[Extras] Familia – o noţiune juridică polivalentă

Marieta Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2022, p. 21-29.

Familia în dreptul național

1.1. Familia – o noțiune juridică polivalentă

Examinarea noțiunii juridice de familie presupune raportarea la actele norma­tive care reglementează relațiile de familie, pentru a desprinde ceea ce definește familia în „ochii legiuitorului”. 

În primul rând, reglementarea generală a aspectelor fundamentale ale familiei se realizează la nivelul Constituției (revizuită în 2003). Astfel, art. 26 din Consti­tuție prevede în alin. (1) că „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, iar alin. (2) statuează că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publi­că sau bunele moravuri”. 

De asemenea, potrivit art. 48 din Constituție:

„(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
(2) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”.

Considerăm că textul din Constituție având denumirea marginală „Familia” este criticabil^[1] și generează o tensiune conceptuală cu art. 26 din Constituție, deoa­rece, în realitate, alin. (1) și (2) nu reglementează „familia” în general (care nu se reduce la căsătorie), ci doar familia întemeiată pe căsătorie. În perspectiva unei viitoare revizuiri a Constituției, textul ar trebui să primească o mai mare aten­ție din partea legiuitorului, în sensul de a asigura corelația cu art. 26 din Consti­tuție, astfel încât să permită degajarea unei noțiuni mai largi a familiei, în sensul dreptului european al drepturilor omului, care distinge între dreptul fundamental la căsătorie și dreptul fundamental de a întemeia o familie, chiar dacă modelul familial al căsătoriei rămâne central. 

În ceea ce privește noțiunea de „soți”, prin Decizia nr. 580 din 20 iulie 2016^[2], analizând constituționalitatea intrinsecă a inițiativei de revizuire a art. 48 alin. (1) din Constituție prin raportare la art. 152 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a decis că inițiativa este constituțională, dând propria interpretare art. 48 din Constituție. În pofida redactării neutre a textului, a reținut că, prin înlo­cuirea sintagmei „între soți” cu sintagma „între un bărbat și o femeie”, „se reali­zează doar o precizare în privința exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, aceasta fiind, de altfel, chiar semnificația originară a textului. În anul 1991, când Constituția a fost adoptată, căsătoria era privită în România în accepțiunea sa tradițională, de uniune între un bărbat și o femeie. Această idee este susținută de evoluția ulterioară a legislației în materia dreptului familiei din România, precum și de interpretarea sistematică a normelor constituționale de referință. Astfel, art. 48 din Constituție definește instituția căsătoriei în corelație cu protecția copiilor, deopotrivă din afara căsătoriei și din căsătorie. Este evidentă, deci, componenta biologică ce a fundamentat concepția legiuitorului constituant în privința căsătoriei, fiind fără îndoială că aceasta a fost privită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, câtă vreme numai dintr‑o astfel de uniune, indiferent dacă este în căsătorie sau în afara ei, se pot naște copii”. 

Ulterior, prin Decizia nr. 539 din 17 septembrie 2018 asupra constituționalității Legii de revizuire a Constituției României^[3], Curtea Constituțională a reținut (cu majoritate de voturi și o opinie separată) că și Legea de revizuire a Constituției adoptată de Camera Deputaților în ședința din data de 9 mai 2017 și de Senat în ședința din 11 septembrie 2018 este constituțională. Prin această lege s‑a modificat alin. (1) al art. 48 din Constituție, în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Legea de revizuire a Constituției a fost însă respinsă prin referendumul din 6‑7 octombrie 2018, astfel încât textul constituțional a rămas nemodificat, însă sensul noțiunii de soți este cel dat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 580/2016^[4].

În al doilea rând, abundența reglementărilor care privesc în mod direct sau indirect familia impune o sistematizare a acestor acte normative, în funcțiile de liniile directoare ale reglementării, pentru a circumscrie astfel sfera dreptului civil al familiei în raport cu celelalte discipline juridice.

Din perspectiva diversității reglementării legale, se poate spune că, lato sensu, dreptul familiei este, la rândul lui, ramificat. Astfel, se poate vorbi despre un drept civil al familiei, un drept social al familiei, un drept penal al familiei (care sancțio­nează violența în familie sau încălcarea altor obligații familiale), un drept fiscal al familiei. 

De aceea, se poate afirma că noțiunea juridică de familie este polivalentă, deoarece atât conținutul, cât și întinderea raporturilor de familie depind de materia reglementată și de natura intereselor ocrotite prin norma juridică. 

Stricto sensu, dreptul familiei este înțeles ca drept civil al familiei. Legea‑cadru care reglementează relațiile de familie este Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009^[5], intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, Cartea a II‑a „Despre familie” (art. 258‑534).

Prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil^[6] [art. 230 lit. m)] a fost expres abrogat Codul familiei^[7] (Legea nr. 4/1953, intrată în vigoare la 1 februarie 1954). 

După intrarea în vigoare a Codului civil, cea mai amplă modificare a fost realizată prin Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru per­soanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative^[8], prin care s‑au realizat punerea de acord a dispozițiilor din Codul civil cu Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020^[9] referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) C. civ., precum și alinierea legislației naționale la exigențele impuse de Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la 13 decembrie 2006 la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. 

Codul civil, deși constituie dreptul comun în materie, nu definește familia. 

Sensul de drept comun al noțiunii de familie se determină potrivit reglementării din Codului civil, care constituie principalul izvor de drept în materia relațiilor de familie.

Există însă și reglementări în diferite materii care dau definiții speciale familiei.

1.2. Noțiunea de familie potrivit Codului civil

În primul rând, identificarea sensului juridic al noțiunii de familie nu poate face abstracție de principala caracteristică a familiei, și anume aceea de a fi un grup de persoane.

Cu toate acestea, familia nu este un subiect colectiv de drept civil, distinct de membrii săi, respectiv nu are personalitate juridică, chiar dacă poate fi provoca­toare ideea de a face o asemenea analogie^[10].

Subiect de drept în raporturile juridice de familie este întotdeauna persoana fizică, individul care are calitatea de membru al familiei, indiferent de sensul socio­logic sau juridic al acestei noțiuni. 

În al doilea rând, acest grup de persoane se particularizează în plan juridic prin drepturile și obligațiile specifice ale membrilor săi, care intră în conținutul raporturilor juridice de familie. 

În abordarea juridică accentul nu mai cade pe comunitatea de viață, interese și aspirații specifice familiei, ca situație factuală, ci pe drepturile și obligațiile ale căror exercitare și, respectiv, executare asigură sau ar trebui să asigure tocmai menținerea existenței în comun, împlinirea intereselor și aspirațiilor membrilor familiei.

Pornind de la aceste elemente, din ansamblul reglementării cuprinse în Codul civil rezultă că familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi și obligații care se nasc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și din alte raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, raporturilor de familie^[11].

Reglementarea familiei în Codul civil a adus modificări spectaculoase față de reglementarea anterioară din Codul familiei. 

Codul civil valorifică soluțiile și propunerile de lege ferenda conturate în doctrină și în jurisprudență, având ca surse principale de inspirație Codul civil francez, Codul civil Québec, Codul civil elvețian.

Cele mai pregnante modificări privesc materia regimurilor matrimoniale (prin reglementarea convențiilor matrimoniale), a divorțului (prin posibilitatea conferită soților de a divorța prin acordul lor pe cale administrativă și notarială), a filiației (prin modificarea regimului juridic al acțiunilor în filiație), a protecției copilului (printr‑o nouă reglementare a autorității părintești).

Principalele tendințe de evoluție au însoțit evoluția firească a societății și familiei contemporane. 

Se remarcă tendința de a institui un drept mai flexibil, astfel încât, fără a nega dimensiunea socială a familiei, marcată prin existența unor norme imperative, voin­ța individuală să joace un rol mai mare în cadrul raporturilor de familie, manifestându‑se două direcții principale de evoluție:

a) „liberalizarea” divorțului, în sensul stabilirii unor condiții mai facile de desfa­cere a căsătoriei, cu accent pe acordul soților, precum și o relaxare a proce­durilor, prin instituirea divorțului administrativ și a celui notarial;

b) „pluralismul juridic”, prin modelarea instituțiilor, astfel încât să permită părților să exercite o opțiune într‑un anumit domeniu: de exemplu, posibilitatea viitorilor soți de a‑și alege regimul matrimonial, de a se înțelege la divorț cu privire la modalitățile de exercitare a drepturilor părintești. În dreptul comparat se discută despre o tendință de „contractualizare” a dreptului familiei^[12].

Cu toate acestea, se poate considera că reglementarea familiei în Codul civil este o combinație stranie de contraste, care nu au putut fi evitate la adoptarea în Parlament, în sensul că, în unele materii, Codul civil a atins un nivel ultrarefor­ma­tor, pentru ca, în alte materii, să facă dovada unui conservatorism ultraretrograd. 

Astfel, în ceea ce privește căsătoria, Codul civil interzice în România căsăto­riile dintre persoane de același sex, precum și recunoașterea în România a căsă­toriilor dintre persoane de același sex încheiate în străinătate sau a parteneria­telor civile de orice fel (între persoane de sex opus sau de același sex) încheiate în străinătate. 

Potrivit art. 277 C. civ.:

„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străi­nătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România. 
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheia­te sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile”.

Rezultă că, de lege lata, în lumina acestui text, singura uniune recunoscută potrivit Codului civil ca temelie a familiei este căsătoria dintre bărbat și femeie, astfel încât nicio altă formă de conviețuire nu se bucură de recunoașterea unui statut civil.

Altfel spus, Codul civil nu admite nicio formă de parteneriat înregistrat^[13] sau neînregistrat (uniune liberă sau concubinaj)^[14]. 

Comparând noțiunea juridică de familie, în sensul Codului civil, cu noțiunea sociologică a familiei, rezultă că, deși există multiple elemente comune, apar situații în care nu se suprapun. 

Astfel, pot exista relații de familie în sens sociologic, fără a fi reglementate de Codul civil sau de o lege specială ori recunoscute ca un statut juridic. 

Este cazul parteneriatelor neînregistrate(simple uniuni de facto sau uniuni libere)^[15]. Despre concubinaj se afirmă uneori că „este în afară de lege”. Aceasta nu înseamnă că legea îl interzice ori că aceia care aleg această formă de con­viețuire pot fi sancționați, după cum nu înseamnă nici că legea se dezin­teresează în mod absolut de această situație. „În afară de lege” este doar o expresie care sugerează că raporturile juridice dintre parteneri nu sunt supuse dispozițiilor Codului civil, care în prezent reglementează numai cuplul bazat pe căsătorie, în sensul tradițional al noțiunii. 

Însă, chiar dacă legea se dezinteresează de ei în ceea ce privește raporturile personale dintre partenerii concubini, în schimb, raporturile patrimoniale dintre ei sunt supuse dreptului civil, ca drept comun. De asemenea, în măsura în care din raporturile de concubinaj rezultă copii, filiația, precum și raporturile dintre părinți și copiii din afara căsătoriei sunt supuse reglementărilor din Codul civil^[16]. 

În acest context, trebuie să se facă o distincție clară între opțiunea liberă a unor persoane de a trăi în cadrul unei simple uniuni de facto și imposibilitatea lor de a accede din punct de vedere juridic la o consacrare juridică a vieții lor de familie, alta decât căsătoria. 

Or, tendința de evoluție legislativă este tocmai aceea de a integra în spațiul juridic aceste forme de conviețuire (altele decât căsătoria), fără nicio discriminare bazată pe sex, în sensul de a le conferi sau recunoaște un statut civil.

Recunoașterea unor efecte juridice s‑a făcut parțial în legislația română, în cazul concubinajului dintre bărbat și femeie, în materia filiației și a adopției. 

De exemplu, art. 426 C. civ. instituie o prezumție simplă de paternitate în cazul conviețuirii între concubini în perioada timpului legal al concepțiunii copilului, iar art. 441 C. civ. are în vedere reproducerea umană asistată medical cu un terț donator și în cazul unui cuplu heterosexual care nu are la bază căsătoria.

Mai mult, legislația specială în materia adopției instituie posibilitatea adopției unui copil care are un singur părinte, necăsătorit, în condițiile în care acesta din urmă se află într‑o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, și declară prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani [art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004^[17] privind procedura adopției^[18].

De asemenea, un pas important în recunoașterea relațiilor de familie în cadrul acestor uniuni libere, în planul dreptului procesual penal, l‑a reprezentat Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017^[19], prin care s‑a admis excepția de neconstituționalitate și s‑a constatat că soluția cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. proc. pen.^[20], care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Soluția Curții Constituționale prezintă interes nu doar pentru materia în care s‑a pronunțat, ci și din punctul de vedere al raționamentului juridic care poate fi aplicat și în alte materii în care poate fi identificată o asemenea „identitate de rațiune”. Curtea Constituțională a reținut teza referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituțio­nale ale art. 16 alin. (1) referitoare la interzicerea discriminării raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma criticată consacra o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care con­viețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. De asemenea, recu­noscând că dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, „prin lege”, Curtea Constituțională a constatat că norma nu era justificată obiectiv și nu păstra un raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit, pentru că dreptul la „viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, este necesar a fi protejat, în materie penală, într‑un mod similar cuplurilor legal constituite. 

Se remarcă, în această materie o evoluție graduală, dar mișcarea principală pare a fi una centripetă în sensul coagulării și structurării juridice a acestor forme de conviețuire familială în statute civile care se apropie mai mult sau mai puțin de instituția tradițională a căsătoriei. 

Pe de altă parte, pot apărea situații în care nu există relații de familie, în sens sociologic, deși acestea – din anumite rațiuni – sunt reglementate de Codul civil ca raporturi „asimilate” celor de familie (de exemplu, raporturile dintre foștii soți în materia obligației legale de întreținere). 

1.3. Definiții legale speciale ale familiei

În diferite materii, legiuitorul a prevăzut expres un sens special al noțiunii de familie.

În măsura în care există asemenea definiții, ele se vor aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

De exemplu:

– art. 17 din Legea locuinței nr. 114/1996^[21] prevede că din familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospo­dăresc împreună. Este vorba, deci, despre familia extinsă, din punct de vedere sociologic;

– Codul civil reglementează, în materia succesiunilor, categoria largă a moștenitorilor legali, care îi cuprinde pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv și soțul supraviețuitor;

– Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copi­lu­lui^[22] folosește în art. 4 o paletă largă de sensuri ale noțiunii, precum: familie (părinții și copiii acestora); familie extinsă (părinții, copilul și rudele acestuia până la gradul III inclusiv, cu care copilul sau familia acestuia a menținut relații perso­nale și contacte directe), familie substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul III, cu care copilul sau familia acestuia a menținut relații personale și contacte directe, precum și persoana, familia sau asistentul maternal care asigură creșterea și îngrijirea copilului, în condițiile legii);

– Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune^[23], ca beneficiu de asistență socială acordat familiilor și persoanelor singure aflate în situație de difi­cultate, în scopul prevenirii și combaterii sărăciei și riscului de excluziune socială, prevede în art. 6 că o familie cuprinde persoanele aflate în una dintre următoarele situații:

„1. soț și soție, căsătoriți în condițiile legii, care locuiesc împreună;
2. soț și soție cu copiii lor necăsătoriți, aflați în întreținere cu vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învățământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, cu domiciliul ori reședința comună înscrisă în actele de identitate și care locuiesc împreună;
3. bărbatul și femeia necăsătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, dacă această situație se confirmă la verificarea în teren;
4. bărbatul și femeia necăsătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, cu copiii lor necăsătoriți și/sau ai fiecăruia dintre ei, având vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani dacă urmează o formă de învățământ – cursuri de zi, orga­nizată potrivit legii, care locuiesc împreună, dacă această situație se confirmă la verificarea în teren;
5. frații fără copii, care gospodăresc împreună și au domiciliul sau reședința comună, separat de domiciliul ori reședința părinților;
6. părintele/părinții care locuiește/locuiesc cu copiii lui/lor necăsătoriți aflați în întreținere, cu vârsta de peste 18 ani și care au certificat de persoană încadrată într‑un grad de handicap/dizabilitate accentuat/ă sau grav/ă”.

De asemenea, este definită familia monoparentală ca fiind familia formată din persoana singură și copilul/copiii aflați în întreținere, în vârstă de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învățământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, și care locuiesc și gospodăresc împreună. 

Note de subsol

^[1] A se vedea M. Avram, Regimuri patrimoniale în cazul cuplurilor din afara căsătoriei, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 43, nota 1.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 798 din 18 septembrie 2018. A se vedea opinia separată la această decizie, în sensul că textul constituțional permite şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi că legea de revizuire a Constituției restrânge dreptul la căsătorie.

^[4] În literatura juridică a fost exprimată şi opinia în sensul că art. 48 din Constituție permite încheierea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, astfel încât refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ar putea fi atacat în justiție, în condițiile art. 286 C. civ. şi art. 9 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012), iar în cadrul acestui proces se poate invoca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului civil pe care este întemeiat refuzul ofițerului de stare civilă, în raport cu art. 48 alin. (1) din Constituție. A se vedea, în acest sens, T. Bodoaşcă, Opinii privind căsătoria persoanelor de acelaşi sex în România din perspectivă exclusiv juridică, în P.R. nr. 5/2020, disponibilă pe Sintact.ro. Nu împărtăşim această opinie, având în vedere că, prin Decizia nr. 580 din 20 iulie 2016, Curtea Constituțională s‑a pronunțat cu privire la interpretarea art. 48 alin. (1) din Consti­tuție în sensul că are în vedere căsătoria heterosexuală. Pentru a se permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, ar trebui ca şi Curtea Constituțională să revină asupra acestei jurisprudențe, ceea ce pare greu de imaginat în raport cu argumentația categorică din această decizie. În acest sens, a se vedea C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 28. Mai mult decât atât, consi­derăm că un argument în sensul că, potrivit Constituției, căsătoria poate fi încheiată doar între bărbat şi femeie este chiar alin. (2) al art. 48, potrivit căruia căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Este o consacrare expresă a dimensiunii spirituale a căsătoriei şi, în mod evident, trimite la căsătorie ca uniune între bărbat şi femeie.

^[5] Republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.

^[6] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.

^[7] Publicat în B. Of. nr. 1 din 4 ianuarie 1954.

^[8] Publicată în M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022.

^[9] Publicată în M. Of. nr. 88 din 27 ianuarie 2021.

^[10] În triada individ – familie – stat se consideră că, din punct de vedere istoric, la origini nu a existat nici statul, nici individul, privit singular. În societățile tradiționale nu exista decât grupul întemeiat pe legătura dintre bărbat şi femeie şi pe legătura de sânge. Individul era total integrat acestui grup, fără posibilitatea de a‑l modifica, ci doar de a‑l perpetua, inte­resul de grup prevalând asupra celui individual. De aceea, statutul individului se stabilea prin apar­tenența la un anumit grup familial şi prin rolul pe care îl avea în acest grup. În acest sens, s‑a spus că familia constituie un fel de „societate arhaică”. Prin urmare, noțiu­nea de personalitate juridică – creație juridică târzie – apare ca incompatibilă cu familia, ca grup „originar”, primar de persoane. A se vedea M.T. Meulders‑Klein, La personne, la famille, le droit. Trois décennies de mutations en occident, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 434.

^[11] Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între bărbați şi femei (republicată în M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013, cu modificările şi completările ulterioare) utilizează noțiunile de „statut familial”, înțeles ca fiind acel statut prin care o persoană se află în relații de rudenie, căsătorie sau adopție cu altă persoană, şi „statut marital”, adică acel statut prin care o persoană este necăsătorit/ă, căsătorit/ă, divorțat/ă, văduv/ă [art. 4 lit. i) şi j)].

^[[12]] A se vedea Fr. Swennen (ed.), Contractualisation of Family Law – Global Perspec­tives, Springer, 2015. Pentru o prezentare a dreptului român în cadrul acestei lucrări, M. Avram, C.M. Nicolescu, Perspective roumaine sur la contractualisation du droit de la famille, p. 271‑292; D. Borillo, La famille par contrat. La construction politique de l’alliance et de la parenté, PUF, Paris, 2018; A. Motica, L. Tec, Familia prin contract,în R.D.F. nr. 1‑2/2019, p. 329‑376.

^[13] Pentru o opinie critică cu privire la „intransigența” legiuitorului de a înlătura orice efect al parteneriatelor între persoane de sex opus, despre care nu se poate susține că ar aduce atingere ordinii publice în România, a se vedea C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, op. cit., p. 28‑29. 

^[14] Pentru unele dezvoltări în doctrină, a se vedea Sz. Sztranyiczki, Posibile con­sidera­ții contributive privind necesitatea instituționalizării concubinajului în România, în R.D.F. nr. 1/2020, p. 312‑335. 

^[15] Din punct de vedere terminologic, se utilizează în literatura juridică o gamă variată de expresii, precum concubinaj, uniune de fapt, uniune liberă. Am optat pentru sintagma „par­te­neriat neînregistrat”, care este preferabilă prin neutralitate şi tehnicitate, fiind, totodată, perechea antonimă a parteneriatului înregistrat. Pentru dezvoltări cu privire la parteneriatul neînregistrat (concubinajul sau uniunea de fapt), a se vedea infra, partea a II‑a, titlul III. 

^[16] Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (88)3 a invitat statele membre să acorde atenție raporturilor patrimoniale dintre persoanele care conviețuiesc în cadrul uniunilor libere, astfel încât să se asigure valabilitatea convențiilor pe care le încheie între ele pentru a reglementa raporturile lor patrimoniale, precum şi testamentului pe care unul îl face în favoarea celuilalt, în sensul că acestea nu trebuie considerate ca fiind contrare ordinii publice.

Este semnificativă, din această perspectivă, reglementarea cuprinsă în art. 515‑8 C. civ. fr., potrivit căreia concubinajul este o uniune de fapt, caracterizată prin comunitate de viață, care prezintă un caracter de stabilitate şi continuitate, între două persoane, de sex diferit sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu.

^[17] Republicată în M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare.

^[18] Pentru unele dezvoltări privind concubinajul, a se vedea C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, op. cit., p. 20‑23. 

^[19] Publicată în M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017. A se vedea şi Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 (publicată în M. Of. nr. 450 din 5 mai 2022), prin care Curtea Consti­tuțională a constatat că este neconstituțională şi soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți şi copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul.

^[20] Adoptat prin Legea nr. 135/2010 (publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010), cu modificările şi completările ulterioare.

^[21] Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.

^[22] Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea nr. 191/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor copilului (publicată în M. Of. nr. 652 din 30 iunie 2022).

^[23] Publicată în M. Of. nr. 882 din 3 noiembrie 2016, cu modificările ulterioare.