Drepturile morale în Statele Unite

Alexandru Toma, Perspective comparative asupra drepturilor de autor, Editura Hamangiu, 2025, p. 272-280.

2.1. Dreptul de divulgare-publicare

Trebuie să menționăm de la început că noțiunea americană de „publicare” nu este echivalentă cu cea de „divulgare” din dreptul continental. În acest sens, vom utiliza termenul de „drept de publicare” în scopul de a delimita semnificația sa în raport cu dreptul de divulgare continental. În același timp, pentru a desemna în limba engleză dreptul de divulgare, vom folosi expresia „right of disclosure”.

Până la reforma legislativă din 1976, operele nepublicate erau protejate de dreptul statelor federale (state law), și, în unele state, de o lege (statute), mai degrabă decât de jurisprudență (common law)^[1]. Având în vedere această situație, unii autori considerau inadecvată folosirea termenului de „common law copyright”.

Dihotomia dintre common law copyright și statutory copyright o întâlnim în cazul Wheaton c. Peters^[2], în care judecătorii nu au admis un common law copyright pentru operele publicate, în mod independent de existența sau nu a unui drept legal (statutory).

Având ca exemplu decizia Camerei Lorzilor în cauza Donaldson c. Beckett^[3], Curtea Supremă admitea în același timp existența unui common law copyright cu privire la durata nelimitată pentru operele nepublicate și a unui statutory copyright cu privire la protecția pe o perioadă determinată a operelor publicate. În această decizie se susținea că la momentul publicării se aplica dreptul de origine jurisprudențială, dacă nicio protecție legală nu era disponibilă. Înțelegem că protecția prin copyrightul din dreptul comun (common law copyright) nu dura decât până la momentul publicării operei. După ce erau publicate, operele erau protejate prin statutory copyright.

Înainte de Legea din 1976, exista o problemă în a se stabili ce înseamnă o publicare pentru fiecare tip de operă. Expoziția publică a unei opere de artă, reprezentația unei opere dramatice sau muzicale nu erau asimilate unei publicări^[4]. Cu alte cuvinte, nu implicau pierderea „dreptului la prima publicare” („right of first publication” este definit ca dreptul autorului de a se opune publicării unei opere inedite).

După intrarea în vigoare a Legii din 1976, care a eliminat common law copyright, multe decizii au scos în evidență dimensiunea personală a dreptului de publicare^[5]. Cu titlu de exemplu, cauza Harper & Row c. Nation Enterprises^[6] referitoare la publicarea memoriilor președintelui Gerald Ford. Contractul de editare prevedea dreptul exclusiv al editorului de a acorda un drept de republicare a unor extrase din operă în vederea stimulării interesului publicului pentru viitoarea carte. În consecință, editorul Harper & Rowa acordat revistei Time dreptul de a publica 7500 de cuvinte extrase din operă, mai exact pasaje care făceau referire la afacerea Watergate și la scuzele lui Ford față de fostul președinte Nixon. Înainte de apariția articolului în revista Time, revista The Nation, obținând o copie neautorizată a lucrării, a publicat 300 de cuvinte extrase din lucrare fostului președinte, fără permisiunea autorului, a editorului sau a revistei Time. Pe baza acestei publicări prealabile, revista Time a anulat contractul, iar editorul a formulat o acțiune împotriva revistei The Nation pentru încălcarea copyright. În apărarea sa, revista The Nation a susținut că Ford era o persoană publică, iar motivele pentru care l-a iertat pe Nixon au fost de interes public, considerând că această însușire în astfel de circumstanțe ar trebui să se califice drept fair use.

Curtea Supremă a stabilit că această publicare prealabilă nu se încadrează în cazul fair use^[7] autorizat de Copyright Act din 1976. Excepția fair use trebuie respinsă în cazul operelor nepublicate pentru motivul că autorul are dreptul de a controla prima apariție publică. În această decizie, Curtea Supremă a recunoscut că „dreptul la prima publicare” implică în același timp „interesul proprietarului în exploatarea operei” și „interesul personal asupra controlului creativ”^[8]. Această decizie recunoaște dreptul autorului de a decide momentul și modalitatea de publicare a operei, apărând în acest fel interesele personale ale creatorului.

Puțin mai târziu, în 1992, la propunerea editorilor de reviste, art. 107 a fost completat cu un paragraf care prevede că excepția fair use se aplică atât în cazul operelor publicate, cât și în cazul operelor nepublicate^[9].

Legea din 1976 a adus o schimbare majoră în dreptul american: a fost eliminat common law copyright în beneficiul unei legi la nivel național. Legiuitorul american a introdus regula „preempțiunii federale”^[10], acordând prioritate drepturilor consacrate în legislația federală^[11]. Prin urmare, noua lege elimină sistemul celor două faze (common law copyright de la creare până la publicare, și statutory law din momentul publicării), aplicându-se de la momentul creării operei doar protecția prin dreptul federal^[12].

Cu toate acestea, common law copyright nu a fost eliminat în totalitate, în măsura în care, conform art. 101^[13], fixarea, condiționând creația în sine, devine criteriul care separă protecția din dreptul comun de protecția legală. Astfel, înțelegem că nu sunt protejate operele care nu sunt fixate într-o formă de exprimare tangibilă^[14], cum ar fi coregrafiile, discursurile care nu sunt scrise sau opere originale difuzate doar la radio^[15].

În concluzie, înainte de Legea din 1976, o operă trebuia să fie publicată pentru a fi protejată de legea federală. Începând din 1976, autorul dobândește copyrightul în momentul creării operei cu condiția să fie fixată pe un suport material.

Contrar dreptului american, dreptul francez prevede că autorul dobândește un drept de proprietate incorporală asupra operei sale „prin simplul fapt al creației sale”. Mai mult, legiuitorul francez desparte momentul creației, care reprezintă începutul protecției, de cel al divulgării^[16] și exclude fixarea pe un suport fizic drept condiție de protecție.

2.2. Protecția integrității operei în jurisprudența americană

Aspectul cu privire la interesul moral al integrității operei nu a fost în totalitate neglijat de dreptul american. Multe articole, în special cele cu privire la operele derivate sau adaptate, indică principii protectoare pentru integritatea operei, chiar dacă Legea din 1976 nu cuprinde dispoziții direct relative în acest sens.

Protecția integrității o întâlnim și în jurisprudența americană. Pentru rezolvarea unor cazuri, judecătorii americani fac, în mod simultan, referire la diferite categorii de reguli care provin din surse exterioare copyrightului: reguli în materie de concurență neloială (unfair competition), principiile cu privire la defăimare (defamation) și reguli de interpretare a contractelor^[17].

La nivelul sistemului common law, în materie de concurență neloială, un exemplu relevant este cauza Granz c. Harris^[18]. Norman Granz, producătorul de concerte jazz sub denumirea de „Jazz At The Philharmonic”, a vândut acuzatului mai multe discuri master, în baza unui contract. Contractul prevedea ca Harris să indice numele producătorului pe fonogramele pe care dorea să le realizeze pornind de la înregistrările realizate de Granz. Acuzatul nu a respectat clauzele contractului, comercializând versiuni abreviate ale înregistrărilor originale. Instanța a considerat că decupajele neautorizate și realizarea de versiuni abreviate constituie un act de concurență neloială, o încălcare a contractului și o prejudiciere a reputației reclamantului.

Într-o altă cauză^[19], în care judecătorii fac apel de această dată la dreptul federal în materie de concurență neloială (Lanham Act), grupul britanic de comedie Monty Python a susținut că societatea de televiziune ABC le-a încălcat dreptul de autor și le-a afectat reputația artistică prin difuzarea unei versiuni drastic editate ale mai multor spectacole. Curtea de Apel pentru Al Doilea Circuit s-a pronunțat în favoarea grupului, considerând că modificările substanțiale ale înregistrărilor constituie o încălcare a copyrightului și că acordul semnat de artiști, care cuprinde toate drepturile pe care nu le cedează și nu specifică nimic cu privire la posibile schimbări, nu poate da naștere la un drept al cocontractantului de a modifica opera. Această lege în materie de concurență neloială (Lanham Act) a fost invocată pentru a opri prezentările alterate „care pot cauza prejudicii reputației comerciale sau personale a reclamantului”.

În cauza Clemens c. Press Publishing^[20], a fost pus în discuție dreptul de paternitate asupra operei. Dintr-un motiv necunoscut, editorul a decis, împotriva voinței autorului William Clemens (alias Mark Twain), să publice manuscrisul fără a menționa numele acestuia, contractul neprecizând nimic cu privire la atribuirea operei. Judecătorul Seabury s-a pronunțat în favoarea scriitorului, afirmând că, prin natura sa, un contract de editare trebuie să prevadă obligația de menționare a numelui autorului^[21].

Există și decizii care ilustrează diferența dintre dreptul de autor continental-european și copyrightul american, care se limitează la drepturile de exploatare a operei. În materie de copyright, rămâne exemplară cauza Shostakovich c. Twentieth Century Fox Film Corp^[22]. În filmul „Cortina de fier”, care descrie spionajul sovietic în Canada, Twentieth Century Fox folosea extrase din compozițiile muzicale ale lui Shostakovich. Cererea reclamantului a fost fondată pe art. 50 și 51 din Civil Rights Law (New York), care proteja dreptul la intimitate (right of privacy). Acest argument a fost respins pe motiv că opera aparține domeniului public și, în absența unei convenții între Statele Unite și U.R.S.S., operele nu puteau fi protejate în Statele Unite. În schimb, în fața instanței franceze, dezbaterea s-a concentrat în jurul dreptului de reproducere și a problemei dreptului internațional privat (U.R.S.S. nu avea nicio convenție cu Franța și nu era membră a Uniunii de la Berna). Curtea de Apel din Paris a considerat că cesionarul drepturilor compozitorilor ar putea formula în Franța o acțiune în contrafacere împotriva producătorului filmului.

Din aceste cazuri prezentate, observăm că sunt invocate diferite reguli de origine variată (right of privacy, unfair competition, reguli de interpretare a contractelor etc.) și principii de drept comun (common law copyright), din care se pot extrage unele argumente pentru a proteja interesele personale ale autorilor.

2.3. Dreptul integrității în legislația Statelor Unite

Începând cu anul 1980, multe state federale adoptă legi speciale care acordă drepturilor morale o protecție parțială^[23]. Prin recunoașterea drepturilor morale, aceste legi se apropie foarte mult de prevederile art. 6 bis al Convenției de la Berna, menționând atât dreptul paternității, cât și dreptul integrității. În ceea ce privește dreptul integrității, legile din unele state nu reduc acest drept la acțiuni care prejudiciază onoarea și reputația, ci interzic orice act care afectează integritatea^[24]. În plus, contrar conceptului work made for hire, diferite legi speciale preiau modelul continental în care drepturile morale aparțin creatorului operei. Totuși, acest model nu se aplică în toate situațiile, multe legi exclud din domeniul lor de aplicare operele realizate în scop comercial sau create de un angajat în cadrul unui contract de muncă^[25].

În prezent, după promulgarea Legii federale din 1990 cu privire la dreptul moral în materie de artă vizuală, conform art. 301 lit. f) (1), legile speciale sunt invalidate de dispozițiile federale. Cu toate acestea, contrar „preempțiunii federale”, aceste legi speciale vor rămâne parțial în vigoare și sunt aplicabile în viitor pentru faptele intervenite între momentul intrării în vigoare a acestor legi și data intrării în vigoare a legii federale^[26].

Legea din 1990, care acordă artiștilor drepturi morale la nivel federal, îndeplinește următoarele obiective^[27]: protejează onoarea și reputația artiștilor vizuali, acordându-le noi drepturi preluate din Convenția de la Berna, protejează operele artistice și oferă reguli de protecție aplicabile în toată țara. Legiuitorul american apără interesele personale ale autorilor, acordând importanță reputației lor în fața publicului, și, în același timp, protejează interesul public legat de conservarea patrimoniului, dar nu pune accentul pe legătura dintre autor și opera sa. Cu toate acestea, au existat voci care au afirmat că domeniul de aplicare este limitat, și, în consecință, legea propusă nu poate fi utilizată ca bază pentru o acțiune în justiție împotriva companiilor americane care utilizează copyrightul. Considerăm că drepturile morale nu sunt extinse la alte domenii tocmai pentru a încuraja competitivitatea economică, reflectându-se, astfel, latura utilitaristă a copyrightului american.

Obiectul drepturilor morale se rezumă la categoria operelor de artă vizuală din care fac parte picturile, desenele, gravurile, sculpturile, o imagine fotografică produsă cu scopul de a fi expusă, existente într-un singur exemplar sau într-o ediție limitată de maximum 200 de exemplare. Din această categorie nu fac parte, printre altele^[28], operele realizate în cadrul unui contract de prestări servicii sau a unui contract de muncă (works made for hire). Prin urmare, domeniul de aplicare a legii est limitat, deoarece vizează doar „artele frumoase”. În rest, celelalte opere care ar aparține producției în masă sunt respinse, fapt ce conduce la o distincție nejustificată între artele plastice și celelalte arte (literatură, muzică, cinematografie ș.a.).

Conform art. 106 A, sunt protejate următoarele drepturi:

• dreptul de paternitate, care implică revendicarea paternității și împiedicarea utilizării numelui autorului pentru o operă care nu a fost încă creată. Legea americană prevede că drepturile morale aparțin autorului operei de artă vizuală, „indiferent dacă autorul este titular sau nu al drepturilor patrimoniale”. Prin urmare, această dispoziție stabilește linia de frontieră între autorul-creator și autorul-titular de drepturi;
• dreptul integrității, prin care se împiedică deformarea, mutilarea sau modificarea unei opere, este condiționat de existența unui prejudiciu adus onoarei sau reputației autorului;
• dreptul de a interzice distrugerea unei opere de o importanță recunoscută, care îndeplinește mai mult un obiectiv de interes public, permite autorului să împiedice utilizarea numelui său pentru o operă care a suferit deja o deformare, mutilare sau o altă modificare. Prin aplicarea acestui drept, într-adevăr, limitat la anumite opere vizuale de calitate, legislația americană protejează opera în sine, nu doar reputația autorului sau a lucrării. Dar opera în sine poate fi protejată în măsura în care este recunoscută de public.

Reamintim faptul că drepturile morale prevăzute în legea americană nu pot fi transferate, dar pot face obiectul unei renunțări, dacă autorul își dă consimțământul în mod expres printr-un act scris, semnat de el. Această renunțare trebuie să se realizeze numai pentru utilizările identificate explicit. Aceste aspecte ne indică faptul că dreptul american se apropie de concepția continentală în ceea ce privește inalienabilitatea drepturilor morale. Durata drepturilor morale se încheie odată cu decesul autorului, dispoziție care nu este în conformitate cu Convenția de la Berna. Totuși, Legea din 1990 oferă posibilitatea legilor din statele federale să decidă soarta drepturilor morale după moartea artistului.

Note de subsol

^[1] A. Strowel, op. cit., p. 540, nota de subsol 251.

^[2] 33 U.S. 591 (1834).

^[3] A se vedea infra Capitolul al III-lea, Secțiunea a 5-a, §2. Durata protecției în Regatul Unit, p. 242.

^[4] Art. 101: prevedea că (…) A public performance or display of a work does not of itself constitute publication.

^[5] Art. 106 alin. (3) din Copyright Act, 1976 stabilește că (…) the owner of copyright under this title has the exclusive rights to do and to authorize any of the following: (…) (3) to distribute copies or phonorecords of the copyrighted work to the public by sale or other transfer of ownership, or by rental, lease, or lending.

^[6] Harper & Row c. Nation Enterprises, 471 U.S. 539 (1985).

^[7] Art. 107 prevede următoarele: In determining whether the use made of a work in any particular case is a fair use the factors to be considered shall include: (1) the purpose and character of the use, including whether such use is of a commercial nature or is for nonprofit educational purposes;(2) the nature of the copyrighted work; (3) the amount and substantiality of the portion used in relation to the copy­righted work as a whole; and (4) the effect of the use upon the potential market for or value of the copy­righted work.

^[8] 471 U.S. 539 (1985).

^[9] The fact that a work is unpublished shall not itself bar a finding of fair use if such finding is made upon consideration of all the above factors.

^[10] A. Strowel, op. cit., p. 547.

^[11] Art. 301 lit. a) prevede că „On and after January 1, 1978, all legal or equitable rights that are equivalent to any of the exclusive rights within the general scope of copyright as specified by section 106 in works of authorship that are fixed in a tangible medium of expres­sion and come within the subject matter of copyright as specified by sections 102 and 103, whether created before or after that date and whether published or un­published, are governed exclusively by this title. Thereafter, no person is entitled to any such right or equivalent right in any such work under the common law or statutes of any State”.

^[12] Art. 302 lit. a) stabilește că Copyright in a work created on or after January 1, 1978, subsists from its creation (…) (s.n.)”.

^[13] A work is created when it is fixed in a copy or phonorecord for the first time; where a work is prepared over a period of time (s.n.).

^[14] Art. 301 lit. b) stabilește că Nothing in this title annuls or limits any rights or remedies under the common law or statutes of any State with respect to: (1) subject matter that does not come within the subject matter of copyright as specified by sections 102 and 103, including works of authorship not fixed in any tangible medium of expression.

^[15] A. Strowel, op. cit., p. 548.

^[16] Art. 111-2 C.P.I. fr. prevede că L’œuvre est réputée créée, indépendamment de toute divulgation publique, du seul fait de la réalisation, même inachevée, de la conception de l’auteur. 

^[17] A. Strowel, op. cit., p. 550.

^[18] Granz c. Harris, 198 F.2d 585 (United States Court of Appeals, Second Circuit, 1952).

^[19] Gilliam c. American Broadcasting Companies, 538 F.2d 14 (United States Court of Appeals, Second Circuit, 1976).

^[20] Clemens c. Press Publishing Co., 63 Misc. 183 (Supreme Court, Appellate Term, 1910).

^[21] Contracts are to be so construed as to give effect to the intention of the parties. (…) If the intent of the parties was that the defendant should purchase the rights to the literary property and publish it, the author is entitled not only to be paid for his work, but to have it published in the manner in which he wrote it. The purchaser cannot garble it or put it out under another name than the author’s; nor can he omit altogether the name of the author, unless his contract with the latter permits him so to do.

^[22] Shostakovich c. Twentieth Century-Fox Film Corp., 80 N.Y.S.2d 575 (New York Supreme Court, 1948).

^[23] California este primul stat care a adoptat o astfel de lege, la 1 ianuarie 1980.

^[24] A. Strowel, op. cit., p. 562.

^[25] Ibidem.

^[26] A se vedea în acest sens art. 301 lit. f) (2) (A) din Copyright Law of the United States.

^[27] BNA’s Patent, Trademark & Copyright Journal, 7 iunie 1990, 40, 984, p. 128.

^[28] Art. 101 din Copyright Law of the United States prevede că A work of visual art does not include — (A) (i) any poster, map, globe, chart, technical drawing, diagram, model, applied art, motion picture or other audiovisual work, book, magazine, newspaper, periodical, data base, electronic information service, electronic publication, or similar publication; (ii) any merchandising item or advertising, promotional, descriptive, covering, or packaging material or container; (iii) any portion or part of any item described in clause (i) or (ii); (B) any work made for hire; or (C) any work not subject to copyright protection under this title.