Scurte considerații pe marginea unor dispoziții de procedură civilă interpretate neunitar în practica judiciară

Studiu introductiv, publicat în Codul de procedură civilă și legea de punere în aplicare (ediție actualizată la 8 martie 2018), Ed. Hamangiu, 2018, p. V-XIX.

În prezentul articol am analizat o serie de dispoziții de procedură civilă, cuprinse în cod sau în diverse acte normative speciale, a căror aplicare în practica judecătorească a generat soluții divergente.

1. Domeniul de aplicare a art. 158 alin. (1) C. proc. civ. privind domiciliul sau, după caz, sediul procesual ales

Potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau art. 156.

În legătură cu acest text legal, expunem următoarele observații punctuale:

a) Alegerea de domiciliu/sediu poate fi făcută numai de către parte pentru sine, iar nu și pentru cealaltă parte; cu alte cuvinte, o parte nu poate alege domiciliul/sediul procesual al celeilalte părți.

De exemplu, dacă contestatorul (debitor) a indicat, în cuprinsul unei contestații la executare, domiciliul procesual ales al intimatului (creditor), preluând domiciliul pe care această din urmă parte și l-a ales, la momentul depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, pentru comunicarea actelor de executare, instanța nu va proceda la citarea intimatului la acest domiciliu procesual ales, ci va pune în vedere contestatorului să indice domiciliul sau reședința intimatului pentru a fi citat potrivit art. 155 C. proc. civ.

Această soluție are în vedere faptul că, pe de o parte, în cadrul procesului privind contestația la executare, intimatul nu a procedat la alegerea unui astfel de domiciliu, alegerea făcută de cealaltă parte nefiind operantă, iar, pe de altă parte, domiciliul procesual ales în fața executorului judecătoresc, în absența unei manifestări de voință a părții vizate, nu poate fi extins și în faza judecății desfășurate în fața instanței.

Se impune însă observarea dispoziției art. 202 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căreia, dacă părțile nu își aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei mandatarului (în caz de coparticipare procesuală, când numărul părților este foarte mare), judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special, în condițiile art. 58 alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanților sau, după caz, a pârâților și căruia i se vor comunica actele de procedură. Prin urmare, numai în această situație, în vederea asigurării desfășurării normale a activității de judecată, instanța va fi aceea care va desemna mandatarul comun în persoana curatorului special, la sediul profesional al căruia se vor comunica părților actele de procedură.

b) Alegerea de domiciliu sau de sediu trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din alte circumstanțe ale cauzei.

Simplul fapt că cererea de chemare în judecată este semnată de către avocatul reclamantului, ipoteză în care sediul profesional al acestuia se impune a fi menționat în cuprinsul cererii, raportat la art. 194 lit. b) C. proc. civ., nu determină concluzia că reclamantul și-a ales domiciliul procesual la sediul avocatului care îl reprezintă.

Este de observat însă că, în ipoteza art. 202 C. proc. civ., mandatarul comun indicat de către părți reprezintă persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură la domiciliul sau la sediul acestuia, aspect ce rezultă din alin. (1) al articolului menționat. Ca atare, prin indicarea de către părți, la solicitarea instanței, a mandatarului comun, acestea își aleg practic și domiciliul sau sediul procesual la domiciliul sau la sediul mandatarului.

c) Oricare parte din proces, persoană fizică sau juridică ori entitate fără personalitate juridică, are dreptul să își aleagă un domiciliu sau un sediu procesual pentru comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură pe parcursul litigiului, urmând ca această operațiune să se efectueze numai la domiciliul/sediul procesual ales, iar nu și în condițiile art. 155 sau, după caz, ale art. 156 C. proc. civ.

Astfel, dacă partea și-a ales, în condițiile legii, un domiciliu procesual pentru comunicarea actelor de procedură, prima instanță va dispune citarea părții exclusiv la acest domiciliu. Eventuala critică de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, invocată de parte în apel, pentru considerentul că citarea sa pe parcursul judecării cauzei în primă instanță s-a efectuat numai la domiciliul procesual ales, iar nu și în condițiile art. 155 sau, după caz, art. 156 C. proc. civ., are caracter nefondat.

În schimb, în ipoteza în care o parte și-a ales un domiciliu sau, după caz, sediu procesual cu respectarea dispozițiilor legale, citarea acesteia în condițiile art. 155 sau art. 156 C. proc. civ. atrage nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare, citația și dovada de înmânare sau procesul-verbal, după caz, fiind nule prin raportare la art. 157 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la alin. (1) lit. e) al aceluiași articol, respectiv art. 164 alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c).

O problemă controversată ivită în practica judiciară vizează caracterul legal sau, dimpotrivă, nelegal al procedurii de citare în situația în care o parte, deși își alesese domiciliul procesual în condițiile legii, a fost citată la domiciliul său inserat în cartea de identitate, loc în care a primit citația și a semnat dovada de înmânare a acesteia.

Sancțiunea care intervine în ipoteza în care citarea nu s-a efectuat la domiciliul procesual ales este nulitatea procedurii de citare [citația și dovada de înmânare sau procesul-verbal, după caz, fiind nule prin raportare la art. 157 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la alin. (1) lit. e) al aceluiași articol, respectiv art. 164 alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c)]. În acest caz, caracterul expres al nulității determină prezumția relativă a vătămării, potrivit art. 175 alin. (2) C. proc. civ. În schimb, continuând raționamentul, primirea și semnarea citației de către partea însăși sunt de natură să răstoarne prezumția de vătămare, partea fiind înștiințată cu privire la existența și locul desfășurării procesului, precum și în legătură cu celelalte elemente care, în concepția legiuitorului, este necesar a fi cunoscute de către destinatar. Drept consecință, fiind înlăturată prezumția vătămării, apreciem că, în această situație, părții i-ar reveni sarcina de a face dovada unui prejudiciu decurgând din faptul că nu a fost citată la domiciliul procesual ales.

De pildă, partea citată personal pentru administrarea interogatoriului și care nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit în acest scop ar putea susține că vătămarea pe care a suferit-o decurge din împrejurarea că instanța poate face aplicarea art. 358 C. proc. civ., deși și-a ales domiciliul la sediul profesional al avocatului său tocmai în considerarea faptului că este un specialist al dreptului și că, într-o atare calitate, o putea atenționa cu privire la exercitarea obligațiilor procesuale și la consecințele juridice ale nerespectării acestora.

d) Faptul că partea a specificat în cuprinsul actului de procedură un domiciliu sau, după caz, un sediu procesual ales nu îi înlătură obligația procedurală de a-și indica și domiciliul sau reședința ori sediul.

Astfel, în timp ce domiciliul/sediul procesual ales privește exclusiv locul unde vor fi comunicate actele de procedură pe parcursul procesului, alegerea unui astfel de domiciliu fiind lăsată, de principiu, la latitudinea părții, domiciliul sau reședința ori sediul reprezintă datele acesteia de identificare, specificarea lor constituind o obligație procesuală în sarcina sa. Menționarea acestor din urmă date se impune nu numai din perspectiva identificării părții și, eventual, a posibilității de punere în executare a hotărârii judecătorești, ci și din aceea a incidenței anumitor instituții de drept procesual a căror aplicare este legată de noțiunea de „domiciliu” (competență etc.).

e) În cazul persoanei fizice, „locul ales” menționat în cuprinsul art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. este diferit de domiciliul procesual ales reglementat de art. 158 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele. Acest „loc ales de ele” se referă la ipoteza în care persoana fizică nu se află nici la domiciliul înscris în actul de identitate, nici la reședința sa în sensul atribuit de Codul civil acestei noțiuni, ci într-un alt loc.

Spre deosebire la domiciliul procesual ales, unde se găsește persoana însărcinată cu primirea corespondenței, la „locul ales” se găsește însăși partea.

Aspectul că cele două noțiuni sunt diferite rezultă și din mențiunea existentă în finalul alin. (1) al art. 158 C. proc. civ., respectiv din faptul că, dacă partea nu a indicat, în ipoteza domiciliului procesual ales, și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea se va face potrivit art. 155 sau, după caz, art. 156 C. proc. civ., textul art. 155 incluzând, în alin. (1) pct. 6 teza a II-a, „locul ales de parte”.

Prin urmare, în situația în care partea ar indica un loc de comunicare a actelor de procedură cu titlul de domiciliu procesual ales și pe ea însăși ca persoană însărcinată cu primirea corespondenței, nu ne vom afla în prezența unui domiciliu procesual ales în condițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., ci a noțiunii de „loc ales” inserate în art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

f) Alegerea unui domiciliu sau sediu procesual presupune, totodată, și indicarea expresă a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, iar nu numai a adresei.

Din moment ce legea nu introduce vreo distincție, persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură poate fi atât o persoană fizică, cât și una juridică (diferită de destinatar, astfel cum am arătat mai sus).

Alegerea unui domiciliu sau, după caz, a unui sediu implică indicarea adresei unde urmează a fi comunicate actele de procedură, la care se adaugă obligația procesuală a părții de a specifica și o persoană însărcinată cu primirea acestora la adresa menționată, dat fiind faptul că partea nu se găsește în acel loc.

Se impune evidențierea faptului că textul art. 158 alin. (1) C. proc. civ. nu introduce vreo deosebire între felul persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, persoană fizică sau persoană juridică, motiv pentru care nici interpretarea textului nu poate fi făcută diferențiat. De altfel, faptul că o persoană juridică poate fi mandatată de o parte drept persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură rezultă și din dispozițiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ.

În ipoteza în care partea mandatează o persoană juridică pentru primirea actelor de procedură la domiciliul sau, după caz, la sediul procesual ales, procedura este legal îndeplinită dacă dovada de înmânare a fost semnată de funcționarul sau de persoana însărcinată cu primirea corespondenței la sediul persoanei juridice (persoană desemnată cu această atribuție de către persoana juridică, iar nu de către partea litigantă care și-a ales domiciliul procesual la sediul persoanei juridice) ori, în lipsa acestora, de administratorul clădirii sau, în lipsa acestuia din urmă, dacă procesul-verbal întocmit în acest scop a fost semnat de paznicul ori de agentul de pază, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, dacă o parte și-a ales domiciliul procesual la sediul locului de muncă, fiind indicată persoana juridică angajatoare ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, procedura de comunicare a citațiilor sau a altor acte de procedură este legală în ipoteza în care, de pildă, funcționarul persoanei juridice, însărcinat de aceasta cu primirea corespondenței, semnează de primire dovada de înmânare.

În cazul descris anterior, locul de muncă constituie un domiciliu procesual ales în înțelesul art. 158 alin. (1) C. proc. civ., iar nu „locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă” în sensul art. 155 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ., acesta din urmă fiind aplicabil numai în ipoteza în care partea nu are un domiciliu procesual ales și nici nu locuiește la domiciliu sau la reședință ori într-un anumit loc ce nu reprezintă nici domiciliu, nici reședință în sensul legii civile.

Dând un alt exemplu, în ipoteza în care reclamantul și-a ales domiciliul procesual la locul de muncă, respectiv în București, sectorul 4, B-dul Splaiul Independenței nr. 5, la sediul Curții de Apel București, persoana juridică însărcinată cu primirea actelor de procedură de către reclamant este însăși curtea de apel, nefiind necesar ca reclamantul să nominalizeze suplimentar și o persoană angajată la serviciul de registratură al acestei instanțe. Ca atare, procedura citării reclamantului este legal îndeplinită dacă dovada de înmânare a citației a fost semnată de către un funcționar desemnat cu primirea corespondenței.

De asemenea, în practica judiciară sunt foarte frecvente cazurile în care partea își alege domiciliul sau sediul procesual la sediul profesional al avocatului care îi asigură reprezentarea în proces, fiind fără relevanță forma de organizare a profesiei de avocat (cabinet sau societate profesională). Într-un astfel de caz, este necesar ca partea să precizeze în mod expres aceasta și să indice cabinetul ori societatea de avocatură din care face parte avocatul și la sediul profesional al căruia și-a ales domiciliul sau sediul procesual.

Prin urmare, nu este necesară indicarea de către parte a unui anumit avocat din cadrul cabinetului sau al societății profesionale de avocatură spre a primi actele de procedură, căci însuși cabinetul (avocatul) sau societatea profesională a fost însărcinat(ă) cu această atribuție.

Potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ., (…) atunci când actul (actul de procedură – n.n.) urmează a fi înmânat unui avocat (…) se poate face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care va semna dovada; în lipsa acestora, înmânarea citației sau a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul-verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea și calitatea sa.

Dacă s-ar primi interpretarea potrivit căreia partea trebuie să nominalizeze un anumit avocat din cadrul cabinetului sau al societății profesionale de avocatură pentru primirea actelor de procedură, textul art. 162 alin. (1) C. proc. civ. nu ar mai fi aplicabil, căci numai avocatul ar fi îndrituit să primească actele comunicate.

Prin urmare, în cazul dat, procedura se consideră legal îndeplinită dacă dovada de îndeplinire a comunicării este semnată de funcționarul sau de persoana însărcinată cu primirea corespondenței din cadrul cabinetului sau al societății ori, în lipsa acestora, de administratorul clădirii sau, în lipsa acestuia din urmă, dacă procesul-verbal întocmit în acest scop a fost semnat de paznicul ori de agentul de pază, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ.

Dacă partea a indicat o adresă drept domiciliu sau, după caz, sediu procesual, însă nu a precizat numele ori denumirea persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, citarea și comunicarea altor acte de procedură se vor face fără a se lua în considerare domiciliul sau sediul ales, urmând a fi respectate regulile prevăzute de art. 155 sau art. 156 C. proc. civ. Astfel, în ipoteza specificată anterior, dacă partea a fost citată totuși la domiciliul procesual ales, procedura de citare nu se va considera legal îndeplinită, cu atât mai mult cu cât la domiciliul procesual ales nu se află persoana indicată ca destinatar și, ca atare, agentul procedural nu o poate găsi și identifica.

g) Domiciliul sau sediul procesual ales poate fi schimbat pe parcursul desfășurării procesului, cu respectarea art. 172 C. proc. civ.

Potrivit art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării; în cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în ceea ce privește schimbarea în cursul procesului a domiciliului sau a sediului procesual ales. Sancțiunea care intervine în cazul în care partea omite să facă o atare încunoștințare vizând schimbarea domiciliului sau a sediului procesual ales este aceea că procedura de citare se va considera legal îndeplinită la vechiul loc de citare, pentru aceeași instanță.

Apreciem că renunțarea unilaterală la contractul de asistență juridică nu implică în mod automat și renunțarea părții la alegerea de domiciliu făcută la sediul profesional al avocatului care o reprezenta în proces, fiind necesar ca partea sau avocatul să arate în mod expres și că renunță la alegerea de domiciliu sau de sediu ori, după caz, la însărcinarea privind primirea actelor de procedură, întrucât domiciliul sau sediul procesual ales nu constituie obiect al contractului de asistență juridică. În majoritatea cazurilor practice o atare problemă nu se ridică, întrucât persoanele vizate aduc la cunoștința instanței faptul că, odată cu renunțarea unilaterală la contractul de asistență juridică, încetează și însărcinarea de primire a corespondenței la domiciliul sau la sediul procesual ales.

h) Alegerea de domiciliu sau de sediu procesual implică și acordul persoanei la adresa căreia se vor comunica actele de procedură, o atare însărcinare constituind în sine un mandat.

Dacă persoana indicată de către parte la domiciliul sau la sediul procesual ales refuză primirea corespondenței, alegerea de domiciliu sau de sediu nu este operantă, fiind necesar ca partea să își aleagă un alt domiciliu sau sediu procesual, în caz contrar, actele de procedură urmând a-i fi comunicate în condițiile art. 155 sau art. 156 C. proc. civ.

i) Procedura de comunicare nu este legal îndeplinită în ipoteza în care în citație sau, după caz, în comunicare nu este menționată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, ci numai adresa domiciliului sau a sediului procesual ales.

În situația descrisă, procedura nu este legal îndeplinită, întrucât la domiciliul sau la sediul procesual ales nu se găsește persoana destinatarului înscris în citație sau în comunicare, astfel încât agentul procedural, necunoscând persoana însărcinată de destinatar cu primirea actelor de procedură, nu poate face corespondența dintre persoana destinatarului și adresa menționată în citație sau în comunicare.

2. Invocarea necompetenței secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești sau, după caz, a completelor specializate ale aceleiași secții

Potrivit art. 136 alin. (1) și (4) C. proc. civ., dispozițiile prezentei secțiuni (privind necompetența și conflictele de competență – n.n.) privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere. (…); dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul completelor specializate.

În primul rând, normele care vizează „competența” specializată a secției sau a completului unei instanțe nu constituie norme de competență, ci norme de organizare judiciară.

Astfel, sediul de reglementare a secțiilor și completelor specializate se găsește în legea de organizare judiciară, iar simplul fapt că, în concret, secțiile și completele specializate se înființează, la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanțe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar componența se stabilește de colegiul de conducere al instanței respective nu este de natură să conducă la o concluzie diferită, din moment ce atribuțiile menționate sunt conferite tot prin legea de organizare judiciară.

Apoi, dacă dispozițiile privind specializarea secțiilor și a completelor ar fi constituit norme de competență, prevederea de trimitere la regulile privitoare la excepția de necompetență și la conflictele de competență din cadrul art. 136 alin. (1) C. proc. civ. nu și-ar mai fi găsit vreo justificare, întrucât regulile respective li s-ar fi aplicat în mod automat în considerarea calificării de norme de competență, nefiind necesară corelația legală.

În al doilea rând, dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică necompetenței specializate, ținându-se cont și de posibilitatea stabilirii unei corespondențe între aceste instituții.

De pildă, art. 131 C. proc. civ. nu este aplicabil întocmai competenței specializate, textul legal impunând verificări exclusiv sub aspectul competenței generale, materiale și teritoriale, competența specializată cercetându-se, în ipoteza cererilor introductive de instanță, în condițiile art. 200 alin. (1) și (2) C. proc. civ., anterior fixării primului termen de judecată (aspect ce nu determină însă concluzia că o eventuală necompetență specializată nu poate fi invocată și ulterior acestui moment procesual, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare).

În schimb, necompetența specializată se invocă prin intermediul excepției cu aceeași denumire și determină, în caz de admitere, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției sau a completului specializat competent, instanța pronunțându-se prin încheiere nesusceptibilă de nicio cale de atac.

Prima chestiune de practică judiciară neunitară privește momentul până la care poate fi invocată excepția de necompetență specializată și dacă aceasta poate fi ridicată, din oficiu, de către instanță.

Apreciem că problema menționată își găsește rezolvarea prin corelarea celor două aspecte specificate în debutul acestui comentariu.

În primul rând, dat fiind faptul că normele de competență specializată sunt norme de organizare judecătorească, acestea sunt de ordine publică și, ca atare, pot fi invocate, din oficiu, de către instanță.

În al doilea rând, din moment ce art. 130 C. proc. civ. reglementează aspectul invocării numai a necompetenței generale, materiale și teritoriale, iar nu și a necompetenței specializate, textul în discuție nu îi va fi aplicabil și excepției de necompetență specializată. Considerăm că specializarea secțiilor sau a completelor nu poate fi asimilată competenței materiale, din moment ce aceasta din urmă privește o delimitare în plan vertical a instanțelor, în caz de necompetență materială procesul fiind de competența unei instanțe de alt grad, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce nu este situația necompetenței specializate. Din moment ce excepția de necompetență specializată este absolută, aceasta va urma regimul juridic indicat în cadrul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., putând fi, ca atare, invocată în orice stare a procesului.

Cea de-a doua problemă privește motivul de casare prin intermediul căruia se poate invoca în recurs necompetența specializată. În opinia noastră, nelegalitatea deciziei instanței de apel decurgând din încălcarea competenței specializate a secției sau a completului care a soluționat apelul se invocă prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. („când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale”), în considerarea caracterului acestor reguli de norme de organizare judecătorească, iar nu al pct. 3 al aceluiași alineat („când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”).

3. Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sub aspectul dispozițiilor procedurale vizând soluționarea cererii de acordare a facilităților pentru plata taxei judiciare de timbru, a cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru etc.

În conformitate cu dispozițiile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013^[1], pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor.

Potrivit art. 58 lit. a) din același act normativ, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 24 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

De asemenea, art. 25 alin. (1) C. proc. civ. specifică faptul că procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi.

O.U.G. nr. 80/2013 a intrat în vigoare la data de 29 iunie 2013, după noul Cod de procedură civilă (15 februarie 2013), și conține dispoziții procedurale speciale în cuprinsul său, cum sunt cele referitoare la procedura de soluționare a cererii persoanei juridice de acordare a facilităților pentru plata taxei judiciare de timbru sau a cererii de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Dat fiind faptul că acest act normativ cuprinde inclusiv norme de procedură, precum și că a intrat în vigoare ulterior Codului de procedură civilă, devin incidente dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care normele sale procedurale se vor aplica numai proceselor începute după data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 se referă la cuantumul taxelor judiciare de timbru și nu poate constitui temei pentru a aprecia că și normele procedurale cuprinse în acest act normativ se aplică numai proceselor începute după data intrării sale în vigoare, temeiul juridic pentru a fundamenta o astfel de soluție legală fiind reprezentat însă de art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în ipoteza în care procesul este început anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, chiar dacă cererea persoanei juridice de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru este formulată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ea va fi guvernată de Legea nr. 146/1997, iar nu de O.U.G. nr. 80/2013.

4. Natura juridică a termenului de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 pentru formularea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru. Raportul acestuia cu dispozițiile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, care prevăd că ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecății. Fixarea termenului de judecată pentru cererea de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru în etapa regularizării cererii de chemare în judecată

Potrivit art. 33 alin. (2) teza I și teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă [în ultima formă republicată, art. 200 alin. (3) teza I C. proc. civ. – n.n.], obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței; prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008^[2], ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecății, de la data formulării cererii de către persoana interesată, și se menține pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat.

Din întregul conținut al primului text legal rezultă cu prisosință faptul că aplicarea lui este corelată cu procedura verificării și regularizării cererii, motiv pentru care numai în ipoteza unui proces început sub imperiul noului Cod de procedură civilă și numai în legătură cu timbrarea unei cereri introductive de instanță, dat fiind faptul că doar aceasta este supusă regularizării prevăzute de art. 200 C. proc. civ., va fi aplicabil termenul de 5 zile de formulare a cererii de ajutor public judiciar, pentru restul cazurilor fiind incident art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008.

Termenul de 5 zile a fost instituit de O.U.G. nr. 80/2013 în contextul în care se impunea ca acesta să aibă o durată redusă în raport de cel de 10 zile prevăzut pentru regularizarea cererii introductive.

În ipoteza în discuție, dacă cererea de ajutor public judiciar a fost formulată cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile, instanța va invoca și va admite excepția tardivității formulării sale, excepția putând fi invocată din oficiu, din moment ce procedura de soluționare a ajutorului public judiciar este necontencioasă.

O altă problemă invocată în practica judiciară privește situația în care judecătorul, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată în condițiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., i-a pus în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile de la primirea adresei, sub sancțiunea anulării cererii, să complinească mai multe lipsuri ale acesteia, printre care și pe aceea privind atașarea la dosar a dovezii achitării taxei judiciare de timbru, iar reclamantul, în cadrul termenului de 5 zile de la primirea adresei, a formulat cerere de ajutor public judiciar în privința taxei judiciare de timbru. În acest caz, s-a ridicat problema dacă judecătorul va fixa termen pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar sau, dimpotrivă, va aștepta expirarea termenului de 10 zile pentru complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată, iar numai în ipoteza îndeplinirii de către reclamant a obligațiilor stabilite în sarcina sa, va proceda la fixarea termenului pentru judecarea cererii de ajutor public judiciar.

Întrucât judecătorul este cel care stabilește ordinea de soluționare a cererilor și a apărărilor cu care este învestit, raportat la efectele produse de acestea, opinia noastră este aceea că, în ipoteza dată, cererea de ajutor public judiciar se impune a fi soluționată numai dacă și ulterior momentului în care judecătorul a constatat că reclamantul și-a îndeplinit celelalte obligații în termen legal.

Ca atare, judecătorul nu va fixa termen pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar, la momentul primirii acesteia, ci va aștepta expirarea termenului de 10 zile stabilit pentru regularizarea cererii în privința celorlalte lipsuri diferite de taxa judiciară de timbru.

Astfel, dacă reclamantul nu își va îndeplini obligațiile procedurale în termenul legal, instanța va proceda la anularea cererii de chemare în judecată și, totodată, va lăsa nesoluționată cererea de ajutor public judiciar.

Deși, la o primă vedere, ar putea părea nelegal ca instanța să nu se pronunțe asupra acestei cereri, chiar și în sensul respingerii sale ca rămasă fără interes, apreciem că soluția este una corectă. Astfel, folosind un exemplu comparativ, atunci când instanța este învestită cu soluționarea mai multor excepții procesuale, dacă admiterea uneia dintre acestea a condus la respingerea cererii de chemare în judecată, instanța nu se va mai pronunța și asupra celorlalte excepții invocate în cauză. De asemenea, dacă instanța a reținut cauza în pronunțare asupra unei excepții procesuale de natură să conducă, în caz de admitere, la respingerea cererii introductive de instanță, aceasta nu se va mai pronunța asupra admisibilității în principiu a unei cereri de intervenție depuse la dosar la acel termen de judecată.

Un ultim argument în sprijinul soluției menționate ar fi acela că, în situația în care se va admite cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, iar cauza va fi retrimisă completului inițial învestit, în condițiile art. 200 alin. (8) C. proc. civ., judecătorul nu s-ar mai putea pronunța încă o dată asupra cererii de ajutor public judiciar, dacă această cerere ar fi fost respinsă ca rămasă fără interes, fiind necesar ca reclamantul să o reitereze. În schimb, în ipoteza dată, dacă se îmbrățișează soluția propusă, completul inițial, reînvestit cu soluționarea cauzei, va putea proceda și la soluționarea cererii de ajutor public judiciar, stabilind termen în acest sens.

Dacă, în termenul procedural de 10 zile, reclamantul complinește celelalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată, aceasta nu se impune a fi anulată, iar judecătorul va putea trece la soluționarea cererii de ajutor public judiciar, fixând un termen în acest scop.

5. Repunerea cauzei pe rol în ipoteza suspendării prevăzute de art. 413 alin. (1) C. proc. civ. și a celei reglementate de art. 520 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

a) Cazul suspendării facultative a judecății prevăzute de art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata:

1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;

2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel;

3. în alte cazuri prevăzute de lege.

În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

De asemenea, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.

Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate mai sus rezultă că suspendarea facultativă durează până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a provocat suspendarea, pe durata acestui interval de timp cursul perimării fiind, de asemenea, suspendat.

În schimb, ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, suspendarea cursului perimării încetează, termenul de perimare începând să curgă.

Din moment ce perimarea începe să curgă, este necesar un act de întrerupere în vederea judecării cauzei, iar acesta nu poate fi reprezentat decât de cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de către parte. Prin urmare, în acest caz, procesul nu se repune pe rol din oficiu.

Simplul fapt că art. 415 C. proc. civ. nu prevede o ipoteză a reluării judecății prin intermediul unei cereri de redeschidere formulate de către una dintre părți și în cazurile de suspendare prevăzute de art. 413 C. proc. civ. nu conduce la concluzia fermă că, în situația expusă, judecata se reia din oficiu. Dimpotrivă, în acest caz, cererea de repunere a cauzei pe rol se impune a fi formulată de către parte în exercitarea obligației sale de a urmări finalizarea procesului și de a-l redeschide în cadrul termenului de perimare, potrivit art. 10 C. proc. civ.

Numai în ipoteza menționată de art. 413 alin. (3) C. proc. civ., respectiv atunci când instanța constată că partea care a cerut suspendarea nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză, aceasta are posibilitatea repunerii cauzei pe rol din oficiu, prevederea fiind una cu caracter de excepție.

b) Cazul suspendării judecății prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 520 alin. (2) C. proc. civ., dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către același complet, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, acesta fiind un caz de suspendare obligatorie, de drept, ce se poate include în art. 412 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, raportat la alin. (4) al articolului specificat, atunci când sesizarea în discuție nu se dispune de către același complet, cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării, acesta fiind un caz de suspendare facultativă, ce se poate include în art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Apreciem că, în această ipoteză, judecarea cauzei suspendate se impune a fi reluată din oficiu, caz în care nu poate opera perimarea, din interpretarea art. 521 alin. (3) C. proc. civ. reieșind faptul că instanța ar trebui să uzeze de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deziderat ce nu se poate realiza fără redeschiderea judecății. De asemenea, dezlegarea problemei de drept a fost solicitată, în vederea soluționării drepturilor deduse judecății, de către instanță, iar nu de către părți, motiv pentru care nu se poate lăsa redeschiderea cauzei la aprecierea lor sau, dimpotrivă, imputa acestora lipsa de diligență în repunerea pricinii pe rol.

O atare soluție se deduce și din Decizia nr. 52/2017^[3], pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, deși a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecății cauzei, după pronunțarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu, s-a specificat însă în considerente faptul că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților, interpretarea unui text de lege.

Acest caz este comparabil cu cel al suspendării de drept a judecării procesului în ipoteza sesizării adresate de către instanță Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, enunțată în cadrul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Pentru acest caz, în cadrul art. 415 pct. 3, codul a prevăzut în mod expres faptul că reluarea judecării cauzei are loc după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, implicând, ca atare, o repunere pe rol din oficiu.

6. Momentul până la care se poate formula cererea adițională prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Acordul expres al părților

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat; în acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării (…).

Prima problemă ridicată în legătură cu acest text legal privește momentul până la care poate fi formulată cererea adițională prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., respectiv anterior primului termen de judecată sau chiar și la primul termen de judecată fixat în cauză.

Răspunsul dat acestei probleme este în sensul că cererea modificatoare poate fi formulată de reclamant până la primul termen de judecată inclusiv, neexistând vreo rațiune pentru care cererea să nu poată fi considerată ca fiind în termen legal la primul termen de judecată, din moment ce instanța are obligațiile de a amâna judecarea cauzei și de a dispune comunicarea cererii modificatoare pârâtului, la acest moment procesual al primului termen de judecată, independent dacă cererea a fost formulată înainte sau chiar la acest moment.

În schimb, reclamantul nu este în drept să solicite, la primul termen de judecată la care a fost legal citat, amânarea cauzei în vederea formulării cererii adiționale până la următorul termen de judecată, cererea de amânare fiind lipsită de temei legal.

O atare concluzie decurge cu evidență din teza a II-a a alin. (1) al art. 204 C. proc. civ., care prevede că, la primul termen de judecată, instanța va dispune amânarea cauzei și comunicarea cererii modificate pârâtului, ceea ce implică drept premisă formularea și depunerea sa la dosar până la acest termen inclusiv.

Primul termen de judecată constituie momentul-limită al depunerii la dosar a cererii modificatoare numai dacă reclamantul a fost legal citat, fiind fără relevanță însă dacă pârâtul a fost sau nu legal citat ori dacă judecata pricinii se amână dintr-un alt considerent.

A doua problemă de practică neunitară privește părțile cărora li se solicită acordul cu privire la modificarea cererii peste termen și modul în care se obține și se consemnează un atare acord.

În primul rând, numai acordul expres al părților înlătură aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a formula cererea adițională prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., acordul tacit (lipsa exprimării unei poziții procesuale de către partea prezentă sau neprezentarea acesteia în proces) nu este suficient pentru a obține un atare efect juridic.

În al doilea rând, acest acord expres trebuie exprimat de către toate părțile din proces, reclamanți, pârâți sau terți intervenienți în privința cărora cererile de intervenție au fost admise în principiu. Cu referire la intervenientul accesoriu, acesta nu poate să își exprime un acord sau un dezacord decât în concordanță cu interesul părții pentru care a intervenit, prin raportare la art. 67 alin. (2) C. proc. civ., în caz contrar poziția sa procesuală nu va fi luată în considerare.

Dacă toate părțile sunt prezente, iar cererea modificatoare este formulată peste termenul legal și a fost comunicată acestora, instanța le va solicita să își exprime poziția referitoare la momentul procesual în care cererea a fost depusă la dosar, eventualul acord sau dezacord fiind consemnat în încheierea de ședință.

Dacă nu sunt toate părțile prezente în ședința de judecată în care a fost depusă la dosar cererea modificatoare, instanța va amâna judecarea cauzei în vederea comunicării sale părților lipsă, independent dacă cererea este formulată în termen sau nu. Cu această ocazie, dacă consideră necesar, prin intermediul citației, instanța poate interpela partea căreia i se comunică cererea adițională cu privire la poziția sa procesuală referitoare la momentul procesual în care a fost formulată, însă o atare interpelare nu are caracter obligatoriu. Astfel, în măsura în care partea nu s-ar pronunța în niciun fel cu privire la încălcarea termenului de formulare a cererii adiționale, instanța, apreciind că nu există un acord expres al tuturor părților cu privire la primirea cererii peste termen, este în drept să invoce, din oficiu, și să soluționeze, în consecință, excepția tardivității cererii adiționale.

7. Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată

Potrivit art. 220 C. proc. civ., părțile pot cere instanței, la începutul ședinței, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri; când completul de judecată este alcătuit din mai mulți judecători, această amânare se poate face și de un singur judecător.

Totodată, în conformitate cu art. 121 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești^[4], cauzele care se amână fără discuții vor putea fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dacă toate părțile legal citate sunt prezente și cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecata în lipsă.

Textele legale menționate mai sus reglementează instituția amânării cauzelor fără discuții, cu precădere față de restul cauzelor.

Scopul instituirii acestor norme vizează facilitarea ritmului de desfășurare a ședinței de judecată, conferind posibilitatea părților din dosarele aflate în stare de amânare să părăsească sala de judecată mai înainte, economisind timp, fără a mai aștepta luarea dosarului în ordinea înscrisă în lista de ședință, după cauze a căror soluționare poate dura un timp considerabil.

Premisele încuviințării unei atare amânări a cauzelor fără discuții sunt următoarele:

– toate părțile legal citate sunt prezente și sunt de acord cu amânarea;

– deși nu sunt prezente toate părțile, ci numai unele dintre acestea, reclamantul sau, după caz, pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Problema sesizată în practica instanțelor judecătorești se referă la posibilitatea instanței de a refuza cererea părților de amânare a cauzei care nu este în stare de judecată, chiar dacă toate părțile sunt de acord.

În primul rând, dacă toate părțile sunt de acord cu amânarea judecării cauzei, sunt întrunite premisele specificate anterior pentru acordarea unei amânări fără discuții, astfel încât instanța nu va lăsa cauza la ordine, ci va statua cu precădere asupra cererii de amânare.

În schimb, în al doilea rând, în ceea ce privește motivul amânării, instanța va aprecia în concret dacă acesta are justificare legală.

Astfel, dacă cererea de amânare se fundamentează pe un motiv legal, instanța va amâna, în consecință, judecarea cauzei, cu indicarea temeiului respectiv. De exemplu, dacă o parte formulează o cerere de amânare a judecării cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar cu încălcarea termenului legal, iar cealaltă parte este de acord cu amânarea pentru acest considerent, instanța va lua cauza la amânări fără discuții și va încuviința cererea de amânare, motivându-și soluția pe nesocotirea art. 336 alin. (1) C. proc. civ.

În măsura în care o atare justificare legală a amânării cauzei lipsește, instanța o va amâna în temeiul învoielii părților, potrivit art. 221 alin. (3) C. proc. civ., însă numai dacă anterior acestei amânări nu s-a mai dispus o amânare în baza aceluiași articol, pentru a fi respectată limitarea impusă de art. 221 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar cererea impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată.

Raportându-ne la același exemplu, dacă o parte formulează o cerere de amânare a judecării cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar, de data aceasta, cu respectarea termenului legal, iar cealaltă parte este de acord cu amânarea pentru acest considerent, instanța va lua cauza la amânări fără discuții și va amâna judecarea cauzei în temeiul învoielii părților, potrivit art. 221 alin. (3) C. proc. civ., dacă nu s-a mai acordat anterior o amânare în temeiul acestei învoieli. În concret, cu titlu de exemplu, instanța ar putea dispune astfel: „Amână judecarea cauzei în temeiul învoielii părților, potrivit art. 221 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., apreciind că cererea pârâtului de amânare a cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar cu respectarea termenului legal, la a cărei încuviințare reclamantul s-ar fi putut împotrivi, constituie o amânare prin învoiala părților”.

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

^[2] M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

^[3] M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017.

^[4] Aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 (M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015).