Evoluția legislativă a ordonanței președințiale și apariția unor proceduri asimilate în noile coduri. Examen jurisprudențial cu privire la condițiile ordonanței președințiale

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 590-627.

§1. Introducere

În cele ce urmează, propunem o sinteză asupra evoluției ordonanței președin­țiale în dreptul nostru procesual civil. În acest scop, vom porni de la introducerea acesteia în anul 1900 și până la proliferarea acestui vehicul procedural în prezent, în materii precum protecția drepturilor extrapatrimoniale în Codul civil ori protecția provizorie a drepturilor de proprietate intelectuală.

Accentul prezentei lucrări ține cont atât de activitatea autorului – de judecător învestit adesea cu apeluri în materia ordonanței președințiale – cât și de specificul acestui volum tematic, dedicat Institutului Național al Magistraturii, principalul for de formare inițială și continuă a magistraților. Așadar, departe de a fi o trecere în revistă a doctrinei relevante, de altfel bine‑cunoscute^[1], scopul articolului este acela de a propune o viziune mai pragmatică și mai flexibilă asupra acestui instrument procedural esențial în grăbita noastră lume modernă. Am înțeles ca în acest scop ne folosim de multe exemple jurisprudențiale, atât din practica venerabilei Curți de Casație interbelice și a celorlalte instanțe contemporane ei, cât și din practica recentă, cu precădere a Curții de Apel București.

Vom examina așadar începuturile ordonanței președințiale, atât legislative, cât și doctrinare și jurisprudențiale (§2), recodificarea efectuată în anii 1940, 1948, 2000 și în cele din urmă în 2009/2010 (§3), pentru ca apoi să examinăm din perspectivă preponderent practică anumite condiții specifice ordonanței președințiale care prezintă o complexitate sporită (§4). În final, vom formula câteva concluzii (§5).

§2. Începuturile ordonanței președințiale

Cu ocazia amplei reforme aduse Codului de procedură civilă în anul 1900, în Cod a fost introdus articolul 66 bis, având următorul conținut:

„Când legea dă în căderea prezidentului tribunalului sau al Curței încuviințarea unui act, cererea i se va înmâna în camera de chibzuire. Prezidentul se va pro­nunța cel mult în trei zile, prin o încheiere în scris, motivată, datată și iscălită de dânsul și de grefier sau înlocuitorii lor.

Prezidentul tribunalului sau înlocuitorul său va putea asemenea sa hotărască în acel termen, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept, care s‑ar păgubi prin vreo întârziere, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul aducerei la îndeplinire a unui titlu executoriu.

Prezidentul n‑are cădere de a face asemenea încuviințări când însăși tribunalul sau Curtea din care face parte nu ar fi competinte.

Încuviințarea prezidentului are un caracter vremelnic și este executorie prin sine însuși.

Aceste încuviințări prezidențiale se dau fără drept de opoziție, cu drept de apel la tribunalul sau Curtea din care face parte prezidentul, în termen de cinci zile de la data comunicărei ordonanței.

Termenul de recurs va fi de cinci zile de la data comunicărei ordonanței. Judecata se va face în termen scurt.

Atât apelul cât și recursul se vor judeca tot în camera de chibzuire, după citarea părților”.

Din punct de vedere istoric, ordonanța președințială sau ordonanța de référé, cum i s‑a spus, este inspirată din reglementarea Codului francez de procedură civilă (este vorba despre Codul Napoléon din 1804), care prevedea, la art. 806, că „dans tous les cas d’urgence, ou lorsqu’il s’agira de statuer provisoirement sur les difficultés relatives à l’exécution d’un titre exécutoire ou d’un jugement, il sera procédé ainsi qu’il va être réglé ci‑après”.

Ordonanța de référé sau ordonanța de referat era denumită astfel ca urmare a faptului că măsura provizorie a președintelui tribunalului era pronunțată pe baza referatului reclamantului cu privire la faptele care reclamă măsura urgentă și provizorie^[2]. Totodată, atât în modelul francez, cât și în reglementarea românească regăsită în cuprinsul art. 66 bis C.proc.civ. (1900), măsurile provizorii sau ordo­nanțele (denumite illo tempore încuviințări) erau date în competența Președintelui Tribunalului sau al Curții de Apel^[3], care statua singur (nu în complet colegial), în camera de consiliu, după dezbateri sumare.

Încă din anul 1900 se conturează trăsăturile esențiale ale instituției, respectiv faptul că ordonanța va putea fi dată în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, precum și pentru înlăturarea piedicilor care s‑ar ivi cu prilejul aducerii la îndeplinire a unui titlu executoriu [art. 66 bis alin. (2)], încuviin­țarea fiind vremelnică și executorie prin ea însăși [art. 66 bis alin. (4)]. Fără a anticipa prea mult, remarcăm faptul că acest text a influențat decisiv și redactarea art. 581 C.proc.civ. (1865, în forma dată prin Legea nr. 18/1948 și republicat în acel an) și, mediat, și redactarea Codului astăzi în vigoare.

Doctrina a remarcat chiar că această reglementare – care astăzi ne poate părea sumară – este una chiar dezvoltată față de textul și mai laconic din Codul francez, prevederile legale sumare fiind însă complinite de o amplă doctrină și jurisprudență pe temeiul căreia s‑a format și doctrina și jurisprudența românească în materie^[4].

Încă din deceniile subsecvente adoptării acestui text, devenit necesar ca urmare a complexității crescute a vieții sociale, economice și juridice și a creșterii litigiilor, s‑au conturat elementele de bază, respectiv condițiile ordonanței președințiale. 

Astfel, rezultă din art. 66 bis alin. (2) C.proc.civ. (1900) că noțiunea de urgență se raporta la noțiunea dreptului subiectiv care s‑ar păgubi prin întârziere, deci care ar suferi o atingere neobișnuită, păgubitoare prin trecerea timpului în parametrii proprii procedurilor de drept comun, oricât de rapide ar fi fost acestea. De vreme ce urgența se apreciază prin raportare la păgubirea unui drept, urmează de aici că acest drept trebuie să fie aparent, existența dreptului nefiind (serios) contestabilă. Re­zultă deja din aceste rânduri două condiții esențiale ale ordonanței, respectiv apa­rența dreptului și urgența – cu privire la aceasta din urmă s‑a arătat cu temei că procedura référé‑ului detașează din procesul principal chestiunea urgentă, care urmează să fie soluționată vremelnic până când părțile ajung la o înțelegere sau obțin o judecată în fond. După cum s‑a arătat cu mare putere sugestivă, în apre­cierea urgenței rolul principal îl va juca discernământul și probitatea preziden­tului^[5]. Observăm că, în raport de finețea de apreciere cerută în materie provizorie, în general, o experiență sporită este dezirabilă pentru a putea distinge când măsura este ori nu este necesară și pentru a avea și curajul necesar adoptării unei astfel de injoncțiuni provizorii, ceea ce face inteligibilă soluția ca ea să fie de competența președintelui de tribunal; de altfel, legislația franceză păstrează această competență specială până astăzi.

În ceea ce privește noțiunea urgenței, cea a provizoriului și cea a aparenței în drept, jurisprudența vremii vădește, ca și cea de astăzi, abordări mai expansive, mai generoase și menite să asigure eficiența instituției, precum și altele mai restrictive, mai reținute.

Astfel, s‑a statuat că, în apelul declarat împotriva ordonanței prin care s‑a dispus desființarea gardului edificat samavolnic, instanța este în drept să aprecieze, în raport de înscrisuri și de depozițiile martorilor, dacă intimatul a avut un drept de trecere, fără a se putea zice că se rezolvă fondul litigiului. Instanța de référé „are rolul și datoria ca până la rezolvirea definitivă a litigiului dintre părți să facă a se păstra un drept ce s‑ar păgubi prin întârziere, or pentru a se lua o atare măsură trebuie să se verifice dacă cel ce invocă acest drept sprijinește pe vreun temeiu pretențiunea sa”^[6]. S‑a mai reținut aparența dreptului în cazul încălcării dreptului asupra unei mărci de fabrică, urgența nefiind negată de existența – paralelă – a litigiului de fond pe rolul instanțelor^[7].

Mai restrictiv, s‑a apreciat uneori că, pentru a nu prejudeca fondul, dreptul invocat trebuie să fie necontestabil, să nu mai poată fi supus niciunei discuțiuni^[8], ori că evacuarea nu ar putea fi dispusă pe calea ordonanței președințiale doar pen­tru că proprietarul voiește să vândă imobilul liber^[9]. Aceste restricții trebuie înțelese și în contextul epocii, în care președintele tribunalului se pronunța asupra cererii de ordonanță fără citarea părților, în termen de 3 zile – această primă etapă fără citare justifica o prudență mai mare, chiar dacă apelul se soluționa apoi cu citare.

Chestiunea evacuării, îndelung controversată și în trecutul apropiat până la adoptarea procedurii speciale a evacuării din imobilele deținute ori ocupate fără drept, ni se pare însă mai judicios rezolvată în cuprinsul altor hotărâri care, înlătu­rând argumentul aparentei prejudecări a fondului, rețin pe drept cuvânt admisibi­litatea evacuării: la cererea proprietarului împotriva celui care, ocupând imobilul, face acte de distrugere^[10] ori ocupă anumite încăperi fără niciun titlu, ilicitul aparent justificând și urgența^[11]; la cererea expropriatorului împotriva celui care folosește în continuare bunul, deși exproprierea a operat^[12].

În doctrină au fost oferite ample exemple cu privire la admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială (de référé), care, dincolo de terminologie și de unele chestiuni specifice epocii în care au fost date, credem că își păstrează actualitatea.

Astfel, s‑a arătat că se poate uza cu succes de ordonanța președințială în cazul contestațiilor dintre proprietari vecini cu privire la reparațiile unui zid despărțitor; cu privire la construcțiile pe care unul dintre aceștia le‑ar face pe terenul său, punând în pericol clădirea învecinată; în raporturile dintre proprietari și chiriași, pentru facerea inventarului și a lucrărilor necesare pentru a intra în folosință; pentru a autoriza locatarul unui spațiu comercial să amplaseze o firmă pe frontul acestui spațiu; pentru a obliga locatarul să permită accesul vizitatorilor în vederea unei noi locațiuni, în condițiile în care cea veche este pe cale să se împlinească; pentru a se decide, între proprietarii vecini, asupra folosinței scării comune, a ascensorului sau a altor spații comune (este oferit exemplul accesului la „privata comună”); pentru luarea măsurilor necesare administrării unei succesiuni; pentru a deschide calea de acces închisă în mod abuziv de către proprietarii vecini^[13]; în general, pentru a se curma acte samavolnice, a căror ilicitate este evidentă, precum acoperirea gea­murilor locuinței de către proprietari pentru a forța chiriașul să se mute; ocuparea unei locuințe fără niciun titlu ori folosirea scandaloasă a locuinței de către chiriaș, de natură a provoca scandal public^[14]; pentru soluționarea neînțelegerilor (evident urgente) referitoare la înmormântare ori cu privire la îngrijirea copiilor, folosirea locuinței ori dreptul de abitație al soțului supraviețuitor^[15].

Observăm că o parte din aceste exemple (pe deplin juste) relevă, pe de‑o parte, că se pot institui și obligații de a face pe calea ordonanței, iar pe de altă parte, că no­țiu­nile de provizoriu și de neprejudecare a fondului trebuie interpretate juridic, iar nu materialicește. Evident că, în materialitatea lor, toate măsurile exemplificate sunt ireversibile pe unitatea de timp pentru care au fost luate, dar ele sunt rever­sibile juridic, după cum pot fi lesne modificate pentru viitor (ceea ce este suficient).

§3. Recodificarea

După cum se știe, în perioada interbelică au existat eforturi intense pentru unifi­carea legislației procedurale pe tot teritoriul național, punându‑se capăt stării de coexistență a diferitelor proceduri moștenite de la imperiile învecinate Regatului României (e.g., în Bucovina și în Transilvania se aplica Codul de procedură civilă austriac, în Transilvania se aplicau legi locale maghiare, în Basarabia era în vigoare Codul de procedură civilă rus). Eforturile de codificare au întârziat, din păcate, sufi­cient de mult, pentru ca abia în anul 1940 să fie adoptat și promulgat Codul de pro­cedură civilă Regele Carol al II‑lea. Data preconizată a intrării acestuia în vigoare (6 septembrie 1940) a coincis însă cu abdicarea regelui, cu începerea unei noi domnii și a unui nou regim politic; apoi, teritoriul național tocmai fusese supus unor rapturi prin ultimatumul sovietic referitor la Basarabia și Bucovina de Nord, respectiv prin Dictatul de la Viena referitor la o însemnată parte a Transilvaniei. Din nefericire, așadar, acest Cod de procedură civilă, altminteri foarte bun, nu a mai intrat niciodată în vigoare^[16].

Totuși, reproducem aici textele referitoare la ordonanța președințială, pentru a ilustra oricărui cititor avizat cât de mult a influențat această codificare atât varianta adoptată în anul 1948 (respectiv art. 581 și urm. C.proc.civ. anterior), cât și Codul în vigoare.

Astfel, în Cartea a II‑a, referitoare la proceduri speciale, Titlul I, referitor la Ordo­nanțe judecătorești, începea cu un capitol dedicat ordonanței președințiale.

Art. 409 – „Președintele tribunalului sau al curții de apel va putea să dispună măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul aducerii la îndeplinire a unui titlu executor.

Președintele nu are căderea să ordone asemenea măsuri când însăși instanța din care face parte nu ar fi competentă. Ele pot fi ordonate chiar atunci când este proces asupra fondului dreptului”.

Art. 410 – „Cererea va cuprinde pe scurt temeiurile de fapt și de drept pe care se sprijină.

Ea se va rezolva de urgență, în camera de consiliu, cu citarea părților. Ascultarea acestora se va face în cel mult 5 zile de la primirea cererii. Citația, împreună cu o copie de pe cerere, se va înmâna părții cel mai târziu cu 24 de ore înainte de înfă­țișare.

În caz de extremă urgență, cererea va putea fi rezolvată și fără citarea părților.

La ziua înfățișării, părțile se vor mărgini la a da lămuriri sumare.

Ordonanța se va pronunța până în 24 de ore de la închiderea desbaterilor și va fi motivată. Ea este executorie și nu prejudecă fondul.

Când partea împotriva căreia s‑a pronunțat ordonanța a fost de față, executarea se va face fără somație”.

Art. 411 – „Ordonanța prezidențială este supusă apelului la instanța din care face parte președintele, în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă părțile au fost citate, sau de la comunicare, când măsura a fost luată fără citarea lor”.

Art. 412 – „Apelul se va judeca în camera de consiliu de urgență și cu precădere, de către completul instanței, compus fără președintele care a dat ordonanța.

Întâmpinarea nu este obligatorie.

Apelantul poate cere suspendarea ordonanței prin însăși cererea de apel. Sus­pendarea nu poate fi admisă decât cu dare de cauțiune”.

Este, așadar, limpede că textele Codului din 1940 au influențat direct geneza art. 581 C.proc.civ. (1865) în forma rezultată prin Legea nr. 18/1948, textul având următoarea redactare:

„Instanța va putea sa ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s‑ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul unei executări.

Cererea de ordonanța președințială se va introduce la instanța competența să se pronunțe asupra fondului dreptului.

Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților și chiar atunci când exista judecata asupra fondului dreptului.

Ordonanța este vremelnică și executorie. Instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen”^[17].

Dacă după reintroducerea apelului în anul 1993 ordonanța era susceptibilă deopo­trivă de apel și de recurs (precum în perioada interbelică), ulterior adoptării O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă^[18], calea de atac a fost exclusiv recursul (devolutiv, reglementat de art. 304¹ C.proc.civ.). O.U.G. nr. 138/2000 are meritul de a fi restabilit termenul de 24 de ore de la închiderea dezbaterilor pentru pronunțarea hotărârii și de a fi instituit ter­menul de 48 de ore de la pronunțare pentru motivarea hotărârii, soluție adoptată bunăoară și în cazul sechestrelor asigurător și judiciar.

În mod judicios, noul Cod de procedură civilă, fidel concepției de a restabili ca­ract­erul ordinar al căii de atac a apelului, a prevăzut că ordonanța președințială este supusă numai apelului, aducând totodată o seamă de îmbunătățiri terminologice și de prevederi adiționale menite să codifice soluții doctrinare și jurisprudențiale anterioare; în mare însă, filosofia instituției, conturată în peste un secol de aplicare, a fost păstrată.

Astfel, potrivit art. 997 C.proc.civ., „Condiții de admisibilitate”:

„(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s‑ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s‑au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt”.

Fără a mai reproduce in extenso celelalte texte de lege care alcătuiesc sediul materiei, notăm punctual că, în ceea ce privește procedura de soluționare, s‑a prevăzut în mod binevenit că, „în caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța pronunțându‑se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără concluziile părților” [art. 999 alin. (2) C.proc.civ.].

Urgența specifică fondului ordonanței rezonează în procedura de soluționare, stabilindu‑se că nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp înde­lungat, nefiind aplicabile nici prevederile referitoare la etapizarea procesului în cercetare și dezbateri [art. 999 alin. (3) C.proc.civ.]. 

De asemenea, un adaos binevenit îl reprezintă textele referitoare la autoritatea de lucru judecat, cuprinse în art. 1002 C.proc.civ.:

„(1) Ordonanța președințială are autoritate de lucru judecat față de o altă cerere de ordonanță președințială, numai dacă nu s‑au modificat împrejurările de fapt care au justificat‑o.

(2) Ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.

(3) Hotărârea dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanță președințială”.

Adevărata noutate a actualei reglementări o reprezintă însă în principal insti­tuirea unor proceduri strâns înrudite cu ordonanța președințială, al căror numitor comun este posibilitatea adoptării unor măsuri provizorii menite să pună capăt atin­gerilor ilicite ale drepturilor extrapatrimoniale ale persoanei, respectiv ale drep­turilor de proprietate intelectuală.

Astfel, în ordine cronologică, este vorba în primul rând despre art. 255 C.civ. (măsuri provizorii), potrivit căruia:

„(1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanța judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conser­varea probelor. (…)

(4) Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este for­mulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s‑a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîn­temeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă ușoară, instanța, în raport cu circumstanțele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora”.

După modelul acestei proceduri (iar nu – cel puțin nu nemijlocit – al ordonanței președințiale), legiuitorul a instituit în Titlul al IV‑lea (Măsuri asigurătorii și provi­zorii) al noului Cod de procedură civilă un capitol distinct (al IV‑lea) cu privire la măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală (art. 978‑979 C.proc.civ.).

Potrivit art. 978 – Domeniul de aplicare,

„(1) Dispozițiile prezentului capitol reglementează măsurile provizorii necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de conținutul lor, patrimonial sau nepatrimonial, și indiferent de izvorul acestora.

(2) Măsurile provizorii necesare pentru protecția altor drepturi nepatrimoniale sunt prevăzute la art. 255 din Codul civil”.

În condițiile art. 979 – Măsuri provizorii,

„(1) Dacă titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului face dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un preju­diciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanța judecătorească poate să dispună în special:

a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;

b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța judecătorească nu poate să dispună încetarea cu titlu provizoriu a acțiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acțiu­nea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75 din Codul civil, și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispozițiile art. 253 alin. (2) din Codul civil rămân aplicabile.

(4) Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s‑a dispus măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit dispozițiilor alin. (1)‑(4) anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului încălcat încetează de drept dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neînte­meiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă ușoară, instanța, în raport cu circumstanțele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

(8) Dacă partea adversă nu solicită daune‑interese, instanța va dispune elibera­rea cauțiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părților. Cere­rea se judecă potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauțiunii, instanța va fixa un termen în vederea introducerii acțiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauțiune”.

După cum rezultă din jurisprudența citată în secțiunea următoare (§4), condițiile acestei proceduri sunt foarte asemănătoare, ca natură și intensitate juridică, de cele specifice ordonanței președințiale propriu‑zise. Astfel, standardului aparenței în drept îi corespunde cerința dovezii credibile (atât a existenței drepturilor de pro­prietate intelectuală, cât și a atingerii ilicite a acestora); urgența rezultă din condiția riscului producerii unui prejudiciu care ar fi greu de reparat. În fine, măsura adoptată este una provizorie, putându‑se dispune îndeosebi interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie.

Acestui tip de măsură provizorie (ca și celei strâns înrudite, reglementate de art. 255 C.civ.) i se aplică în mod corespunzător regulile procedurale din materia ordonanței președințiale. Specifică este cerința fixării unui termen pentru intro­ducerea unei acțiuni de fond, dacă aceasta nu a fost deja formulată (în vreme ce în dreptul comun al ordonanței președințiale acțiunea de fond ar putea să nu urmeze niciodată ordonanței, aceasta devenind de facto definitivă), precum și posibilitatea obligării reclamantului la plata unei cauțiuni, în măsura în care injoncțiunea provi­zorie este susceptibilă de a cauza prejudicii reclamantului.

Îndeosebi ultima prevedere ni se pare utilă a fi adoptată, de lege ferenda, și în cazul dreptului comun al ordonanței președințiale; desigur, existența sa în cazul mă­su­rilor provizorii specifice materiei proprietății intelectuale este cu atât mai jus­ti­fi­cată, căci unele măsuri (chiar provizorii) pot avea consecințe de o amplitudine foarte mare (e.g., retragerea unor produse electronice precum telefoane mobile ori alte produse electronice sau chiar autoturisme de pe piață, întrucât aduc atingere unor drepturi de proprietate intelectuală – brevete, modele industriale ori mărci)^[19].

În tot cazul, practica judiciară este în sensul că indicarea greșită a dispozițiilor art. 997 în locul art. 979 C.proc.civ. ca temei al măsurii solicitate nu dăunează, judecătorul fiind, desigur, potrivit art. 22 alin. (1) C.proc.civ., în drept și chiar obligat să soluționeze litigiul conform procedurii realmente incidente (e.g., celei specifice materiei proprietății intelectuale, respectiv art. 979 C.proc.civ.); de altfel, cum am arătat, condițiile se suprapun în cea mai mare măsură^[20].

Proliferarea procedurii ordonanței președințiale rezultă totodată din numeroase dispoziții ale Codului civil, care fac referire la această procedură pentru rezolvarea unor situații punctuale și urgente (uneori, acestea sunt litigioase, alteori ele nu au în sine caracter litigios). În aceste cazuri, îndeplinirea condițiilor ordonanței preșe­din­țiale se prezumă, în raport cu rațiunea fiecărei dispoziții în parte (altminteri, dacă s‑ar aprecia că măsura este incompatibilă cu ordonanța președințială, trimiterea la această instituție ar fi golită de conținut), instanța fiind, desigur, ținută să verifice în concret (pornind însă de la această prezumție) dacă măsura urgentă este justificată de circumstanțele cauzei.

Bunăoară, dacă proprietarul vecin cauzează prin exercițiul dreptului său incon­veniente care depășesc sfera normalului, instanța poate stabili în mod echitabil anumite despăgubiri ori restabilirea situației anterioare. Dacă prejudiciul este imi­nent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze, pe cale de ordonanță pre­ședințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei (art. 630 C.civ.) și, credem noi, și măsuri urgente pentru curmarea provizorie a faptei prejudiciabile care cauzea­ză un inconvenient semnificativ.

În condițiile art. 1113 C.civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoa­ne interesate, succesibilul poate fi obligat pe calea ordonanței președințiale să‑și exercite dreptul de opțiune succesorală într‑un termen mai scurt decât termenul legal de un an. Acest caz ne reține atenția, întrucât, desigur, trebuie demonstrată urgența (motivul temeinic), dar odată stabilit, obligația impusă moștenitorului are per se caracter definitiv; măsura este totuși una care nu prejudecă fondul rapor­turilor juridice dintre succesibili, de aceea ea se înscrie și în viziunea noastră asupra ordonanței președințiale în general.

O altă categorie de dispoziții privește intervenții punctuale ale instanței (prin ordonanțe președințiale) pentru a facilita desfășurarea unor raporturi contractuale: fixarea termenului înăuntrul căruia trebuie exercitat pactul de opțiune, dacă acest termen nu a fost convenit de părți [art. 1278 alin. (2) C.civ.]; constatarea prin exper­tiză a stării și calității mărfurilor transportate cu privire la care există neînțele­geri [art. 1979 alin. (4) C.civ.]; fixarea termenului de restituire a împrumutului, dacă părțile nu au convenit un termen precis [art. 2162 alin. (3) C.civ.]. În aceste cazuri, urgența, dar și celelalte condiții sunt prezumate într‑o manieră cvasiabsolută de către legiuitor, fiind limpede că toate măsurile la care legea face referire sunt ne­cesare și urgente, neputând aștepta o soluție pe calea dreptului comun. Bunăoară, nu credem că i s‑ar putea spune creditorului că trebuie să se judece pe calea drep­tului comun pentru fixarea termenului de restituire a împrumutului, o asemenea abordare negând soluția pragmatică a legii. Un alt exemplu privește soluționarea litigiilor privitoare la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului ori al garanției oferite în locul fideiusiunii, pe calea ordonanței președințiale (art. 2287 C.civ.) – și în acest caz urgența este prezumată, scopul acestui litigiu fiind de altfel unul evident auxiliar desfășurării în ansamblu a raporturilor juridice dintre părți.

§4. Considerații cu privire la condițiile specifice ordonanței președințiale (și ale procedurilor asimilate)

Jurisprudența recentă distinge conceptual între două elemente ale aparenței dreptului, respectiv aparența existenței dreptului și aparența încălcării acestuia (a atingerii ilicite). Astfel, s‑a decis că, „în esență, deși apelantele remarcă în mod just că dispozițiile aplicabile materiei litigioase de față, una specifică proprietății intelec­tuale, sunt cele ale art. 979 și urm. C.proc.civ., condițiile stabilite de textele enun­țate nu diferă, ori cel puțin nu într‑o manieră care să depășească unele deosebiri de nuanță.

Astfel, noțiunea de aparență în drept, specifică ordonanței președințiale, se regăsește în cuprinsul art. 979 alin. (1) C.proc.civ., se regăsește în sintagma cores­pon­dentă «dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiec­tul unei acțiuni ilicite», căci ceea ce titularul cererii trebuie să dovedească (argumen­teze, învedereze) credibil este, în primul rând, existența drepturilor de proprietate intelectuală a căror existență o pretinde (aparența dreptului), iar în al doilea rând, împrejurarea că aceste drepturi fac obiectul unei atingeri care, la rândul său, în lipsa unei cauze justificative de ordin legal sau contractual, apare ca fiind ilicită (aparența încălcării). 

Totodată, noțiunea urgenței, centrală pentru ordonanța președințială și reflec­tată în sintagma «în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s‑ar putea repara», își găsește corespondent în cerința ca acțiunea ilicită să fie actuală ori cel puțin iminentă și să riște să‑i cauzeze titularului dreptului un prejudiciu greu de reparat. (…)”^[21].

De vreme ce urgența specifică ordonanței președințiale nu se raportează la simpla existență a unui drept (sau, mai exact, a aparenței existenței acestuia), ci mai ales la păgubirea acestuia prin întârziere, urmează de aici că cererile în care nu se demonstrează și aparența încălcării vor fi respinse. Într‑o cauză s‑a decis că „ape­lanta‑reclamantă a dovedit doar primul element al aparenței în drept, asupra căruia și insistă în motivarea apelului declarat, respectiv existența dreptului conferit mărcii Uniunii Europene Confrasilvas, înregistrată la 14 ianuarie 2022, nu însă și celălalt element fundamental – respectiv existența unei atingeri ilicite. (…) intimata‑pârâtă a învederat în mod credibil și a și demonstrat că este parte a unui grup de societăți (de sorginte portugheză) denumite Confrasilvas, cunoscute în Uniunea Europeană pentru o amplă activitate comercială sub acest nume (identic cu numele comercial); societatea pârâtă, înființată în anul 2008, poartă la rândul său denumirea comercială de Confrasilvas SRL și a desfășurat numeroase activități sub acest nume în România.

Or, aceste circumstanțe conturează o contestație serioasă cu privire la validita­tea mărcii înregistrate de societatea reclamantă, care s‑a înregistrat în anul 2021, iar marca, în anul 2022, fără a furniza (nici în apel) o explicație pertinentă cu privire la alegerea acestui semn pentru înregistrarea ca marcă în vederea desemnării pro­priilor produse și servicii, în condițiile existenței unor actori pe piață care folosesc acest semn de mult timp.

Totodată, este justă statuarea tribunalului că în cauză nu s‑a făcut dovada urgen­ței, apelanta‑reclamantă nedemonstrând plauzibil un prejudiciu, respectiv riscul unei pagube iminente și greu de reparat, în condițiile în care nu desfășoară activități comerciale proprii sub semnul înregistrat ca marcă – nu pot fi calificate ca atare de­mer­surile juridice la care se face referire în cererea de apel (opoziție la înregistrarea unei mărci, respectiv formularea prezentei cereri de ordonanță președințială)”^[22].

În ceea ce privește aparența de drept și, în strânsă legătură cu aceasta, nepreju­decarea fondului, o cerință de elementară echitate a procesului și de egalitate a armelor relevă că instanța va cerceta deopotrivă dacă aparența de drept este în favoarea reclamantului – caz în care vor fi cercetate și celelalte condiții specifice – ori, dimpotrivă, dacă aceasta este în favoarea pârâtului, care opune reclamantului un drept preferabil, respectiv o situație juridică mai bine caracterizată ori fie și numai un interes legitim care poate fi contrapus, în contextul examenului de ansamblu, aparenței formale de drept care joacă în favoarea reclamantului. Cu alte cuvinte, nu se poate susține că instanța este mărginită să cerceteze aparența de drept în favoarea reclamantului, fără să cerceteze apărările și susținerile pârâtului care tind să contureze o aparență de drept în favoarea acestuia, căci un asemenea procedeu ar fi vădit contrar filosofiei procedurii contencioase, în care obiectul cauzei este configurat nu doar de cereri (pretenții), ci și de apărări [art. 9 alin. (2) C.proc.civ.], instanța fiind datoare să examineze toate mijloacele de apărare esențiale ale păr­ților și să le răspundă motivat [art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a dreptu­rilor omului, art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.]. Așadar, contrariul nu poate fi justificat nici măcar din perspectiva unei interpretări excesiv de literale a textelor^[23].

De vreme ce pentru a putea lua măsuri provizorii în cazuri grabnice instanța poate stabili aparența de drept în favoarea reclamantului, este logic că, dacă sta­bilește aparența de drept în favoarea pârâtului, nu va lua măsura provizorie, res­pingând cererea ca lipsită de temei (fundament), deci ca nefondată. 

Pentru a putea lua măsuri provizorii în cazuri grabnice, legea obligă instanța să constate, în prealabil, aparența de drept în favoarea reclamantului, ca o premisă indispensabilă a continuării analizei (întocmai cum constatarea ilicitului faptei este esențial pentru a continua analiza celorlalte elemente ale răspunderii civile). Prin urmare, este logic că instanța poate stabili și contrariul, anume că aparența de drept înclină spre pârât, iar condiția legii nu este îndeplinită – dacă stabilește aparența de drept în favoarea pârâtului, instanța nu va lua măsura provizorie, ci va respinge cererea ca lipsită de temei (fundament), deci ca nefondată. Nu era nevoie ca art. 997 alin. (1) C.proc.civ. să proclame expres acest lucru, nefiind un tratat de doctrină; ceea ce textul a făcut a fost doar să codifice condiția aparenței în drept, unanim recunoscută în jurisprudență.

Așadar, faptul că art. 997 alin. (1) C.proc.civ. nu face referire expresă la posibili­tatea ca aparența de drept să fie de partea pârâtului, ci doar subînțelege această ipoteză ca una în care ordonanța nu poate fi dată, nu înseamnă că instanța nu ar putea constata că poziția juridică a pârâtului este mai bine caracterizată – este ele­mentar că pârâtul poate opune în apărare orice drept îi îndreptățește conduita și este de natură să înlăture aparența de încălcare a dreptului pretins de reclamant. Așadar, pârâtul nu este redus la a invoca insuficienta intensitate a aparenței drep­tului pretins de reclamant.

Bunăoară, dacă titularul de marcă introduce acțiune în contrafacere, pârâtul ar putea face dovada că bunurile cu privire la care s‑a formulat acțiune au fost puse anterior în circulație cu consimțământul titularului pe piața Uniunii Europene (epui­za­rea dreptului exclusiv), ori că este licențiat al titularului de marcă, termenii licenței permițându‑i utilizarea a cărei încetare se solicită; de asemenea, pârâtul poate invoca un drept concurent (e.g., o marcă proprie ori un desen sau model industrial propriu). În această situație, incumbă instanței misiunea de a verifica drepturile și aparența legală a titlurilor invocate și să aprecieze în favoarea cui înclină aparența în drept.

De altfel, jurisprudența mai veche este în acest sens și își păstrează pe deplin actualitatea.

Astfel, s‑a statuat că „prezidentul are dreptul și chiar datoria să facă un examen sumar al afacerii pentru a constata dacă cererea ce i se face intră sau nu în cazurile de aplicațiune ale art. 66 bis C.proc.civ. (1900). El poate în acest scop să determine natura drepturilor părților, fiind deci în drept să aprecieze – motivând – în favoarea cărei părți există dovezi de aparența dreptului^[24]. Un examen sumar al cauzei este autorizat de lege și chiar indispensabil, pentru ca instanța să aprecieze, din punctul de vedere al măsurii ce i se cere, care dintre părțile litigante avea în favoarea sa aparențele unei situațiuni juridice legale și justifică un interes legitim pentru ca să i se poată menține o stare de drept provizorie”^[25].

„Pentru a respinge cererea de référé, Tribunalul ia în considerație faptul necon­testat că intimații dețin cu chirie un apartament din imobilul recurentei (…) și dedu­ce din aceste împrejurări că aparența dreptului e de partea intimaților, adăugând că nu poate intra în examinarea titlului pe baza căruia se deține camera, aceasta cu drept cuvânt neputându‑se face decât pe calea dreptului comun” (s.n.)^[26].

Totodată, recent s‑a statuat că, „raportat la coordonatele soluționării cererii înte­­meiate pe art. 978 și următoarele C.proc.civ., se reține că, atunci când recla­mantul pretinde că dreptul său exclusiv (ce în speță decurge din înregistrarea unei mărci) a fost încălcat și solicită astfel încetarea provizorie a respectivei fapte ilicite, simpla contestare de către pârât a încălcării nu împiedică instanța să examineze existența dreptului și potențiala sa încălcare.

O concluzie contrară, care ar echivala orice cercetare a chestiunii litigioase din partea instanței cu prejudecarea fondului, ar putea duce la situația ca orice cerere formulată pe calea ordonanței președințiale să fie respinsă pentru motivul opunerii pârâtului.

De aceea, Curtea apreciază că o analiză, chiar sumară, a existenței dreptului și a afirmațiilor reclamantului privind potențiala încălcare, este necesară, o atare opera­țiune neconstituind prin ea însăși o încălcare a cerinței de a nu cerceta fondul cauzei, iar dezlegarea exhaustivă a apărărilor părților rămâne rezervată instanței învestite cu acțiunea în contrafacere.

Concomitent, contrar opiniei primei instanțe, cercetarea sumară permisă de această procedură nu semnifică imposibilitatea evaluării caracterului serios al contestației provenite din partea pârâtului, astfel încât dovada existenței dreptului pretins încălcat să scutească instanța de orice altă apreciere în privința caracterului credibil al încălcării presupus iminente. Verificarea aparenței dreptului nu are caracter unilateral, ci verificarea sumară (dar nu și superficială) a instanței învestite cu cererea de ordonanță președințială trebuie să privească deopotrivă pertinența și seriozitatea drepturilor opuse de pârâtul din ordonanța președințială, iar instanța poate ajunge la concluzia că, în realitate, aparența de drept este chiar de partea pârâtului ori că, în tot cazul, ea nu este evident de partea reclamantului, pentru a justifica luarea unor măsuri provizorii restrictive, precum interzicerea folosirii unei sigle sportive de notorietate”^[27] (s.n.).

Prin urmare, faptul că pârâtul contestă aparența de drept conturată de recla­mant, invocând un drept propriu ori alte apărări care tind, bunăoară, la nevaliditatea titlului reclamantului, nu înseamnă per se că cererea reclamantului nu ar putea fi primită. Criteriul, așadar, nu este acela al necontestării și nici măcar al incon­testa­bilității dreptului reclamantului, ci în ce măsură contestația formulată de pârât este serioasă, are greutate și puterea de a naște probabilitatea justeței poziției sale – căci, dacă această probabilitate este conturată, aparența de drept înclină în favoa­rea pârâtului, iar cererea reclamantului nu ar mai putea fi admisă fără un examen exhaustiv care prejudecă, deja, fondul. Absența contestației serioase este expres reținută de art. 834 C.proc.civ. francez^[28], ea rezultând însă și din condiția pozitivă a aparenței în drept din reglementarea noastră. Condiția este îndeplinită atunci când nu există dubiu rezonabil în mintea judecătorului cu privire la puterea aparenței în drept, în vreme ce atunci când faptele litigioase sunt foarte complexe ori incerte, iar aplicarea regulilor de drept ridică o seamă de probleme dificile și controversate, este necesară soluționarea pe fond a cauzei^[29].

Examinarea caracterului serios al contestațiilor pârâtului este o necesitate, fără a se putea obiecta că astfel s‑ar prejudeca fondul; examenul sumar al titlurilor și apărărilor părților nu se confundă cu un examen superficial ori simplist.

În acest sens, s‑a arătat că simplul fapt că într‑o cerere care tinde, provizoriu, la evacuarea ocupantului acesta opune actului autentic al reclamantului un înscris sub semnătură privată nerecunoscut (și inopozabil reclamantului) nu înlătură aparența de drept și admisibilitatea ordonanței președințiale^[30]. 

De asemenea, potrivit unei decizii relativ recente, „trebuie observat că, desigur în limitele unei cercetări sumare și cu condiția implicită a unei similarități destul de evidente, instanța învestită cu cererea de luare a unor măsuri provizorii de inter­zicere a unui semn care aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, verificarea similarității (vizuale, conceptuale, auditive) mărcii cu semnul pretins ilicit trebuie făcută și în această procedură urgentă, neputându‑se susține cu temei că ordonanța președințială ar fi incompatibilă cu verificarea similarității și a riscului de confuzie, ori că luarea măsurii ar fi subordonată în esență unei condiții a identității ori cvasiidentității; de vreme ce cererea de față este, în esență, o măsură provizorie corespunzătoare unei acțiuni de fond, în contrafacere, și verificările sunt similare, chiar dacă mai sumare și întemeiate pe un probatoriu mai restrâns decât hotărârea ce va fi pronunțată asupra fondului.

Faptul că cercetarea respectivă implică și examinarea pertinenței susținerilor și apărărilor părților și a sferei de protecție a unor drepturi la marcă înregistrate nu înseamnă că se rezolvă însuși fondul pretențiilor, de vreme ce, pe de‑o parte, apa­rența astfel reținută ar putea fi infirmată într‑un proces de fond în care dezle­gările în fapt și în drept, respectiv interpretările date raporturilor juridice dintre părți nu au autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte, injoncțiunea cerută este esen­țialmente temporară (ordinul unei inacțiuni poate fi întotdeauna modificat) și nu creează fapte ireversibile în sensul art. 979 alin. (5) C.proc.civ., o eventuală rezol­vare contrară în litigiul de fond putând, spre exemplu, antrena obligarea intimatei la daunele dovedite. Curtea reiterează însă că examinarea aparenței de drept nu se rezumă la situații simpliste, ci și la raporturi juridice cu o complexitate mai sporită, cu singura condiție ca asupra aparenței dreptului să nu existe o contestație suficient de serioasă, credibilă și susținută de argumente prima facie întemeiate, astfel încât examinarea lor să echivaleze cu rezolvarea în fond a litigiului.

Este însă real că, din perspectiva cerinței aparenței încălcării, subsumată con­diției urgenței, aparența încălcării trebuie să fie una suficient de clară pentru a justi­fica interzicerea provizorie a folosirii semnului la care se referă acțiunea”^[31].

Din acest ultim pasaj rezultă în opinia noastră și criteriul de demarcare între ipotezele când aparența de drept există și legitimează ordonanța, respectiv când apa­rența este insuficientă în acest scop. Finalmente, dacă după evaluarea contes­tațiilor și apărărilor pârâtului aparența de drept rămâne suficient de clar conturată în favoarea reclamantului,se poate păși la pronunțarea măsurii provizorii, fără a se putea spune că se prejudecă fondul.

În același sens, s‑a decis că verificarea unor noțiuni complexe precum conținutul și limitele dreptului la marcă, noțiuni precum epuizarea dreptului exclusiv și auto­rizarea unui import paralel sunt inerente soluționării cererii de ordonanță preșe­dințială în materia litigioasă respectivă, cerere care nu poate fi respinsă sub pretext că se impune o analiză prea aprofundată a acestor chestiuni^[32].

Că analiza aparenței de drept și a aparenței încălcării poate fi uneori foarte complexă o demonstrează și jurisprudența din materia brevetelor de invenție, scop în care facem din nou trimitere la o hotărâre a Curții de Apel București:

„Curtea apreciază că prin stabilirea aparenței dreptului și a aparenței încălcării, deci evaluarea prima facie a caracteristicilor brevetelor prin raportare la caracte­risticile produselor intimatelor, în scopul luării unor măsuri esențial provizorii per­mise de altfel de art. 979 C.proc.civ. și de O.U.G. nr. 100/2005 nu se prejudecă fondul (condiție de altfel neprevăzută expres de art. 979, dar reținută adesea în practica ju­di­ciară prin extrapolarea regulilor aplicabile ordonanței președințiale de drept co­mun), chiar dacă pipăirea fondului în prezenta cauză implică o judecată mai complexă, căci sumar nu înseamnă superficial, iar neprejudecarea fondului nu trebuie înțeleasă în mod rigid, de natură a împiedica eficacitatea măsurilor provizorii reglementate de lege.

Un brevet aflat formal în putere generează aparența în drept, fiind prezumat valid, dar această prezumție nu exclude de plano orice contestație asupra validității și întinderii sale, chiar și în ordonanța președințială, căci altminteri apărările pârâ­tului n‑ar putea fi luate în considerare, ceea ce contravine echității procedurii – inclusiv procedurile sumare trebuie să conserve această trăsătură fundamentală a procesului. 

Pe de altă parte, existența acestor apărări nu trebuie nici să ducă la respingerea de plano a ordonanței, ce ar echivala cu privarea inechitabilă de protecție a titula­rului de brevet în cazuri urgente; din această perspectivă, Curtea reține că simplul fapt că brevetul protejează o soluție tehnică cu caracter inventiv nu exclude pro­tecția invenției pe calea ordonanței președințiale, chiar dacă judecata aparenței dreptului și a aparenței încălcării este mai complexă decât în cazul unor semne grafice cu funcție distinctivă. Vor fi prin urmare înlăturate apărările formulate de intimate în fața primei instanțe (asupra cărora în mod judicios nu s‑a pus accentul în apel), conform cărora examinarea caracteristicilor tehnice ale brevetului ar impli­ca o prejudecare a fondului. Dimpotrivă, testul dovezii credibile, respectiv al apa­renței în drept (art. 979, art. 997 C.proc.civ.) implică și o verificare atentă a caracte­risticilor tehnice ale brevetului și compararea lor cu produsul despre care se afirmă că ar încălca brevetul. 

Pe de altă parte, cercetarea aparenței în drept nu presupune o judecată superfi­cială sau simplistă, rezumată la simpla constatare a existenței unui titlu de protecție, fiind necesar a se examina și dacă apărările pârâtului din ordonanța președințială nu sunt de natură a deplasa aparența dreptului în favoarea sa, ori cel puțin să repre­zinte o contestație suficient de serioasă, amplă și pertinentă a aparenței dreptului reclamantului încât tranșarea acesteia să excedeze sferei unei proceduri urgente. 

În cauză, caracterul serios al contestației cu privire la validitate rezultă, în primul rând, din hotărârea de primă instanță de constatare a nevalidității brevetelor EP 460 și EP 944 (invocate în prezenta cauză), pronunțată de High Court of Justice (Chancery Division, Patent Court) a Regatului Unit al Marii Britanii la data de 9 martie 2021 – 2021 EWHC, 537 (Pat), Justice Meade, Philip Morris Products, SA, Philip Morris Limited v. Rai Strategic Holdings, Inc, Nicoventures Trading Limited (…). Prin această hotărâre s‑a reținut că brevetele nu sunt valide (ci nule) pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 123 alin. (2) din Convenția Europeană a Brevetelor, întrucât obiectul lor depășește obiectul cererilor inițiale («added matter»), respectiv de art. 56 din Convenție, întrucât ele nu cuprind un pas inventiv, ci decurg într‑o manieră evidentă din stadiul tehnicii (fiind «obvious») față de o cerere anterioară de brevet (Morgan) aparținând chiar grupului Philip Morris.

Valoarea persuasivă a hotărârii date (în primă instanță) de High Court este susți­nută parțial, în ce privește contestarea pertinentă a valabilității brevetelor, de opinia preliminară emisă de camera de opoziții a Oficiului European de Brevete la 17 februarie 2021.

Din cuprinsul acestei opinii preliminare rezultă că, pe de‑o parte, invențiile brevetate sunt apreciate a îndeplini condițiile noutății, pasului inventiv (această condiție este considerată îndeplinită, spre deosebire de statuarea High Court) și divulgării suficiente, dar, pe de altă parte, se apreciază că brevetele sunt invalide pentru depășirea obiectului cererii inițiale (…). 

Desigur, apelantele au relevat corect că această opinie nu leagă în niciun fel completul (preliminary and non‑binding) și nu produce efecte juridice proprii, motiv pentru care Curtea nici nu o analizează în detaliu în cuprinsul deciziei de față. Totuși, unită cu hotărârea instanței engleze, care a statuat în cadrul unei judecăți pe fond, fie și numai în primă instanță, că brevetele nu sunt valide, această opinie provizo­rie – similară punerii în discuție a unor chestiuni de fapt și de drept, statornicită de art. 14 alin. (4)‑(6) C.proc.civ. român în sarcina judecătorului – conturează și ea aparența unei contestații serioase și cu aparențe de temeinicie aduse validității brevetelor. (…)

De vreme ce aparența de drept și aparența încălcării au fost stabilite doar prima facie, în mod (inevitabil) sumar, fără un probatoriu extins și fără opiniile unor experți (cele depuse la dosar sunt relevante, dar tot în cadrul aprecierii sumare, ele relevând un inerent subiectivism fie și numai prin maniera selectivă în care sunt abordate chestiunile de interes pentru prezenta cauză), care sunt indispensabile unei judecăți pe fond, luarea măsurilor provizorii solicitate nu se poate face decât în urma unui test de proporționalitate.

În cadrul acestuia, judecătorul provizoriului trebuie să pună în balanță, pe de‑o parte, intensitatea aparenței de drept în ambele sale componente, cântărită și din perspectiva seriozității contestațiilor aduse acestora, iar pe de altă parte, amploarea consecințelor economice și de orice altă natură provocate dacă măsurile provizorii ar fi luate, precum și aparența de legitimitate ori, dimpotrivă, de abuz și fraudă a acțiu­nilor celor despre care se pretinde că încalcă brevetul. Cu cât acțiunile pârâților par mai legitime în logica contemporană începerii activităților a căror curmare (pro­vi­zorie) se solicită acum și cu cât sunt mai ample, mai grave consecințele injoncțiu­nilor, cu atât mai clară, netă și la adăpost de obiecții și contestații serioase trebuie să fie aparența de drept demonstrată de apelante și invers, cu cât mai disputată este aceasta din urmă, cu atât sunt mai puțin acceptabile ingerințele foarte severe în activitatea economică a intimatelor.

Nu în ultimul rând, testul de proporționalitate trebuie să examineze comparativ și amploarea prejudiciilor cauzate titularului brevetului prin respingerea cererii, respectiv pârâtului prin admiterea ei, chestiune asupra căreia există o jurisprudență relevantă a Curții de Apel”^[33].

După cum rezultă din ampla decizie citată, judecătorul provizoriului trebuie să‑și exercite într‑o manieră diligentă dreptul de apreciere, cântărind, pe de‑o parte, puterea aparenței de drept (inclusiv a aparenței încălcării) și urgența restabilirii dreptului încălcat, iar pe de altă parte, pertinența și seriozitatea apărărilor formulate de pârât (inclusiv cele prin care se pune în discuție ilicitul faptei) și eventualele interese legitime proprii acestuia. Astfel, cum s‑a arătat încă din doctrina veche, revine judecătorului ordonanței misiunea uneori dificilă de a aprecia cu probitate și în virtutea experienței sale juridice dacă măsura provizorie este indicată a fi de dat sau nu. Ce ne rămâne să constatăm este că, principial, dacă există aparență de drept și se reține urgența, cererea este de admis.

O ultimă chestiune de ordin practic cu privire la amplitudinea pipăirii fondului este cea referitoare la verificarea ori interpretarea clauzelor contractului încheiat între părți, în unele opinii aceasta fiind o operațiune prea strâns legată de fondul cauzei, în vreme ce în alte soluții s‑a admis raportarea la clauze contractuale (sufi­cient de clare) pentru a examina aparența dreptului invocat de reclamant, respectiv pertinența și seriozitatea unei contestații formulate de pârât.

În esență, poziția care ni se pare corectă este aceea că instanța poate examina clauzele unui contract pentru a determina, spre exemplu, dacă pârâtului i s‑a conferit o licență ori un alt drept de folosință opozabil dreptului (altminteri absolut și exclusiv al) reclamantului (precum un drept de brevet, de marcă ori un drept de proprietate clasic), după cum poate examina și clauzele unei cesiuni sau licențe, în măsura în care reclamantul justifică aparența dreptului prin depunerea în proba­țiune a respectivului contract.

În materia ordonanței președințiale, orice element de fapt cu semnificație juridică și orice fapt juridic lato sensu poate fi examinat pentru a stabili dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile ordonanței președințiale. Nu vedem nicio rațiune pentru a exclude de plano tocmai contractul din această ecuație, deși acesta este, până la urmă, cel mai tipic și mai frecvent act juridic, după cum actul juridic la rândul său constituie cel mai relevant tip de fapt juridic lato sensu în circuitul civil. Mai simplu spus, raporturile juridice litigioase izvorăsc adesea din contracte, iar dacă un drept decurgând dintr‑un contract, existent la nivel aparent, face obiectul unei încălcări grave, apte a genera prejudicii semnificative, urgența adoptării unei măsuri provizorii nu poate fi negată doar sub pretextul că instanța nu ar putea examina contractul. Dimpotrivă, afirmăm că instanța poate și trebuie să citească contractul, să‑l interpreteze cel puțin la nivelul aparenței sau al evidenței juridice, lăsând pe seama fondului doar interpretarea clauzelor neclare ori a stipulațiilor contractuale care, fiind foarte complexe, necesită o analiză detaliată incompatibilă cu o pro­cedură urgentă și inerent (mai) sumară (decât fondul)^[34].

În ceea ce privește condiția urgenței, am arătat deja că potrivit art. 997 alin. (1) C.proc.civ. [dar și potrivit art. 979 alin. (1) C.proc.civ. referitor la măsurile provizorii în materia proprietății intelectuale], aceasta se raportează la dreptul reclamantului (stabilit cel puțin la nivelul aparenței, dincolo de nivelul unor contestații serioase și cu probabilitate de succes)^[35], care s‑ar păgubi prin întârziere, respectiv ar suferi o pagubă ce nu s‑ar putea repara (facil, adăugăm noi). Firește că, dacă s‑ar lua literal condiția prejudiciului care nu s‑ar putea repara, aproape nicio ordonanță nu ar putea fi admisă, orice prejudiciu fiind, pur teoretic, reparabil cel puțin prin echiva­lent. Pe de altă parte, ordonanța președințială tinde la salvgardarea dreptului, la păstrarea substanței sale și la o protecție care să nu fie teoretică și iluzorie, ci reală și efectivă. În această cheie, firește că un prejudiciu care nu ar putea fi reparat decât dificil este deja suficient pentru a reține condiția urgenței; totodată, întotdeauna este de preferat o curmare rapidă a încălcării unui drept (ingerinței ilicite), decât să fie lăsată să continue sub pretextul că este necesară o judecată îndelungată pe fond și că, oricum, prejudiciul va fi supus ulterior unei reparații pecuniare^[36].

Similar, în condițiile art. 979 alin. (1) C.proc.civ., instanța stabilește în aceeași manieră existența unor drepturi de proprietate intelectuală (1) care fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente (cum ar fi importul iminent al unor bunuri contrafăcute aflate în regim vamal) (2), iar aceste acțiuni ilicite riscă să cauzeze un prejudiciu greu de reparat (3).

Dacă în materia proprietății intelectuale se admite principial că urgența se prezumă – prezumție care trebuie totuși sprijinită de circumstanțele cauzei, putând fi, spre exemplu, infirmată de numărul redus de acte de încălcare, care au încetat, fapt unit cu un prejudiciu redus^[37] – în materie civilă lato sensu instanțele sunt mai puțin înclinate, în regulă generală, să uziteze de instituția ordonanței președințiale. În ce ne privește, pledăm principial pentru o abordare mai expansivă, în care urgența să fie reținută ori de câte ori un drept subiectiv al reclamantului, necontestat (ori care nu poate fi contestat în mod serios) se află față în față cu o simplă situație de fapt ilicită, cum ar fi ocuparea fără drept a unui imobil (indiferent dacă de un simplu ocupant sau de către un chiriaș al cărui contract, iarăși incontestabil, a ajuns la termen)^[38]; deținerea unui bun al părții adverse, fără niciun titlu și fără nicio justificare plauzibilă, deținere care este prejudiciabilă pentru proprietar; închiderea unor căi de acces la un spațiu comun sau la o proprietate învecinată, căi de acces care trebuie să redevină accesibile^[39]; sistarea unei construcții manifest ilegale (făcute fără autorizație ori cu încălcarea vădită a autorizației ori de natură a preju­dicia grav construcții vecine); publicarea unor afirmații sau materiale vădit ilicite, vexatorii ori umilitoare la adresa unei persoane pe mediile sociale (caz în care urgența poate fi atât de mare încât să se justifice o măsură rapidă, luată chiar fără citare, urmând ca eventuale apărări să fie discutate în instanța de apel, simpla trecere a timpului echivalând cu negarea utilității măsurii)^[40]; comercializarea unor produse ori servicii purtând semne identice ori similare unei mărci înregistrate, de al cărei renume sau succes pe piața relevantă se profită necuvenit; concurența neloială, prin acapararea clientelei fostului angajator, folosind informațiile confiden­țiale obținute în timpul raporturilor juridice cu acesta^[41].

La evaluarea urgenței, un factor important care trebuie luat în considerare este durata previzibilă, uzuală potrivit experienței generale, a litigiului de fond, nu de puține ori durata prea mare a acestor litigii fiind de natură să pună sub semnul întrebării protecția reală a dreptului subiectiv dedus judecății (din diferite cauze – termene îndelungate, amânări repetate de pronunțare, motivări peste termen, un număr mare de instanțe parcurse etc.). Or, față de această problemă sistematică, endemică, uzul ordonanțelor președințiale poate oferi un remediu adecvat pentru a preveni ca simpla trecere a timpului să echivaleze cu o denegare de dreptate (justice delayed, justice denied), cel puțin în acele cazuri în care aparența atât a dreptului, cât și a încălcării sunt destul de evidente.

Firește că pentru a‑și atinge scopul, procedura ordonanței președințiale trebuie desfășurată ea însăși cu o rapiditate sporită; dacă se acordă un prim termen îndelun­gat, ori, prea lejer, mai multe termene de judecată, la mai multe săptămâni (sau chiar luni!) distanță, dacă se amână repetat pronunțarea ori se redactează cu întâr­ziere (uneori de luni sau chiar de un an!) hotărârea judecătorească, toate aceste elemente relevă că s‑a ieșit cu prisosință din logica unei proceduri urgente și s‑a procedat, nelegal, mai degrabă potrivit dreptului comun. Asemenea situații regre­tabile trebuie evitate cu multă stăruință.

Contrar unei abordări foarte frecvente în practica judiciară, provizoriul (sau vre­melnicia, cum i se spune conform Codului vechi, deși cel nou a efectuat o actua­lizare terminologică care nu ar trebui ignorată mai ales că tot despre „provizoriu” se vorbea și anterior anului 1948) nu înseamnă nici că pe rolul instanței trebuie să se afle un litigiu de fond, nici că măsura provizorie solicitată trebuie limitată în timp până la soluționarea respectivului dosar de fond. În această privință, este nejusti­ficată teama care transpare din unele decizii că, dacă nu se limitează în timp ab initio durata măsurii (printr‑o formulare precum „până la soluționarea dosarului nr….”), aceasta ar fi una definitivă.

În perioada interbelică, era constant admis că ordonanța nu presupune litigiu de fond (care se pare că, de regulă, nici nu era formulat la data ordonanței)^[42], iar în prezent același lucru rezultă dintr‑o simplă lectură a art. 997 alin. (4) C.proc.civ. – de vreme ce ordonanța va putea fi dată chiar și dacă este în curs judecata asupra fondului, este limpede că poate fi dată și fără proces de fond în curs. 

În realitate, provizoriul își dezvăluie sensul deplin doar în conjuncție cu lipsa auto­rității de lucru judecat a ordonanței asupra fondului [art. 1002 alin. (2) C.proc.civ.] – dar, dacă împrejurările de fapt nu s‑au modificat și nici nu se intentează acțiune de fond, măsurile luate pot fi de facto definitive, cum s‑a arătat cu temei și în doctrina franceză^[43]. În această situație nu este nimic neliniștitor sau necuvenit, căci, dacă părțile se mulțumesc cu situația creată prin injoncțiunea provizorie, înseamnă că rostul social, economic și juridic al ordonanței, de a reintegra ordinea de drept și de a pune capăt atingerii ilicite a unui drept subiectiv, a fost pe deplin atins. (e.g., pârâ­tul căruia i s‑a impus să nu mai obstrucționeze prin căi de fapt un drept de trecere; să demonteze obstacolele puse ori să deblocheze o cale de acces, ușă, scară ori altă dependință comună etc. se convinge de dreptatea reclamantului și de lipsa de șanse de succes a unei acțiuni pe fond și lasă lucrurile așa cum au fost disciplinate prin ordonanța președințială; așadar, provizoriul devine în cele din urmă definitiv prin acceptarea soluției de către părți, care sunt libere să nu inițieze litigiul de fond).

Firește, uneori (dar nu așa des cât s‑ar crede) există și o dimensiune materială a provizoriului (și a neprejudecării fondului), materializată în prevederile art. 997 alin. (5) C.proc.civ., potrivit cu care pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.

În pofida formulării destul de largi a textului, prin măsuri care să rezolve litigiul de fond trebuie înțelese acele măsuri care rezolvă definitiv o situație juridică, recla­mând o judecată pe fond completă, cum ar fi anularea (constatarea nulității) unui act juridic, stabilirea exhaustivă a condițiilor răspunderii civile (contractuale ori de­lic­­tuale) și impunerea plății de daune‑interese (în vreme ce injoncțiunea provi­zorie de încetare a acțiunilor sau inacțiunilor ilicite este de esența ordonanțelor preșe­din­țiale, chiar dacă implică aprecierea prima facie a ilicitului faptei), modi­ficarea unei situații juridice contractuale printr‑o dispoziție cu caracter juridic (e.g., rezoluțiunea ori rezilierea, pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract etc.). Tot ceea ce însă, fără a judeca exhaustiv raporturile juridice dintre părți, tinde la a asigura desfă­șurarea normală a acestora până la judecata fondului este admisibil, inclusiv, după părerea noastră, impunerea unei anumite conduite judecată a fi conformă cu obliga­țiile asumate, în contracte cu executare succesivă și în care orice sincopă ar preju­dicia grav părțile ori chiar colectivitatea (e.g., furnizarea de utilități publice – curent, gaz, salubrizare etc.)^[44].

Simpla suprapunere a măsurii provizorii luate cu obiectul pretenției eventualei acțiuni de fond nu semnifică faptul că se prejudecă fondul, după cum absența unei acțiuni de fond (corespunzătoare) nu semnifică lipsa provizoriului – de altfel, este lesne de observat că, dacă se adoptă această optică (nu tocmai rară în practică) ordonanța nu va putea fi niciodată admisă, căci fie nu ar fi provizorie (în lipsa acțiunii de fond), fie ar anticipa acțiunea de fond corespunzătoare. Deși transpare din unele soluții, această optică este evident absurdă, căci lasă aproape fără orice utilitate instituția ordonanței președințiale (fie ai acțiune, și atunci se prejudecă fondul, fie nu ai acțiune, și atunci nu se cere o măsură provizorie). Or, legea trebuie inter­pre­tată în sensul în care să producă efecte (raționale, coerente și utile), iar nu unele formale și absurde, care neagă în realitate scopul legii.

În doctrina franceză s‑a arătat, în ce privește măsurile admisibile pe calea ordo­nanței președințiale, că acestea se împart în două categorii:

În primul rând, este vorba despre măsuri care corespund efectelor date de regu­lile de drept substanțial aplicabile; așadar, o măsură care anticipează fondul. În acest caz, nu poate fi depășit efectul juridic probabil ce ar fi obținut pe fond; bunăoară, în condițiile în care Codul francez de procedură civilă autorizează acordarea unei in­dem­nizații provizorii, această indemnizație poate egala, dar nu poate depăși cuan­tumul daunelor‑interese ce pot fi anticipate pe fond. Cerința pentru acest tip de măsuri este ca dreptul afirmat și constatat prima facie să fie la adăpost de contestații serioase. Cu alte cuvinte, aparența de drept să fie evidentă.

Cealaltă categorie de măsuri sunt mai autonome față de regula de drept substan­țial, tinzând în general la curmarea atingerii ilicite a dreptului reținut prima facie (oprirea temporară a unor lucrări; suspendarea efectelor unui act; numirea unui administrator provizoriu; prorogarea temporară a efectelor unui contract reziliat în mod intempestiv)^[45].

Firește, în cazul primei categorii de măsuri, care tind chiar la executarea obliga­ției litigioase, natura provizorie a măsurii este una pur juridică; ea decurge din lipsa autorității de lucru judecat atașată ordonanței președințiale și din posibilitatea unei judecăți diferite pe fondul cauzei (ba chiar și a unei ordonanțe diferite, dacă se schimbă împrejurările de fapt).

Tot în dreptul francez se mai folosește noțiunea de référé procedural sau de falsă ordonanță președințială (fals référé), pentru acele situații în care legiuitorul face trimi­tere doar la procedura ordonanței președințiale, fără a fi însă necesară întru­ni­rea condițiilor de admisibilitate specifice acesteia^[46]. Am arătat și noi (supra, pct. §3) că în prezent Codul civil reglementează astfel de ipoteze de „falsă” ordo­nanță preșe­dințială, în care se împrumută haina procedurală a ordonanței unor situații expres reglementate, dar nu și condițiile de fond ale acesteia.

Apreciem că, sub rezerva obligației de plată a unei sume de bani (tratată mai jos), această abordare este relevantă și în dreptul nostru.

În fine, în ceea ce privește noțiunea de măsuri care nu ar mai face posibilă resta­bilirea situației de fapt, trebuie înțelese doar acele măsuri care implică modificări materiale profunde ori durabile, cum ar fi orice intervenție asupra unei construcții (e.g., demolare, mutare de pereți, retragere pe alt aliniament) sau hotar (e.g., grăni­țuire, revendicare) care implică o autorizație de construire ori lucrări calificate și a căror restabilire, fără a fi propriu‑zis imposibilă (căci nimic nu este realmente impo­sibil), ar fi totuși excesiv de costisitoare, laborioasă. 

Este însă vădit eronată soluția care refuză efectuarea unor reparații asupra tera­sei unui bloc – în condițiile prejudicierii stării materiale a apartamentului aflat în pro­prietatea reclamantului – sub cuvânt că nu ar fi vorba despre o obligație de a face provizorie, ci definitivă^[47]. De nicăieri nu rezultă că obligația impusă trebuie să aibă caracter provizoriu în materialitatea sa (în fond, chiar și sistarea unei construcții sau permiterea accesului pe un teren disputat, pentru o perioadă de timp, ori suspendarea executării unei hotărâri executorii atacate cu apel sau recurs sunt în sine ireversibile, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi provizorii), în cazul dat reversi­bili­tatea rezultând din suportarea costurilor sau din autorizarea pârâtului să revină la situa­ția inițială. Faptul că desfacerea unei reparații necesare ar fi absurdă nu înseam­nă că măsura nu ar fi provizorie, ci dimpotrivă; o măsură evident fondată, cu caracter conservatoriu nu poate fi decât provizorie prin raportare la peisajul mai larg al raporturilor conflictuale ale părților. Le fel, obligarea proprietarului pe calea ordo­nanței președințiale să permită accesul într‑un spațiu a cărui consolidare este urgentă este o măsură pe deplin admisibilă, provizoriul rezultând din adoptarea unei măsuri conservatorii, de salvgardare a substanței bunului (și a drepturilor celorlalți, vecini și colectivitate) și de înfrângere a unei opoziții abuzive; faptul în sine al pătrun­derii în locuință este desigur unul consumat, dar repetăm că nu acesta este sensul legii, de a interzice fapte materiale care nu pot fi decât ireversibile, ci de a învedera că întinderea drepturilor și obligațiilor părților, ca și eventuale reparații vor fi sta­bilite definitiv în litigiul de fond.

Prin urmare, un criteriu de apreciere a existenței unei măsuri care nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt ar putea fi existența unor acte de dispoziție materială de amplă însemnătate, care modifică profund natura și destinația bunului (din alte rațiuni decât de conservare a acestuia ori de înlăturare a unui pericol con­cret), în vreme ce actele conservatorii (reparații, înlăturarea unor obstacole sau a surselor de mirosuri, încetarea gălăgiei anormale etc.) și chiar și cele care cores­pund unor acte de administrare intră în sfera de aplicare a măsurilor posibile (și aceasta chiar dacă, bunăoară, pârâtul câștigând acțiunea de fond, ar putea reclama ulterior restituirea cheltuielilor făcute pentru executarea obligației de a face impuse prin ordonanță). Concluzionând, se pot impune prin ordonanță obligații de a face, fără a se opune nici condiția provizoriului, nici condiția neprejudecării fondului.

Așadar, în niciun caz nu ar putea fi respinsă, bunăoară, o acțiune în permiterea accesului părții pe scara comună sau în alt spațiu comun al condominiului^[48] sau pe un drum de trecere ori o acțiune în eliberarea unui teren disputat între părți, pe care pârâții au edificat abuziv și fără autorizație un gard^[49], sub pretext că aceasta nu ar fi provizorie ori că ar prejudeca fondul; dimpotrivă, o asemenea măsură împiedică o gravă afectare a drepturilor titularului cererii, pe căi de fapt, obligând părțile aflate în conflict să respecte starea de fapt ce corespunde prima facie aparenței de drept până la intentarea și judecarea unui proces pe fond.

Totodată, deși în notă generală nu se acceptă obligarea pârâtului la plata unei sume de bani – mai mult întrucât ar prejudeca fondul, căci în sensul propriu al noțiunii, măsura este reversibilă prin întoarcerea executării – semnalăm că și aceas­tă optică nu trebuie absolutizată. 

În acest sens, învederăm că, potrivit art. 1387 C.civ. (Vătămarea integrității cor­porale sau a sănătății),

„(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, des­pă­­gubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echi­valentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgu­bit, precum și orice alte prejudicii materiale.

(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându‑se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

(3) În toate cazurile, instanța va putea acorda celui păgubit o despăgubire pro­vizorie pentru acoperirea nevoilor urgente” (s.n.).

Despăgubirea provizorie acordată de instanță pentru acoperirea nevoilor urgen­te va fi acordată în procedura ordonanței președințiale, neexistând de altfel nicio altă cale procedurală adecvată în acest sens. Art. 1387 alin. (3) C.civ. constituie în aceas­tă ipoteză o derogare de la condiția neprejudecării fondului, cel în varianta sa mai restrictivă de interpretare.

În final, învederăm că, în ce ne privește, preferăm respingerea ca neîntemeiată a cererilor de ordonanță președințială în cazul cărora nu se constată îndeplinirea tuturor condițiilor specifice. Bunăoară, dacă lipsește aparența de drept (ori aceasta înclină chiar spre pârât), dacă nu s‑a demonstrat urgența măsurii ori perspectiva unui prejudiciu iminent sau actual și având o anumită greutate, cererea se va res­pin­ge ca neîntemeiată, soluția fiind rezultatul verificării pe fond a condițiilor spe­cifice procedurii urgente. Acesta este și motivul pentru care am preferat să vorbim despre condiții specifice ale ordonanței președințiale, și nu despre condiții de admi­sibilitate.

Pe de altă parte, cererea de ordonanță președințială este inadmisibilă atunci când măsura cerută este per se incompatibilă cu specificul procedurii, o atare cerere neputând fi primită în sine – e.g., revendicarea unui bun, anularea unui contract, demolarea unei clădiri, pronunțarea divorțului sau a decăderii părintești.

Nu am înțeles să formulăm propuneri de lege ferenda în cuprinsul pretinsului studiu, întrucât, după cum se știe, propunerile de lege ferenda elaborate în doctrină sunt (prea) adesea ignorate cu seninătate de legiuitor (probabil inclusiv pentru că de regulă nici nu află de ele). Unele ajustări ar fi fără îndoială posibile – poate mai ales în ceea ce privește noțiunea neprejudecării fondului, care este frecvent inter­pretată și aplicată în mod discutabil. Totuși, apreciem că în ansamblu nu textele de lege sunt deficitare și că o interpretare rațională și teleologică a acestora conduce la rezultate corespunzătoare.

§5. Concluzii

Ordonanța președințială (sau prezidențială ori de référé) a fost reglementată în dreptul nostru începând cu anul 1900, dând naștere încă de la începutul secolului trecut unei solide jurisprudențe pe care, sperăm, teoreticienii și mai ales practicienii o vor redescoperi, ea fiind frumoasă din punct de vedere estetic și bine fundamen­tată din punct de vedere juridic. 

Codificările ulterioare au perfecționat tehnic reglementarea, dar i‑au păstrat trăsăturile în ansamblu.

Totodată, epoca adoptării noului Cod civil și a noului Cod de procedură civilă se remarcă prin proliferarea procedurilor inspirate din filosofia și reglementarea ordo­nan­ței președințiale: măsurile provizorii în materia drepturilor personalității, res­pec­tiv în materia proprietății intelectuale; evacuarea din imobilele deținute ori ocu­pate fără drept; rezolvarea unor chestiuni punctuale și urgente prin recurgerea la pro­cedura ordonanței președințiale, în numeroase situații reglementate de Codul civil.

Accentul acestui studiu cade însă pe discutarea jurisprudenței formate în apli­carea instituției juridice, căci după cum s‑a arătat cu temei încă din perioada inter­be­lică, această materie este una preponderent pretoriană – revine judecăto­rului să aprecieze cu înțelepciune și în acord cu experiența sa care sunt valențele condițiilor prevăzute de lege în mod abstract și să le concretizeze în fiecare caz concret.

Sperăm că acest examen jurisprudențial al unor soluții clasice și mai noi să invite cititorii să reconsidere o lectură devenită adesea prea restrictivă a ordonanței preșe­din­țiale. Trebuie restabilite sensul real și sfera de aplicare a acestei proceduri spe­ciale adesea vitale în contextul dinamicii vieții sociale de astăzi. 

Provizoriul reclamă o atentă punere în balanță a intereselor aflate în conflict, o cântărire a măsurilor juste și urgente necesare pentru a curma atingerile de fapt (ilicite) ale unor drepturi care, prima facie, există și nu pot fi contestate în mod înte­meiat. În evaluarea acestor condiții, magistratul nu trebuie să plutească deas­u­pra ape­lor, să se ferească de judecată, ci trebuie să evalueze cu cea mai mare atenție probele și indiciile cauzei. Odată constatate îndeplinite condițiile fundamen­tale ale aparenței în drept și urgenței, măsura provizorie este cel mai adesea indicat a fi luată, pentru a nu se zădărnici dreptul periclitat prin timpul îndelungat necesar jude­cății de fond. În această privință, trebuie revenit la sensul real al noțiunii de provi­zoriu (denumită anterior vremelnicie) și al neprejudecării fondului – acestea în­seam­nă în esență că ordonanța este reversibilă juridic, neavând autoritate de lucru judecat. Măsura luată poate implica însă obligații de a face (uneori chiar de plată) și modificări ale lumii materiale precum înlăturarea unor obstacole în calea unor căi de trecere, reparații urgente, continuarea executării unui contract de utilități publi­ce etc. Aceste măsuri sunt admisibile, fără a se putea spune că nu ar fi proviz­orii ori că ar prejudeca fondul. Caracterul lor preponderent provizoriu și conservatoriu se relevă doar atunci când perspectiva are în vedere ansamblul raporturilor juridice dintre părți.

Cu atât mai mare intensitate se pune problema reevaluării condițiilor tradițio­nale în cazul măsurilor provizorii în materia proprietății intelectuale, unde jurispru­dența admite în mod curent verificări mai aprofundate și o categorie mai amplă de măsuri (e.g., scoaterea de pe piața fizică și online a produselor cu privire la care există aparența contrafacerii). Această abordare credem că poate servi de model și pentru celelalte, numeroase, materii litigioase în care se cere luarea unor măsuri urgente pe calea ordonanței președințiale.

Note de subsol

^[1] Facem trimitere, e.g., la următoarele, pertinente, tratări introductive – G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 999‑1020; D.A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1383 și urm.; M.D. Gavriș, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 851 și urm. Motivul pentru care subliniem că sunt tratări introductive este că am întâlnit în practica judi­ciară opinia (sperăm izolată) potrivit căreia ordonanța președințială ar fi admisibilă doar în mate­riile și în situațiile exemplificate în lucrările citate, ceea ce incontestabil nu se poate reține. Exemplele din cursurile universitare și comentariile cele mai bune nu pot ține pasul cu dinamica vieții sociale și juridice, ci, dimpotrivă, evocă ceea ce practica publicată la un moment dat a oferit ca exemplu relevant. Aplicabilitatea instituției juridice nu poate fi însă limitată într‑o asemenea manieră.

^[2] S‑a arătat astfel că „Jurisdicția referatelor consistă în dreptul pe care‑l au magistrații de a hotărî singuri, în condiții excepțional de simple și rapide, asupra chestiunilor contencioase, a căror soluționare nu sufere nicio întârziere și care hotărâri se numesc référé, fiindcă reclamantul adresează prezidentului raportul sau expozeul asupra dificultăților ce i se prezintă”, E. Garsonnet, Traité théorique et pratique de procédure, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, Ordonanțele prezidențiale de référé. Comentariul art. 66 bis din procedura civilă cu doctrina modernă și jurisprudența la zi, Tipografia Penitenciarului Văcărești, București, 1935, p. 9. 

^[3] Iar nu și a judecătorului de ocol. De aici s‑a născut o vie controversă jurisprudențială cu privire la chestiunea de a ști dacă președintele tribunalului este competent să dea ordonanțe preșe­dințiale în materii de competența judecătoriilor. În sens afirmativ, inclusiv prin raportare la competența mereu în creștere a judecătoriilor, a se vedea Curtea de Casație, secția I, dec. nr. 161 din 2 martie 1921, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 17. Chestiunea va rămâne însă contro­versată până în epoca Codului de procedură civilă Regele Carol al II‑lea din anul 1940, asupra căruia vom reveni mai jos.

^[4] În acest sens, a se vedea E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 17.

^[5] În acest sens, a se vedea E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 25, precum și doctrina acolo citată.

^[6] Trib. Botoșani, sent. nr. 637 din 26 august 1927, apud C.Gr.C. Zotta, Cod de procedură civilă adnotat. Volumul I cuprinzând: Procedura civilă art. 54‑256. Legea accelerării judecăților 1929, cu doctrina și jurisprudența Vechiului Regat, provinciilor alipite și străine la zi, expuneri de motive, desbateri parlamentare, indexe alfabetice, bibliografii, table de materii alfabetice și numerice, Tipografia Națională St. Macovei și N. Ionescu, Râmnicu‑Sărat, 1931, p. 52 (lucrare citată în continuare Zotta, vol. I). 

^[7] Trib. Com. Ilfov, s. a II‑a, sent. com. nr. 2856 din 22 decembrie 1925, apud Zotta, vol. I, p. 60; în același sens. Trib. Ilfov, s. a III‑a civilo‑corecțională, sent. nr. 1117 din 28 decembrie 1922, apud Zotta, vol. I, p. 51. 

^[8] În acest sens, Trib. Constanța, s. I, sent. nr. 70 din 21 ianuarie 1926, apud Zotta, vol. I, p. 63.

^[9] Trib. Teleorman, s. a II‑a, ord. nr. 2065/1925, apud Zotta, vol. I, p. 55.

^[10] Trib. Botoșani, sent. 645 din 9 septembrie 1934, apud Zotta, vol. I, p. 54. 

^[11] S‑a decis astfel cu valoare de principiu că ideea de urgență trebuie înțeleasă în cadrul unui interes vădit, care, dacă nu ar fi satisfăcut, ar produce pagube apreciabile pentru partea care îl invocă; urgența, prin urmare, rezultă dintr‑un complex de fapte lăsate la suverana apreciere a instanțelor de fond, scăpând astfel controlului Curții de Casație (ceea ce justifică de lege lata absența dreptului la recurs în materie provizorie, în general – n.n.). De vreme ce instanța de apel a reținut că pârâtul ocupă fără niciun titlu anumite încăperi, a reținut astfel și condiția urgenței ce ar rezulta din privarea intimatului de folosința locuinței sale – Curtea de Casație, s. I, dec. 1960 din 16 martie 1926, apud Zotta, vol. I, p. 72.

^[12] Dacă cineva deține un imobil expropriat cu titlu obținut după transcrierea sentinței de expropriere, acea persoană poate fi izgonită din imobilul pe care îl ocupă fără niciun titlu la cererea expropriatorului, chiar dacă nu a fost folosită efectiv întreaga suprafață expropriată pentru utilitate publică – Trib. Ilfov, s. a III‑a, sent. din 4 februarie 1925, apud Zotta, vol. I, p. 58. 

^[13] „Intimatul a cerut Președintelui Tribunalului Buzău să emită o ordonanță prezidențială prin care să i se păstreze dreptul de trecere în proprietatea sa prin proprietatea recurentului. Preșe­dintele Tribunalului Buzău, Secția II a respins cererea, ca nefondată, iar reclamantul înaintând apel în contra acestei ordonanțe, complectul acelui Tribunal a obligat pe recurent să respecte drumul cel mai scurt de trecere pe proprietatea sa, la proprietatea intimatului, folosit până acum de inti­mat și de autorii săi. Tribunalul constată în fapt că din certificatele eliberate de Serviciul Apelor și de Primarul Comunei rezultă că drumul de acces la proprietatea intimatului să făcea prin pro­prietatea recurentului de mai bine de 50 de ani și că intimatul a fost împiedicat de către recurent de a se folosi de acest drum. Astfel fiind, motivează Tribunalul, cererea intimatului intră la preve­derile art. 66 bis proc.civ., deoarece intimatul nu tinde la soluționarea în fond a unui drept de proprietate sau servitute ci numai la conservarea unui drept de servitute, în condițiunile în care l‑a exercitat până la data când a fost împiedicat de recurent. Examinând sumar actele din dosar, găsește că aparența legală și interesul legitim este de partea intimatului și în favoarea preten­țiunilor din cererea sa, că drumul cel mai scurt pentru trecerea intimatului la proprietatea sa este cel pretins prin cererea și în limitele acolo arătate și în consecință îi admite cererea. 

Dacă în interesul rezolvării urgente a unei cereri ce tinde la asigurarea unui drept ce s‑ar păgubi prin întârziere, instanțele excepționale creiate de art. 66 bis p.c. nu pot examina însuși fondul dreptului în litigiu și sunt ținute a face numai un examen sumar al afacerei, ele au însă obligațiunea de a examina mijloacele de probă invocate de părți, pentru a justifica necesitatea măsurii provizorii ce se solicită(s.n.). 

Astfel fiind, Tribunalul, printr‑o justă interpretare a art. 66 bis p.c., a admis proba cu acte prevăzută de dreptul comun și, constatând că în speță intimatul are în aparență un drept de servitute de trecere, a admis cererea, bazat pe art. 66 bis citat, dispunând menținerea în exercițiul dreptului său” – Cas. III nr. 1201 din 25 septembrie 1931, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 107. Observăm că, dacă nu s‑ar adopta o asemenea soluție de bun‑simț juridic, s‑ar zădărnici adagiul potrivit căruia nimeni nu‑și poate face dreptate singur, iar reclamantul ar fi abandonat samavolniciei pârâtului, cel puțin până la judecarea cauzei potrivit dreptului comun. 

^[14] Ipoteză de interes rezidual și astăzi, căci în această situație nu ne regăsim în cazul unui imobil folosit fără drept, în sensul art. 1034 și art. 1038 C.proc.civ., de vreme ce locațiunea este încă în ființă, însă locatarul își exercită folosința în mod abuziv.

^[15] A se vedea pe larg E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 55 și urm.

^[16] Pentru amănunte, a se vedea Gh.L. Zidaru, În căutarea procedurii judiciare eficiente: Prima lege de accelerare a judecăților. Retrospectivă și unele reflecții de lege ferenda,în P. Pop, R. Rizoiu (coord.), Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 689 și urm.

^[17] Notăm, în treacăt, că terminologia Codului din 1940 era mai modernă, Codul vorbind despre măsuri provizorii și despre ordonanță prezidențială, folosindu‑se, așadar, neologisme de sorginte franceză, dar bine asimilate în limba română la acea dată; dimpotrivă, Codul din 1948, adoptat într‑o perioadă de închidere (cel puțin către vest), determinată de ocupația sovietică și de căderea Cortinei de Fier, regresează către un limbaj arhaizant, cu intenția de autohtonizare – măsuri vre­melnice, ordonanță președințială. 

^[18] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[19] Potrivit unei decizii, „apelanta critică, în esență, obligarea sa la plata unei cauțiuni în cuan­tum de 10.000 lei, arătând că instituirea cauțiunii nu este obligatorie, iar cuantumul prea ridicat al acesteia aduce atingere dreptului său de acces la instanță.

Această critică, ce conturează limitele judecății în apel, potrivit art. 479 alin. (1) NCPC, este însă nefondată, având în vedere că, deși aparența în drept a fost în esență corect reținută în favoa­rea reclamantei în raport de existența titlului de protecție, pârâta a formulat apărări per­tinente cu privire la valabilitatea titlului de protecție și a făcut dovada formulării unei acțiuni în anularea acestuia (este real că acțiunea este în prezent suspendată, dar ea poate fi repusă pe rol). Aceste apărări, chiar dacă nu au fost suficient de substanțiate pentru a înlătura aparența de drept în favoarea reclamantei (în tot cazul, aparența de drept ar fi fost înlăturată de o hotărâre chiar nedefinitivă de anulare a titlului de protecție, bucurându‑se de autoritate de lucru judecat provizorie, fiind incorect considerentul că numai o hotărâre definitivă ar fi avut acest efect), relevă însă o contestație serioasă care justifică cu prisosință obligarea reclamantei la plata unei cauțiuni menite să acopere prejudiciul cauzat prin măsura provizorie cerută și încuviințată de prima instanță, aprecierea primei instanțe fiind corectă prin raportare la dispozițiile art. 979 alin. (5) NCPC, fiind evident că interdicția fie și temporară de comercializare a ușilor la care se referă titlul de protecție al apelantei este de natură să cauzeze pârâtei un potențial prejudiciu.

Mai mult, prin raportare la miza litigiului, cauțiunea de 10.000 lei trebuie socotită mai degrabă modestă, aflată în plaja inferioară a sumelor rezonabile, motiv pentru care critica nu poate fi pri­mită. În ce privește referirea apelantei la cauza Micallef c. Maltei, este real că o măsură provizorie precum cea adoptată în prezenta cauză privește, fie și temporar, drepturile și obligațiile civile ale părților, art. 6 parag. 1 CEDO fiind aplicabil, dar impunerea unei cauțiuni într‑un cuantum rezona­bil constituie o ingerință justificată de echilibrul ce trebuie asigurat între interesele legitime ale părților în concurs și totodată este pe deplin proporțională, cuantumul acesteia fiind unul redus și neputând ridica probleme reale reclamantei – în tot cazul, nu au fost prezentate dovezi concrete în acest sens” – C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 641 din 2 august 2017, nepublicată.

^[20] Firește că reclamantul nu poate eluda regimul mai sever statornicit de art. 979 C.proc.civ. indicând exclusiv prevederile art. 997 C.proc.civ., după cum cererea sa nu poate fi considerată, în niciun caz, inadmisibilă, judecătorul fiind obligat să soluționeze pe fond cererea conform regulilor de drept pe care este obligat să le cunoască și să le aplice din oficiu (iura novit curia); orice altă soluție ar fi o caricatură a actului de justiție, echivalând cu o veritabilă denegare de dreptate.

^[21] C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 711 din 27 aprilie 2021, nepublicată.

^[22] C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 1310 din 28 septembrie 2022, nepublicată.

^[23] Apreciem, prin urmare, inexactă opinia potrivit căreia, dacă aparența de drept nu poate fi stabilită în favoarea reclamantului, cererea s‑ar respinge ca inadmisibilă, întrucât instanța nu ar putea stabili aparența în favoarea pârâtului și să respingă cererea ca neîntemeiată (M.D. Gavriș, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 854). În opinia noastră, instanța trebuie să verifice în favoarea cui se constată aparența de drept, iar dacă aceasta înclină în favoarea pârâtului, să respingă cererea, ca neîntemeiată.

De aceea, vădit eronat s‑a statuat, în aprecierea noastră, că „Pârâtul nu va putea supune pro­priul drept analizei instanței, dar va putea aduce critici relative la aparența dreptului afirmat de către reclamant”, și aceasta deși aceeași instanță arată că „aparența dreptului, analizată împreună cu neprejudecarea fondului, presupune tocmai cercetarea sumară a dreptului afirmat de părți, pentru a se stabili în favoarea căreia dintre acestea înclină aparența dreptului” – ceea ce firește înseamnă că această aparență poate înclina fie spre reclamant, fie spre pârât. În concluzie, doar printr‑un pozitivism exagerat s‑a putut statua că, „deși existența aparenței de drept în favoarea unei persoane este o chestiune relativă, care nu poate fi stabilită în abstract, ci doar prin raportare la persoana căreia i se opune dreptul, în cadrul unui raport juridic, trebuie punctată lipsa oricărei referiri la pârât sau la partea adversă în conținutul art. 996 alin. (1) teza I NCPC” (Trib. Buzău, s. I civ., dec. nr. 749 din 10 decembrie 2014, apud R. Stanciu, Ordonanța președințială în materie civilă. Practică judiciară potrivit noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 84 și urm.).

^[24] Cas. I, dec. din 26 februarie 1913, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 31.

^[25] Cas. I, dec. 550/1920, în P.R. 1921, p. 26, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 32.

^[26] Cas. III, dec. nr. 1284 din 30 septembrie 1930, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 100.

^[27] C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 318 din 6 mai 2020, nepublicată. În continuare, s‑au reținut următoarele: „Reclamanta‑intimată pretinde că folosirea de către pârâtă a semnului  în competițiile sportive la care participă reprezintă o încălcare a drepturilor sale exclusive rezultate din înregistrarea mărcii naționale nr. 138145 FOTBAL CLUB RAPID individuală, combinată, , depozit 5 martie 2015, înregistrată pentru produse și servicii din clasele 3, 5, 9, 14, 16, 18, 24, 25, 28, 32, 34, 35, 41 și 42 ale clasificării de la Nisa, marcă dobândită de societatea reclamantă la data de 12 iunie 2018 prin adjudecarea la licitația organizată în cadrul procedurii de faliment ce se desfășoară cu privire la solicitantul inițial și titularul acestei mărci, SC Fotbal Club Rapid SA.

De cealaltă parte, apelanta‑pârâtă a invocat că membrii asociației pârâte au creat logo‑ul în litigiu, care a reprezentat emblema clubului Rapid ulterior anului 2001 și că imaginea a fost aprobată cu titlu de emblemă prin statutul Asociației Fotbal Club Rapid București din data de 11 iunie 2001, fiind folosită în intervalul de timp ce s‑a scurs de atunci într‑un mod în care a fundamentat existența unei mărci neînregistrate notorii; în plus, a atacat marca reclamantei cu două acțiuni în anulare, aflate pe rolul instanțelor din 2018, respectiv 2019.

Reținând limitele mai sus expuse ale procedurii pendinte, Curtea observă că există argumente și în favoarea poziției reclamantei, decurgând din identitatea semnelor și din folosirea necon­testată de către pârâtă a semnului pentru servicii identice cu o parte dintre cele pentru care marca este înregistrată, dar, totodată, argumentele invocate de pârâtă sunt pertinente în a sprijini susținerile sale în sensul că acțiunile ei nu au caracter ilicit.

Astfel, cuprinderea emblemei ce include semnul litigios în statutul asociației pârâte, auten­tificat în anul 2001, coroborată cu dovezile privind calitatea de asociat a pârâtei în societatea Fotbal Club Rapid SA, în faliment, conturează indicii în sensul că pârâta a folosit cu caracter legitim semnul, încă cu mult timp înainte ca marca aparținând acum reclamantei să fie depusă spre înregistrare (în anul 2015) și cu atât mai mult înainte ca reclamanta să dobândească marca prin adjudecare.

De asemenea, cu privire la validitatea mărcii reclamantei pare a exista o contestație serioasă în cuprinsul celor două acțiuni în anulare, ce fac obiectul dosarelor (…), ambele aflate pe rolul Tribunalului București, în faza judecății în primă instanță, prima dintre cele două acțiuni fiind anterioară adjudecării mărcii de către reclamantă. Desigur, formularea unei acțiuni în anulare în sine, chiar anterioară ordonanței președințiale, nu este o împrejurare care să răstoarne aparența dreptului, dar ea poate constitui un indiciu care, coroborat cu restul probelor administrate în cauză, conturează existența unei contestații serioase și care transcende sfera ordonanței preșe­dințiale.

În acest context, Curtea reține că, deși sub aspect formal, dreptul aparținând reclamantei este prezumat valid și trebuie să se bucure de protecție cât timp nu este anulat, în contextul cauzei, astfel cum a fost examinat mai sus (există o utilizare îndelungată și care nu este vădit nelegitimă, ci dimpotrivă pare legitimă a semnului/siglei de către apelanta‑pârâtă), aparența dreptului nu mai operează în beneficiul său, caracterul vădit ilicit al folosirii de către pârâtă a semnului litigios neputând fi reținut în contextul analizei de față”.

^[28] Potrivit acestui text de lege, „Dans tous les cas d’urgence, le président du tribunal judiciaire ou le juge des contentieux de la protection dans les limites de sa compétence, peuvent ordonner en référé toutes les mesures qui ne se heurtent à aucune contestation sérieuse ou que justifie l’existence d’un différend”.

^[29] A se vedea J. Héron, Th. Le Bars, Droit judiciaire privé, 4^é éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 328. 

În același sens, s‑a decis în jurisprudența noastră că, atunci „când dispoziția legală are caracter clar și nediscutabil, dreptul decurgând din aceasta poate fi cercetat pe calea référé‑ului. Când însă din contră dispoziția dă loc la discuțiuni în privința înțelesului ei, cercetarea ei nu se mai poate admite pe calea référé‑ului. Această cercetare nu tranșează fondul dreptului, fiindcă din moment ce nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat ce s‑ar putea opune într‑o instanță de fond, nu se poate susține cu temei că ceea ce se judecă în référé ar tranșa fondul dreptului” – Trib. Ilfov, s. IV‑a civ. com., sent. nr. 650 din 23 mai 1934, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 108. Consi­de­răm că simpla controversă asupra înțelesului textului legal nu face inadmisibilă ordonanța pre­șe­dințială, atâta vreme cât interpretarea textului, eventual lămurit printr‑o jurisprudență rele­vantă, nu lasă loc de o îndoială rezonabilă.

^[30] Cas. III, dec. nr. 1128 din 28 septembrie 1932, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 42. 

^[31] C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 1120 din 20 iulie 2021, nepublicată.

În altă cauză s‑a decis că „nu este la adăpost de contestații serioase nici aparența încălcării, în condițiile în care marca înregistrată (și aflată în procedură de contestare), Anticârcel, este o marcă verbală cu puternic caracter descriptiv pentru preparate de uz medicinal pentru tratarea contrac­țiilor dureroase și involuntare ale mușchilor (clasa 5), protecția conferită fiind în principiu limitată la o reproducere identică, ori în cauză pârâtele folosesc denumirea descriptivă Anticârcel în an­sam­bluri grafice care le includ și propriile mărci înregistrate, ca și semne proprii (Activit; Aesculap), ceea ce face ca chestiunea încălcării să excedeze cadrului sumar al ordonanței preșe­dințiale, implicând o statuare mai aprofundată pe fondul cauzei.

În fine, coexistența pe piață o perioadă relativ îndelungată anterior datei prezentului litigiu pune sub semnul întrebării urgența specifică măsurilor provizorii în domeniul proprietății intelec­tuale” – C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 1118 din 20 iulie 2021, nepublicată.

^[32] „Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titula­rul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.

Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege rezultă limpede că epuizarea dreptului intervine doar dacă piesele auto ar fi fost puse în circulație anterior pe teritoriul Uniunii Europene, titularul de marcă neavând dreptul de a se opune ulterior revânzării în cadrul pieței unice [sub rezerva alin. (2), care nu formează obiectul cauzei]. Dacă însă un produs original, care poartă marca cu consimțământul titularului, a fost pus în mod licit în circulație în spațiul extracomunitar, atunci importul în Uniunea Europeană și punerea în circulație pe piața Uniunii necesită o autorizare distinctă, a cărei lipsă aparentă justifică concluzia, formulată provizoriu în urma analizei sumare a fondului, specifică ordonanței președințiale, că dreptul la marcă al intimatelor‑recla­mante face obiectul unei acțiuni ilicite, neautorizate, de import paralel, care cade sub incidența prerogativelor exclusive conferite titularului dreptului la marcă (…).

Ca urmare a faptului că apelanta‑pârâtă a importat piesele auto de la un furnizor din Emiratele Arabe Unite și nu a făcut dovada consimțământului titularului de marcă pentru importul pe teritoriul Uniunii Europene, atingerea adusă dreptului la marcă al intimatelor rezultă la nivelul verificării aparenței dreptului, specifică ordonanței președințiale.

Verificând această aparență, chestiunea importului paralel și limitele epuizării dreptului la marcă nu se prejudecă fondul, astfel cum fără temei susține apelanta, întrucât verificarea apa­renței dreptului nu înseamnă că analiza este una superficială și nu poate cuprinde noțiuni juridice complexe, ci doar că, într‑o speță precum cea de față, dacă apelanta ar exhiba, bunăoară, o autori­zare de punere pe piața Uniunii Europene provenind de la intimate, contestarea valabilității unei astfel de autorizări ar excede cadrului sumar al ordonanței președințiale. Este real că apelanta a depus la dosar o decizie în sens contrar a acestei Curți, dar la rândul lor intimatele au depus la dosarul primei instanțe practică judiciară din care rezultă că în cauze similare au fost admise cereri de ordonanță președințială; oricum, fără a minimiza importanța unor hotărâri precedente asupra aceleiași chestiuni, ele nu leagă instanța care judecă procesul de față și care poate realiza o inter­pretare proprie a dispozițiilor legale incidente, prin raportare la situația de fapt din speță.

Condiția urgenței este de asemenea îndeplinită, contrar apelantei, având în vedere că imi­nența punerii pe piață a unor piese auto care ar intra ulterior în circuitul comercial și nu ar mai putea fi retrase, prejudiciind rețelele de distribuție autorizate de titularii dreptului la marcă gene­rează o urgență specifică, respectiv necesitatea de a preveni o activitate ilicită (în sensul că este de natură să încalce dreptul la marcă) iminentă realizată de apelanta‑pârâtă, drepturile intima­telor fiind păgubite printr‑o eventuală întârziere” – C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 800 din 1 noiembrie 2016, nepublicată.

^[33] C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 711 din 27 aprilie 2021, nepublicată.

^[34] S‑a decis bunăoară că, „în esență, apelanta susține că intimata s‑a prezentat față de terții interesați de aplicația Automaster ca titular al dreptului de autor asupra traducerilor și adaptărilor programului Automaster, ceea ce contravine convenției exprese a părților (redată anterior), terții fiind notificați că I.T.S. se opune încheierii contractelor cu noul distribuitor agreat de apelantă, întrucât deține drepturi proprii asupra aplicației în limba română.

Intimata, la rândul său, susține că ulterior încetării contractului de distribuire nu a utilizat în niciun fel aplicația, dar, pe de altă parte, se arată că: produsele secundare dezvoltate de intimată nu ar contraveni art. 1.1.4 din contract, întrucât nu reprezintă alterări/modificări, ci elemente necesare implementării pe piața română; înregistrarea programelor la ORDA nu ar contraveni contractului părților, întrucât acea înregistrare nu e constitutivă de drepturi; în condițiile în care apelanta nu a compensat intimata pentru traducerea efectuată, contrar clauzelor contractului, este dreptul intimatei de a se opune utilizării traducerii de către terți (precum A.S. Systems KFT).

Curtea notează că afirmațiile intimatei înseși, îndeosebi ultima parte, reprezintă o recu­noaștere a conduitei sale de a‑și aroga drepturi opozabile terților asupra programelor derivate din programul Automaster, ceea ce conturează o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală evocate și face necesară injoncțiunea provizorie solicitată de apelantă.

Totodată, această recunoaștere este susținută și de restul probelor dosarului, fiind făcută dovada credibilă a unei acțiuni ilicite, în sensul art. 979 alin. (1) NCPC, cum se va arăta.

În prealabil, Curtea constată că drepturile de proprietate intelectuală, în general, și drepturile apelantei, în special, sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, nicio altă persoană nepu­tându‑și asuma calitatea de titular al acestor drepturi în comunicarea cu terții interesați; totodată, a fortiori, nicio persoană nu poate stânjeni terții interesați în exercitarea unor drepturi dobândite de la titular sau în procesul de dobândire a respectivelor drepturi, toate aceste conduite – pe care intimata parțial le recunoaște și parțial rezultă din restul probelor că le‑a adoptat – fiind încălcări ale drepturilor de autor, respectiv la marcă aparținând apelantei.

Cu alte cuvinte, litigiul de față nu este unul contractual – astfel cum s‑a reținut și în primul ciclu procesual – dar prevederile contractului sunt necesare și utile pentru a determina dacă intimata I.T.S. a dobândit vreun drept de proprietate intelectuală asupra operelor derivate (tra­duceri, modificări) ale aplicației.

O atare cercetare nu excede, ci este chiar inerentă unor proceduri urgente și provizorii precum cea de față, întrucât cercetarea aparenței dreptului înseamnă o verificare sumară, dar nicidecum superficială ori grosieră. Faptul că cercetarea respectivă implică și examinarea unor clauze contractuale și a pertinenței susținerilor și apărărilor părților nu înseamnă că se rezolvă însuși fondul pretențiilor, de vreme ce, pe de‑o parte, aparența astfel reținută ar putea fi infirmată într‑un proces de fond în care dezlegările în fapt și în drept, respectiv interpretările contractului și raporturilor juridice dintre părți nu au autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte injoncțiunea cerută este esențialmente temporară (ordinul unei inacțiuni poate fi întotdeauna modificat) și nu creează fapte ireversibile în sensul art. 979 alin. (5) NCPC, o eventuală rezolvare contrară în litigiul de fond putând, spre exemplu, antrena obligarea apelantei la daunele dovedite. Curtea reiterează însă că examinarea aparenței de drept nu se rezumă la situații simpliste, ci și la raporturi juridice cu o complexitate mai sporită, cu singura condiție ca asupra aparenței dreptului să nu existe o contestație suficient de serioasă, credibilă și susținută de argumente prima facie întemeiate, astfel încât examinarea lor să echivaleze cu rezolvarea în fond a litigiului” – C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 731 din 22 septembrie 2017, nepublicată.

^[35] Bunăoară, în condițiile în care reclamantul a cerut permisiunea accesului pe terenul pârâ­tului pentru a continua lucrările de consolidare și reparare a imobilului său, nu s‑a reținut aparența dreptului în condițiile în care autorizația de construire a expirat și nu a fost încă reînnoită – Trib. București, s. a III‑a civ., dec. nr. 398 din 26 ianuarie 2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 100. Sun­­tem de acord cu soluția (cu mici ezitări decurgând din faptul că pârâtul a recunoscut că l‑a amenințat pe reclamant cu toporul, ceea ce deja plasează discuția pe tărâmul samavolniciei și face ca cerin­țele față de intensitatea aparenței în drept să fie mai reduse), dar facem mențiunea că, dacă auto­rizația de construire ar fi fost încă eficace, măsura provizorie putea fi luată, ea fiind urgentă și nefiind de natură a prejudeca fondul. Cum vom arăta mai departe, condiția provizoriului este res­pectată, chiar dacă s‑ar pătrunde în concret pe teren și s‑ar face reparațiile – mai departe, pe fond s‑ar putea stabili că dreptul de acces nu a existat ori a existat în condiții diferite și să se dispună, cu autoritate de lucru judecat, plata de despăgubiri ori chiar înlăturarea lucrărilor efectuate.

^[36] Bunăoară, eronat s‑a respins cererea societății având ca obiect obligarea asociatului să restituie autotractorul (ce aparține incontestabil) reclamantei, autotractor cu care pârâtul se plimba prin străinătate, primind și amenzi contravenționale pe numele reclamantei; profund con­testabil, instanța a reținut nu doar că prejudiciul nu este grav pentru că se poate recupera printr‑o acțiune în pretenții, ci (am zice că și mai greșit juridic) și că acțiunea nu ar fi provizorie pentru că obligațiile de a face nu ar putea constitui niciodată obiectul ordonanței președințiale (Jud. Blaj, sent. nr. 319/2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 174, menținută prin dec. nr. 497/2016 a Trib. Alba, s. I civ., care a statuat la rândul său eronat că măsura restituiri autotractorului deținut evident nelegitim de pârât ar fi una definitivă, iar în cauză ar fi necesar „un probatoriu complex” (deși în cauză pârâtul nici măcar nu invocase un pretins drept propriu). Vom arăta în text mai departe ce trebuie înțeles prin condiția provizoriului, respectiv prin cea a neprejudecării fondului.

^[37] Într‑o cauză s‑a decis că, „deși este real că intimata nu a produs dovezi pertinente din care să rezulte că vinurile spumante etichetate Sommerkuss Erdbeere și Sommerkuss Apfel ar fi fost casate ori reetichetate, în integralitatea lor, existând teoretic posibilitatea și a altor acte de încăl­care, prezente ori viitoare, această virtualitate nu este suficientă, în aprecierea Curții, să deter­mine pronunțarea unei ordonanțe președințiale, câtă vreme singurul act de încălcare dovedit (vân­zarea unui număr de 1.140 de sticle către un comerciant din Spania care, fiind notificat, a încetat comercializarea respectivelor produse) a încetat, în mod incontestabil, iar alte acte nu au fost dovedite.

Rezultă, prin urmare, că urgența, ca o condiție inerentă ordonanței președințiale și care trebuie să persiste pe toată durata procesului, nu poate fi reținută în acest moment.

Curtea acceptă, în principiu, argumentul potrivit căruia încălcarea dovedită a drepturilor de proprietate intelectuală naște o prezumție de urgență, însă acest raționament constituie doar un punct de plecare și nu poate fi absolutizat, întrucât urgența trebuie să existe în termenii art. 997 alin. (1) NCPC. Astfel, nu orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală generează numai­decât efectele la care se referă textul de lege, respectiv riscul păgubirii prin întârziere a dreptului de proprietate intelectuală și/sau al producerii unei pagube dificil ori imposibil de reparat. 

În prezenta cauză, amploarea prejudiciului cauzat apelantului pare una redusă, iar încălcarea nu este una de o intensitate atât de semnificativă pentru a justifica adoptarea unei măsuri pro­vizorii până la soluționarea acțiunii în contrafacere. O altă situație ar fi putut fi reținută dacă produsele respective ar mai fi fost comercializate și în prezent de către terțe persoane, ceea ce nu este cazul. Curtea observă totodată că potențialul prejudiciu este evaluat însuși de apelan­tul‑reclamant la nivelul sumei de 5.000 euro, pe calea acțiunii în contrafacere; un astfel de pre­judiciu nu poate fi socotit greu de reparat, în sensul art. 997 alin. (1) NCPC, prin raportare la starea economică a intimatei. Totodată, Curtea apreciază că părțile ar putea negocia o compensație echitabilă, de natură a pune capăt proceselor, nefiind vorba despre un diferend atât de însemnat încât să justifice o atitudine inflexibilă a părților litigante, urmând desigur ca posibilitatea unei (noi) tranzacții să fie evaluată de acestea, potrivit intereselor lor legitime.

Pentru motivele ce preced, nu sunt îndeplinite condițiile art. 997 alin. (1) NCPC, deși aparența în drept este dovedită în favoarea apelantului‑reclamant, dar fără a exista urgența specifică procedurii ordonanței președințiale” – C.A. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 179 din 9 martie 2016, nepublicată.

În același sens, s‑a decis că nu există urgență în a se suspenda provizoriu executarea unei scrisori de garanție bancară doar în temeiul unor susțineri generice privind un pretins risc de executare frauduloasă a scrisorii de garanție bancară, respectiv privind cuantumul mare al sumei: „Suma de 1.000.000 USD poate fi considerată foarte mare de marea majoritate a persoanelor (sau chiar de cvasitotalitatea profesioniștilor, în exprimarea intimatei‑reclamante), însă un asemenea caracter al ei în ceea ce o privește pe reclamantă nu transpare nici din datele financiare depuse la dosar și nici chiar din sumele vehiculate în raporturile juridice dintre părți. De altfel, chiar accep­tarea aducerii unei garanții autonome cu această valoare, cunoscându‑se caracteristicile unui asemenea instrument, arată că reclamanta s‑a considerat în măsură să accepte riscul ca un eventual litigiu să se desfășoare «cu banii la beneficiar» (sau conform regulii «pay now, argue later»). (…) După cum s‑a arătat deja, reclamanta nu a probat și nici măcar nu a argumentat pertinent impactul sumei în discuție asupra activității sale și, de asemenea, nu a probat și nici nu a argumentat pertinent de ce eventuala recuperare a sumei ar fi anevoioasă. Ea a susținut, în acest ultim sens, doar că pârâta are sediul în străinătate și că aceasta dorește să o fraudeze, argumente care nu sunt însă suficiente” – C.A. București, s. a VI‑a civ., dec. nr. 603 din 2 aprilie 2021, nepublicată.

^[38] Luăm exemplul evacuării ca pe un caz – școală pentru felul diferit în care pot fi abordate chestiunile urgenței și neprejudecării fondului; firește că de lege lata există o procedură specială, care a preluat funcția ordonanței președințiale în condiții juridice mai precise, dar simpla existență a acestei proceduri sumare și energice ni se pare că mai degrabă confirmă fie și post factum acel curent jurisprudențial care a admis întotdeauna evacuarea în cazul ocupării fără drept (abuzive, samavolnice) a locuinței altuia. O astfel de ocupare fără drept este un fapt vădit prejudiciabil pentru dreptul de proprietate al reclamantului, prejudiciul suferit fiind mai degrabă greu de reparat (dacă spre exemplu ocupantul este insolvabil, perspectiva unei acțiuni în despăgubiri este iluzorie). Facem în acest sens și trimitere la jurisprudența citată supra, notele de subsol 11 și 12. Nici vremelnicia nu poate fi contestată, întrucât, cum vom arăta, aceasta trebuie evaluată într‑un sens juridic – nimic nu împiedică reintegrarea pârâtului în locuință dacă în litigiul de fond ar reuși să dovedească un drept în acest sens. Așadar, pentru evaluarea vremelniciei trebuie să avem în vedere reversibilitatea măsurii (juridic și material), iar nu momentul material al evacuării, care generează doar aparența unei măsuri definitive.

Desigur, dacă formal contractul de închiriere este în ființă, lichidarea raporturilor contractuale excede procedurii ordonanței președințiale (Cas. III, dec. nr. 21 din 13 ianuarie 1932, apud E. Petit, C.Gr.C. Zotta, op. cit., p. 41), fiind bunăoară necesară formularea unei acțiuni în reziliere și în evacuare (ori declarații unilaterale de reziliere, urmată de cererea în evacuare).

^[39] „Reclamantele se bucură de aparența de drept în sensul că sunt proprietare (aspect necontestat) asupra imobilului la care nu mai pot ajunge în urma exproprierii terenului limitrof (în vederea construirii autostrăzii) și a îngrădirii proprietății sale de către un vecin. Interzicerea acce­sului la proprietate constituie un abuz de drept care trebuie înlăturat imediat. Această stare de fapt este aparentă, iar un eventual caracter definitiv al acestei situații se va stabili pe calea acțiunii de drept comun. Pe rolul tribunalului există o acțiune de drept comun având ca obiect, alături de alte aspecte legate de expropriere, accesul reclamantelor în imobil pe calea unui drum asfaltat, astfel că cererea de față nu va soluționa în fond litigiul. Cererea de față vizează doar amenajarea unui drum pentru accesul reclamantelor la imobil. A treia condiție de admisibilitate vizează urgența, care este evidentă, față de împrejurarea că reclamantelor le este total restricționat accesul la proprietatea lor. Până la data de 16 ianuarie 2014 reclamantele au avut acces la imobilul lor traversând proprietatea unui vecin, care nu le‑a mai permis trecerea, astfel că a fost necesară promovarea cererii deduse judecății. Deci, imposibilitatea de a ajunge la imobil a apărut la data îngrădirii terenului de către vecinul lor, iar cererea de ordonanță președințială a fost introdusă de îndată. Din lucrarea de expertiză depusă în copie la dosar, rezultă că este în curs de amenajare un drum de acces, dar expertiza încă nu a fost validată de instanța care a dispus‑o și nici părțile nu și‑au exprimat părerea. Ca urmare, depunerea acestei lucrări va fi apreciată doar față de susți­ne­rea reclamantelor că experții nu au avut acces la proprietate, constatările efectuate nefiind supuse dezbaterilor contradictorii. Legea nr. 255/2010 invocată de intimată nu este incidentă în cauză, acțiunea reclamantelor vizând doar o măsură provizorie, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Având în vedere toate aceste considerente, s‑a constatat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 996 NCPC stării de fapt stabilite. Ca urmare, curtea a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul admiterii cererii de ordonanță președințială, așa cum a fost formulată” – C.A. Alba Iulia, s. I civ., dec. nr. 19 din 20 martie 2014, apud R. Stanciu, op. cit., p. 163. Este o hotărâre pe care o aprobăm pe deplin.

^[40] Pentru a nu fi greșit înțeleși, sigur nu ne referim, în regulă generală, la afirmații cu caracter politic ori de interes public, în privința cărora regulile libertății de exprimare sunt în sensul că sfera exprimărilor admisibile este mult mai largă (deși pot interveni și aici cazuri de substituție de persoane, trolling care depășește limitele admisibile ale criticilor, ironiei și sarcasmului, însă și în aceste cazuri ingerința printr‑o măsură provizorie trebuie evaluată cu precauție), ci la situația publicării unor informații ori fotografii private, de natură a aduce atingere vieții private sau chiar intime a unei persoane sau la cazuri de hărțuire în privința orice scop legitim apare, prima facie, a nu exista, iar drepturile și interesele victimei reclamă o măsură protectivă imediată (altminteri, față de ubicuitatea mediului virtual, o măsură tardivă ar fi complet ineficace, iar dreptul, definitiv compromis).

^[41] „Tribunalul a reținut că în speța dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile aparenței dreptului și neprejudecării fondului, pentru următoarele considerente:

Pârâtul, director și administrator al reclamantei, a reușit să formeze legături cu S., a negociat și încheiat un contract cu S., partenerul de 16 ani al reclamantei, acest contract a fost încheiat de pârât prin societatea T.S. SRL, societate deținută în totalitate de acesta și înființată în noiembrie 2021. Pârâta a desfășurat relații contractuale cu o parte din clienții reclamantei, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele (…). Pârâții au susținut că de fapt clienții nu erau ai reclamantei, ci ai SGS. Din dispozițiile art. 2.3 lit. a din contractul de servicii din 29 noiembrie 2006 rezultă că în realitate clienții erau ai reclamantei, iar nu ai S. Înainte de denunțarea contractului cu reclamanta (30 noiembrie 2021), la data de 4 noiembrie 2021, pârâta a încheiat cu S. contractul de prestări servicii. Astfel, aparența dreptului este în favoarea reclamantei și nu este prejudecat fondul întrucât nu se rezolvă în mod definitiv pretențiile reclamantei. 

Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991, există aparența în drept în fa­voarea reclamantului atunci când instanța constată la o primă evaluare săvârșirea de pârâți a unor acte ce pot fi considerate fapte de concurență neloială. Astfel, trebuie făcută o primă evaluare. 

De asemenea, tribunalul a reținut că în speța dedusă judecății este îndeplinită condiția urgen­ței, pentru următoarele considerente: (…) reclamanta a probat faptul că într‑o perioadă scurtă de timp a pierdut mai mulți clienți ca urmare a deturnării acestora de către pârâți, cu consecințele negative privind activitatea sa, cum ar fi reducerea personalului, blocarea activității, fără a exista garanția recuperării. Interzicerea practicilor de concurență neloială va permite recla­mantei să renegocieze un nou contract cu S. sau să încheie un nou contract cu alt furnizor, lucru care nu ar mai fi posibil dacă este deturnată clientela sa. 

Tribunalul a reținut că în speța dedusă judecății este îndeplinită condiția caracterului provi­zoriu al măsurilor solicitate, pentru următoarele considerente: Termenul provizoriu se referă la conținutul reversibil al măsurilor luate, în condițiile în care pe calea ordonanței președințiale nu se pot lua măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt. De ase­menea, acest termen se referă la durata limitată temporar a acestor măsuri. 

În speța dedusă judecății, încetarea și interzicerea a practicilor de concurență neloială în sen­sul interzicerii derulării activității T.S. constând în furnizarea de garanții vamale și oferirea acce­sului la serviciul T.N.™ transportatorilor foști clienți ai reclamantei se face provizoriu, până la soluționarea dosarului (…).

Deși apelanții susțin că prima instanță nu ar fi analizat condiția aparenței dreptului, Curtea reține că, în această materie, a analiza condiția în discuție înseamnă a face o primă evaluare asupra existenței unor practici comerciale neloiale [art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991], demers realizat de prima instanță, chiar dacă într‑un sens opus celui dorit de pârâți. Evident, atât art. 7 alin. (3), cât și Legea nr. 11/1991 în ansamblul ei protejează dreptul oricărei întreprinderi de a funcționa în climatul unei concurențe loiale, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bune‑credințe, în interesul celor implicați [art. 1 alin. (1)], nefiind necesar a se sublinia o asemenea chestiune clară în orice hotărâre pronunțată în această materie.

În continuare, Curtea constată că, deși apelanții susțin că prima instanță nu ar fi analizat condiția neprejudecării fondului, în realitate în sentința atacată s‑a arătat că nu este prejudecat fondul întrucât nu se rezolvă în mod definitiv pretențiile reclamantei. De asemenea, în ceea ce privește condiția urgenței, prima instanță a arătat că reclamanta a probat faptul că într‑o perioadă scurtă de timp a pierdut mai mulți clienți ca urmare a deturnării acestora de către pârâți, cu consecințele negative privind activitatea sa, cum ar fi reducerea personalului, blocarea activității, fără a exista garanția recuperării. Totodată, a arătat că interzicerea practicilor de concurență neloială va permite reclamantei să renegocieze un nou contract cu S. sau să încheie un nou contract cu alt furnizor, lucru care nu ar mai fi posibil dacă este deturnată clientela sa. (…)

Apelanții au susținut și că măsurile solicitate nu sunt provizorii, ci definitive. Astfel, stoparea activității apelanților nu poate avea decât efecte definitive în materie de business, neputându‑se imagina că după soluționarea acțiunii de fond s‑ar putea reveni automat la stadiul anterior emiterii ordonanței președințiale. Similar cu cele arătate anterior, Curtea reține că acest efect posibil sau chiar probabil în materie de business se poate produce în general, ceea ce însă nu a împiedicat legiuitorul să reglementeze prezenta cale procesuală, prin dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991. Așadar, argumentul nu poate sta la baza respingerii cererii.

Apelanții au invocat și faptul că analizarea prezentei cauze, prin raportare la diversele susțineri ale intimatei, prejudecă fondul și presupune administrarea unui probatoriu complex, nespecific procedurii sumare a ordonanței președințiale, însă Curtea constată că analiza se efectuează prin prisma prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991, respectiv printr‑o «primă evaluare», indife­rent de cât de complexă ar fi problematica raporturilor juridice de fond. Oricum, afirmația apelanților este una generică și inaptă în sine să conducă la respingerea cererii formulate de reclamantă.

În sfârșit, apelanții au invocat, de asemenea, că nu este întrunită condiția urgenței. Astfel, ar fi evidentă încetarea oricărui raport contractual al intimatei cu S., iar emiterea ordonanței preșe­dințiale nu ar fi aptă să reînvie această relație (…) În ceea ce privește prima chestiune, Curtea a arătat deja că deschiderea unei posibilități teoretice în direcția reluării unei colaborări, posi­bilitate care altfel nu ar exista, reprezintă o modalitate de încercare de prevenire a unei pagube care altfel este în mod cert iminentă în sensul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 11/1991.

Totodată, măsurile reglementate de Legea nr. 11/1991 pot avea și efecte negative, ceea ce nu înseamnă că ele nu ar trebui aplicate. Este vorba despre limitări reglementate de lege ale unor drepturi sau libertăți și care se pot produce tocmai pentru atingerea scopului general al actului normativ (asigurarea unei concurențe loiale, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bune‑credințe, în interesul celor implicați)” (s.n.) – C.A. București, s. a VI‑a civ., dec. nr. 627 din 15 aprilie 2022, nepublicată. 

^[42] A se vedea E. Herovanu, Pagini de practică judiciară și extrajudiciară, Ed. Librăriei Juridice, București, 1944 (reeditare Universul Juridic, 2020), p. 258: „Cererile de ordonanțe prezidențiale pot fi autonome (aceasta este ipoteza cea mai frecventă), când partea invocă înainte de orice jude­cată o măsură urgentă. Ele se pot însă uneori găsi într‑un raport de dependență cu alte cereri aflate în curs de cercetare, ca în cazul, prevăzut de lege, când în timpul unei urmăriri deschise se ivesc piedeci cu privire la aducerea la îndeplinire a titlului executoriu”.

^[43] J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 321. În mod eronat s‑a apreciat că „în lipsa dovedirii formu­lării unei acțiuni de drept comun măsura ce se solicită a fi luată în procedura specială a ordonanței președințiale ar căpăta caracter definitiv și nu vremelnic, neexistând nicio garanție că reclamanta, în urma unei eventuale admiteri a acțiunii sale, ar mai formula o acțiune potrivit dreptului comun care să aibă ca obiectiv clarificarea în mod definitiv a aspectelor semnalate” – Trib. Iași, s. I civ., dec. nr. 257 din 23 februarie 2016, apud R Stanciu, op. cit., p. 139. Este un mod greșit de a pune pro­­ble­ma, căci instanței provizoriului (ordonanței) nu îi „trebuie garanții” nici că va exista proces de fond, nici că măsurile vor fi limitate materialmente în timp; este suficientă „garanția” cu­noașterii Codului de procedură civilă, care prevede că ordonanța președințială nu are autori­tatea de lucru judecat asupra fondului. 

Partea nemulțumită de măsura provizorie cerută (permisiunea accesului în spații comune ale unui condominiu) nu are decât să sesizeze instanța și aceasta să‑i dea dreptate în demersul său de limitare a dreptului de acces, iar nu invers, accesul să fie îngrădit prin căi de fapt, fără ca acestei căi de fapt să fie sancționate.

Pentru acuratețe, menționăm însă că în speța citată soluția de respingere a cererii de ordo­nanță președințială era corectă pentru un alt considerent, anume aparența de drept stabilită în favoarea pârâtelor: „(…) în ceea ce privește aparența de drept, procesele‑verbale de adjudecare (…), certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (…) coroborat cu inven­tarul suprafețelor de construcție aflate în proprietatea M.B. S.R.L. și stabilirea procentelor de ocu­pare și utilizare a terenului în vederea stabilirii cotei indivize de proprietate, duc la concluzia că aparența de drept (în sensul că pârâtele ar fi proprietare exclusive ale spațiului de la subsol) este în favoarea pârâtelor. Reclamanta nu a administrat probe în sensul că acest spațiu ar fi în pro­prie­tatea comună a proprietarilor de apartamente ce alcătuiesc condominiul administrat de recla­mantă (prezumția că spațiile care în mod obișnuit sunt comune, cum este și subsolul fiind răstur­nată prin înscrisurile amintite), nici că în afara acestui spațiu ar mai fi și alte suprafețe de subsol, aflate în proprietate comună, și la care accesul ar fi împiedicat de pârâte. (…) În ce privește cererea de ordonanță președințială, în mod corect a apreciat prima instanță că nu sunt îndeplinite condi­țiile de admisibilitate atât timp cât aparența în drept este de partea pârâtelor care dețin un act de proprietate asupra spațiului litigios. Dincolo de natura de proprietate forțată a spațiului litigios (care îl face, în principiu, de neînstrăinat), pârâtele beneficiază de o prezumție de pro­prie­tate prin deținerea actelor care nu au fost anulate. În al doilea rând instanța a constatat, chiar în cadrul cercetării la fața locului, faptul că, în spațiul litigios, deși există conducte aparținând instalațiilor comune de apă caldă, apă rece, termoficare, canalizare, totuși, în acest spațiu, nu există racorduri asupra cărora să existe necesitatea intervenirii rapide și frecvente. În plus, a rezultat faptul că la aceste conducte s‑a intervenit foarte rar, iar atunci când a fost necesar, a existat consimțământul și cooperarea pârâtelor. În consecință, nu există o urgență în obținerea de către reclamantă a acce­sului în spațiul litigios” – Trib. Iași, s. I civ., dec. nr. 257 din 23 februarie 2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 141 (s.n.). Și această soluție relevă o fină analiză – pe de‑o parte, se reține aparența de drept în favoarea pârâtelor, care par proprietari exclusivi ai spațiului de la subsol, iar pe de altă parte, se observă că utilitățile de la subsol sunt comune și reclamantul are prima facie un drept de acces pentru reparații, dar în concret acesta nu i s‑a refuzat niciodată, lipsind urgența.

^[44] Firește că nu se poate obține pe calea ordonanței președințiale o autorizare de a încălca contractul, bunăoară prin suspendarea executării obligațiilor de plată a unui contract de credit – în acest caz, lipsește aparența dreptului în favoarea reclamantului, ea fiind, adăugăm noi, foarte clar în favoarea pârâtului. A se vedea Trib. Dâmbovița, s. I civ., dec. nr. 315 din 5 aprilie 2016 apud R. Stanciu, op. cit., p. 132. Este un caz care ilustrează că, sub rezerva unor circumstanțe excepțio­nale, nu se poate obține pe calea ordonanței președințiale ce nu s‑ar putea obține nici măcar printr‑o acțiune de fond.

^[45] J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 329‑330. 

^[46] J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 332.

^[47] Pentru această apreciere contestabilă, a se vedea Trib. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 546 din 14 februarie 2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 168.

^[48] În sensul vădit eronat că printr‑o astfel de măsură (de permitere a accesului la spațiile comu­ne de la subsolul blocului) s‑ar reglementa definitiv folosința, a se vedea Trib. București,
s. a III‑a civ., dec. nr. 298 din 20 ianuarie 2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 103. Instanța reținuse deja lipsa apa­renței în drept în ce‑l privește pe reclamant, ceea ce ar fi fost suficient pentru a reține respin­gerea cererii; considerentul care ne‑a reținut atenția, referitor la caracterul pretins definitiv, este și superfluu și nelegal din perspectiva justei înțelegeri a noțiunii de provizoriu, respectiv de neprejudecare a fondului – dacă s‑ar fi stabilit că pârâții fără temei ar bloca accesul unui proprietar din condominiu la spațiile comune, lezând astfel dreptul de folosință egal al acestuia, permiterea accesului este o măsură urgentă și esențialmente provizorie de curmare a atingerii ilicite (abuzului pe căi de fapt), care va dăinui până la eventualul litigiu de fond sau, după caz, se va permanentiza dacă părțile înțeleg că măsura luată nu poate fi contestată în mod serios. Optica justă este cea relevată în hotărârea citată în nota următoare.

^[49] „Cu privire la situația de fapt, ce a dus la declanșarea litigiului de față, tribunalul a reținut, ca și instanța de fond, că între părți există un dosar, care are ca obiect uzucapiunea și care poartă asupra unei suprafețe de 47 mp. În timpul acestui litigiu, la data de 19 mai 2016, intimatele‑pârâte au edificat un gard care delimitează și include în proprietatea lor această suprafață de teren, ce face obiectul litigiului din dosarul de uzucapiune. Prin construirea acestui gard, apelanții‑recla­manți nu mai pot pătrunde cu mașina în garaj, au un acces îngreunat la pivniță, iar fosa septică pe care o foloseau în comun cu intimatele se află pe suprafața inclusă în spațiul folosit de inti­ma­tele‑pârâte. A reținut tribunalul că acest gard, conform fotografiilor depuse de părți, este un gard din plasă metalică, construit din panouri mobile de metal, dispuse pe stâlpi metalici. Acesta a fost construit fără autorizație și fără acordul reclamanților‑apelanți, în timpul procesului ce vizează proprietatea terenului. A apreciat tribunalul că, prin modul în care a fost construit, acest gard reprezintă un act abuziv de includere în folosință a unei suprafețe, ce face obiectul unei judecăți în curs, act săvârșit de către intimatele‑pârâte. (…) tribunalul nu a împărtășit punctul de vedere al instanței de fond, conform căruia măsura demolării gardului respectiv ar fi una cu caracter definitiv, care ar prejudeca fondul dreptului dedus judecății în dosarul de uzucapiune. 

Dimpotrivă, tribunalul a apreciat că, până la pronunțarea și rămânerea definitivă a soluției în dosarul nr. 1(…)/283/2014, niciuna dintre părți nu poate efectua acte de luare în folo­sință/stă­pânire a suprafeței în litigiu, aceasta urmând a rămâne neîngrădită, până ce instanța de fond, din litigiul de uzucapiune, va stabili cine anume este proprietarul ei. Drept urmare, prin acte de natura celui demarat și adus la îndeplinire de pârâte, s‑a apreciată că s‑au creat pagube părților adverse și se încearcă a se obține, în mod abuziv, folosința unui teren pentru care proprietatea este incertă. Dacă instanța de judecată nu dispune demolarea acestui gard, abuziv ridicat, părțile adverse ar putea proceda și ele de aceeași manieră, încercând ca singure să își facă dreptate, ceea ce nu este admisibil într‑un stat democratic. Tribunalul a apreciat că măsura demolării gardului, prin ridica­rea panourilor este una provizorie, care va dura până la soluționarea litigiului, numai în acest fel fiind posibilă, astfel cum s‑a reținut și în sentința instanței de fond, neaducerea vreunei modificări limitelor terenului de 47 mp. Drept urmare, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condițiile ordo­nanței președințiale în privința gardului din panouri de metal, motiv pentru care a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a dispus și demolarea gardului, edificat de pârâtele‑intimate, prin ridicarea panourilor mobile din metal, astfel încât reclamanții‑apelanți să aibă acces la garaj, anexe și utilități” – Trib. Dâmbovița, s. I civ., dec. nr. 850 din 14 septembrie 2016, apud R. Stanciu, op. cit., p. 117.