintă fructe civile ale acestei creaţii sau acestui semn. Altfel spus, prero­gativa specifică a dreptului patrimonial de proprietate intelectuală este, în opinia autorului, jus fruendi, adică prerogativa de a culege fructele civile ale bunului prin determinarea legii, care este creaţia intelectuală sau semnul distinctiv. Autorul consideră acest drept unul cu realizare mediată, dar realizarea nu se face prin intermediul unui subiect pasiv determinat, ci prin intermediul unui subiect pasiv nedeterminat.

Dreptul de creanţă este dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să execute o prestaţie pozitivă – să dea sau să facă – ori una negativă – să nu facă – ceea ce ar fi putut face dacă nu s‑ar fi îndatorat^[64]. Prin raportare şi la art. 1164 C.civ., putem spune că dreptul de creanţă este dreptul creditorului de a obţine prestaţia pe care este ţinut să i‑o procure debitorul, în virtutea legăturii juridice dintre ei^[65].

Drepturile de creanţă pot fi, la rândul lor, drepturi principale sau drepturi acce­sorii. Sunt principale acele drepturi de creanţă care au o existenţă de sine stătătoare şi sunt accesorii acele drepturi de creanţă care există pe lângă un alt drept de creanţă şi numai în măsura în care acesta din urmă există. Asemenea drepturi sunt, spre exemplu: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor do­bânda corespunzătoare creanţei principale^[66]; dreptul născut din convenţia ac­cesorie numită clauză penală^[67]; dreptul născut din contractul de fideiusiune^[68] ş.a.

Drepturile potestative au fost definite ca „puterea conferită titularului, per­soană fizică sau persoană juridică, de a influenţa, în mod unilateral şi discre­ţionar, o situaţie juridică preexistentă, modificând‑o, stingând‑o sau dând naştere în locul acesteia unei situaţii juridice noi”^[69]. Deşi clasificarea clasică a drepturilor patrimoniale cuprinde doar drepturile reale şi pe cele de creanţă, există drepturi patrimoniale care nu pot fi calificate în niciuna dintre aceste categorii. Este, spre exemplu, cazul dreptului de opţiune succesorală, care conferă moştenitorului doar posibilitatea de a accepta moştenirea sau de a renunţa la ea ori a dreptului uneia dintre părţi de a denunţa unilateral un contract, care, atunci când este re­cu­noscut de lege sau rezultă din convenţie, conferă acesteia posibilitatea de a pune capăt legăturii juridice pe care respectivul contract a creat‑o între părţi. Niciunul dintre cele două drepturi nu are caracterele necesare pentru a putea fi calificat ca o creanţă sau ca un drept real.

Cu toate că alcătuiesc o categorie eterogenă^[70] – întrucât unele drepturi sunt patrimoniale, iar altele nepatrimoniale, unele sunt conexe anumitor drepturi reale, în vreme ce altele sunt conexe unor drepturi de creanţă etc. –, drepturile potes­tative au şi o seamă de trăsături comune. 

Drepturile din această categorie se deosebesc de cele reale şi cele de creanţă, printre altele, pentru că obiectul lor nu este un bun determinat, ca în cazul drepturilor reale, şi nici activitatea unei alte persoane (debitorul), ca în cazul drepturilor de creanţă, ci o situaţie juridică preexistentă^[71]. Adică, pentru pri­mul exemplu, o succesiune deschisă în privinţa căreia moştenitorul este chemat să opteze dacă o va accepta sau nu, iar în al doilea, o legătură contractuală în privinţa căreia una dintre părţi poate să decidă dacă o va menţine sau o va desfiinţa. Mai menţionăm că drepturile potestative nu au, de regulă, o existenţă izolată, ele fiind ataşate altor drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimo­niale^[72] care constituie situaţia juridică la care aceste drepturi se raportează. Atunci când situaţiile juridice preexistente conţin drepturi reale, existenţa unor drepturi potestative poate constitui o limitare a exercitării acestora^[73] (se consi­deră, de exemplu, că existenţa unui drept legal de preemţiune constituie o limi­tare a dreptului de proprietate în cauză). În cazul obligaţiilor alternative, exer­ciţiul dreptului potestativ de alegere a prestaţiei care urmează să fie executată este ataşat unui drept de creanţă, având ca obiect prestaţia (alternativă) la care acel debitor s‑a angajat. Această categorie de drepturi a mai fost denumită în doctrina română drepturi formatoare^[74], după model elveţian şi german, şi drepturi se­cundare^[75], ele fiind ataşate altor drepturi subiective ori destinate să servească la naşterea, modificarea sau stingerea acestora. În opinia noastră, terminologia consacrată în doctrina română^[76], de sorginte italiană şi franceză, nu are de ce să fie schimbată şi nici nu vom utiliza denumiri alternative, care riscă să genereze inutile confuzii.

Dacă exerciţiul dreptului potestativ creează, modifică sau stinge o situaţie juridică patrimonială, dreptul acesta este considerat tot de natură patrimonială, do­bândind astfel o valoare economică. În schimb, în ipoteza în care situaţia juri­dică pe care se grefează este nepatrimonială, dreptul potestativ cores­pun­zător trebuie considerat nepatrimonial^[77]. Spre exemplu, dreptul de opţiune succe­sorală va fi considerat patrimonial, deoarece se grefează pe o situaţie juridică cu efecte preponderent patrimoniale, pe când dreptul părintelui de a ale­ge prenumele copilului său la naştere este nepatrimonial. Deşi există şi drepturi potestative nepatrimoniale, pentru conturarea unei imagini de ansamblu asupra drepturilor patri­moniale, am ales să tratăm comparativ, alături de drepturile reale şi dreptu­rile de creanţă şi drepturile potestative (cu accent pe cele patrimoniale).

Note de subsol

^[1] Art. 1278 alin. (4) C.civ.

^[2] „Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial”, v. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată în M. Of. nr. 489 din 14 iunie 2018. Iar conform art. 12, „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”.

^[3] Art. 10 din Legea nr. 8/1996: „Autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică; d) dreptul de a pretinde respectarea inte­grităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării”.

^[4] Trei obiecţii au fost ridicate cu precădere de către contestatarii acestei clasificări. În primul rând, existenţa unor divergenţe între drepturi aparţinând aceleiaşi categorii (atât proprietatea, drept real, cât şi o creanţă sunt patrimoniale), concomitent cu existenţa unor similitudini între drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale (protejate prin acţiuni cu structură similară); în al doilea rând, lipsa preciziei care trebuie să caracterizeze o clasificare cu suport tehnic, ceea ce generează ezitări cât priveşte aşezarea unui drept într‑o categorie sau alta, cum este cazul drepturilor de creaţie intelectuală; în al treilea rând, faptul că obiectul patrimonial sau nepatrimonial al unui drept nu determină decisiv regimul juridic al acestuia (F. Hage‑Chahine, op. cit., p. 707‑709). 

^[5] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit.,p. 31‑32.

^[6] Art. 2501 C.civ.

^[7] Art. 563 C.civ.

^[8] Art. 429‑433 C.civ.

^[9] Art. 58 alin. (2) C.civ.

^[10] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 43.

^[11] Drepturile personalităţii sunt inerente fiinţei umane, iar atributele de identificare de asemenea sunt strâns legate de persoana titularului şi nu pot fi transmise pe cale suc­cesorală. Prin excepţie, legea prevede posibilitatea transmiterii anumitor drepturi nepatrimoniale, cum sunt cele de la art. 10 alin. (1) lit. a), b) şi d) din Legea nr. 8/1996, dar şi cele de la art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege.

^[12] Art. 1385 alin. (3) C.civ.

^[13] P. Vasilescu, op. cit., p. 694‑695.

^[14] Pentru o prezentare de ansamblu a problemei daunelor morale, v. C. Jugastru, Prejudiciul – repere româneşti în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 228‑243 şi 269‑296.

^[15] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., 2020, p. 440. 

^[16] Cu toate că este tradiţională şi riguros fundamentată, nici această distincţie nu a fost scutită de critici. Trei tendinţe s‑au conturat în această privinţă. Teoria personalistă, care priveşte drepturile reale ca o sumă de drepturi de creanţă; a doua, care asimilează drep­turile de creanţă drepturilor reale; teoria neopersonalistă, care consideră că toate dreptu­rile patrimoniale sunt drepturi de proprietate. Pentru expunerea acestor tendinţe doctri­nare, v. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 23‑27; I. Sferdian, op. cit., p. 94‑98. Pentru o explorare particu­la­ri­zată, A. Buciuman, Există un regim „real” al creanţelor?, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 75‑91.

^[17] În acest sens, v. M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit.,p. 42.

^[18] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 15.

^[19] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 35‑38, care reţine teoria lui E. Picard.

^[20] Uneori însă, avându‑se în vedere faptul că ceea ce caracterizează drepturile de creanţă este puterea titularului lor de a pretinde altei persoane o anumită activitate sau, după caz, abţinerea de la o anumită activitate, s‑a considerat că nu interesează dacă această activitate are sau nu un conţinut economic. Aşa fiind, s‑a desprins concluzia că pot fi calificate ca drepturi de creanţă şi anumite drepturi nepatrimoniale. Este, de exemplu, cazul unor drepturi ce decurg din relaţiile de familie, respectiv cele corespun­zătoare obligaţiei soţilor de a coabita şi de a‑şi acorda reciproc asistenţă. Apreciem însă corectă opinia prof. I. Reghini (op. cit., p. 366, n. 2) în sensul că această cuprindere a unor drepturi nepatrimoniale în sfera drepturilor de creanţă nu este nici necesară, nici utilă. Nu este necesară, fiindcă pentru a caracteriza aceste drepturi este suficient să se spună că ele sunt drepturi nepatrimoniale relative (cu realizare mediată). Nu este utilă, fiindcă am crea în mod artificial o categorie de drepturi de creanţă care în permanenţă ar avea statut de excepţie, întrucât nu le‑ar fi aplicabilă niciuna dintre regulile care cârmuiesc obligaţiile civile patrimoniale. Deşi această opinie a fost tratată ca „oportunistă” (M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 37), în realitate, scopul clasificărilor drepturilor subiective este de a oferi instrumente utile pentru ataşarea unui anumit regim juridic de protecţie, chiar acest autor arătând (idem, p. 30) că legiuitorul nu a consacrat anumite clasificări, ele sunt preponderent doctrinare, iar unele cu scop principal didactic. Apoi, mijloacele specifice de protecţie a acestor drepturi subiective nepatrimoniale sunt diferite faţă de drepturile de creanţă, patrimoniale.

^[21] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 15; V. Stoica, op. cit., p. 31; I. Sferdian, op. cit., p. 91; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, op. cit., p. 138; G. Boroi, C.A. Angelescu, op. cit., p. 65 şi, surprinzător, chiar M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 76‑77. 

^[22] Cum ar fi art. 645 C.proc.civ., care nu distinge după natura patrimonială sau nepatri­monială a „obligaţiei” susceptibile de executare silită, în sensul art. 628 C.proc.civ.

^[23] Art. 262 alin. (2) C.civ.

^[24] Prevăzut de art. 14 din O.U.G. nr. 140/2021, publicată în M. Of. nr. 1245 din 30 decembrie 2021.

^[25] V. Stoica, Drepturile reale, op. cit., p. 31.

^[26] I. Sferdian, op. cit., p. 94.

^[27] V. Stoica, Dreptul material…, op. cit., p. 27‑28.

^[28] I. Sferdian, op. cit., p. 99.

^[29] Idem, p. 105.

^[30] V. Stoica, Dreptul material…, op. cit., p. 29.

^[31] În doctrina care analizează actuala reglementare a fost relativizată accesorialitatea ipotecii faţă de creanţa garantată, în opinia autorului accesorialitatea fiind doar de natura ipotecii, şi nu de esenţa ei (R. Rizoiu, O fantomă bântuie Noul Cod civil: Acţiunea ipo­tecară, în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 244‑286, în special p. 256‑259). Deşi avem rezerve serioase cu privire la unele opinii exprimate în legătură cu independenţa ipotecii, respectiv a acţiunii ipotecare, trebuie menţionat că actualul Cod civil, spre deosebire de regle­men­tarea anterioară, permite transmiterea ipotecii independent de creanţă (art. 2358 C.civ.) şi există ipoteze reglementate de ipotecă imperfectă în lipsa unei creanţe pe care să o determine (art. 2370, art. 2371 C.civ.).

^[32] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 682‑683.

^[33] Art. 553 alin. (4) C.civ.

^[34] Art. 693 alin. (1) C.civ.: „Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă”.

^[35] Art. 703 C.civ.: „Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a‑i conserva substanţa”.

^[36] Art. 749 C.civ.: „Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a‑i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale”; iar potrivit art. 750 C.civ., „Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s‑a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere”.

^[37] Art. 755 alin. (1) C.civ. „Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar”. Datorită formulării alese de legiuitor (sarcină care grevează), în literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia că servituţile ar fi drepturi reale accesorii, însă nu faţă de un drept de creanţă, ci faţă de dreptul de proprietate, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 82, 83.

^[38] I. Sferdian, op. cit., p. 117.

^[39] Art. 867 alin. (1) C.civ.: „Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local”. El aparţine, potrivit art. 868 alin. (1) C.civ. „regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local”; iar potrivit alin. (2), „Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire”.

^[40] Art. 874 alin. (1) C.civ.: „Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică”; iar potrivit alin. (3), lui i se aplică, în mod corespunzător, „dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare”.

^[41] Dreptul de concesiune se constituie prin contract, iar concesionarul are prerogativa, dar şi obligaţia de a exploata un bun, în schimbul unei redevenţe şi pentru o perioadă determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune (art. 871 C.civ.).

^[42] V. Stoica, Drepturile reale…, op. cit., p. 47‑48.

^[43] I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 363‑364.

^[44] Art. 61 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014) vorbeşte despre încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, iar art. 103 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (republicată în M. Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020) vorbeşte despre titularul unui drept de proprietate industrială asupra unei mărci sau indicaţii geografice. La aceste concepte fac trimitere şi art. 340 şi 341 C.civ.

^[45] R. Dincă, Natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, în R.R.D.P. nr. 3/2007, p. 78 şi urm. Autorul reţine art. 27 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului care prevede: „Orice persoană are dreptul la protecţia intereselor sale morale şi materiale decurgând din orice creaţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”. Atrage însă atenţia că limitele acestor consecinţe trebuie totuşi evaluate cu grijă. Atunci când proprietatea intelectuală este analizată ca drept fundamental al omului, nu se are în vedere tehnica de protecţie a dreptului subiectiv, prerogativă condiţionată şi deter­minată, ci tehnica de protecţie a libertăţii, prerogativă abstractă şi nedeterminată. Pro­tecţia creaţiei intelectuale ca drept fundamental poate servi drept cadru pentru ga­rantarea unui anumit drept de proprietate intelectuală al unui anumit subiect, asupra unei anumite creaţii în anumite limite, dar nu este însuşi acel drept de proprietate intelectuală.

^[46] Ibidem, p. 117‑118.

^[47] C.P. Rigamonti, Deconstructing moral rights, în Harvard International Law Journal, 2006, vol. 47, p. 399 şi urm. 

^[48] R. Dincă, op. cit., p. 86.

^[49] V. Stoica, Noţiunea de bun incorporal în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 46.

^[50] O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu asupra clasificării bunurilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 72, n. 62 şi p. 105‑107, n. 101.

^[51] Autorii români se raportează la concepţia lui M. Fabre‑Magnan, Propriété, patrimoine et lien social, în RTDciv. nr. 3/1997, p. 583 şi urm.

^[52] Idem, p. 584, nr. 19.

^[53] Idem, p. 593, nr. 18.

^[54] G. Loiseau, Juris‑Classeur, art. 527 la 532, fasc.70, p. 14‑15, nr. 21.

^[55] B. Mallet‑Bricout, Bien et immatériel en France, în L’immatériel, Travaux de l’Association Henri Capitant, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2014, p. 154‑156, nr. 5 şi 6.

^[56] Idem, p. 167‑168, nr. 22.

^[57] Alături de modalitatea de exploatare patrimonială a dreptului de autor, care este similară cu prevederile legii române, autorii francezi mai exemplifică cu schimbarea de jurisprudenţă a Casaţiei franceze de după anul 2000 în materia cesiunii clientelei civile (aparţinând profesiilor liberale), admisă sub forma unui contract de prezentare a clientelei, prin raportare la faptul că nu poate face obiectul unui drept de proprietate clientela, fiind vorba despre asumarea unor obligaţii de a face (a prezenta noul profesionist) şi a nu face (a nu mai exersa profesia în raport cu clientela) în raport cu clientela anterior fidelizată, sau posibilitatea cedării autorizaţiei de a desfăşura o activitate reglementată (farmacie).

^[58] B. Mallet‑Bricout, op. cit.,p. 178, nr. 35.

^[59] G. Gidrol‑Mistral, Bien et immatériel au Québec, în L’ immatériel, Travaux de l’Association Henri Capitant, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2014, p. 265‑269.

^[60] R. Rizoiu, Ipoteca asupra bunurilor incorporale: cum să urmăreşti ceea ce nu vezi, în R.R.D.P. nr. 4/2015, p. 141‑151, nr. 4 şi 5, în special p. 150‑151; I. Sferdian, Privire asupra aproprierii creanţelor, în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 302 şi urm.. Autoarea apreciază că nu există un alt instrument de apropriere în afara dreptului patrimonial, iar ceea ce interesează este abstractizarea însuşirii lucrului ori afectaţiunea sa precisă unui scop anume, prin relevarea în planul juridic a stăpânirii asupra bunului.

^[61] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 149.

^[62] R. Dincă, op. cit., p. 97.

^[63] Idem, p. 118‑120.

^[64] L. Pop, op. cit., 2006, p. 21.

^[65] Drepturile de creanţă se găsesc în conţinutul raporturilor juridice obligaţionale, numite şi obligaţii civile. Potrivit art. 1164 C.civ., obligaţia civilă „este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

^[66] Dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, precum şi limitele dobânzii convenţionale sunt reglementate prin O.G. nr. 13/2011, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.

^[67] Art. 1538 alin. (1) C.civ.: „Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debi­torul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”. Practic, clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile unui contract determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a faptului că debitorul nu a executat obligaţia ori a executat‑o necorespunzător sau cu întârziere.

^[68] Potrivit art. 2280 C.civ., contractul de fideiusiune este acela prin care „o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într‑un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.

^[69] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit.,p. 166‑167.

^[70] În plus, drepturile potestative nu sunt o categorie rezervată pentru raporturile de drept privat. Asemenea drepturi există şi în raporturile de drept public. Pentru detalii cu privire la problema potestativităţii şi a drepturilor potestative, v. St. Valory, La potes­tativité dans les relations contractuelles, PUAM, Aix‑en‑Provence, 1999. 

^[71] I. Reghini, Consideraţii privind drepturile potestative, în P.R. nr. 4/2003, p. 238.

^[72] Idem, p. 240.

^[73] V. Stoica, Drepturile reale…, op. cit.,p. 50.

^[74] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. Partea generală …, p. 154‑155. 

^[75] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II…, op. cit., p. 166‑170.

^[76] D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra, în R.D.C. nr. 9/1999, p. 45; V. Stoica, Drepturile reale…, op. cit., p. 48.

^[77] V. Stoica, Drepturile reale…, op. cit.,p. 50.