Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în cazul divorțului, desființării căsătoriei și separării părinților

Dana Dobrin-Fatol, Drepturile și obligațiile părinților în cazul separării, Ed. Hamangiu, 2022, p. 176-188.

Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte poate fi sta­bilită de către instanță pentru motive temeinice în caz de divorț sau des­ființare a căsătoriei ori în caz de separare în fapt a părinților necă­sătoriți.

Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte va fi stabilită de către instanță în următoarele situații:
– decesul unuia dintre părinți sau declararea sa ca fiind decedat prin hotărâre judecătorească;
– decăderea din drepturi a celuilalt părinte;
– beneficiază de tutelă specială^[1];
– imposibilitatea celuilalt părinte de a‑și exprima voința.

Codul civil – Art. 507^[2]. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

(1) Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, beneficiază de tutelă specială, este decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a‑și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părin­tească.

(2) Părintele cu privire la care a fost instituită tutela specială păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia, cu excepția cazului în care se află în imposibilitatea de a‑și manifesta voința din cauza lipsei discernământului.

În cazurile de mai sus, exercitarea autorității părintești va fi stabilită în favoarea celuilalt părinte doar dacă acesta îndeplinește condițiile pentru a exercita autoritatea părintească în mod exclusiv, în caz con­trar, auto­ritatea părintească poate fi exercitată de altă persoană, în condițiile legii.

6.1. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în cazul divorțului, desființării căsătoriei și a sepa­rării părinților

Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte necesară datorită intervenirii unor motive temeinice este reglementată de art. 398 din Codul civil coroborat cu art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004.

Art. 398. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

A. Aplicabilitate

– în cazul divorțului;
– în cazul desființării căsătoriei;
– în cazul separării, dacă unul dintre părinți intentează o acțiune în acest sens.

De menționat că art. 305 C. civ. dispune că nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

În cazul divorțului și a desființării căsătoriei, instanța va stabili în mod obli­gatoriu și modalitatea de exercitare a autorității părintești, această men­țiune fiind obligatorie. În conformitate cu art. 919 alin. (2) C. proc. civ.^[3], când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești și a locuinței copiilor după divorț, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.

De reținut: Exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte nu se poate stabili amiabil, fără aprobarea instanței, niciunul dintre părinți neavând dreptul de a renunța la exercițiul drep­turilor și obligațiilor sale de părinte. 

B. Ce înseamnă motive temeinice

Legea nr. 272/2004 – Art. 36 alin. (7)

Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autori­tatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de per­soane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Practică judiciară

Pentru a dispune exercitarea autorității părintești de către unul din părinți, nu este suficientă manifestarea de voință a unuia sau altuia dintre soți, ci instanța trebuie să constate că există o situație excepțională sau că riscul ca minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat^[4]. 

În plus, nu trebuie să existe nicio așteptare ca problemele părinților să poată fi rezolvate în viitorul apropiat. 

De asemenea, în aprecierea interesului minorului, prezintă importanță nu numai condițiile materiale ale unuia dintre părinți, ci și alte elemente precum vârsta minorului, comportamentul părinților față de copil, atașamentul acestuia față de părinți.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 07.03.2016, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, pronun­țarea unei hotărâri prin care să dispună desfacerea căsătoriei încheiată între părți, din vina exclusivă a pârâtului, revenirea reclamantei la numele avut anterior, exercitarea autorității părintești exclusiv de către recl­a­man­tă cu privire la minoră, stabilirea domiciliului minorei la mamă și obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat reclamanta că, la scurt timp după încheierea căsătoriei, au apărut neînțelegeri. Astfel, pe fondul consumului de alcool, pârâtul a lovit‑o pe reclamantă în repetate rânduri. Potrivit reclamantei, în data de 31.01.2016, pârâtul a provocat scandal și a agresat‑o mai întâi fizic, iar apoi verbal pe soția sa. Cu același prilej a fost agresată și fiica cuplului, de către tată, în zona capului. 

În aceste condiții, reclamanta a fost nevoită să se mute la mama sa îm­preu­nă cu minora; totodată, a solicitat emiterea unui ordin de protecție, Judecătoriei Bacău.

(…) Noul cod civil instituie regula în sensul că, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți. Această prevedere are la bază prezumția că este în interesul superior al copilului ca autoritatea pă­rin­tească să se exercite în aceleași condiții și în caz de divorț al părin­ților. Custodia comună asigură dreptul copilului la grija părintească normală și permanentă din partea ambilor părinți, precum și prezența acestora în viața sa și după divorț, părinții având aceeași responsabilitate și posibi­litate de a lua decizii referitoare la problemele importante din viața copilului. 

Excepția prevăzută de lege este atunci când, din motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (părinte custodian).

(…) Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța apreciază că modalitatea în care tatăl și‑a exercitat drepturile și îndatoririle părintești, de natură a crea fiicei sale minore o stare de pericol, precum și lipsa de cooperare dintre părți, constituie un motiv întemeiat ca, cel puțin pentru moment, autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de reclamantă.

Astfel că, având în vedere conținutul referatelor de anchetă psiho‑socială socială atașate la dosar, depozițiile martorilor audiați, raportate la vârsta și interesul superior al minorei, modul în care părinții și‑au exercitat drepturile și îndatoririle părintești, instanța, în temeiul art. 398 C. civ., a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minoră să se exercite exclusiv de către reclamantă.

În ceea ce privește cererea de stabilire a domiciliului minorei la recla­manta‑pârâtă, instanța a admis‑o. (…)

Nu doar alcoolul și violența fizică sunt motive temeinice, ci și vio­len­ța verbală și lipsa contribuirii la creșterea și educarea minorului^[5]:

Prima instanță a reținut că din relația de căsătorie a părților a rezultat minorul (…). După divorț s‑a dispus ca autoritatea părintească față de minor să fie exercitată de mama reclamantă, s‑a stabilit locuința mino­rului la mamă, pârâtul fiind obligat la plata unei contribuții de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat lunar.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, a rezultat că pârâta și concu­binul acesteia l‑au bătut pe minor și l‑au izgonit din casă, pentru că minorul a luat o notă mică la școală și a stat pe străzi, neavând unde să meargă. De asemenea, martorii au arătat că pârâta a fost plecată în străinătate 3 luni, perioadă în care minorul a rămas în grija concubinului acesteia și a mamei concubinului. Din vara anului 2012, minorul nu a mai plecat din locuința reclamantului, iar pârâta nu a contribuit cu nimic la întreținerea acestuia.

Minorul, fiind audiat în camera de consiliu, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. civ., a arătat că nu dorește să se întoarcă în locuința mamei.

Totodată, din concluziile anchetei sociale efectuate la domiciliul recla­mantului, a reieșit că minorul este sănătos, crește și se dezvoltă normal, este supravegheat de tatăl său și de bunicii paterni, îndeplinind toate condițiile materiale și morale pentru creșterea și întreținerea copilul­ui. Mama a fost în vizită la domiciliul reclamantului de două ori în localitate și i‑a dat acestuia suma de 20 lei.

Față de prevederile art. 496 alin. (3), art. 403, art. 263 alin. (1) C. civ., și dis­pozițiile Legii nr. 272/2004, conform cărora interesul superior al copilului este criteriul după care se va călăuzi instanța pentru a decide cu privire la situația acestuia, având în vedere probatoriul administrat în cauză, pri­ma instanță a constatat că împrejurările avute în vedere la pronunțarea sen­tinței nr. 1777/2011 s‑au modificat și a apreciat că este în interesul minorului ca aceasta să locuiască împreună cu tatăl său. În consecință, a stabilit locuința minorului la domiciliul reclamantului.

Având în vedere prevederile art. 398 C. civ. și ținând cont de interesul supe­rior al minorului, raportat la atitudinea pârâtei care a avut un com­portament violent față de acesta și care, din vara anului 2012, nu a mai contribuit cu nimic la întreținerea acestuia, prima instanță a dispus ca autoritatea părintească, cu privire la minor, să fie exercitată numai de reclamant.

Consumul de alcool, chiar în exces, care nu pune în pericol crește­rea și educarea copiilor, nu constituie motiv de a se stabili exercitarea autorității părintești de către un singur părinte și nici motiv de a nu permite legături personale cu părintele la care copiii nu locuiesc^[6]:

Dreptul la relații personale cu minorul este recunoscut legal nu doar părintelui, ci și minorului, atât prin normele interne, cât și prin Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată.

În conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (2) C. fam., „părintele căruia nu i‑a fost încredințat copilul, are dreptul de a avea legături personale cu aces­ta, precum și dreptul de a veghea asupra creșterii, educării și pregătirii lui”.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, în conformitate cu art. 401, în cazurile în care părinții sunt separați de copiii lor, au dreptul de a avea legături personale cu aceștia, iar în caz de neînțelegere, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare ale acestui drept.

Acest drept este în deplină concordanță și cu interesul superior al copi­lului de a beneficia de sprijinul, protecția și echilibrul emoțional, confe­rite de prezența figurii paterne în viața sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc și fără a fi stânjenit, eventual, de prezența celuilalt părinte, de animozitățile și starea conflictuală dintre adulți.

În același sens sunt și dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, conform cărora copiii care au fost separați de unul din părinți, printr‑o măsură dispusă în condițiile legii, au dreptul de a menține relații perso­nale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Pentru a fi posibilă crearea și menținerea legăturii afective specifice relației părinte‑copil, părintele căruia nu i s‑a încredințat minorul trebuie să beneficieze de un timp rezonabil, pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină pur formal.

Convenția de la Strasbourg din 15 mai 2003, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, în art. 4 alin. (2) consacră: „copilul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante”.

Față de dispozițiile legale invocate, instanța a constatat că legăturile personale cu minorul au ca scop consolidarea raporturilor efective dintre părintele la care nu a fost stabilit domiciliul minorului.

În speță, părțile au divorțat la solicitarea intimatei, reținându‑se culpa ambilor soți la destrămarea relațiilor de familie, instanța reținând la acel moment că părțile în domiciliul comun au condiții optime de creștere și educare a minorilor, minora fiind crescută mai mult de bunica maternă, iar minorul de tată, bunica maternă ocupându‑se de creșterea acestuia în ultimul an al conviețuirii părților.

Prin dec. civ. nr. 141/2013, Trib. Galați a reținut că susținerea apelantei, în sensul că ar fi fost agresată fizic și verbal de către soț, nu a fost dovedită, instanța apreciind, față de împrejurarea că tatăl consuma băuturi alcoolice, ca domiciliul minorilor să fie stabilit la mamă.

Este adevărat că și în apel intimata‑pârâtă a depus înscrisuri pentru a face dovada că reclamantul este consumator de băuturi alcoolice, dar împre­ju­rarea că acesta ar fi avut impact cu legea penală pentru conducere sub influența alcoolului în 2009, în timp ce se afla în Italia, nu justifică sta­bilirea unui program de vizitare pentru minori formal la domiciliul mamei, în condițiile în care este evident că relațiile dintre foștii soți sunt extrem de tensionate.

Faptul că modalitatea de vizitare stabilită de instanța de fond în numele interesului minorilor este excesivă, rezultă din formularea cererii de chemare în judecată pentru acțiunea de divorț făcută de intimată, din conținutul programului de vizitare propus prin întâmpinare de aceasta.

Astfel, intimata‑pârâtă a invocat inadmisibilitatea cererii, motivând că dreptul minorilor de a avea relații personale cu tatăl nu poate fi presta­bilit, respectiv circumscris unui program, prezumând ca stabilirea pro­gra­mului de vizitare să se facă prin acordul părinților și, deși a invocat drept cauză a acordului ca vizita tatălui să se facă doar la domiciliul său datorită faptului că acesta este consumator de alcool, a fost de acord ca minorii să petreacă la domiciliul tatălui în fiecare an a 2‑a zi de Crăciun și de Paști, respectiv 15 zile în vacanța de vară.

Minorii au locuit în fostul domiciliu comun al părților – imobil care, potri­vit referatului de anchetă socială întocmit, asigură confortul corespun­zător pentru minori să fie primiți în vizită. Tatăl este evident atașat afectiv de aceștia, a contribuit efectiv la creșterea și educarea lor și este normal și în interesul minorilor ca această relație de familie să subziste, indiferent de faptul că părinții au divorțat.

Nu s‑a făcut dovada că apelantul în timpul căsătoriei sau ulterior desfa­cerii căsătoriei ar fi avut manifestări necorespunzătoare față de minori, că prin atitudine ar fi dovedit că nu are reprezentarea responsabilității de părinte, conduita acestuia față de minori i‑ar fi influențat negativ pe aceștia în comportament și educație.

Rețeta medicală depusă de intimată dovedește un diagnostic sever legat de consumul de alcool, dar și împrejurarea că apelantul conștientizează problema și face efortul depășirii dificultăților prin administrarea de medicație corespunzătoare.

Tribunalul a apreciat că, dacă intimata – care a conviețuit cu apelantul – a fost de acord ca minorii să meargă la domiciliul tatălui, să locuiască la acesta 15 zile în fiecare vară, comportamentul acestuia față de minori nu creează niciun pericol pentru dezvoltarea corespunzătoare a acestora și, până la proba contrară, interesul minorilor – ai căror părinți au divorțat – este să se bucure și de afecțiunea tatălui, de sprijinul și îndrumarea acestuia.

Cum relațiile părinților sunt extrem de tensionate, pentru ca dreptul de a avea legături personale să fie efectiv, instanța a încuviințat un program de vizitare care să permită luarea minorilor la domiciliul tatălui.

Lipsa implicării unuia dintre părinți în viața copilului poate duce, de asemenea, la soluția exercitării autorității părintești de către un singur părinte^[7]:

Deși, aparent, situația copilului nu este afectată de absența mamei în sensul posibilității pentru tată de a lua hotărâri legate de copil, întrucât a putut fi înscrisă la școală, a fost internată pentru o intervenție chirur­gicală, în realitate, având în vedere:
– lipsa aproape totală de implicare a mamei în viața fetiței de la data separării părților – survenită în urmă cu mai mult de 5 ani;
– lipsa posibilității de a o contacta;
– lipsa de interes a mamei pentru situația minorei cu care nu păstrează niciun contact direct, în viața căreia nu se implică decât strict material prin remiterea pensiei de întreținere;
– lipsa dovezilor privind existența unor elemente de stabilitate în viața mamei privind locuința, serviciul, mediu și relațiile sociale,
se apreciază că reprezintă motive temeinice pentru a se concluziona că nu contravine interesului superior al minorei ca autoritatea părintească să se exercite exclusiv de tată, iar prin această măsură nu se consfințește decât o stare de fapt preexistentă. 

Prin această măsură nu înseamnă că drepturile mamei față de copilul său sunt îngrădite – mai curând este degrevată de obligații – întrucât, potrivit alin. (5) al art. 36 din Legea nr. 272/2004, ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții.

Totuși, există și cazuri în care instanța de judecată a considerat că dezin­teresul unuia dintre părinți nu este motiv suficient pentru a dispune exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către celălalt părinte^[8]:

În sensul respingerii cererii a decis Judecătoria Aiud, în care s‑a cerut stabilirea autorității părintești doar în favoarea tatălui pentru a putea exercita această autoritate cu privire la minor, în vederea eliberării unui pașaport nou minorului care are rezidență în Spania, având în vedere că mama minorului care ar fi trebuit să‑și exercite acest drept nu dorește și nu se cunoaște unde este, fiind plecată cu un alt bărbat.

În cauză, părțile au fost căsătorite și, prin sentința de divorț, autoritatea părintească asupra copilului lor minor a fost stabilită în comun. (…)

Analizând cererea formulată de reclamant, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Codul civil a instituit regula potrivit căreia, după divorț, autoritatea părin­tească revine în comun ambilor părinți, operând prezumția (art. 397) că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun.

Excepția de la regulă este conținută în art. 398 care prevede că, dacă există motive întemeiate de natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinți să păstreze autoritate părintească, instanța de tutelă poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte necustodian păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În acest sens, potrivit art. 507 C. civ., un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil de a‑și exprima voința are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanța, din motive bine întemeiate ce țin de interesul superior al copilului (de exemplu, cazuri de abuz, exploatare, neglijență, etc.) i‑a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform art. 398 sau art. 399) sau, mai mult, l‑a decăzut din drepturile părintești (conform art. 508).

Reclamantul are posibilitatea să solicite instanței de tutelă suplinirea consimțământului părintelui necustodian, raportat la fiecare situație în care se găsește minorul.

La fel, în speța citată în continuare, instanța de recurs a modificat hotărârea din apel, în sensul exercitării autorități părintești în comun de către ambii părinți motivând că, deși tatăl nu pare prea preocupat de soarta copilului său pe care îl vizitează foarte rar, iar în fața instanței de fond a fost de acord cu exercitarea autorității exclusive a mamei, schim­barea în bine a atitudinii tatălui în recurs arată intenția acestuia de a se implica pe viitor în educația băiatului^[9]:

(…) fiind în interesul superior al copilului ca acesta să primească îngrijire și ghidare din partea ambilor părinți, legiuitorul a stabilit prezumția de autoritate părintească comună care poate fi răsturnată doar printr‑o argumentație extrem de serioasă.

Exercițiul autorității părintești după divorț constă în consultarea părin­ților la luarea deciziilor importante pentru copil (de exemplu, alegerea școlii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extra­școlare), în timp ce cu privire la actele curente va decide părintele la care locuiește efectiv.

Codul civil nu reglementează foarte clar situațiile în care judecătorul poate dispune exercitarea autorității părintești de un singur părinte. Dificultatea rezidă în aprecierea „motivelor întemeiate”, altele decât cele menționate de art. 507 C. civ. În practică au fost considerate astfel de motive consumul de alcool, de droguri, violențele exercitate de către unul dintre părinți sau stabilirea unuia dintre părinți în străinătate.

Or, în speță, nu s‑a făcut dovada existenței unor împrejurări deosebite care să justifice retragerea autorității părintești a recurentului asupra copi­lului său. Astfel, deși tatăl nu pare foarte preocupat de soarta copi­lului său pe care îl vizitează foarte rar, iar la fond a fost de acord cu exer­citarea autorității exclusive a mamei, curtea consideră că schimbarea în bine a atitudinii tatălui în recurs arată intenția acestuia de a se implica pe viitor în educația băiatului. Or, imaginea tatălui este extrem de impor­tantă în evoluția băieților, iar dispariția ei totală poate influența iremedia­bil dezvoltarea psihică a lui și‑i poate crea mai târziu percepția că a fost abandonat. Prin urmare, interesul superior al copilului reclamă institu­i­rea autorității comune.

În același timp, recunoașterea autorității comune nu înseamnă pentru tată numai dreptul de a fi consultat în luarea deciziilor importante, ci și obligația de a se implica mai mult în creșterea copilului, de a plăti la timp pensia de întreținere, de a‑și vizita periodic copilul și de a se interesa de soarta lui.

Deși legiuitorul enumeră, cu titlu exemplificativ, anumite comporta­mente ce pot fi catalogate drept motive temeinice, instanța judecăto­rească își poate construi scheletul deciziei, apelând la aceste dispoziții legale atunci când, din întreg probatoriul administrat, ajunge la conclu­zia că scindarea autorității părintești este exclusiv în interesul superior al copilului și reprezintă o măsură de protecție, și nicidecum o sancțiune aruncată pe umerii părintelui care, uneori, poate fi o simplă victimă a celuilalt partener de viață^[10].

Este util de menționat că există și situații^[11] în care instanțele euro­pene au pronunțat hotărâri de neînțeles.

a. Pentru a solicita exercițiul exclusiv al autorității părintești în profi­tul său, apelanta susține că, din 22 iunie 2014, domnul (…) a încetat totalmente a se manifesta față de copii și nu a mai plătit contribuția la întreținerea și educarea lor; că este vorba despre un abandon voluntar, material și afectiv al copiilor (…). Curtea consideră că recursul la un exercițiu unilateral al autorității părintești trebuie să rămână excepțional, atâta timp cât înflorirea și dezvoltarea armonioasă a unui copil pre­su­pun ca acesta să poată împleti legături strânse cu fiecare dintre părinții săi. În particular, exercițiul comun al autorității părintești poate fi înlă­turat atunci când unul dintre părinți reprezintă o amenințare gravă pen­tru copii. În speță, comportamentul domnului (…), așa cum este descris de către apelantă, nu este de natură a justifica derogarea de la princi­piul exercițiului comun al autorității părintești, interesul superior al copi­ilor comandând să poată dezvolta relații cu tatăl lor^[12];

b. Un motiv frecvent invocat pentru conferirea autorității părintești exclusive îl constituie împrejurarea că părintele (la care nu s‑a stabilit locuința minorului) lucrează și/sau este stabilit în altă țară. Potrivit opi­niei citate, optica majoritară este în sensul în care acest unic motiv, per se, este insuficient pentru a conduce la devierea de la regula autorității părintești comune;

c. Orice hotărâre judecătorească prin care se decide exercitarea auto­rității părintești de către un singur părinte trebuie să fie dublu motiva­­tă: în sens pozitiv, indicând argumentele pentru care se dispune exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți, dar și în sens negativ, indicându‑se motivele pentru care celălalt părinte nu prezintă garanțiile necesare pentru a‑i fi încredințată și lui exercitarea autorității părintești^[13];

d. În Olanda, argumente pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte ar fi: faptul că celălalt părinte este alcoolic sau faptul că el suferă de o boală psihică gravă și, ca urmare, nu ar putea lua decizii cu privire la școlarizarea minorului sau cu privire la trata­mentul medical pe care acesta ar trebui să îl urmeze^[14].

Lista acestor motive „întemeiate” rămâne în continuare deschisă, pentru a putea fi completată cu alte argumente pe care doctrina, dar mai ales practica le vor scoate la iveală.

Note de subsol

^[1] Reamintim că, potrivit art. 22 din Legea nr. 140/2022: „În cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, referirile la măsura punerii sub interdicție judecătorească, respectiv la persoana pusă sub interdicție jude­cătorească se consideră a fi făcute la măsura consilierii judiciare sau a tutelei speciale, respectiv la persoana care beneficiază de consiliere judiciară sau de tutelă specială”.

^[2] Art. 507 a fost introdus prin art. 7 pct. 57 din Legea nr. 140/2022 (M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022), cu data de intrare în vigoare la 18 august 2022. Anterior acestei date, art. 507 are următorul conținut: „Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părinteștii sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a‑și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”.

^[3] Alin. (2) a fost completat prin art. 8 pct. 20 din Legea nr. 140/2022 (M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022), cu data de intrare în vigoare la 18 august 2022. Anterior aces­tei date, alin. (2) are următorul conținut: „Când soții au copii minori, născuți înain­tea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exerci­tării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț”.

^[4] Jud. Bacău, dec. nr. 5427 din 26 septembrie 2016, rolii.ro. 

^[5] Jud. Moldova Nouă, sent. civ. nr. 59 din 12 februarie 2013, rolii.ro.

^[6] În acest sens s‑a pronunțat Jud. Târgu Bujor, ca instanță de fond, dar și Trib. Galați, ca instanță de apel. Hotărârea din apel a fost atacată cu recurs, respins ca inadmisibil, prin dec. civ. nr. 441/R din 5 noiembrie 2014, în P.R. nr. 12/2015.

^[7] Jud. Buzău, dec. civ. nr. 382 din 30 ianuarie 2019, rolii.ro.

^[8] Jud. Aiud, sent. civ. nr. 650 din 20 aprilie 2012, rolii.ro.

^[9] C.A. Galați, dec. civ. nr. 452/R din 18 septembrie 2013, în P.R. nr. 2/2015.

^[10] B. Moloman, Despre scindarea autorității părintești și „motivele temeinice” care justifică măsura. O scurtă analiză, în R.D.F. nr. 2/2021, p. 356.

^[11] B. Ionescu, op. cit., p. 180 și urm.

^[12] C.Ap. Rennes, hotărârea din 2 iunie 2015, www.legifrance.gouv.fr.

^[13] Decizia Curții de Casație din Italia nr. 16593 din 18 iunie 2008, apud D.F. Barbur, Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, în R.R.D.P. nr. 2/2014, p. 28.

^[14] Ibidem.