Drepturile omului în perioada pandemiei de Covid-19 în România

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 536-547.

§1. Tipuri de drepturi ale omului și importanța respectării acestora

În ultimele decenii, România a făcut progrese însemnate în privința cunoașterii, educației și respectării drepturilor omului, însă pandemia de COVID-19, din 2020-2021, și războiul împotriva Ucrainei, declanșat de Rusia în 24 februarie 2022, ne-au demonstrat cât de fragile sunt anumite instituții, și chiar state, atunci când trebuie să se confrunte cu un fenomen patologic de masă ori cu un agresor, care folosește forța brută pentru a-și impune voința, complet incompatibilă cu valorile unei vieți civilizate și democratice.

Pentru început, putem preciza că există o respectare în general a drepturilor omului în țara noastră, căci, altfel, nu ar putea funcționa actualul organism social, care, pe de o parte, este în conexiune cu legislația Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, cu cerințele de securitate ale NATO. Aceasta nu înseamnă că nu există cazuri de ignorare și încălcare a drepturilor omului în România, inclusiv a drepturilor copilului, însă cadrul legal actual ne oferă mijloacele și pârghiile necesare pentru a corecta diverse abuzuri și încălcări flagrante ale drepturilor, ce caracterizează condiția umană în societatea contemporană.

În mod concret, avem de a face cu mai multe tipuri de drepturi ale omului, care se clasifică în funcțiile de criteriile folosite și de opțiunea științifică de abordare teoretică. Astfel, drepturile omului sunt studiate de istorie, de filozofie, de științele juridice, științele politice și administrative, de sociologie etc., fiecare dintre abordările menționate imprimând un anumit specific interpretativ și o anumită finalitate demersului teoretico-metodologic.

Cea mai frecventă clasificare a drepturilor omului se face în funcție de domeniul de aplicare și, în acest caz, avem următoarele tipuri ori categorii de drepturi: drepturile civile, drepturile politice, drepturile economice și sociale, precum și drepturile culturale.

1. Drepturile civile – sunt dreptul la viață și la sănătate, la libertate, la căsătorie și la egalitatea de gen, la cetățenie și la proprietate, la protecția onoarei și a reputației etc.

Filozofia drepturilor omului consacră dreptul la viață, la sănătate, la libertate, la proprietate și la fericire ca drepturi fundamentale, de care orice om trebuie să beneficieze și pe care statul este dator să le respecte și să le asigure pentru toți cetățenii săi. În realitate, așa cum ne dezvăluie rezultatele unor cercetări sociologice de teren, între norma de drept și starea de fapt nu există întotdeauna o compatibilitate deplină. Sunt societăți în care statul respectă într-o mare măsură normele de drept, cum e cazul unor țări democratice occidentale, și societăți în care statul, prin anumite instituții ale sale, nu respectă nici propriile legi, devine furnizor de neîncredere, de discriminări și dezbinare, de abuzuri incalificabile în raport cu drepturile cetățenilor.

2. Drepturile politice – în principal sunt drepturi la libertate de gândire, de conștiință și de credință religioasă, dreptul la asociere și la întrunire pașnică, dreptul la liberă circulație și alegerea locului de domiciliu, dreptul de a alege și de a fi ales, a lua parte la conducerea statului, dreptul de a primi statutul de azilant politic pe teritoriul altui stat (așa cum este cazul în prezent a circa 7 milioane de ucraineni care s-au refugiat în alte țări din cauza bombardamentelor armatei ruse) ș.a.

3. Drepturile economice și sociale privesc o categorie largă de drepturi, dintre care subliniem: dreptul la muncă și la asigurare socială, dreptul de apartenență la organizații sindicale, dreptul la odihnă și la timp liber, la concediu plătit, dreptul la locuință și la un nivel de trai decent în viața familială, dreptul la sănătate și la demnitate, dreptul mamelor și al copiilor la ocrotire socială etc.

4. Drepturile culturale, care completează categoriile de drepturi, precizate mai sus, și din sfera lor remarcăm dreptul la educație și învățământ pe tot parcursul vieții, dreptul de participare la viața culturală, dreptul de a beneficia de roadele progresului științific și tehnic, dreptul de a crea valori materiale și spirituale, dreptul autorilor de a se bucura de creațiile lor spirituale și de a a-și valorifica întreg talentul ș.a.

Prin urmare, avem de-a face cu o sferă ordonată și unitară a drepturilor omului, încât o apreciere de ansamblu ar fi vagă și hazardată pe câtă vreme nu ne raportăm la anumite drepturi în mod concret. De exemplu, dreptul la educație este un drept recunoscut și ocrotit de statul român, dar dacă numărul locurilor la buget în învățământul superior este de doar 20, bunăoară, iar restul, până la 100 să zicem, este condiționat de plata unei taxe, atunci e greu să admitem că de acest drept se bucură toți tinerii din țara noastră. La fel, dreptul la muncă este la loc de cinste în Constituția oricărei societăți contemporane, dar dacă o țară are 4% șomaj, precum Romania în lunile din perioada pandemiei de COVID-19, atunci nu suntem deloc îndrituiți să afirmăm că de acest drept beneficiază toți cetățenii, însă, în general, acest drept funcționează pentru majoritatea covârșitoare a celorlalți angajați.

Putem considera că problema drepturilor omului în România se bucură de o atenție constantă din partea autorităților guvernamentale, dar există și cazuri de neglijență, ignorare a unor drepturi sau derapaje de la alte norme de drept – situații care sunt consemnate în tot felul de rapoarte oficiale, în studii de specialitate și chiar în presa cotidiană, în unele emisiuni de televiziune.

Printre cele mai importante instituții de ocrotire a drepturilor omului sunt, la nivel european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), iar, pe plan internațional, anumite direcții exprese ale ONU. Subliniem că Departamentul de Stat al SUA publică anual un raport, intitulat Respectarea drepturilor în România. Mai mult, la noi în țară există Institutul Român pentru Drepturile Omului, Liga pentru apărarea drepturilor omului, cu filiale în mai multe reședințe de județ, care, de asemenea, gestionează cazurile de nerespectare a drepturilor omului în țara noastră.

De reținut că Departamentul de Stat al SUA, în fruntea căruia se află în prezent secretarul de stat Antony Blinken, întocmește anual un raport despre felul în care sunt respectate drepturile omului în lume, oferind, astfel, o imagine de ansamblu asupra acestui fenomen de maximă importanță pentru devenirea omenirii.

La jumătatea lunii aprilie 2022 a fost dat publicității raportul despre România, în care se reliefează că, în acest capitol, țara noastră are probleme cu libertatea presei, cu relele tratamente, cu violența domestică și violența sexuală, cu fenomenul de corupție, care macină anumite segmente ale organismului social național. De regulă, sunt analizate cazurile concrete și apoi se inferează concluzii de ordin general, fără a avea întotdeauna o documentare statistică ilustrativă. Judecățile de valoare sunt formulate pe bază de informații directe sau semnalate de presă, însă un raport obiectiv, în totalitate, credem că este necesar să se bazeze pe mai multe criterii complementare: de ordin juridic, sociologic și statistic, după opinia noastră.

O imagine edificatoare asupra modului în care sunt respectate drepturile omului obținem dacă luăm în calcul punctul de vedere al organelor de justiție, opinia publică (prin intermediul sondajelor sociologice), datele statistice și, evident, cazurile concrete de încălcare a drepturilor omului. Sunt indicatori suficienți și relevanți pentru a obține o apreciere asupra tabloului funcționării drepturilor omului în România. Metoda observației este o cale științifică de cunoaștere a faptelor și realităților sociale, dar nu e singura cale spre adevăr. Actualmente, nevoia de justiție și de dreptate este imensă în România, după cum o atestă rezultatele unor studii de specialitate. De pildă, statisticile juridice ne arată că, în anul 2021, s-au înregistrat peste 1,9 milioane de noi dosare, din care circa 1,5 milioane erau dosare civile și peste 400 de mii erau dosare penale, pe care au trebuit să le soluționeze peste circa 4500 judecători. Rezultă că, în medie, fiecare judecător are de examinat un număr nespus de mare de dosare, de unde și durata întinsă de derulare a proceselor, care ajung și la 7-8 ani până se pronunță sentința finală, ceea ce afectează, bineînțeles, procesul de respectare a drepturilor omului.

Fără îndoială, cele mai importante drepturi ale omului, în orice societate, sunt dreptul la viață și la sănătate, precum și dreptul la muncă, pentru că de acestea depinde întreținerea vieții omenești pe pământ. În fond, acestea sunt cerințele fundamentale ale vieții sociale și valorile primordiale ale ființei umane. Viața înseamnă sănătate, iar omul fără sănătate nu se poate manifesta mental și fizic, iar fără muncă este lipsit de sursa necesară întreținerii, esențială pentru ființarea sa. Prin muncă se exprimă ca om și se împlinește ca personalitate creatoare. Poate că acest fapt ne diferențiază în mod semnificativ de restul celorlalte viețuitoare.

Omul este superior prin gândire, conștiință, prin capacitatea de creație materială și spirituală, prin nevoia de comunicare și organizare grupală. Dar, înainte de toate, este indispensabil să se bucure de sănătate, adică de viață. De aceea, dreptul la viață și, implicit, dreptul la sănătate sunt cardinale pentru orice societate omenească. Din păcate, pandemia de Covid-19 ne-a arătat că de acest drept nu te poți bucura la fel într-o țară sau alta, fiind dependent de o mulțime de factori, printre care dotările din sistemul de sănătate, competența medicilor și tratamentele inovatoare sunt indispensabile.

În plus, spitalele au fost sufocate de valul persoanelor cu infecții respiratorii, fapt care a împiedicat tratamentul altor pacienți cu boli cronice, dreptul la sănătate al acestora din urmă fiind evident îngrădit ori întârziat nepermis de mult, cu consecințe letale greu de evaluat. De asemenea, din cauza exploziei de infectări cu SARS-COV-2, cetățenii au fost obligați să trăiască la domiciliu, în izolare și, eventual, în singurătate, s-au suspendat cursurile elevilor și studenților, s-au redus la minim activitățile economice ș.a., încât drepturile cetățenilor la liberă circulație, la educație, la muncă etc. au fost considerabil afectate în toate țările.

Până la jumătatea lunii martie 2022 s-au înregistrat peste 460 de milioane de cazuri de coronavirus și peste 6 milioane de decese în întreaga lume, mai mult de jumătate dintre cei care și-au pierdut viața fiind din Europa și America de Nord. Menționăm că raportul medical din fiecare țară și vaccinurile aplicate, începând cu decembrie 2021, au contribuit la salvarea și vindecarea a 85,55% din totalul general al celor bolnavi de virusul pornit din China. Rata de fatalitate a fost de 1,31 % pe plan mondial, conform datelor publicate pe Worldometers, și de 2,3% în România (chiar de 3% și peste, în anumite perioade), unde numărul celor care au pierdut lupta cu virusul letal a depășit 64.000 persoane în decurs de 2 ani și aproape 3 luni.

Prin urmare, ocrotirea drepturilor omului și, în primul rând, a dreptului la viață implică un efort colectiv și un management politic eficace, la nivel național și mondial. O dovedește nu numai lupta cu pandemia de Covid-19, care a oprit planeta din mersul ei galopant, dar și cu statele care declanșează acte teroriste și războaie, precum agresiunea armată a Rusiei împotriva Ucrainei, din 24 februarie 2022 încoace, știut fiind faptul că orice război e pornit tocmai pentru a distruge vieți omenești și valori materiale, nicidecum pentru a proteja drepturi fundamentale ale omului^[1].

La începuturile pandemiei de COVID-19, autoritățile guvernamentale și specialiștii în boli infecțioase din România au conceput mai multe scenarii de acțiune, în raport cu numărul, dinamica și gravitatea îmbolnăvirilor, de rata contagiunii. Primele scenarii au cuprins cerințe și restricții mai blânde, dar, pe măsură ce numărul celor infectați a crescut, s-au schimbat și deciziile de răspuns. Așa, de exemplu, când s-a depășit numărul de 2.000 persoane infectate, s-a trecut la scenariul al 4-lea, fiecare tip de scenariu caracterizându-se prin măsuri specifice, al căror nivel de coerciție a crescut gradual, de la o perioadă la alta.

În situația unei transmiteri intracomunitare a virusului și a unei contaminări aleatorii, s-a trecut la carantinarea totală a unor grupuri (de călători, de medici, locuitori, salariați) ori a unor instituții și localități (spitale, cartiere, orașe, sate).

De asemenea, când datele statistice au indicat faptul că grupele de vârstă de peste 65 de ani sunt cele mai vulnerabile la gripă, pentru acestea a fost stabilit un program de doar 2 ore zilnic (între orele 11.00-13.00) de plecare din izolare, în vederea unor activități permise doar în preajma locuinței.

§2. Cadrul normativ și ordonanțele militare de legitimare a măsurilor restrictive. Suspendarea și limitarea unor drepturi și libertăți democratice

Decretele prezidențiale, Ordonanțele de urgență ale Guvernului, Hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență și Ordonanțele militare ale Ministerului Afacerilor Interne au fost principalele acte normative care au impus și legitimat o nouă ordine socială în timpul pandemiei, reglementând comportamentul românilor acasă, în spațiul public și în raport cu locul de muncă.

Pentru început, noile acte normative au avut ca suport legislativ Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență^[2]. Precizăm că O.U.G. nr. 1/1999 a fost aprobată, cu modificări și completări, aduse în cadrul Legii nr. 453/2004^[3].

În 18 martie 2020, la două zile după ce președintele României a decretat starea de urgență – în ziua de 16 martie 2020, a fost emisă prima ordonanță militară de urgență. Până în 9 aprilie au mai fost date încă 7 ordonanțe, iar până în data de 27 aprilie, numărul lor a ajuns la 10. Ultima ordonanță militară din perioada stării de urgență a fost cea cu numărul 12, din 13 mai 2020^[4].

De reținut că ordonanțele militare au fost emise numai de ministrul de interne, după ce președintele României a declarat starea de urgență^[5], iar prim-ministrul și-a dat acordul pe respectiva ordonanță. De asemenea, amintim că declarația stării de urgență din 16 martie 2020 din România a fost pentru o perioadă de 30 de zile și că aceasta a fost prelungită de către președinte cu încă 30 de zile, până în 14 mai 2020, din cauza persistenței riscului îmbolnăvirilor gripale, situație care era similară în majoritatea statelor europene (Italia, Spania, Franța etc.) și în SUA.

Suspendarea și limitarea unor drepturi legale, în contextul exploziv al fenomenului pandemic, au avut un caracter ambivalent: pe de o parte, au produs un disconfort general în rândul populației și chiar proteste, atitudini revoltătoare ale unor cetățeni, iar pe de altă parte, au generat și consecințe pozitive. Astfel, măsurile restrictive luate de autoritățile guvernamentale, în special cele de izolare și distanțare socială (de fapt, fizică), de igienă publică, au blocat inițial diverse canale de contagiune în masă. Putem afirma că aceste măsuri simple, dar eficace, au salvat în România mii de vieți, în primele luni de transmisie a virusului, și au făcut diferența față de alte țări europene, care au înregistrat peste 25.000 de decese fiecare, deși au avut un sistem performant de protecție medicală. De exemplu, România avea în mai 2020 un număr de 14.107 cazuri de infecție gripală și 858 persoane decedate, pe când, în Marea Britanie, erau, în același timp, 30.076 persoane decedate, în Italia 29.684, în Spania 25.857, în Franța 25.809.

În anumite cazuri, cetățenii nu au înțeles de la început importanța măsurilor de izolare strictă, iar în altele nu s-au impus din timp, în mod preventiv. Asemenea măsuri restrictive au fost, în schimb, foarte bine tolerate și respectate în țările asiatice, unde cetățenii au apreciat rostul lor practic. În Coreea de Sud, de exemplu, care nu a întrerupt activitățile economico-sociale, a fost conceput și publicat chiar și un Ghid de comportament împotriva COVID-19.

Suspendarea ori limitarea, fie și temporară, a unor drepturi și libertăți, individuale și colective, pe durata derulării fenomenului pandemic, au avut un ecou pozitiv în rândul populației, la început, în primele luni, când a acceptat voluntar, de frica virusului, restrângeri ale acestora, invocându-se de către guvernanți protecția vieții colectivităților. Dar, ulterior, au fost proteste și revolte ale populației împotriva autorităților de stat, în sensul renunțării la restricțiile prelungite excesiv, de redare a dreptului la muncă și la sănătate, la educație și cursuri școlare fizice, la redeschiderea localurilor publice, la respectarea libertății de circulație etc. Principala revendicare, frecvent scandată a protestatarilor, a fost „libertate!”, atât în România, cât și în celelalte țări în care populația a fost supusă unor restricții severe (Franța, Olanda, Marea Britanie, Belgia etc.).

Anumiți specialiști au subliniat că situația pandemică a afectat nu numai drepturile individuale, ci și pe cele colective de muncă, contractele și acordurile colective de muncă încheiate de sindicate^[6].

La rândul ei, Renate Weber, Avocatul Poporului din România și fost europarlamentar, cunoscută autoare de lucrări științifice, și-a exprimat o convingere pesimistă în legătură cu consecințele pandemiei asupra drepturilor omului, afirmând că impunerea drepturilor colective prin constrângere înseamnă sfârșitul drepturilor individuale, în special al celor civile și politice, așa cum au fost consacrate acestea în documentele juridice internaționale din ultimii 75 de ani, care susțineau primatul individului față de stat și societate (dreptul la viață, la libertatea de gândire, de exprimare, la viața privată, la religie, la libertatea de mișcare și de întrunire etc.).

În concepția doamnei Renate Weber, „protecția drepturilor omului înseamnă a-l apăra pe individ în raport cu statul, cu mașinăria instituțională a acestuia, gata oricând să-l strivească. Dar adevărul e că, timp de decenii, la nivel filozofic și juridic, bătălia s-a dat între teoria protecției individului și teoria drepturilor colective care, în numele apărării comunităților, îl obligă pe individ să se supună regulilor acestora”^[7].

În același context, Renate Weber și-a exprimat dezamăgirea față de reflexul de obediență al populației în raport cu autoritățile, deși actualele generații au fost educate în era respectării drepturilor și libertăților individuale, „pe care le-au considerat ceva firesc, dar la care au renunțat extrem de ușor în numele protecției colectivităților cărora doar ei le aparțin”.

De asemenea, aceasta a sesizat că O.M.S. și statele din lume afectate s-au luptat cu pandemia, în loc să se lupte cu adevăratul inamic – virusul respirator, pentru care era de ajuns să descopere tratamentul adecvat. „Din păcate, el nu e nici azi disponibil pentru toată lumea! Pentru a combate pandemia au fost utilizate restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, internări forțate, vaccinuri și, din nou, o repetare a acestora după un an”^[8].

Așa se face că pandemia a fost folosită și pentru a justifica abuzuri și încălcări de drepturi și libertăți individuale, precum suspendarea ori ștergerea unor conturi incomode de pe Facebook, „cenzura feroce” pe rețelele sociale, după cum observa Renate Weber, cu referire explicită la Mark Zuckerberg, dar și toate celelalte restricții prevăzute de noile reguli de pandemie, cunoscute de populație.

Este de notorietate faptul că până și vocea lui Donald Trump, fostul președinte al SUA, a fost interzisă temporar de Consiliile de supervizare ale rețelelor sociale Facebook și Twitter, pe motiv că a incitat pe cei nemulțumiți de rezultatul alegerilor să ia cu asalt clădirea Capitoliului, în 6 ianuarie 2021, unde urma să fie investit noul președinte, Joe Biden.

Restricțiile și interdicțiile oficiale au provocat nu numai controverse politice și teoretice, dar în mod concret au afectat psihicul și comportamentul a numeroși oameni, nu puțini fiind cei care și-au luat viața, tineri și vârstnici, într-un cadru social în care singurătatea și panica, lipsa de sprijin ș.a. și-au pus amprenta asupra echilibrului lor moral și emoțional.

Județele cu mai mulți localnici plecați la lucru în străinătate, precum cele din Moldova (Suceava, Botoșani etc.), au înregistrat multiple drame afective (familii destrămate, copii rămași singuri, regimul obligatoriu de izolare și carantinare la revenirea în țară ș.a.).

În continuare, prezentăm principalele acte normative elaborate în 2020, care s-au aplicat pe durata manifestării pandemiei în România:

• 16 martie 2020: Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României;

• 14 aprilie 2020: Decretul Președintelui României nr. 240/14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României^[9];

• 15 mai 2020: Decretul Președintelui României de promulgare a Legii privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 nr. 55/2020, din 15 mai 2020, prin care s-a instituit starea de alertă pe teritoriul României^[10], intrată în vigoare din 18 mai 2020. Ziua de 14 mai a fost ultima zi a stării de urgență prelungită, iar 15 mai a fost prima zi a stării de alertă pentru perioada următoarelor 30 de zile, care, și aceasta, a fost prelungită ulterior;

• 18 martie-27 aprilie 2020: emiterea unui număr de 12 ordonanțe militare cu măsurile pentru starea de urgență și sancțiunile prevăzute în cazul nerespectării lor;

• 14 mai 2020: Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educației naționale nr. 1/2011, precum și a altor acte normative^[11].

Așadar, începând de luni, 15 mai 2020, s-au aplicat două acte normative de instituire a stării de alertă: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 70/2020 și Legea nr. 55/2020, aprobată în Parlament, absolut necesară, deoarece numai Parlamentul poate limita anumite drepturi individuale precum cele prevăzute în cadrul stării de urgență și al stării de alertă. Astfel, s-au menținut și după 15 mai restricția de ieșire din localitate, cu anumite excepții, și obligația privind completarea declarației pe propria răspundere. Purtarea măștii a devenit obligatorie, cu unele excepții, precum și respectarea distanței fizice de minim 1,5 m, dezinfectarea suprafețelor de contact multiplu în spațiul public;

• 15 mai 2020: Legea nr. 55 din 15 mai 2020 privind instituirea stării de alertă. După 5 zile, aceasta a fost votată în 20 mai 2020, cu majoritate de voturi în parlament, însă și cu anumite amendamente, cum ar fi asigurarea măștilor pentru familiile defavorizate (care însă nu s-a concretizat niciodată!) ș.a. Legea s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 15 mai 2020 și a intrat în vigoare în 18 mai, pe durata a 30 de zile. A prevăzut o serie de amenzi noi, diferențiate: între 500-2.500 lei pentru persoanele fără mască în spațiile închise și aglomerate, între 1.000-5.000 lei pentru încălcarea izolării la domiciliu, între 3.000-15.000 lei pentru organizarea de mitinguri, între 500-2.500 lei pentru cei fără declarație pe propria răspundere la plecarea în alte localități etc;

• 16 iunie 2020: Hotărârea Guvernului României nr. 476/16 iunie 2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României și măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19^[12].

Activitatea de combatere a pandemiei virale în România s-a făcut de către autoritățile guvernamentale prin adoptarea unor măsuri treptate, reieșite din cele 11 ordonanțe militare, semnate de ministrul de interne și avizate de către premier. Punerea în aplicare și respectarea acestora au revenit nemijlocit ministerelor responsabile, forțelor de ordine publică, instituțiilor medicale și administrației publice locale. S-a cristalizat, astfel, un model de organizare a activității, valabil pe durata declarării stării de urgență și a stării de alertă, care poate constitui un reper important al unei viziuni strategice și al inițierii unor politici publice eficace în domeniul protecției sănătății cetățenilor în situații de criză majoră^[13].

Note de subsol

^[1] Text preluat din interviul Cristinei Otovescu, acordat lui Vlad Ovidiu Cioacă și publicat în cartea Societatea românească. Diagnoză și terapii sociologice, Ed. Beladi, Ed. Sitech, Craiova, 2022, p. 239-247.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.

^[4] Lista și textul ordonanțelor militare de urgență pot fi consultate in extenso pe site-ul Ministerului Afacerilor Interne: https://www.mai.gov.ro sau pe site-ul Monitorului Oficial al României.

^[5] Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență la nivel național, publicat în M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020.

^[6] Detalii despre regimul juridic al acestora în R.Ș. Pătru, Contractele și acordurile colective de muncă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 125-274; idem, Reflections on actual situation of collective bargaining for the public servants and public services in Romania and in Europe, în Tribuna juridică, vol. II, nr. 2/2021, p. 251-261.

^[7] R. Weber, Când drepturile colective sunt impuse prin constrângere, cele individuale deja au murit, articol publicat pe cristoiublog.ro, 03.01.2022, accesat 2 februarie 2022.

^[8] Ibidem.

^[9] Publicat în M. Of. nr. 311 din 14 aprilie 2020.

^[10] Publicată în M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020.

^[11] Publicată în M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020.

^[12] Publicată în M. Of. nr. 515 din 16 iunie 2020.

^[13] Text selectat din cartea C. Otovescu, Politica României de gestionare a pandemiei de COVID-19, Ed. Academiei Române, București, 2022, p. 115-135.