Inconvenientele anormale de vecinătate – de la răspundere civilă la limită judiciară a dreptului de proprietate și de la obligație cutumiară la echitate

Studiu ^[1] publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 242-289.

§1. Preliminarii

Complexitatea relațiilor de vecinătate nu este ușor de descris și, mai ales, de reglementat, cu atât mai mult cu cât acestea pot implica mult realism, dar, uneori, și dificultate sau chiar absurditate. Această relație particulară în care persoane străine sunt nevoite să trăiască în proximitate unele cu altele a stat la originea multor conflicte, au fost și vor fi încă sursa unor inepuizabile șicane^[2]. Aceasta, deoarece vecinătatea este un spațiu în care echilibrul și chiar respectul pot fi rupte în orice moment. Pentru a se sustrage raporturilor ineluctabile care rezultă din situațiile de vecinătate, proprietarul poate încerca să se izoleze. Zidurile^[3] pot constitui un scut pentru a opri intrușii. Din păcate, aceste bariere pe care omul și le creează pentru a se apăra de ceilalți și a trăi liniștit rup de cele mai multe ori punțile de comunicare cu ceilalți și cu vecinii. Zidurile pot fi mijloace eficace pentru a împiedica intruziunile fizice ale vecinilor, dar ele sunt inutile când este vorba despre mirosuri, zgomote, trepidații, vibrații care sunt adesea surse de inconveniente de vecinătate.

În aceste situații dreptul trebuie să intervină pentru a șlefui această relație necesară vieții în societate. Problema acestui control s-a pus și, suntem convinși, se va mai pune mult timp de-acum înainte, și totodată a făcut obiectul unor multiple și vii controverse.

Teoriile abuzului de drept și a inconvenientelor anormale de vecinătate s-au născut din insuficiența dreptului comun de a rezolva problemele pe care le ridică viața în comunitate. Cu mult timp înainte de adoptarea noului Cod civil, jurisprudența a elaborat diverse teorii în materie de vecinătate, conform cărora exercitarea dreptului de proprietate își găsește limitele în drepturile altora, dar și în finalitatea intrinsecă a dreptului de proprietate. J.-J. Rousseau nu afirma la epoca sa că „dreptul fiecărei persoane asupra propriului fond este subordonat întotdeauna dreptului pe care comunitatea îl are asupra tuturor”^[4]? Așadar, dreptul de proprietate conține în el însuși germenul propriei limitări.

Tulburarea de vecinătate^[5] intervine în cazul în care proprietarul îndeplinește acte de folosință ale dreptului său de proprietate în limitele acestuia, dar în scopul de a vătăma pe altul sau într-o manieră incompatibilă cu drepturile vecinilor. În asemenea cazuri se vorbește despre abuz de drept de proprietate.

Abuzul de drept de proprietate poate lua naștere în două moduri. În primul rând, a abuza de dreptul de proprietate înseamnă a-l exercita în scopul de a-l prejudicia pe altul. În această situație, cu toate că exercitarea dreptului de proprietate constituie un act licit în sine, atunci când titularul său îi cauzează altuia în mod deliberat și intenționat un prejudiciu, el devine un abuz sancționabil în baza art. 15 teza I C. civ.

În al doilea rând, abuzul poate, de asemenea, să se nască din exercițiul excesiv și nerezonabil al dreptului de proprietate, contrar bunei-credințe. În această circumstanță comportamentul nu provine în mod obligatoriu dintr-o intenție răuvoitoare și nu are ca scop de a-l prejudicia pe altul. El rămâne totuși un comportament cu vinovăție, din neglijență sau imprudență, iar autorul său va fi responsabil chiar dacă prejudiciul este cauzat într-o manieră neintenționată (art. 15 teza a II-a C. civ.)^[6].

În sfârșit, tulburarea de vecinătate poate avea loc în absența oricărui comportament intenționat și fără a fi exercitat cu rea-credință. Vom fi în acest caz în prezența inconvenientelor anormale de vecinătate, și nu a abuzului de drept. Proprietarul nu abuzează de dreptul său, de aceea nu i se poate reproșa vreun comportament vinovat.

Aceste două viziuni constituie de fapt aceeași realitate: realizarea armoniei sociale prin coexistența a două drepturi de proprietate. Din punct de vedere social și intrinsec, dreptul de proprietate comportă obligația de a respecta proprietatea altuia, de a veghea la protecția sa împotriva unei depășiri a exercitării propriului drept, de a evita să-i cauzeze prejudicii. Un exercițiu antisocial al dreptului de proprietate ar fi împotriva finalității instituției și conduce la o sancțiune^[7].

Una din noutățile reformei Codului civil este codificarea acestor teorii aplicabile în contextul vecinătății: art. 15 C. civ. și art. 630 C. civ.

În măsura în care răspunderea civilă decurge fie din încălcarea „îndatoririi de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune oricărei persoane” (art. 1349 C. civ.), fie din violarea principiului conform căruia „cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți” (art. 57 din Constituție)^[8], se poate considera încălcarea obligațiilor de bună vecinătate sau exercitarea antisocială a dreptului de proprietate ca un exemplu de comportament săvârșit cu vinovăție. Dar în acest caz cum s-ar putea aprecia comportamentul autorului prejudiciului în absența oricărei vinovății? Nu ar fi surprinzător sau chiar nedrept să se trateze ca o vinovăție situația în care proprietarul a dat dovadă de prudență și a respectat toate regulile administrative prescrise?

Prin ipoteză, în aceste situații, activitatea prejudiciabilă este utilă, licită, nu implică nicio vinovăție și este îndeplinită cu bună-credință.

Jurisprudența și doctrina vedeau în inconvenientele anormale de vecinătate o recunoaștere implicită a unei răspunderi fără vinovăție în care accentul trebuie să cadă nu pe comportamentul vecinului, ci pe inconvenientul efectiv suportat, pe măsura inconvenientelor cauzate. Se pare că jurisprudența a pus în umbră veritabilul principiu al obligațiilor de vecinătate, deoarece acesta nu trebuie să fie obligația de a repara inconvenientele anormale, ci obligația de a suporta inconvenientele normale ale vecinătății (de a asigura buna vecinătate).

Dar cum a înțeles legiuitorul nostru să codifice aceste inconveniente?

Articolul 630 alin. (1) C. civ., sub titlul marginal „Depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății”, statuează: „Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil”^[9].

Așadar, Codul civil își aduce contribuția la soluționarea problemei inconvenientelor de vecinătate printr-o viziune originală. În concepția Codului, obligația de a suporta inconvenientele normale de vecinătate nu este o îndatorire de civilitate (care impune vinovăția pentru a atrage obligația de răspundere); de altă parte, depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății este o reglementare originală atât în ceea ce privește calificarea, cât și fundamentul său.

§2. Autonomia normativă a art. 630 C. civ.: nici răspundere civilă fără vinovăție, nici obligație legală

În ciuda caracterului aparent absolut^[10], dreptul de proprietate comportă totuși limite. Așa cum am văzut, legiuitorul nostru a ales să insereze regula cuprinsă în art. 630 în Cartea a III-a a Codului civil, „Despre bunuri”, mai exact în ansamblul dispozițiilor dedicate limitelor proprietății, și nu în capitolul rezervat răspunderii civile. Desigur că localizarea unei reguli în interiorul unei diviziuni date nu este fructul hazardului și servește ca mijloc de interpretare atunci când este vorba de a determina cărui ansamblu de drept aparține această regulă. Dacă legiuitorul a făcut această alegere, aceasta este pentru că a dorit să afirme dreptul la un echilibru în exploatarea proprietății vecine, impunând o limită exercitării acestui drept. Mai mult, această limită, care implică obligația de a suporta inconvenientele normale ale vecinătății, este impusă de judecător în temeiul unei judecăți în echitate.

Fără doar și poate, atașarea inconvenientelor anormale la răspunderea civilă nu este în mod obligatoriu falsă dacă acceptăm o concepție largă a răspunderii civile incluzând aici orice obligație care are ca obiect indemnizarea unui prejudiciu. Dar această calificare nu este nici necesară nici utilă și mai ales nu poate avea nici o consecință asupra regimului juridic aplicabil.

Pentru a explica această afirmație se impun unele scurte considerații privind vinovăția și obligația. Vinovăția are o importanță simptomatică în inconștientul juridic. Viziunea lui Planiol asupra vinovăției care constă în a vedea în violarea oricărei obligații, oricare ar fi ea, existența unei vinovății, stă la temelia concepției unitare a răspunderii contractuale și extracontractuale. În prima situație vinovăția constă în violarea obligației contractuale (art. 1350 C. civ.), în cea de-a doua, în violarea obligației legale pasive și universale de a nu aduce prejudicii altuia (art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ.). Această unicitate se întemeiază pe confuzia dintre îndatorire generală și de obligație^[11]. În cazul răspunderii contractuale, vinovăția este o constatare a posteriori a violării unei obligații, în timp ce în cazul răspunderii extracontractuale ea este un element constitutiv al obligației, ea îi este prealabilă.

De altă parte, obligația este o legătură de drept între cel puțin două persoane (debitor și creditor) care poartă asupra unei prestații determinabile (art. 1164 C. civ.)^[12]. Așadar, nu aceeași este situația în cazul unei norme de comportament, a unei datorii de civilitate, ca cea stabilită de art. 1349 C. civ. Acest lucru reiese chiar din textul acestei dispoziții: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită (…)” – s.n. În acest text nu există o obligație, ci pur și simplu o îndatorire a cărei violare, cu vinovăție, va conduce la crearea unei obligații de despăgubire. În consecință, vinovăția instituită de art. 1349 C. civ. este violarea unei îndatoriri generale de comportament, care violare face să se nască obligația de indemnizare, în timp ce violarea unei obligații legale este supusă unui regim independent de cel al art. 1349, respectiv 1357 C. civ.

Cu titlu de exemplu, este inutil să se invoce o vinovăție pentru a exercita o acțiune în stabilirea obligației de întreținere în termenii art. 513 C. civ.^[13]. Desigur, s-ar putea obiecta că însăși nerespectarea acestei obligații legale constituie o vinovăție, dar această vinovăție nu are nici același sens, nici același rol ca cea cerută de art. 1349 C. civ. Suntem de părere că în toate cazurile de obligație legală nu este necesar să se dovedească o vinovăție pentru a justifica o răspundere din moment ce preexistă o obligație.

De altă parte, obligațiile legale decurg din autoritatea legii, în termenii art. 1165 C. civ, și sunt independente de răspunderea civilă și de vinovăție.

În ceea ce privește art. 630 C. civ.^[14], acesta nu stabilește doar o îndatorire generală de comportament și nici o obligație legală, ci o limită a dreptului de proprietate care trebuie exercitat astfel încât să nu se cauzeze vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale, dar are în vedere și obligația de a suporta inconvenientele normale. Această limită adusă dreptului de proprietate încadrează mai degrabă rezultatul actului înfăptuit de proprietar și consecințele situației, mai exact măsura inconvenientelor, decât comportamentul său. Pentru a exercita cu succes o acțiune întemeiată pe art. 630 C. civ. este suficient ca instanța de judecată să constate că, prin exercitarea dreptului său de proprietate, proprietarul a creat unele incomodități anormale vecinului său.

Așadar, crearea unui inconvenient anormal de vecinătate nu constituie o vinovăție: el nu face decât să nască o obligație de reparare în temeiul echității. În acest fel, împingând raționamentul mai departe, putem afirma că legiuitorul nostru, reglementând aceste limite judiciare ale dreptului de proprietate, scoate art. 630 C. civ. din domeniul răspunderii civile delictuale^[15].

Dacă existența inconvenientelor anormale de vecinătate nu implică în mod obligatoriu o vinovăție, trebuie remarcată totuși o autonomie a recurgerii la art. 630 C. civ.; de aceea, dacă este stabilită o vinovăție, regulile răspunderii civile delictuale se pot aplica chiar dacă inconvenientele nu sunt anormale^[16]. În adevăr, art. 630 C. civ. încorporează o datorie de toleranță cu privire la inconvenientele normale legate de vecinătate, el nu autorizează totuși comportamentele săvârșite cu vinovăție sau abuzive, contrare bunei-credințe.

§3. Inconvenientele anormale ale vecinătății – limită judiciară a dreptului de proprietate

Obligația de a suporta inconvenientele normale de vecinătate și, implicit, obligația de a exercita dreptul de proprietate astfel încât să nu fie cauzate vecinilor prejudicii mai mari decât cele normale, reprezintă în concepția legiuitorului nostru o limită judiciară a dreptului de proprietate.

La o primă vedere, sintagma „limită judiciară” poate induce în eroare. Ne putem gândi că aceste limite sunt impuse de judecător pe cale judiciară. Însă, în acest caz, care ar fi diferența față de limitele legale ale dreptului de proprietate? Acestea nu sunt aplicate tot de judecător pe cale judiciară? Mai mult, în sistemul nostru de drept, judecătorul este chemat să aplice regulile dreptului pozitiv, și nu să creeze el însuși reguli.

Așadar, într-o primă fază, putem trage concluzia că limitele judiciare ale dreptului de proprietate nu trebuie să se confunde cu limitele legale stabilite pe cale judiciară^[17].

Derulând raționamentul, dacă legea recunoaște judecătorului puterea de a impune anumite limite, deducem că acestea nu sunt prevăzute de lege, iar dacă mergem mai departe, observăm că aceste limite sunt incidente exercitării dreptului de proprietate în relațiile de vecinătate.

Limitele judiciare ale dreptului de proprietate au fost definite în doctrină ca fiind cele stabilite de judecător, în absența unei prescripțiuni legale, în cadrul relațiilor de vecinătate, într-o situație care impune o asemenea limită pentru a asigura echilibrul între sferele de exercitare a drepturilor de proprietate aparținând unor proprietari diferiți^[18]. Desigur că problema acestor limite judiciare se impune în cadrul proprietății imobiliare.

Dacă „limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate despart sfera juridică în care dreptul există și este exercitat potrivit prerogativelor sale de zona inexistenței dreptului, limitele judiciare restrâng și mai mult exercitarea dreptului decât o fac limitele legale”^[19]. Practic aceste limite pe care le poate fixa judecătorul sunt necesare pentru a împiedica producerea prejudiciilor în patrimoniile proprietarilor vecini.

Desigur că răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate terților prin exercitarea dreptului de proprietate poate fi întemeiată pe art. 15 C. civ., care sancționează abuzul de drept. Însă, în acest caz, criteriul avut în vedere este unul subiectiv, în sensul că acesta permite calificarea unei exercitări a dreptului de proprietate ca fiind abuzivă numai dacă ea este săvârșită cu intenție ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Încă o precizare mai este necesară: aceste limite judiciare răspund în mod radical unui criteriu obiectiv de rezultat. El are în vedere caracterul anormal, excesiv, al dezagrementelor create terților, sub forma unor prejudicii chiar și în lipsa oricărei vinovății. Aceste obligații normale de vecinătate sunt distincte de cele menționate în art. 603 C. civ.^[20], acestea din urmă fiind lipsite de conținut și reprezintă doar o dispoziție comună în materia limitelor legale ale dreptului de proprietate.

Recunoașterea acestor limite judiciare are rolul de a stabili un just echilibru între drepturile proprietarilor fondurilor vecine. Mai trebuie subliniat că art. 630 C. civ. se poate aplica atât în cazul tulburărilor modeste dintre vecini, inconvenientele de interes domestic, cât și tulburărilor la scară mare care implică protecția mediului înconjurător.

Altfel spus, în raporturile de vecinătate, fiecare vecin are obligația de a suporta inconvenientele normale cauzate prin exercitarea dreptului. Obligația de toleranță se impune tuturor, altfel viața în societate nu ar fi posibilă^[21]. S-a precizat că această concepție are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care nu au un caracter normal în raporturile de vecinătate și, de altă parte, funcționarea unei răspunderi independent de orice idee de culpă^[22].

Așa cum s-a afirmat în doctrină, „prin dispozițiile art. 630 C. civ. intenția legiuitorului a fost mai degrabă să stabilească o limită decât să prevadă o sancțiune”^[23].

Spre deosebire de răspunderea pentru exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate^[24], în care judecătorul apreciază asupra limitelor interne ale dreptului de proprietate, în cazul limitelor judiciare judecătorul are a aprecia și asupra caracterului anormal al inconvenientului, respectiv al prejudiciului. Tot spre deosebire de abuzul de drept, în această apreciere vinovăția proprietarului nu mai este relevantă. Prin aprecierile sale judecătorul fixează limite judiciare în raporturile de vecinătate. Dincolo de aceste limite, activitatea neculpabilă și chiar licită a proprietarului, în măsura în care creează prejudicii vecinilor, determină nașterea obligației de despăgubire.

§4. Încercare de sinteză privind fundamentele inconvenientelor anormale de vecinătate

Oricât de binefăcătoare ar fi unele aplicații ale științei pentru a diminua suferința oamenilor, ritmul accelerat în care ele se dezvoltă, sau poate ritmul prea lent în care societatea se adaptează la acestea, nu este întotdeauna lipsit de pericole.

Dreptul a răspuns consecințelor dezvoltării activității umane, industriale, tehnice, comerciale etc., fie prin texte de lege, fie prin creații pretoriene: astfel, de pildă, accidentelor de circulație le-a răspuns prin răspunderea pentru fapta lucrului, incomodităților prin răspunderea pentru inconveniente anormale de vecinătate.

Diversitatea acestora din urmă este probabil caracteristica care frapează cel mai mult la o primă analiză. Catalogul inconvenientelor anormale de vecinătate în jurisprudența străină (ne referim în primul rând la cea franceză) este impresionant. De aceea, este foarte dificil să se elaboreze o clasificare a acestora sau a prejudiciilor cauzate de aceste tulburări de vecinătate; cele mai frecvente sunt cele legate de construcțiile imobiliare, de aviație, de activitățile industriale, comerciale, artizanale, agricole, dar și din multiplele munci domestice: zgomotele provenite de la un aerodrom, vibrațiile cauzate de trenuri, privarea de lumină etc. Caracterului permanent, repetitiv, al acestor prejudicii i se adaugă uneori o imposibilitate de a evita consecințele prejudiciabile. Prin urmare, caracterul specific al inconvenientelor de vecinătate constă în faptul că activitatea litigioasă, deși utilă, licită, exercitată fără rea-credință, este totuși prejudiciabilă. Pur material, tulburarea de vecinătate răspunde radical unui criteriu obiectiv de rezultat^[25].

Tulburarea de vecinătate odată stabilită permite celui care o suportă să ceară reparația de la vecinul său. Deși în această formulă sunt conținute condițiile și efectele juridice ale tulburării (anormalitate, vecinătate, reparație), impreciziunea acestor termeni lasă să se prevadă extinderea cercetării. Astfel, se poate cerceta un echilibru între două drepturi concurente: la origine sunt cel puțin doi proprietari care se înfruntă: „oricare dintre ei care nu-și folosește proprietatea în condițiile normale ale situației imobilului său trebuie să repare prejudiciul pe care îl cauzează”^[26]. Această formulă traduce în termeni juridici dezechilibrul tehnic și punea o problemă teoretică esențială: construcția jurisprudențială a inconvenientelor anormale de vecinătate aparține dreptului bunurilor sau ține de cel al răspunderii?

Unii autori^[27] au pornit de la ideea că daunele respective sunt favorizate de proximitatea proprietăților funciare: regulile reținute de drepturile de vecinătate sunt, într-un fel, limitări ale unor atribute ale proprietății, în special când este pronunțată o interdicție de a desfășura anumite activități. Astfel s-a putut proclama independența inconvenientelor de vecinătate prin raportare la dreptul răspunderii^[28]. De asemenea, jurisprudența belgiană pare a fi de aceeași părere, făcând apel la noțiunea de ruptură de echilibru între proprietățile vecine însă unii autori tratează tulburările de vecinătate sub titlul răspunderii civile. Legătura propusă cel mai adesea în doctrină era cea cu art. 1382 C. civ. francez (art. 998 C. civ. român de la 1864 – art. 1357 C. civ.) și art. 1384 C. civ. francez (art. 1000 C. civ. român de la 1864 – art. 1376 C. civ.)^[29].

În sfârșit, s-a mai susținut că „teoria obligațiilor de vecinătate constituie un punct de echilibru între două principii care funcționează în sens contrar, dreptul de proprietate (…) și obligația de a nu vătăma pe altul”^[30].

Vom expune într-o primă fază disputa filozofică asupra fundamentului general al răspunderii civile, disputa juridică asupra izvoarelor obligațiilor proprietarului, urmând ca apoi să sintetizăm fundamentele particulare ale inconvenientelor anormale de vecinătate.

Mai trebuie adăugat că menționarea articolelor din Codul civil român anterior și cel actual corespondente celor din Codul civil francez, au menirea de a da un punct de reper, a facilita pentru mai tinerii noștri cititori formarea unei imagini de ansamblu asupra problemelor cercetate, chiar dacă formularea în noul Cod civil nu mai este identică.

4.1. Disputa filozofică asupra fundamentului^[31] general al răspunderii: alternativa vinovăție – risc

Toate tratatele și lucrările generale asupra răspunderii civile cuprind inevitabil o analiză asupra unor chestiuni fundamentale care au ca trăsătură că se apropie de filozofia dreptului, chiar cu filozofia generală sau cu morala. Desigur că aceste chestiuni evocate ca prolegomene nu pun obstacole studiului regimului pozitiv al răspunderii. Nu este locul și nici nu ne-am propus să reluăm – în legătură cu studiul art. 998 C. civ. de la 1864 (art. 1357 C. civ.) – în toată amploarea ei, discuția asupra fundamentului răspunderii civile delictuale; ne vom limita la opoziția vinovăție vs risc^[32].

În adevăr, se poate distinge vinovăția ca fundament general al răspunderii de vinovăția – condiție particulară a unui regim special de răspundere.

Dintr-un prim punct de vedere, se știe că problema răspunderii civile opune două școli: cea a vinovăției și cea a riscului. Susținătorii vinovăției îl fac responsabil pe cel al cărui comportament este moralmente condamnabil și afirmă că sistemul Codului civil se întemeiază pe ideea de vinovăție, act ilicit, imoral sau neîndemânatic.

Răspunderea întemeiată pe vinovăție este una subiectivă în sensul că ea își are izvorul în subiect, în individul responsabil și chiar, cum spune profesorul Carbonnier, „în starea sa de spirit”^[33]. Vinovăția este de fapt o slăbiciune în conduită care presupune o slăbiciune de voință; ea nu poate fi reproșată decât celui care este animat de o voință liberă; repararea prejudiciului este subordonată în acest caz unei cercetări psihologice și unei aprecieri morale.

Răspunderea întemeiată pe risc se opunea precedentei sub toate aspectele evocate: ea este obiectivă, cauzală și își are izvorul în raportul de cauzalitate obiectiv care urcă de la prejudiciu la cel care l-a cauzat, oricare ar fi psihologia acestuia din urmă și chiar fără ca el să-l fi dorit, să-l fi gândit, să-l fi putut împiedica. Această răspundere nu implică nici o judecată de valoare asupra actelor celui răspunzător; este necesar și suficient ca prejudiciul să poată fi legat de aceste acte pentru simplul motiv că cel care exercită o activitate trebuie să-și asume riscurile^[34].

Este cunoscut faptul că unii autori au încercat să rafineze teoria riscului opunând două criterii: cel al actului anormal și cel al profitului; răspunderii creatorului unui risc, profitabil pentru el, reparația prejudiciului pe care îl cauzează, aceasta fiind contra partea profitului pe care îl procură^[35]; la aceasta se adaugă răspunderea autorului unui act anormal, a acelui act care „pentru un tip social dat, considerat într-o fază a dezvoltării sale, nu corespunde societății medii ale acestei specii în faza corespunzătoare a evoluției lor”^[36].

Diferența cea mai pregnantă în practică între cele două sisteme rezidă în atribuirea sarcinii probei: în timp ce în sistemul răspunderii întemeiat pe vinovăție victima trebuie să dovedească vinovăția celui de la care dorește să obțină reparația, în plus față de prejudiciu și de legătura de cauzalitate între vinovăție și prejudiciu, răspunderea pentru risc se concretizează într-o favoare făcută victimei care nu mai trebuie să dovedească decât prejudiciul și relația cauzală. Proba vinovăției implicând o cercetare psihologică și o apreciere morală este, la prima vedere, mai dificilă decât cea, în întregime materială, a unui raport de cauzalitate^[37].

Cele două sisteme opuse, argumentând strict în termeni de tehnică juridică, în termenii sarcinii probei, sunt susceptibile de nuanțe în special prin intermediul prezumțiilor, cu importanță diferită: unele fapte pot face să se prezume, în primul sistem, vinovăția; în al doilea, dimpotrivă, proba anumitor circumstanțe îl exonerează pe creatorul riscului de răspundere. Miza discuției are deci o reală importanță practică, dar ea contribuie să o facă neclară din mai multe motive: mai întâi, în loc să se preocupe de principiul care ar autoriza ca cineva să fie răspunzător de un prejudiciu și apoi să-și atenueze în unele cazuri particulare exagerările, autorii nu pot evita să condamne un sistem refuzând să-i recunoască calitățile și să-l ridice în slăvi pe celălalt închizând ochii asupra imperfecțiunilor sale.

Trebuie remarcat că prima mișcare a autorilor partizani ai unui nou fundament a creat o neliniște față de caracterul restrictiv al răspunderii pentru vinovăție: constatând că Codul civil făcea abstracție de persoana victimei, de drepturile sale, ei s-au înduioșat de existența cazurilor în care, cu toate că nu i se putea reproșa nimic, victima nu putea fi indemnizată în lipsa dovedirii vinovăției autorului prejudiciului.

De aici s-a născut ideea unei răspunderi întemeiate pe risc: Josserand afirmă că „orice activitate care creează altuia un risc îl face pe autorul ei răspunzător de prejudiciul pe care îl cauzează fără să se mai cerceteze dacă există sau nu vinovăție din partea sa” (t.n. C.M.)^[38].

Un asemenea demers lovea în asemenea măsură obiceiurile civiliștilor încât a trebuit să se recurgă la o argumentare nu atât tehnică, ci mai mult de inspirație morală. Ripert, de exemplu, arăta că, „profitând de beneficiul dreptului său, autorul prejudiciului trebuie să-i suporte riscurile”^[39], evocând vechiul adagiu ubi emolumentum ibi onus.

Caracterul prea puțin tehnic al discuției a sporit vivacitatea: decanul H. Lalou apără articolul 1382 francez (art. 998 C. civ. român – actualmente art. 1357 noul C. civ.), „articol rol pentru că el formulează o idee de justiție, repararea prejudiciului cauzat în mod injust”. Dar nu ar putea să i se opună acesteia o altă idee de justiție (dreptate): repararea prejudiciului injust suportat?

Totuși, nu se poate nega acest adevăr sociologic: acolo unde era suportat prejudiciul cauzat înclinându-se în fața hazardului nefast, astăzi se încearcă să se găsească autorul prejudiciului. Se dorește cu toată tăria o indemnizație, se pretinde a nu se mai suporta nimic, nu se dă înapoi în fața neplăcerilor și cheltuielilor unui proces, dacă nu se obține indemnizarea se strigă în gura mare nedreptatea^[40]. Atât de bine și atât de tare încât cei care făceau din vinovăție unul din „stâlpii de granit” ai societății trebuiau să admită prezumțiile de vinovăție și chiar prezumțiile de responsabilitate.

În continuare vom încerca să punem accentul pe pertinența acestei controverse în problema particulară a inconvenientelor de vecinătate.

Discuția și inconvenientele de vecinătate. Numeroși autori au făcut din studiul inconvenientelor anormale de vecinătate un caz particular al disputei vinovăție-risc.

Deoarece se poate cauza vecinătății un prejudiciu excesiv respectând regulamentele și uzanțele, și chiar depășind cerințele lor, ceea ce este normal sau anormal devine ceea ce este făcut cu vinovăție sau fără vinovăție: bunul tată de familie definit prin prudență și respectarea regulilor este înlocuit de „spiritul de toleranță” al eventualelor victime ca standard juridic^[41].

Susținuți de exemplul dlui Ripert, strălucitor tezist în serviciul riscului, dar profund maestru în sprijinul vinovăției, unii autori au susținut că criteriul anormalității inconvenientelor de vecinătate nu ar putea fi decât o nouă expresie a vinovăției ca o condiție necesară a răspunderii.

Alții au încercat să deceleze evoluția conceptelor: „instanțele nu se mulțumesc să lărgească noțiunea de vinovăție; ele merg până la a suprima vinovăția ca și condiție a existenței răspunderii civile”^[42].

În legătură cu teoria vinovăției în materia inconvenientelor de vecinătate s-au pus câteva întrebări pertinente: cum se poate susține că faptul de a exploata o uzină luând toate precauțiile dezirabile ar fi un fapt exercitat cu vinovăție? Este posibil să se proclame ca principiu că faptul de a crea o activitate industrială a cărei exploatare este prejudiciabilă vecinilor constituie o vinovăție? Mergând mai departe cu raționamentul, se poate pune întrebarea firească: dacă nu există uzină care să nu fie sursă de inconveniente, se poate merge până la a declara că a fi industriaș înseamnă a comite o vinovăție^[43]?

Se pare că răspunderea pentru inconvenientul anormal de vecinătate se poate abate, în unele cazuri, asupra autorului actului prin simplu fapt că el l-a îndeplinit și numai pe motivul consecințelor sale naturale și sociale, automate, chiar inevitabile; soluția ar fi ca persoana să renunțe pur și simplu la activitatea a cărei utilitate nu este de altfel contestată.

Unii autori, refuzând să califice ca vinovată atitudinea unei persoane căreia nu i se poate aduce niciun reproș nu numai în plan moral, dar și în plan social, înlătură ideea de risc, din moment ce elementul alea al prejudiciului nu există, din moment ce nu se micșorează riscul de a face să se suporte consecințele acestei activități certe și inevitabile. Se poate adăuga că un fapt, considerat în el însuși, nu este nici normal, nici anormal, el este indiferent, ideea de risc ar vrea, din acest motiv, ca în toate cazurile individul al cărui patrimoniu a suportat un prejudiciu să poată să-i ceară repararea; anormalitatea prejudiciului suportat, care nu este anormalitatea riscului creat, nu ar trebui să constituie o condiție a răspunderii întemeiate pe risc.

Activitatea industrială exercitată poate cauza vecinilor o jenă superioară celei care în mod normal ar trebui suportată, însă prin aceasta ea nu este mai puțin utilă din punct de vedere social, iar uneori este chiar indispensabilă economiei; de asemenea, această activitate a putut primi autorizarea autorității publice care, punând în balanță avantajele și inconvenientele care ar putea decurge din funcționarea sa, a autorizat totuși crearea ei. În ochii unor autori ideea care ar trebui să stea la baza răspunderii pentru inconveniente anormale de vecinătate este cea de îndatorire de reparație, chiar în absența vinovăției, îndatorire întemeiată pe jena excesivă impusă vecinilor^[44]. Alți autori s-au referit la teoria garanției^[45], conform căreia fiecare are dreptul la securitate în sens larg și, de asemenea, la calitatea vieții, astfel încât orice atingere a acestui drept ar fi sursă de răspundere^[46]. În sfârșit, alți autori s-au agățat de ideea de perturbare a mediului înconjurător prin activitatea generatoare de tulburări de tip ecologic de o intensitate superioară a ceea ce omul poate suporta fără a-i dăuna^[47].

Însăși necesitatea de a face apel la o cale de mijloc atestă inadecvarea alternativei vinovăție-risc în problema fundamentului cercetat, deoarece cum am situa această îndatorire de reparație fără vinovăție între soluțiile fundamentale anterioare?

Concluzii

Trebuie să fim conștienți că alternativa vinovăție-risc nu poate fi în mod veritabil întemeiată pe o analiză a dreptului pozitiv: autorii nu apără o interpretare a ceea ce există, ci o concepție a finalității care trebuie să se dea unei legislații „de elaborat”; nu se deduce realmente o soluție aplicabilă unui fundament, el însuși descoperit în dreptul aplicat, ci se folosește ambiguitatea unei soluții îndoielnice pentru a induce alternativ un fundament sau altul.

Acest demers este atestat de formula lui Josserand care propune să se dea criteriului întrebuințat de jurisprudență o alură mai științifică, făcând să intervină noțiunea de risc creat: „există un principiu de justiție distributivă care tinde să penetreze din ce în ce mai mult dreptul, că cel care creează un risc trebuie, dacă acest risc se realizează pe cheltuiala unei terțe persoane, să repare prejudiciul cauzat”^[48]. Însă ne putem întreba, dacă principiul în discuție tinde numai să penetreze dreptul, poate fi considerat ca o temelie destul de solidă?

În mod logic, într-o cercetare a fundamentelor răspunderii pentru inconveniente anormale de vecinătate, veritabila chestiune ar trebui să fie: care sunt fundamentele consacrate de dreptul pozitiv pentru regimurile răspunderii care, din acest punct de vedere, nu pun probleme? Or, atât timp cât exista discuția vinovăție-risc ca fundament general al răspunderii, legarea de unul sau de altul nu îndeplinea această condiție.

În această problemă instanțele au ales soluții pentru care trebuie să se găsească un fundament; prin urmare, izvorul dreptului răspunderii pentru inconveniente anormale de vecinătate nu era decât jurisprudența; or, instanțele nu puteau statua fără a găsi o regulă de drept de care să își lege decizia. Așadar, rămâne să ne aplecăm asupra izvoarelor obligației proprietarului de a nu cauza vecinilor o daună anormală.

4.2. Disputa juridică asupra izvoarelor obligației proprietarului

Într-un celebru articol, J.B. Blaise^[49] anunță optica sa particulară. Autorul propune să se găsească rațiunea răspunderii pentru inconveniente anormale de vecinătate în violarea unei obligații cutumiare; așadar, propunerea sa este de a afirma că izvorul obligațiilor de vecinătate este cutuma.

Domnia sa propune deci să se facă apel la cutumă pentru a separa tulburările permise de cele interzise. Dacă art. 673 și 640 C. civ. francez (art. 608, respectiv art. 578 C. civ. român de la 1864 – art. 613 – distanța minimă pentru arbori – și, respectiv, art. 604 – curgerea firească a apelor – din noul Cod civil) stabilesc, de exemplu, o obligație de a suporta anumite prejudicii, ar exista de asemenea „o obligație cutumiară de a suporta unele prejudicii ”. Dnul Carbonnier nu scria că, în cazul tulburării excesive, vinovăția nu poate consta „decât în a fi depășit măsura cutumiară a ceea ce trebuie suportat între vecini”^[50]?

Ideea comună a mai multor autori și a unor decizii că anormalitatea trebuie să se definească în funcție de locuitorii unui cartier (faimoasa preocupare colectivă) ar manifesta de altfel rolul cutumei, constituită prin acest element material, categoria de locuință și un element psihologic, opinio necessitatis. Este ceea ce îl autorizează pe autor (Blaise) să concluzioneze: „Se vede astfel cum cea mai mare parte a sistemelor doctrinare implică recunoașterea obligațiilor cutumiare de vecinătate. De partea sa, jurisprudența nu pare absolut ostilă acesteia. Dar atunci de ce să nu se vadă în cutumele de vecinătate decât simple directive, simple indicații la adresa judecătorului, și nu veritabile reguli de drept? Nimic nu autorizează o asemenea restricție. Raporturile de vecinătate sunt guvernate de prescripții legale și cutumiare”(t.n. C.M.)^[51].

Ceea ce ne interesează esențialmente în acest studiu este maniera de a pune problema în termeni de izvor de drept; ea se opune radical nu numai metodei precedente care a recurs la discuția fundamentelor generale, situându-se astfel pe un plan diferit, ci și unei concepții răspândite care rezervă legii determinarea regulilor răspunderii.

Desigur, în prezența unei asemenea poziții, constatarea inadecvării (art. 1382 C. civ. francez – art. 998 C. civ. român de la 1864, respectiv art. 1357 C. civ.) la problemele de vecinătate obligă la propunerea unui principiu concurent și aceasta explică recurgerea la cutumă; această sursă de drept, indiscutabil încă fecundă astăzi^[52] mai ales în materie de vecinătate, oferă marele avantaj al supleței și al adaptabilității.

Concepția evocată prezenta și un alt avantaj: acela că ținea seama de ireductibilul particularism al construcției jurisprudențiale. Este de netăgăduit că orice legătură a răspunderii pentru inconveniente de vecinătate cu teoria generală a răspunderii are ceva artificial. Problema pe care d-nul Blaise a încercat să o depășească este aceea a concilierii cerințelor dreptului răspunderii cu cele ale dreptului bunurilor. Revenind la problema fundamentală a izvoarelor obligației proprietarului, s-a evitat o altă problemă, cea a fundamentului acestei obligații.

Însă problema nu era atât de a ști dacă există o obligație, de vreme ce instanțele franceze au afirmat-o de multe ori^[53]; veritabila problemă care se punea era de a determina această obligație, adică de a determina criteriul violării sale. Or, probabil că nu cutuma, cu imprecizia sa esențială, este cea care va ajuta la rezolvarea acestei probleme. Ceea ce trebuie este să se descopere originea criteriului inconvenientului anormal, adică, cum este posibil ca instanțele să înlăture textele Codului civil, în profitul acestei noțiuni de anormalitate: judecătorii au recurs la o noțiune care nu se găsea în niciun text și nu putea fi descoperit decât cu prețul unei aproximări.

În absența unui text legal a venit de la sine următoarea propunere de izvor al inconvenientelor de vecinătate: cvasi-contract. Aceasta este de altfel propunerea doctrinară cea mai tradițională. Ea se întemeia pe un pasaj din Pothier și mai ales pe Codul civil: art. 651 C. civ francez care își avea corespondentul în art. 588 C. civ. de la 1864, care preceda enumerarea diferitelor sarcini care apasă asupra proprietății, dispunea: „Legea supune pe proprietari la osebite obligații unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii”^[54].

Pothier vorbea despre un „cvasi-contract de vecinătate, sursă de obligații reciproce între vecini, proprietari și posesori de proprietăți vecine”^[55]. Acest autor explica că aceste obligații impun oricărui proprietar să nu facă nimic care ar putea fi vătămător proprietății vecine. Totuși, se pare că ideea de cvasi-contract nu aduce nimic nou; ea nu justifică cerința anormalității prejudiciului.

Capitant reia această idee, arătând multitudinea de obligații ale proprietarului prevăzute de Codul civil. Obligați unul față de altul, vecinii nu mai sunt terți și iată motivul, rațiunea, pentru care ar trebui să se înlăture art. 1382 C. civ. fr. aplicabil numai răspunderii delictuale. Cu privire la cerința anormalității trebuie să ne mulțumim cu remarca de bun simț: inevitabila toleranță între proprietari. Autorul a propus să se cerceteze în articolele Codului civil o obligație legală de vecinătate și pe cea de a nu cauza prejudicii vecinilor. Desigur, angajamentele pe care le evoca art. 1371 C. civ. fr. (art. 986 C. civ. român de la 1864)^[56] ar fi putut acoperi obligația de a nu cauza prejudicii.

Totuși, acest text nu putea aduce nicio susținere jurisprudenței care cerea un prejudiciu de o anumită gravitate, un inconvenient anormal, o tulburare care depășește pragul de toleranță pentru a angaja răspunderea proprietarului. De altă parte, art. 651 C. civ. fr. anterior evocat de autori este străin noțiunii de cvasi-contract^[57]. El se raportează la obligațiile speciale pe care legea le impune proprietarilor vecini și pe care art. 652 C. civ. fr. (art. 589 C. civ. de la 1864) le enumeră. Mai mult, nu decurge din această obligație de vecinătate nici o regulă suficient de precisă, chiar dacă ar fi stabilită. Obligația de a nu prejudicia vecinul nu poate, evident, să fie absolută, altfel un proprietar s-ar găsi adesea în imposibilitatea de a-și întrebuința dreptul; singura limită care poate fi concepută s-ar putea extrage din importanța prejudiciului.

O altă critică a acestei propuneri vine din partea dlui Starck, care invoca refuzul jurisprudenței de a interzice activitatea prejudiciabilă; aceasta nu s-ar explica decât prin refuzul de a recunoaște existența unei obligații anterioare a autorului prejudiciului^[58].

Dacă ar mai trebui încă un motiv pentru a respinge ideea de cvasi-contract de vecinătate, el ar consta în a remarca din nou opoziția ireductibilă cu sistemul jurisprudențial: un cvasi-contract presupune un fapt voluntar al omului ca sursă a sa. Or, dacă autorul inconvenientului comite un asemenea fapt, acesta se datorează înainte de toate faptului material care este la originea problemei, independent de el: cel al contiguității fondurilor.

Merită numele de fundament al acestei soluții (a nu se depăși o anumită măsură) numai textul sau principiul care s-ar articula pe această idee de anormalitate. În aceasta este de netăgăduit că construcția inconvenientelor anormale de vecinătate conține o ireductibilă parte de originalitate.

Mai mulți autori au încercat să înfățișeze condițiile juridice ale răspunderii pentru tulburare anormală de vecinătate pentru a încerca să le atașeze de condițiile reținute în alte domenii în care nici dreptul aplicabil, nici fundamentele, nici conținutul său nu erau îndoielnice.

§5. Fundamente particulare ale inconvenientelor de vecinătate

Ceea ce numim „fundament particular” este pur și simplu un fundament care justifică particularitățile regimului juridic al răspunderii pentru inconvenientele anormale de vecinătate. Cercetarea unui fundament specific construcției jurisprudențiale trebuia să se orienteze spre justificarea acestei cerințe foarte particulare care este anormalitatea prejudiciului ca o condiție a răspunderii. Unele soluții propuse s-au raliat la ideea că autorul daunei a „depășit” fondul său, că a atins, într-un fel, teritoriul altora; alte propuneri au văzut „sediul” anormalității în „echilibrul rupt între proprietăți”, iar altele au propus ca explicație starea de necesitate.

5.1. Teritoriul depășit – cauză a tulburării de vecinătate

Aceste propuneri, așa cum vom vedea, se leagă, în principal, de autorul tulburării, de caracteristicile activității sale. Ele se inspiră din Digeste (VII, 5, 8 al. 5): „in suo enim alu hactemus facere licet quatemus nihil in alienum immitat”. De la verbul immitto – a trimite spre (sau contra), a lansa spre (sau contra), a lăsa să meargă liber – pe care îl utilizau Digestele, s-a extras o teorie numită „immissio”^[59]. Principalul artizan al elaborării acestei teorii se pare că a fost dnul Leyat, într-o teză publicată în anul 1936^[60]. Acestei viziuni de a analiza cauza tulburării de vecinătate i-o vom adăuga pe cea reținută de G. Viney în studiul său dedicat răspunderii exploatantului profesional, fiind vorba despre o propunere care se leagă în principal de activitatea autorului prejudiciului^[61].

5.1.1. Teoria „immissio”

Regula Digestelor preluată de Domat și Pothier îi furnizează lui Leyat o explicație a răspunderii pentru tulburări excesive de vecinătate. Conform interpretării sale, textul ar prohibi orice „immissio” corporală asupra fondului altuia; el ar interzice deci să parvină pe fondul altuia obiecte materiale; anormalitatea, în sensul dat de jurisprudență – aplicație particulară la vecinătate a vinovăției – art. 1382 C. civ. fr. – ar rezulta din această invazie, această imixtiune în fondul vecin. Tulburarea de vecinătate nu ar fi decât o „violare a teritoriului altora”, o depășire a propriului fond care aduce atingere exclusivității dreptului de proprietate al vecinilor.

Astfel, vinovăția în materie de vecinătate devine una specială, a cărei definiție, modificată prin interferența dreptului bunurilor cu cel al răspunderii, ține seama de două drepturi de proprietate în conflict: această vinovăție de „immissio” corporală nu se opune în niciun fel caracterului, legalmente sau moralmente, ireproșabil al activității autorului său și acesta este aspectul cel mai puțin semnificativ al caracteristicilor sale. Desigur că teoria immissio aplicată fără o contrapondere, ar fi de un individualism accentuat; ea ar face viața în societate imposibilă, deoarece sunt rare actele de folosință ale unui drept care să nu antreneze pentru vecini cel puțin unele inconveniente lejere.

Totuși, avantajul unei asemenea construcții este acela că evită să se califice ca fiind exercitată cu vinovăție sau drept anormală o activitate utilă. Cu toate acestea, Ripert critica immissio pentru imposibilitatea sa practică și mai ales ineficacitatea sa pe motiv că atingerile materiale nu sunt în mod cert cele mai prejudiciabile: este suficient să ne gândim la trepidațiile produse de autocamioane. Ihering a luat o poziție analogă: „acest sistem poartă în el un viciu capital: el nu sesizează decât ceea ce este exterior, în timp ce în realitate (…) maniera în care se produc atingerile mediate nu furnizează niciun reper pentru a determina principiile”^[62] (t.n. C.M.).

Leyat a limitat deci aplicarea teoriei immissio la prejudiciul care, ținând seama de condițiile de timp și de mediu, depășește în importanță ceea ce fiecare individ este obligat să suporte de la vecinul său. Condiția anormalității prejudiciului nu a fost luată în considerare de acest autor decât în mod accesoriu, ca o simplă limită a principiului general de răspundere pe care îl propunea; ea nu ar putea fi considerată ca o caracteristică esențială a fundamentului propus, de vreme ce acest fundament nu rezulta din analiza prejudiciului, ci din cea a activității prejudiciabile^[63].

Mai mult, trebuie recunoscut că unele tulburări de vecinătate nu pot decât cu greu să fie atașate de ideea de immissio corporală. Se întâmplă astfel cu trepidațiile solului, zgomotele datorate proximității unei uzine sau discoteci sau cu supra prima de asigurare suportată de vecinul unui stabiliment care crește riscul de incendiu. Răspunsul autorului la această obiecție se sprijină pe similitudinea tuturor inconvenientelor din punctul de vedere al definiției materiei, „energie, vibrații, unde care se propagă în spațiu la infinit”. Din acest motiv, i se pare posibil să se extindă immissio corporal la cele mai diverse ipoteze. A fost relativ ușor să se răspundă acestei argumentări pentru că la acest nivel, pentru a descoperi vinovăția, „microscopul este bun, analiza spectrală este cea mai bună”^[64].

Alți autori s-au raliat acestei soluții, analizând immissio ca o violare a dreptului vecinilor^[65], fără a se mai opri la absența textului din Codul civil care ar prohibi immissio (o inadvertență a redactorilor care au consacrat-o în capitolul destinat servituților legale, după Leyat). Putem exemplifica o ipoteză foarte particulară a inconvenientelor de vecinătate în care Curtea de la Paris a admis răspunderea proprietarului unui teren pe care se aflau arbori ale căror rădăcini treceau pe fondul vecin unde cauzau prejudicii; ideea de immissio a influențat probabil această hotărâre; oricare ar fi valoarea remarcii conform căreia „pentru a-l exonera pe proprietarul unui arbore de orice răspundere pentru daunele cauzate de rădăcini, ar trebui să se admită în profitul său o servitute care grevează fondul contiguu, servitute a cărei existență este contrazisă de facultatea dată vecinului de a tăia rădăcinile la limita separativă, immissio ar fi constituită, în speță, prin invazia rădăcinilor pe fondul vecin”.

Diversele critici adresate eforturilor lui Leyat și în special dificultatea de generalizare a soluției propuse de acesta erau previzibile din moment ce fundamentul propus încerca să adune într-o singură categorie toate cauzele de inconveniente de vecinătate. Tehnica se opune alteia care a preferat să limiteze ambiția la explicarea numai anumitor inconveniente. Astfel dna Viney a propus „să se facă din teoria tulburărilor de vecinătate un capitol particular al răspunderii exploatantului profesional” pe motiv că „ea își află întreaga originalitate atunci când îl atinge pe acesta din urmă și se distinge în mod veritabil de dreptul comun al răspunderii pentru vinovăție”^[66] (t.n. C.M.).

5.1.2. Răspunderea exploatantului profesional

Conform autoarei precitate: „Pe plan statistic (…) este absolut evident că marea majoritate a ipotezelor de tulburări anormale reparate cu titlu de obligație de bună vecinătate provin din stabilimentele industriale sau comerciale”^[67]. Acestei constatări i se adaugă o remarcă mai juridică: ipoteza tulburărilor cauzate de stabilimentele industriale sau comerciale ar fi singura în care indemnizația ar interveni independent de culpabilitatea debitorului.

În adevăr, sunt foarte rare cazurile în care în raporturile pur private, adică limitate la două terenuri, două case, oricare ar fi utilizarea lor, să poată fi creat un prejudiciu important fără să apară la sursa sa o neglijență: în aceste cazuri de activități cotidiene prejudiciabile (nu trebuie spus „activități normale” deoarece acest adjectiv nu trebuie să califice decât prejudiciul), nu numai cauzele sunt, în general, ușor decelabile, însă, în plus, problema pe care o pun a fost adesea rezolvată: anumite precauții ar fi putut permite să se suprime inconvenientul suportat de vecin.

Ar părea mai ușor, în aceste relații de strictă vecinătate, să se admită existența unei vinovății, din moment ce prejudiciul este excesiv^[68]. Bineînțeles că aceste ultime remarci, venite în sprijinul tezei dnei Viney, nu trebuie să aibă nicio importanță teoretică și nu trebuie în niciun caz să conducă la o confuzie între vinovăție și prejudiciu; numai că, în ipotezele evocate, circumstanțele de fapt exclud practic ca o ruptură de echilibru profundă să afecteze raporturile dintre doi vecini fără cel puțin o neglijență din partea unuia dintre cei doi. Trebuie totuși remarcată „deformarea” pe care, chiar și în aceste cazuri, trebuie să o suporte dreptul comun al răspunderii: și aici există distanță între vinovăția materialmente dovedită și această vinovăție dedusă logic.

Dimpotrivă, cu totul alta pare a fi situația exploatantului industrial sau a deținătorului de stabilimente deschise publicului. Amploarea tulburărilor care sunt cauzate în aceste cazuri pot atinge asemenea proporții încât pot face fondurile vecine de nelocuit sau inutilizabile pentru anumite activități.

Admiterea principiului indemnizației în asemenea ipoteze iese din domeniul vinovăției de fiecare dată când exploatarea prejudiciabilă este licită, deoarece tulburarea este cauzată de o activitate ale cărei aspecte, în special economice, sunt considerate ca utile, chiar necesare. Se poate vorbi în aceste cazuri de un exces în cadrul neutru al vecinătății sau ar fi mai bine să se admită că activitatea industrială este cadrul restrâns al vecinătății care face prejudiciul inevitabil?

Trebuie adăugat că aceste inconveniente sunt cu atât mai dur resimțite cu cât intensității lor se adaugă adeseori permanența datorită naturii lor (ceea ce contribuie la a face din îngrădirea de folosință suportată de vecini o veritabilă limitare a dreptului lor de proprietate).

Dintr-un alt punct de vedere s-a putut face legătura între dreptul la indemnizație al vecinului unei exploatări industriale cu principiul de egalitate a cetățenilor în fața sarcinilor publice (înscris în Declarația drepturilor omului): fundamentul reparării prejudiciului ar fi necesitatea unei juste reparații a sarcinilor sociale. Activitatea prejudiciabilă aduce de fapt, în general, profit sau agrement colectivității consumatorilor, dar, în particular, daune sau inconveniente altora. Prima manifestare de echitate constă în a indemniza victima interesului comun: pare normal să nu se lase în sarcina sa consecințele activității din care mulți alții trag un profit.

Dar echitatea nu cere, în al doilea rând, protejarea autorului prejudiciului produs dintr-o activitate de care beneficiază întreaga colectivitate?

Însă soluțiile anterioare se ocupau doar de analiza cauzei inconvenientului cu excluderea considerării vecinătății. Această remarcă ne conduce la a înfățișa propunerile doctrinare care integrează relația de vecinătate analizând consecința tulburării.

5.2. Raport între două fonduri

O concepție relativ mai nouă lega teoria inconvenientelor anormale de vecinătate numai de dreptul bunurilor, luând în considerare raportul între două fonduri^[69]. În esență, autorii, nu fără argumente, susțin că, dacă tulburările de vecinătate perturbă în mod obligatoriu liniștea unui vecin, se poate ca ele să cauzeze un prejudiciu de natură reală, adică degradarea fondului prin scăderea valorii sale sau a destinației sale locative^[70]. Astfel, teoria tulburărilor de vecinătate ar ordona protecția proprietății. Este vorba despre o concepție reală care se exprimă ca și când proprietarul ar putea fi pus în cauză pentru că reparația supune judiciar fondul tulburat celui care îl tulbură. O hotărâre a Curții de Casație franceze admite că victima unei tulburări de vecinătate care își are originea într-un imobil dat în locație poate să ceară repararea acesteia de la proprietarul imobilului. Și aici, proprietarul este condamnat fără să fi cauzat el însuși tulburările. Această concepție abandonează concepția personalistă în profitul unei concepții mai reale, al cărei efect este nu numai acela de a acorda răspunderii pentru tulburările de vecinătate un veritabil fundament real, ci și de a extinde considerabil domeniul său de aplicație.

5.3. Consecința tulburării de vecinătate: echilibru rupt

Prejudiciul de vecinătate creează o ruptură de echilibru financiar între două patrimonii: în această situație trebuia să se descopere un principiu general de drept privat de egalitate a proprietăților vecine; apoi vom cerceta alte reguli juridice care pot întemeia această egalitate. În ambele cazuri, soluțiile propuse au meritul de a ține seama de particularitățile aparente ale materiei: aceste particularități țin de o relație interindividuală între doi proprietari ocupanți ai fondurilor vecine. Analizată mai în profunzime această relație a putut furniza noi fundamente din cadrele juridice existente: servituți, îmbogățire fără justă cauză, stare de necesitate.

5.3.1. Descoperirea unui principiu de egalitate a proprietăților vecine

Acest principiu poate să decurgă din două izvoare foarte diferite: formulat astfel, pe de o parte, dreptul public îl consacră prin asimilarea sarcinilor de vecinătate cu sarcinile publice^[71]; dar el poate reieși dintr-o constatare foarte simplă, și anume: cele două drepturi care se opun sunt drepturi de aceeași forță și calitate, drepturi reale de proprietate și nu există niciun motiv vizibil de a-l favoriza pe unul în detrimentul celuilalt.

Prejudiciile importante cauzate proprietății private prin vecinătatea activităților care țin de o colectivitate publică sunt reparate pe motivul sarcinii anormale impuse în special unui particular; altfel spus, anormalitatea generatoare de răspundere ar veni din aceea că victima ar suporta o sarcină fără măsură comună cu cea pe care o suportă ceilalți (se sesizează asemănarea cu formulele utilizate în dreptul privat pentru tulburările de vecinătate). Demersul autorului citat constă în a refuza opoziția drept public – drept privat; activitatea administrativă, în acest domeniu, nu prezintă în forma sa, nici în consecințele sale, o amploare așa încât să justifice un regim particular de responsabilitate. Acest autor arată unitatea problemelor vecinătății sub aspectele de drept public și de drept privat: nici noțiunea de vinovăție, nici cea de risc, nici teoria egalității în fața sarcinilor publice nu furnizează soluții. Chiar termenul de răspundere ar trebui respins, ca și cel de reparație: tot ceea ce există este o indemnizație, este un preț plătit de autorul prejudiciului pentru a avea dreptul să exercite activitatea licită, dar prejudiciabilă.

Această indemnizație ar fi – în opinia autorului – de aceeași natură ca și prețul într-o vânzare, sau cea pe care o recunoaște dreptul public în caz de rechiziție sau chiar de expropriere. Demogue nu a vorbit despre expropriere pentru cauză de necesitate privată^[72]? În analiza sa, vorbind despre „ preț într-un contract de vânzare” autorul se apropie de concepția cvasi-contractului de vecinătate.

Ideea de egalitate a proprietarilor, autor și victimă, a fost exploatată mai îndeaproape de unii autori privatiști sub aspecte din cele mai diverse. Ihering a considerat că trebuie să se analizeze raportul de vecinătate în termeni de „intensitate” a drepturilor proprietarului: tulburările de vecinătate, adică tulburările înscrise într-o relație de vecinătate, sunt tulburări aduse proprietății funciare și care trebuie să dea posibilitatea de a acționa numai din faptul constatării unei atingeri a dreptului de proprietate.

Proprietatea fiind protejată de lege într-o manieră obiectivă, acțiunile în justiție, în special posesorii, sunt date proprietarului din momentul simplei constatări a tulburării: starea de spirit a pârâtului nu interesează; el va fi condamnat să facă să înceteze tulburarea sau la indemnizație dacă a deteriorat lucrul chiar de bună-credință fiind și fără nicio vinovăție. „Situația sa nu este conformă dreptului; ea este deci contrară dreptului (…) există aici o injustiție obiectivă”^[73].

Odată stabilit acest principiu, problema se limitează la determinarea limitelor dreptului de proprietate funciară în înălțime, în adâncime și în intensitate pentru a ști când judecătorul va trebui să-l condamne pe pârât pentru depășirea limitei. Ihering precizează că dreptul privativ asupra spațiului și asupra subsolului nu trebuie să se întindă dincolo de necesitățile practice. El notează mai ales că nu se pot interzice toate activitățile generatoare de tulburări, fără a suprima orice utilizare practică a unor fonduri, dar această consecință rezultă și din impunitatea acordată tuturor autorilor tulburărilor, deoarece victimele nu ar mai putea să se bucure de proprietatea lor. Regula care se deduce se impune de la sine: nimeni nu trebuie să suporte din partea vecinilor atingeri care cauzează prejudicii persoanei sau lucrului, sau care jenează persoana depășind măsura normală a ceea ce este suportabil.

În dreptul francez de vecinătate propunerea acestui fundament se pare că vine de la Cosmas Yocas. Acest autor propune să se utilizeze ideea de compensație datorată pe motivul rupturii de echilibru între drepturile de proprietate respective. Analiza sa derivă din art. 544 C. civ. fr. (art. 480 C. civ. de la 1864 – art. 555 C. civ.): raporturi între drepturi considerate în ele însele, între drepturi fundamentale și absolute cărora nu este posibil să li se impună restricții pe care generalitatea acestor drepturi nu le suportă^[74].

Reparația apare deci mai puțin întoarsă spre persoana victimei, cât spre calitatea sa de subiect de drept, titular al dreptului de proprietate, căruia nu poate decât să i se recunoască legitimitatea acțiunii sale. Atunci când tulburarea este de așa natură încât desființează aproape usus –ul proprietarului, cel puțin așa cum înțelege el – pe bună dreptate – să-l exercite, atinge însăși substanța noțiunii de proprietate, cu riscul de a-i atinge chiar rațiunea de a fi. Însă activitatea autorului tulburării își găsește justificarea directă în exercitarea unui alt drept absolut; or, tocmai aceasta este ceea ce deranjează pentru a putea vorbi despre răspundere.

Problema privește deci dreptul de proprietate considerat în mod obiectiv prin intermediul situațiilor subiective. Dreptul de proprietate este, din însuși faptul importanței sale în civilizația în care el reprezintă unul din „stâlpii de granit al acesteia”, obiectul unei duble protecții: aceasta se atașează în primul rând persoanei titularului, situației subiective a celui căruia i s-a recunoscut „dreptul de a se bucura și a dispune de lucruri în modul cel mai absolut”; teoretic, acesta este protejat din chiar întinderea puterilor care îi sunt recunoscute, pentru că ele trebuie puse la adăpost de orice „concurent”. Dar dincolo de situația subiectului de drept, proprietatea este apărată în calitate de drept obiectiv care interesează ansamblul societății: dacă există atingere în persoana unuia singur, dreptul de proprietate poate crea repercusiuni îngrijorătoare mai mult decât oricare alt drept pentru toți ceilalți. Din această abstracțiune a individului, proprietar, de a fi apărat în această calitate, dar și ca reprezentant al tuturor proprietarilor, se naște această idee de egalitate a drepturilor pe care ei le dețin^[75].

Ea ar putea să se apropie de principiul constituțional de egalitate a cetățenilor în fața legii ca și de protecția proprietății private împotriva puterii publice^[76].

Prejudiciile excesive sunt deci concepute ca atingeri ale unui drept eminent care trebuie protejat pur și simplu pentru că este recunoscut legal. Legiuitorul, prin însăși logica care guvernează proprietatea funciară, nu a putut dori să se impună vecinilor sau riveranilor sarcini excesive, fie ele și inevitabile, care sunt antrenate de exercitarea anumitor drepturi sau puteri, fără ca autorul să fie obligat să dea celui care le suportă o compensare echitabilă. Nu putem să nu remarcăm asemănarea cu un fel de despăgubire pentru cauză de utilitate privată^[77].

Ruptura de echilibru între drepturile proprietarilor își găsește astfel o justificare legală ca fundament al acțiunii; în același timp este consacrat principiul unei răspunderi a celui a cărui acțiune este regulamentară și fără reproș. De fapt, o indemnizație poate fi acordată când o persoană suportă o atingere a drepturilor sale, din faptul activității altei persoane, profitabile acesteia din urmă; victima ar trebui să primească în acest caz nu cu ceea cea autorul prejudiciului s-ar fi îmbogățit, ci echivalentul a ceea ce a pierdut. Indemnizația acordată astfel de instanță în caz de inconveniente anormale de vecinătate are ca natură de a compensa ruptura de echilibru între proprietăți și diminuarea dreptului victimei de către autorul tulburării^[78].

Ne putem totuși întreba dacă această demonstrație a dlui Yocas nu dovedește prea mult: dacă răspunderea vecinului se naște din atingerea unui astfel de drept absolut și fundamental, consacrat și protejat de lege, cum se face că se poate autoriza continuarea activității prejudiciabile prin intermediul unei indemnizații? Sancțiunea naturală nu ar fi încetarea tulburării prin întreruperea activității care a generat-o? O atingere a dreptului subiectiv de proprietate ar trebui numai prin constatarea sa să dea drept, fără chiar ca proba prejudiciului să fie cerută, să se obțină repararea prejudiciului și interzicerea menținerii cauzei prejudiciului^[79].

5.3.2. Cercetarea regulilor care fundamentează egalitatea proprietăților vecine

Ideea unei balanțe între drepturi concurente nu este străină dreptului nostru; sediul lor este în materia limitelor legale ale dreptului de proprietate (fostele servituți naturale și legale); așadar, prima apropiere la care ne putem gândi ar fi de făcut cu servituțile. Aceasta cu atât mai mult cu cât în această materie este vorba direct de un echilibru între două drepturi de proprietate. Îndepărtându-ne de problemele funciare ne putem gândi la îmbogățirea fără justă cauză: acțiunea de in rem verso care nu presupune nicio apreciere morală a conduitei îmbogățitului, implică punerea în balanță a interesului fiecăruia; nu ar ajunge să se vadă în activitatea prejudiciabilă o sursă de îmbogățire, iar în prejudiciu o cauză de sărăcire, pentru a fonda indemnizația acordată victimei, ideea de anormalitate născându-se în acest caz din compararea matematică a îmbogățirii și a sărăcirii?

O ultimă comparație ar mai putea fi posibilă: este suficient de vizibil că autorul tulburării, din moment ce este autorizat să exercite activitatea, nu poate decât să cauzeze un prejudiciu; el este într-o anumită măsură în stare de necesitate; or, se știe că orice fapt justificativ nu-și poate juca rolul decât sub rezerva unei proporții de respectat între răul de evitat și răul creat.

Refuzul vinovat de a repara. Studiind răspunderea particulară care rezultă din exercițiul excepțional sau anormal al dreptului de proprietatea, E. Picard a elaborat o explicație a jurisprudenței care ne evocă mai puțin principiul de echilibru. El scria: „vinovăția nu constă aici în actul nociv pentru că el este exercițiul regulat al unui drept, ci în refuzul unei reparații care trebuie să însoțească actul”^[80]; această legătură necesară între o activitate licită dar prejudiciabilă și o indemnizație pecuniară face să ne gândim la compensarea unei rupturi de echilibru între drepturile egale ale proprietarilor vecini.

Evocând problema izvorului de drept, acest autor precizează că, dacă este adevărat că orice vinovăție constituie violarea unei obligații legale preexistente, trebuie dedus din consacrarea răspunderii proprietarului regula că în unele cazuri dreptul de proprietate nu poate fi exercitat decât prin intermediul reparării prejudiciilor cauzate^[81].

O asemenea concepție totuși nu explică cerința anormalității; se pare că ea fondează o răspundere pentru risc. Aceasta din mai multe motive: limitele unei asemenea reguli sunt dificil de fixat: dacă nerepararea constituie o vinovăție, se poate, chiar și în cadrul răspunderii pentru vinovăție dovedită, să fi condamnat fără să fi comis vinovăția generatoare a prejudiciului inițial care ar trebui să fie reparat, iar răspunderea fără vinovăție ar deveni dreptul comun. Or, în materie delictuală datoria responsabilului prejudiciului nu este nici lichidă nici exigibilă înaintea hotărârii care îi va fixa suma. A spune că refuzul de a repara înseamnă în mod automat vinovăție înseamnă a confunda prejudiciul cu o vinovăție care i-ar fi posterioară, deoarece prejudiciul pentru care instanțele obligă la reparare nu este cel care se naște din așteptarea reparației, ci cel pe care chiar activitatea respectivă îl cauzează.

Recurgerea la noțiunea de servitute. Materia servituților, care, la o analiză superficială a textelor Codului, ar putea face să se creadă că ea este clasică, aproape desuetă, este poate una dintre cele mai vii. Menționăm în sensul analizat, cu titlu de exemplu, art. 768 C. civ: „Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situația fondului aservit (…) prin exercitarea servituții”. De asemenea, art. 604 alin. (3): „La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situația fondului inferior”. Există în acestea, ca, în general în materia servituților, o „regulă de conflict” între cele două drepturi de proprietate concurente.

Este evident că servituțile (și limitele legale ale dreptului de proprietate) sunt unele dintre elementele esențiale, unele dintre elementele cele mai bine construite juridic ale dreptului de vecinătate. Ele țin cont de utilitatea fondurilor: scopul lor este de a face posibilă o anumită folosință (uz) a unui fond, care nu s-ar putea face fără concursul parțial al fondului vecin, acesta aparținând altui proprietar (art. 755 C. civ.). În aceste elemente se poate vedea o asemănare cu inconvenientele de vecinătate.

De fapt, în noul Cod civil sub titlul limitelor legale ale dreptului de proprietate sunt reunite servituțile care derivă din situația locurilor și sunt tratate raporturile de vecinătate privitoare la scurgerea și folosirea apelor, la grănițuire, la distanța arborilor, la trecere etc. Însă în această materie nu este utilizată noțiunea de anormalitate; ea însă ar putea să fie dedusă din ideea de agravare a servituții; prejudiciul anormal ar deveni atunci cel care agravează situația fondului vecin dincolo de ceea ce este necesar unei utilizări a fondului său. Însă problema nu ar fi decât deplasată deoarece ar rămâne de definit utilizarea normală.

De altă parte, calificativul de anormal poartă asupra consecințelor activității, adică inconvenientul, și nu asupra acestei activități cu scopul de a ne conduce la a declara anormale activități foarte utile de altfel.

Aceste critici adresate servituților ca fundament al răspunderii pentru tulburări de vecinătate sunt aplicabile și aspectului pozitiv al servituților, adică a ceea ce numim obligații propter rem. Se știe că este vorba despre obligații care apasă asupra deținătorului unui bun, în această calitate: „mod de soluționare a unui conflict de drepturi reale, obligația propter rem este destinată să permită exercitarea simultană a drepturilor care poartă asupra aceluiași lucru sau a două lucruri vecine”(t.n. C.M.)^[82].

Inconveniente anormale de vecinătate – îmbogățire fără justă cauză. Există mai multe motive care ne-au îndreptățit să ne gândim la o asemănare între cele două: primul este economic și ține de rezultatul tulburării; al doilea este juridic și se leagă de raționamentul care conduce instanța la condamnarea unui proprietar^[83].

Tratând „comunitatea de vecinătate”, J. Carbonnier a emis acest prim motiv: s-ar putea porni de la constatarea economică că prejudiciul este cauzat mai degrabă proprietăților vecine decât proprietarilor vecini: valoarea lor venală este diminuată în timp ce cea a imobilului pe care este situat stabilimentul nou crește^[84]. S-ar putea cerceta în acest caz dacă condițiile acțiunii de in rem verso nu sunt reunite.

Totuși, există o a doua rațiune pentru care am putea încerca să sprijinim teoria inconvenientelor de vecinătate pe cea a îmbogățirii fără justă cauză: în ambele cazuri, activitatea absolut fără vinovăție este generatoare a unei datorii de indemnizare; în ambele cazuri asistăm la o cântărire a intereselor: nici mai mult decât s-a îmbogățit unul, nici mai mult decât s-a sărăcit celălalt; nici mai mult decât este util (unui prejudiciu normal), nici mai mult decât este just pentru celălalt (indemnizație compensatorie a prejudiciului anormal).

Rămâne să ne mai aplecăm asupra corespondenței condițiilor de aplicare pentru a încheia comparația. Elementul material al îmbogățirii fără cauză cuprinde două aspecte care își răspund și se leagă: o îmbogățire procurată unei persoane, adică un avantaj care poate fi apreciat pecuniar și o sărăcire suportată de o altă persoană; este nevoie, bineînțeles de un raport de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire.

De altă parte, elementul juridic reiese din absența cauzei juridice a transferului de valoare dintr-un patrimoniu în altul; acest ultim element este cel care permite ca aproape tot Codul civil să nu fie înghițit de această regulă de echitate; el este ajutat de o altă condiție care ține de caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso: nu este permis să se recurgă la această acțiune pentru a înlocui o altă acțiune pe care un obstacol de drept (de pildă, lipsa unei condiții necesare), o împiedică să fie intentată (art. 1348 C. civ.)^[85].

Totuși, acest regim juridic permite diverse legături cu alte forme de răspundere. Aceste legături care pot fi făcute ne pot face să ne îndoim de valoarea îmbogățirii fără justă cauză ca fundament al inconvenientelor anormale de vecinătate.

Această îndoială este întărită de diferențe de fond: prima ține de repartizarea sarcinilor în funcție de fiecare din cele două: la îmbogățirea fără justă cauză, sărăcitul este cel care acționează, la inconvenientele anormale de vecinătate victima nu acționează, ea suportă tulburarea. A doua diferență ține de locul criteriului anormalității, echivalentul său la îmbogățirea fără cauză fiind absența justei cauze^[86]. Cântărirea patrimonială nu intervine în această materie decât în momentul fixării indemnizației, în timp ce compararea intereselor proprietarilor determină însăși aplicarea răspunderii pentru inconveniente de vecinătate. Apoi, există un obstacol de drept în aplicarea acțiunii de in rem verso proprietarului care își incomodează excesiv vecinul: nu poate fi negat că acțiunii victimei tulburării i se poate opune principiul subsidiarității, obstacol de drept, absența vinovăției pârâtului opunându-se acțiunii sale delictuale pe temeiul răspunderii civile delictuale, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză neputând să permită ocolirea acestei dispoziții, eludând condiția sa de aplicare esențială.

În ciuda apropierii pe care ideea de balanță între interese comune o justifică între cele două materii, totuși, ar fi artificial ca răspunderea pentru inconveniente anormale de vecinătate să își găsească fundamentul în acțiunea de in rem verso: recunoașterea prejudiciului normal, adică contrar principiului reparării integrale a oricărui prejudiciu, posibilitatea de a legitima anumite atingeri ale dreptului victimei, arată particularitatea răspunderii pentru inconveniente anormale de vecinătate. Departe de a se atașa unei concepții stricte a unui drept inviolabil, instanțele apreciază prejudiciul cauzat și nu îl condamnă pe autorul său decât pornind de la un anumit prag.

De altfel, la îmbogățirea fără justă cauză este suficientă numai sărăcirea și, respectiv, îmbogățirea corelativă pentru a deschide dreptul la indemnizație, fără a se cere o anumită cotitate; de altă parte, pentru a fixa indemnizația compararea celor două sume ajunge la a o vărsa pe cea mai mică. Nimic asemănător în materie de inconveniente anormale de vecinătate în care compararea intereselor condiționează repararea.

O altă soluție la care s-a oprit doctrina a fost cea a stării de necesitate pe care o vom evoca în continuare.

Inconvenientele de vecinătate și starea de necesitate a autorului tulburării de vecinătate

Un reputat autor propune un fundament al răspunderii vecinului care ar putea furniza un criteriu conform celui utilizat de jurisprudența franceză. Eminentul autor pleacă de la constatarea că dreptul de a-ți deranja vecinii prin faptul că exiști sau că acționezi aproape de ei constituie unul dintre acele drepturi de echitate comandat de necesitățile sociale, dar care se limitează la aceste necesități^[87].

Interesul de a justifica absența răspunderii autorului unui prejudiciu normal prin starea de necesitate în care el se găsește, vine din proximitatea metodei; se știe că orice fapt justificativ nu-și produce efectul exonerator decât cu condiția să fie respectată o anumită proporție între prejudiciul pe care îl justifică și cel care ar apărea dacă nu s-ar fi comis primul^[88]; prejudiciul creat, dacă este inferior prejudiciului evitat, va fi justificat^[89].

Se întâmplă că, dacă vecinul autor al unei tulburări de vecinătate ar dori să evite cauzarea unei tulburări, din aceasta ar rezulta pentru el un prejudiciu mai important: industriașul ar trebuie să-și închidă uzina, antreprenorul de construcții să nu mai construiască etc. Prejudiciul evitat prin activitatea lui nu ar însemna numai o lipsă de câștig pentru el, ci și toți cei care beneficiază de această activitate (clienți, muncitori) ar suferi din respectarea dreptului de proprietate vecin. Prejudiciul evitat ar fi deci mult mai grav decât cel care rezultă din tulburarea folosinței dreptului de proprietate al vecinului. Savatier evoca pe acest subiect și caracterul de interes general al folosinței proprietății.

Starea de necesitate a autorului prejudiciului ar proveni din faptul că el nu-și poate exercita activitatea fără a cauza acest prejudiciu. Adesea în jurisprudența franceză instanța a constatat că responsabilul a luat toate precauțiile posibile. Ar fi deci anormal, prejudiciul care ar apărea ca fiind mai grav decât cel care ar fi rezultat din încetarea activității prejudiciabile.

Teoretic se pare că acest demers (al stării de necesitate) a fost cel mai aproape de cel urmat de jurisprudență asupra vecinătății. Dar cele două criterii nu se suprapun. S-ar putea obiecta că, dacă prejudiciul este inevitabil, activitatea care îl cauzează nu este astfel.

Iată de ce pentru particularismul obligației de reparare privind inconvenientele anormale de vecinătate ar trebui să se caute un criteriu mai suplu care să se poată plia pe toate situațiile de inconveniente provenite din faptul vecinătății.

În sfârșit, ultima comparație care s-ar putea face este cu atingerea drepturilor personalității.

Inconvenientele de vecinătate și atingerea unui drept al personalității. Ipoteza pe care o vom evoca trece de la dreptul bunurilor la dreptul persoanelor propunând ca fundament unul dintre drepturile personalității^[90]. Această soluție am găsit-o lansată de J. Carbonnier care citează alți autori^[91]; putem remarca prudența științifică a distinsului profesor.

Pe scurt, această opinie găsește fundamentul soluției jurisprudențiale pentru inconveniente anormale de vecinătate în protecția unui drept esențial al persoanei umane, dreptul la respectarea vieții private. Dacă orice individ are un drept subiectiv la curățenia naturală a „cadrului său de viață”, există o vinovăție prin violarea acestui drept în orice poluare psihologică, în orice zgomot excesiv^[92].

Totuși, legătura pare puțin forțată. Le unește totuși faptul că atât atingerile aduse dreptului la intimitate, cât și inconvenientele anormale de vecinătate pot produce atât prejudicii materiale, cât și prejudicii psihologice, nepatrimoniale; apoi, la fel ca și în cazul inconvenientelor, pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale născute din atingerea drepturilor personalității nu se cere dovedirea vreunei vinovății din partea autorului prejudiciului^[93]. Ca și în cazul atingerilor drepturilor personalității, și în cazul inconvenientelor judecătorul are de cântărit interesele în prezență ale părților, iar valoarea despăgubirilor pecuniare este dificil de evaluat.

Însă deosebirea esențială ține de natura dreptului subiectiv atins: în cazul drepturilor personalității este vorba despre un drept personal nepatrimonial, pe când inconvenientele țin, în principiu, de atingerea unui drept patrimonial (dreptul de proprietate) care își găsește motivația în faptul material al vecinătății; în materia drepturilor personalității acest fapt al vecinătății nu are nici cea mai mică relevanță.

§6. Fundamentul limitelor judiciare în Codul civil

Noul Cod civil, așa cum am remarcat, într-o încercare de a se adapta progreselor științei și tehnicii și de a ține pasul cu dezvoltarea în ansamblu a societății, fie a adus în actualitate unele reglementări existente prin adaptarea limbajului, fie a îmbunătățit unele reglementări existente prin detalierea lor sau a reglementat unele jurisprudențe sau opinii deja existente, fie a îmbogățit fondul codului cu noi instituții cerute de această dezvoltare.

Așa cum reiese din art. 630 C. civ., fundamentul limitelor judiciare sau a inconvenientelor anormale de vecinătate în noul Cod civil este echitatea.

Dacă conceptul de echitate a suscitat multe controverse, hotărârile date în echitate sunt cel mai adesea nediscutate. Oare de unde provine faptul că cele mai strălucite minți nu se pot pune de acord asupra unei noțiuni generale căreia îi admit totuși unele manifestări particulare? Probabil pentru că nu există o noțiune generală, cel puțin în sensul abstract al termenului.

Vom încerca într-o primă fază – și fără a fi exhaustivi – să deslușim înțelesul care poate fi dat acestei noțiuni, pentru ca apoi să discernem cum poate fi ea aplicată inconvenientelor de vecinătate.

Despre echitate. Cuvântul echitate își are etimologia în latinescul aequitas de la aequus care înseamnă egal, echitabil. În termeni de dicționar echitatea este susceptibilă de mai multe înțelesuri: într-un prim sens ar însemna justiție (dreptate) întemeiată pe egalitate; datoria de a da fiecăruia ce i se cuvine; principiu care comandă să se trateze egal lucruri egale. Într-un alt sens, echitatea poate să însemne atenuare, modificare aduse dreptului, legii, în considerarea unor circumstanțe particulare; moderație rezonabilă în aplicarea dreptului. În acest sens, echitatea se opune dreptului strict sau rigorii dreptului, rigorii principiilor. Al treilea înțeles se referă la maniera de a rezolva litigiile în afara regulilor de drept, conform unor criterii ca rațiunea, utilitatea, dragostea pentru pace, morala; apoi, mai putem înțelege prin echitate dreptate superioară dreptului pozitiv, justiție ideală, drept natural sau, un alt sens, sentiment de dreptate^[94]. Iată o paletă întreagă de semnificații care nu fac mai ușoară decelarea unei „definiții” a echității.

Cuvântul „echitate” evocă o opoziție la rigiditatea dreptului, o temperare a regulii de drept. Filozofii văd în ea cercetarea unui echilibru între drepturi individuale, echilibru care operează a priori prin egalitate, aequitas, în cântărirea pretențiilor; o proporționalitate între doi termeni. Echitatea astfel înțeleasă poate să pară o anticipare a dreptului natural. Totuși, ea se diferențiază de dreptul natural prin faptul că ea se dorește a fi o simplă armonizare a drepturilor subiective în timp ce dreptul natural se înfățișează ca un drept obiectiv idealizat.

Echitatea este înainte de toate „un sentiment, o turnură de spirit pe care ne încăpățânăm să o definim fără să ne dăm seama că abundența definițiilor echivalează cu un proces-verbal de carență”^[95] (t.n. C.M.).

Din punct de vedere filozofic, echitatea a fost considerată ca o virtute naturală (Cicero), sau creștină (Sf. Thomas d’Aquino), ca un principiu de drept natural (Domat), un element moral generator de drept (Savigny și într-o oarecare măsură Ripert).

Dar ce este echitatea în plan juridic?

Putem încerca să sesizăm echitatea mai degrabă prin funcția sa. În mod clasic, ea joacă un triplu rol: „Adjuvandi, vel supplendi, vel corrigendi juris civilis” (Papinian)^[96]. În adevăr, a corecta dreptul, a-l completa sau a-l seconda sunt activități care corespund celor trei aspecte diferite ale echității. Convențional acestor trei aspecte li s-a dat numele de echitate subversivă, supletivă și superioară^[97].

Echitatea subversivă. În acest prim sens (cel mai curent al termenului) ea se opune dreptului strict. „Echitatea este o dreptate mai bună care corectează justiția legală când ea ajunge, într-un caz particular, la rezultate nedrepte ca urmare a termenilor generali ai unei legi care nu a prevăzut totul” (Aristotel). „Echitatea înseamnă reîntoarcerea la legea naturală (Portalis). Această reîntoarcere are loc atunci când judecătorul, într-un fel sau altul, ocolește legea și dă o hotărâre în echitate, decizie intuitivă și atipică care nu este destinată să facă jurisprudență: „este judecata în stare pură care (…) nu cred că poate deveni regulă”^[98]. Reflectând bine, echitatea este lipsită de o semnificație precisă; ea nu se pretează niciunei perspective de ansamblu.

„Echitatea este esențialmente o chestiune de speță… nu există principii de echitate. Tocmai în considerarea circumstanțelor cazului se alege principiul aplicabil pentru a da o soluție de (în) echitate. Soluția în echitate este deci dată întotdeauna a posteriori”^[99] (t.n C.M.).

Echitatea supletivă. În al doilea sens (care este cel al cuvântului grecesc epieikeia), echitatea desemnează adaptarea regulii la cazuri particulare; în acest sens judecătorul nu mai înlătură legea, ci o interpretează. Echitatea se opune în acest caz legalismului și se confundă cu puterea creatoare a jurisprudenței. „Din toate timpurile s-a spus că echitatea ar fi suplimentul legilor. Fără ea misiunea judecătorului ar deveni imposibilă într-un mare număr de cazuri” (Portalis). O asemenea concepție a echității este foarte largă. Într-un sens mai restrâns nu se va vorbi despre echitate supletivă decât atunci când legea însăși trimite explicit sau implicit la echitate, atunci când legiuitorul a renunțat să dea un comandament precis și lasă judecătorului sarcina să procedeze la un dozaj individual (în interiorul, după caz, unor limite legale).

Echitatea superioară. Într-un al treilea sens (care este cel al cuvântului latin aequitas evocat la început) echitatea este sinonimă cu egalitatea, este „dispoziția de a face fiecăruia parte egală” (Littré). „Echitatea, în fapte de comerț, constă în egalitate” (Pothier). Se invocă în acest caz ca justificare a unei reguli generale și nu a unei decizii particulare. În acest stadiu, noțiunea pare să se confunde cu cea de justă proporție, altfel spus de justiție, de dreptate. Ea a devenit un fundament de drept (jus est ars boni et aequi: Ulpian) de vreme ce orice regulă de drept se vrea echitabilă și justă. Într-un sens mai restrâns, echitatea superioară nu va fi invocată decât ca justificare a unor norme originale botezate reguli de echitate; va fi vorba de principii sau de legi simple în care predomină bunul simț, care adoptă voluntar o expresie aritmetică și par demne de regele Solomon. Echitatea se opune în acest caz tehnicității^[100].

Așadar, dintr-un punct de vedere strict continental rămân trei semnificații destul de diferite; echitatea pare a fi o noțiune bună la toate, deoarece ea justifică atât nesupunerea la lege, adaptarea legii, cât și legea însăși.

Deși pare că sunt trei concepte diferite, persistă între ele unele trăsături comune.

Se remarcă în primul rând caracterul intuitiv: echitatea se reclamă fie din dreptul natural sau din rațiune, fie din morală, fie, și mai simplu, dintr-un fel de evidență în același timp logică și sentimentală. Or, există în acestea noțiuni care nu se pretează la un demers savant și la care se accede doar prin intuiție. „Echitatea traduce astfel o reacție instinctivă față de problemele umane”^[101] (Ihering considera echitatea ca un amestec al vieții în derularea logică a dreptului).

Apoi, un caracter „arbitrar”. Cuvântul trebuie înțeles într-un sens neutru: există forme de arbitrariu odioase și altele de grație. Din punct de vedere tehnic, arbitrariul se definește ca fiind o putere de decizie suverană care scapă controlului juridic. Or, acest aspect se regăsește și în regulile de echitate, deoarece multe dintre aceste reguli fac în mod formal parte din drept, ele se îndepărtează materialmente de sistemele stricte pentru a le substitui soluțiile unei logici elementare, adesea comode, dar deseori inexacte prin raportare la tehnica juridică, ceea ce le conferă un anumit aspect arbitrar.

În sfârșit, un caracter conciliator: echitatea este ușor înțeleasă de justițiabil atât pentru că este lipsită de ezoterism (așa cum este dreptul), cât și pentru concordanța sa cu un sentiment profund și foarte răspândit al dreptății. „A face să guverneze pacea între oameni este scopul suprem al dreptului iar pacificările, acomodările, tranzacțiile în drept sunt chiar mai certe decât atâtea norme ambițioase”(t.n. C.M.)^[102].

Alți autori disting între echitatea obiectivă și echitatea subiectivă^[103]. Echitatea obiectivă este un sistem de reguli de drept pe care judecătorii sunt chemați să le creeze în paralel cu sistemul preexistent devenit prea rigid, cu scopul de a-l flexibiliza, de a-l adapta transformărilor societății sau schimbărilor sensibilității moralei. Aceasta a fost, în Anglia, prima funcție a Equity care va tempera rigoarea Common-Law-ului^[104].

Echitatea subiectivă este cea care se exprimă prin intermediul judecății în echitate. Prin hotărârile decise în echitate judecătorii nu pretind să instituie noi reguli de drept pentru viitor care să intre în concurență cu sistemul stabilit. Pur și simplu, ei îndepărtează acest sistem punctual pentru un caz anume, pentru că respectarea lui în speță ar face un rău mai mare. Așa este judecata de epikie în dreptul canonic.

Judecata în echitate apare astfel ca o judecată în stare pură, finalizată cu o hotărâre care nu creează drept, cel puțin nu o regulă generală, ci o soluție individuală^[105]. În fond, scopul dreptului este soluționarea unui litigiu, aplanarea unui conflict, a face să guverneze pacea între oameni iar aceste pacificări sunt mult mai sigure decât numeroasele norme ambițioase^[106].

În practică, judecătorii între două teorii construite pentru a completa legea, sau între două interpretări ale legii, ei vor alege-o pe cea care în cazul particular este mai echitabilă și nu pe cea care este în general mai exactă, astfel îmbrăcând hotărârea într-o formă juridică. Acesta este așa-numitul silogism regresiv, adică după ce judecătorii au luat o decizie concretă care li se pare omenește mai de dorit, urcă apoi până la o regulă de drept mai potrivită^[107].

Echitatea – fundamentul limitelor judiciare în noul Cod civil. Așa cum am arătat, art. 630 C. civ. consacră ca fundament al limitelor judiciare ale dreptului de proprietate, adică al inconvenientelor anormale ale vecinătății, deci, implicit al obligației de reparare a prejudiciului anormal, principiul echității.

Într-un sistem juridic ca al nostru, bazat pe preeminența legii, judecătorii nu pot judeca, cel puțin deschis, în echitate^[108]. Este ceea ce afirmă art. 22 alin. (1) C. proc. civ.: „Judecătorii soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”, adică regula de drept pozitiv, legea, sau cutuma ori analogia legii. Ei nu au puterea de a judeca în echitate decât în cazurile în care însăși legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere, bunăoară, art. 630 C. civ, sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei [art. 22 alin. (7) C. proc. civ.]^[109] ori, în cazuri destul de rare, în care părțile le-au conferit misiunea de arbitri care, pe baza acordului expres al părților, pot soluționa litigiul în echitate [art. 601 alin. (2) C. proc. civ.]^[110].

De altă parte, regula de drept redactată de legiuitor în mod general și abstract poate să se regăsească în concret injustă. Ce va face în acest caz judecătorul? Probabil, și jurisprudența o confirmă, va apela la echitate; și aceasta, deoarece judecătorul este în primul rând un om, nu „o mașină de silogisme”^[111]; pe lângă regulile de drept și a logicii sale, el judecă cu sensibilitatea și cu intuiția sa.

Materia inconvenientelor anormale de vecinătate se pretează poate cel mai bine unei judecăți în echitate. De aceea art. 630 C. civ. acordă judecătorului puterea de a judeca în echitate; așadar, aici regăsim echitatea în funcția sa „integrativă-complementară sau supletivă – secundum legem”^[112]. Așa cum am subliniat, apelând la sensibilitatea și intuiția sa, judecătorul va trebui să aprecieze asupra caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv va stabili dacă prejudiciul este normal sau anormal. „Prin aceste aprecieri judecătorul fixează limitele judiciare la limite interne ale exercitării dreptului de proprietate privat în raporturile de vecinătate”^[113]. Așa cum s-a subliniat în doctrină, inconvenientelor de vecinătate fundamentul echității se conjugă cu obligația legală de asigurare a bunei vecinătăți care este reglementată în art. 603 alin. (1) C. civ.^[114]. Desigur că judecând în echitate, judecătorul va avea în vedere inclusiv circumstanțele personale ale celui lezat^[115].

Totuși, judecata în echitate implică și unele pericole: arbitrariul și insecuritatea. Totuși, nu trebuie uitat că cel mai adesea, prin acest fel de instinct care se numește conștiință morală, interesații vor fi avertizați despre rezultatul așteptat de la echitate chiar mai sigur decât dacă ar trebui să tragă concluzii dintr-o serie de raționamente juridice, complexe și interminabile^[116].

Concluzii

Dacă sub imperiul Codului civil de la 1864 era legitim să ne întrebăm care ar putea fi sursa unei obligații de a indemniza tulburarea de vecinătate, aceasta se întâmpla pentru că nu exista în Cod nicio reglementare privitoare la aceasta. Era deci necesar pentru instanță să lege această eventuală obligație de indemnizare de o obligație existentă: erau desemnate cel mai adesea, răspunderea civilă, teoria abuzului de drept și obligația născută din cvasi-contractul de vecinătate. Însă, pe viitor, obligația normală de vecinătate este dedusă din principiul echității.

A proceda la detașarea obligației de despăgubire pentru inconveniente anormale de vecinătate de regimul răspunderii civile permite să se demonstreze că recunoașterea fundamentului art. 630 C. civ. nu repune în discuție fundamentele regimului răspunderii civile. Așadar, vecinul care prin exercitarea dreptului său provoacă prejudicii anormale vecinului său va putea fi obligat de judecător la obligația de despăgubire în termenii unei limite judiciare a dreptului de proprietate care își are temeiul în echitate și care are propriile criterii de apreciere. Aceste criterii nu se bazează pe un comportament uman, ci pe consecințele unei situații, adică gravitatea inconvenientelor. Aceasta înseamnă că comportamentul uman – cu vinovăție sau nu – nu va avea nicio influență asupra obligației de reparare în temeiul art. 630 C. civ.

Note de subsol

^[1] Acest articol este elaborat în onoarea și spre cinstirea carismaticului profesor, eminentului doctrinar și practician al Dreptului și admirabilului Om, Domnul Corneliu Bîrsan.

^[2] Un vechi proverb chinezesc surprinde uimitor esența vecinătății: „A alege vecinii este mai important decât a alege casa”.

^[3] Desigur, nici zidurile nu pot fi edificate încălcând unele prescripții legale. Cu toate că coproprietatea asupra despărțiturilor comune este legată direct de raporturile de vecinătate, tratarea acestora excede demersului nostru; ne vom limita să amintim că Codul civil reglementează coproprietatea asupra despărțiturilor comune în art. 660-666.

^[4] J.-J. Rousseau, Contractul social, Ed. Științifică, București, 1959, p. 58.

^[5] Tulburarea de vecinătate, în sens larg, înglobează atât abuzul de drept, cât și inconvenientele anormale de vecinătate; stricto sensu, sintagma le desemnează doar pe ultimele. În prezentul articol vom folosi sensul restrâns al acestei noțiuni.

^[6] Art. 15 C. civ. este replica fidelă a art. 7 din Codul civil al provinciei Quebec.

^[7] L. Josserand, De l’esprit de droits et de leur relativité, 2^e éd., Dalloz, Paris, 1939, p. 395.

^[8] Se pot adăuga și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului care consacră dreptul la respectarea bunurilor persoanei și conferă statelor membre drepturile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general; pentru detalii, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 962-1060, iar pentru abuzul de drept de proprietate, C. Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în P.R. nr. 3/2003, p. 165-197.

^[9] Menționăm că Proiectul Codului civil din anul 2004 nu a reglementat inconvenientele anormale de vecinătate, dar în doctrină s-a analizat necesitatea unei astfel de dispoziții; a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege ferenda privind reglementarea inconvenientelor anormale de vecinătate, în R.R.D.P. nr. 4/2007, p. 180-194.

^[10] Dacă dreptul de proprietate este calificat de legiuitor în art. 555 C. civ. ca fiind un drept absolut, acest lucru nu poate fi înțeles în sensul că el este în mod intrinsec nelimitat, în special pe motivul limitelor și condițiilor de exercitare pe care legea le poate impune proprietarului, ci că titularul său poate profita de bunul său după cum dorește, în maniera în care el înțelege să o facă, și să tragă din acesta toate avantajele și serviciile pe care bunul este susceptibil să i le procure.

Pentru caracterul absolut și limitele dreptului de proprietate, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 53, respectiv 108-110; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 124, respectiv 147-151; E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 41-42, respectiv 68-69; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 116-118, respectiv 175-180; O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, p. 160-162, respectiv, 201-216; L.M. Crăciunean, Limitele dreptului de proprietate privată, Ed. Wolters-Kluwer, București, 2009, p. 278-297.

^[11] Pentru această distincție în materia dreptului de proprietate, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil…, op. cit., p. 24-32.

^[12] Pentru noțiunea și structura obligației, a se vedea D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tom V, Tipografia Națională Iași, 1898, p. 6; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14.; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All-Beck, București, 1994, p. 10-13.; I.F Popa, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 11-16; P. Vasilescu, Drept civil. Obligațiile, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 6-9; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 176-192; C. Jugastru, Drept civil. Obligațiile, Ed. Hamangiu, București 2023, p. 1-9; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 170-171.

^[13] Acest articol prevede: „Obligația de întreținere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege”; pentru persoanele între care există obligația de întreținere și condițiile acesteia, a se vedea art. 516-528 C. civ.

^[14] Potrivit art. 61 din Legea de punere în aplicare a Codului civil, Legea nr. 71/2011, dispozițiile acestui text de lege se vor aplica numai inconvenientelor cauzate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

^[15] În acest sens a se vedea și Jud. Timișoara, s. a II-a civ., sent. civ. nr. 3829 din 19.03.2015, pe www.juridice.ro. Instanța învederează că „art. 630 din Codul civil reglementează o instituție de sine stătătoare, relațiile de vecinătate având în prezent un regim juridic autonom, scopul reglementării fiind acela de a repara consecințele depășirii limitelor raporturilor normale de vecinătate, fără ca acest text de lege să impună în mod necesar întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale”.

^[16] În Codul civil al provinciei Quebec, inconvenientele anormale sunt stabilite în Capitolul al III-lea, intitulat „Reguli particulare privind proprietatea imobiliară”, Secțiunea I, „Dispoziții generale” astfel: „Vecinii trebuie să accepte inconvenientele normale ale vecinătății care nu exced limitele toleranței pe care și le datorează, după natura sau situația fondurilor lor, sau după obiceiurile locului” (Code civil du Québec, Badouin-Renaud, 2003-2004, Wilson & Lafleur Itée, Montréal, 2003, p. 254).

^[17] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 147.

^[18] Pentru definiția și fundamentele limitelor judiciare, a se vedea V. Stoica, Limite judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate,în Dreptul nr. 12/2003, p. 73-81.

^[19] Ibidem,p. 73.

^[20] Art. 603 C. civ. prevede: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

^[21] A se vedea în acest sens H. et L. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Droit de propriété et ses démembrements, 8^e éd., Montchrestien, Paris, 1984, p. 179.

^[22] V. Stoica, op. cit., p. 76.

^[23] A se vedea I. Sferdian, Inconvenientele de vecinătate în reglementarea noului Cod civil, în In honorem Ion Lulă, Abuzul de drept, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 418.

^[24] Noul Cod civil reglementează abuzul de drept în Titlul preliminar, Capitolul III, „Interpretarea și efectele legii civile”, art. 15 în următorii termeni: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Pentru abuzul de drept, a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 51 și urm.; O. Ungureanu, Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele anormale de vecinătate, în Culegere de studii In honorem C. Bîrsan, L. Pop, Ed. Rosetti, București, 2006, p. 160-170; pentru abuzul de drept în noua reglementare, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 604-615 cu bibliografia citată; L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere civilă în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 75-86; S. Neculaescu, Ambiguități ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011, p. 81-102; I.F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în R.R.D.P. nr. 6/2014, p. 174-198; S. Diaconescu, Abuzul de drept, mecanism pentru justiția contractuală, în In Honorem I. Lulă. Abuzul de drept, op. cit., p. 78-96. Pentru formele de manifestare a abuzului de drept în materia proprietății, a se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 415-417.

^[25] A se vedea G. Cornu, Droit civil. Les biens, 13^e éd., Montchrestien, Paris, 2007, p. 93.

^[26] M. Planiol, G. Ripert, Traité théorétique et pratique de droit civil, tome III, par Picard, p. 464, nr. 471.

^[27] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, tome 3, 19^e éd. refondue, PUF, Paris, 2000, p. 279 cu nuanțe; C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français, 4^e éd., tome 2, 1969, p. 193, nr. 194.

^[28] J.B. Blaise, Responsabilité et obligations coutumières dans les rapports de voisinage, în RTDciv 1965, p. 261, nr. 39.

^[29] A se vedea Ch. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits réels principaux, Economica, Paris, 2004, p. 117.

^[30] J.R. Bouyeure, La réparation en nature du préjudice subi du fait de constructions voisines, AJP, 1969, apud J.-P. Harpillard, Inconvénients de voisinage, Thèse, Paris, 1975, p. 12.

^[31] Etimologic, acest cuvânt provine din lat. fundamentum de la vb. fundare – a fonda, a întemeia. Acest cuvânt are mai multe sensuri: în sens general prin fundament înțelegem motiv juridic, bază legală, mijloc de justificare. Apoi, poate să însemne valoare, referință de bază (adesea asociată cu altele) pe care se întemeiază o regulă, o instituție, un sistem juridic și care îi lămurește spiritul; iar fundament juridic privind o pretenție poate fi tradus prin mijloc de drept propriu să justifice în drept o pretenție (a se vedea G. Cornu, Association Henri Capitant, 6^e éd. mise à jour avec locutions latines, PUF, Paris, 2004, p. 412).

Profesorul I. Micescu face distincția între originile unui drept și fundamentele acestuia, afirmând că originea indică formarea și evoluția istorică a instituției, pe când fundamentul justifică rațiunea, motivul pentru care se poate menține (idem, Curs de drept civil. Restitutio, Ed. All Beck, București, 2000, p. 282).

^[32] Pentru detalii privind fundamentele etico-filozofice ale răspunderii civile, respectiv teoria subiectivă, teoriile obiective, teoriile mixte, principiul precauției, a se vedea L. Pop, în L. Pop, I.F. Popa, S Vidu, op. cit., p. 310-319.

^[33] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens. Les obligations, vol. II, PUF/Quadrige, 2004, p. 2257.

^[34] Pentru teoria care așeza la baza răspunderii obiective ideea de garanție privind riscul de activitate, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Educațional, București, 1998, p. 287-288; L. Pop, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 187-188; într-un studiu se învederează că fundamentul răspunderii pentru abuzul de drept trebuie să fie orientat spre criterii obiective: riscul și garanția. Autoarea învederează că: „titularul dreptului răspunde pe temei obiectiv pentru toate consecințele negative cauzate altor persoane, contrar finalității sale economico-sociale, recunoscute legal, având calitatea de garant în fața celorlalți membrii ai societății, asumându-și riscurile pe care le implică exercițiul acestuia” (L.-R. Boilă, op. cit., p. 58-59).

^[35] J. Carbonnier, op. și loc. cit.

^[36] R. Demogue, Obligations,Tome III, nr. 281; H et L. Mazeaud, A. Tunc, Traite théorétique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle, tome I, 6^e éd., Montchrestien, Paris, 1965, p. 429 și urm.

^[37] În acest sens, a se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Les biens. Les obligations, vol. II, Quadrige, PUF, Paris, 2004, p. 2257-2258.

^[38] L. Josserand, Cours de droit civil français, tom I, nr. 1505, citat de J. Carbonnier, op. cit., p. 2257.

^[39] G. Ripert, De l’exercice du droit de propriété dans ses rapports avec les propriétés voisines,thèse, Aix, 1902, p. 388.

^[40] G. Ripert, op. și loc. cit.

^[41] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, op. cit., p. 436.

^[42] Ibidem.

^[43] J.P. Harpillard, Inconvénients de voisinage, Thèse, Paris I, 1975, p. 25.

^[44] Ibidem, p. 27.

^[45] Se pare că B. Stark, criticând teoria riscului, a încercat să fundamenteze răspunderea pornind de la drepturile victimei și de la noțiunea de prejudiciu. El nu înlătură în întregime vinovăția însă aceasta nu ar fi un element esențial al reparației; aceasta este datorată cu titlu de garanție, prin simplul fapt că a fost adusă o atingere persoanei sau bunurilor ei (B. Stark, Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considère dans sa double fonction de garantie et de peine privée, Thèse, Paris 1947, apud J. Carbonnier, op. cit., p. 2263).

^[46] M. Borysewicz, La qualité de la vie, une finalité nouvelle de la règle de droit, A. Jauffret, Aix-Marseille, 1974, p. 21 și urm.

^[47] F. Cabalerro, Essai sur la notion juridique de nuisance, LGDJ, Paris, 1981, p. 185 și urm.

^[48] L. Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité, nr. 16, apud J.L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traite de droit civil. Les biens, LGDJ, Paris, 2000, p. 115.

^[49] J.B. Blaise, Responsabilité et obligation coutumière dans le rapport de voisinage, în RTDciv. 1965, p. 261 și urm.

^[50] A se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 1785.

^[51] J.B. Blaise, op. cit.,p. 291, nr. 42.

^[52] De altfel, noul Cod civil, în chiar art. 1, instituie ca izvoare de drept civil „uzanțele și principiile generale ale dreptului” [alin. (1)], iar în alin. (6) se precizează că: „În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale”.

^[53] Deoarece lista inconvenientelor care au fost judecate ca fiind anormale de instanțele franceze este foarte eteroclită, vom exemplifica câteva dintre ele: crăpăturile imputabile unui șantier de construcții contiguu (Cass.civ. 25 oct. 1979); fumul și praful emis de o uzină (Cass. Civ. 1 martie 1977); mirosuri pestilențiale (Cass.civ. 2 19 martie 1997); lumina prea puternică a unei reclame (Cass.civ. 2 9 noiembrie 1976). Zgomotele domestice: lătratul câinilor (Versailles, 4 noiembrie 1986); muzica (Lyon, 23 decembrie 1980); dangătul clopotelor (Cass.civ. 19 noiembrie 1986); zgomotul produs de aspirator (Cass.civ.3 1 ianuarie 1969).

^[54] Chiar dacă art. 588 C. civ. de la 1864 nu-și mai găsește corespondentul în noul Cod civil, sarcinile enumerate de art. 589: picătura streașinii, vederea spre proprietatea vecină, trecerea pe proprietatea vecină, zidul comun, le regăsim în noul Cod civil sub titlul de Limite legale ale proprietății, respectiv în secțiunea dedicată coproprietății forțate.

^[55] R.J. Pothier, Contrat de société, nr. 235, apud Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2010, p. 248.

^[56] Acest articol definea cvasi-contractul ca fiind un fapt licit și voluntar, din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți.

^[57] Pentru controversa pe care o suscită însăși noțiunea de cvasi-contract, a se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, op. cit., nr. 950 și urm.

^[58] B. Stark, Essai d’une théorie générale de la responsabilité…, op. cit., p. 177-178.

^[59] Termen care înseamnă, în latină, acțiunea de a lăsa să meargă, de a admite. Ulpian, Digeste, 8, 5, 8, 5.

^[60] R. Leyat, La responsabilité dans les rapports de voisinage, thèse, Toulouse, 1936, p. 135 și urm.

^[61] G. Viney, Le déclin de la responsabilité individuelle, Paris, 1963, p. 142 și urm.

^[62] R.v. Ihering, Oeuvres choisies, II, p. 128 și 129., citat de R. Leyat, op. cit., p. 137.

^[63] În același sens, B. Starck, op. cit., p. 187.

^[64] Ibidem.

^[65] H., L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons…, op.cit., II, p. 1061 și 1161.

^[66] G. Viney, op. cit., p. 282.

^[67] Ibidem, p. 283 dar această opinie este discutabilă.

^[68] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, op. cit., p. 595.

^[69] R. Libchaber, Le droit de propriété, un modèle pour la réparation des troubles de voisinage, în Mélanges Ch. Mouly, tom I, Litec, 1998, p. 421; N. Reboul-Maupin, Droit des biens, Dalloz, Paris, 2006, p. 165.

^[70] În acest sens a decis Curtea de casație franceză într-o hotărâre din 28 iunie 1995: „un proprietar, chiar dacă nu locuiește pe fondul său, poate să ceară să fie pus capăt tulburărilor anormale de vecinătate care provin de la un fond vecin” (Cass. civ., 2-e, 28 iun. 1995, RTDciv 1996, p. 179, obs. P. Jourdain).

^[71] În doctrina franceză s-a afirmat că lui Chapus îi revine meritul de a fi studiat și discutat consecințele aplicării la relațiile de vecinătate a principiului de drept public de egalitate în fața sarcinilor publice; a se vedea J.P. Harpillard, op. cit., p. 49.

^[72] Demogue, Obligations, tome IV, nr. 721 și urm., apud J.P. Harpillard, op. cit., p. 50.

^[73] R.V. Ihering, La faute en droit prive, J. Harpillard, op. cit., p. 69.

^[74] J. Harpillard, op. și loc. cit.

^[75] În acest sens, a se vedea J.P. Harpillard, op. cit., p. 71.

^[76] Totuși, acest principiu de egalitate nu poate să nu recunoască faptul că inconvenientul suportat se însoțește adesea cu un interes propriu victimei. De pildă, vecinii aeroportului Băneasa, dacă se plâng de zgomot și trepidații, sunt bucuroși să ia avionul pentru a se îndrepta spre locurile de vacanță și să tulbure la rândul lor alte persoane. Vecinii unei fabrici nu cumpără mai puțin din produsele acesteia și ar fi nefericiți să nu poată dispună de ele. Vecinii unei crescătorii de porci nu cumpără mai puțin carnea de porc provenită de la aceasta dacă este mai ieftină decât de la măcelarul vecin.

^[77] A se vedea, în acest sens, și J. Carbonnier, op. cit., tome 2, p. 195, nr. 59.

^[78] C. Yocas, citat de J.P. Harpillard, op. cit., p. 72.

^[79] În această ordine de idei este poate interesat de menționat în dreptul nostru art. 630 alin (2) C. civ. („În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea acelei activități. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri”) care a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate respinse ca fiind neîntemeiată (a se vedea C.C.R., dec. nr. 692 din 27 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 88 din 2 februarie 2015). Autoarea excepției susține în esență că sunt încălcate prevederile constituționale cu privire la garantarea și ocrotirea proprietății private; de asemenea, se încalcă principiul egalității. Curtea reține în motivare că, în ce privește îndeplinirea cerinței ca măsura adoptată să asigure un just echilibru între interesele în dispută, constată că textul de lege criticat nu consacră o limitare a dreptului de proprietate disproporționată în raport cu obiectivul urmărit, respectiv concilierea intereselor contrarii ale celor doi proprietari.

^[80] E. Picard, Le Droit Pur, Ed. Ernest Flammarion, Paris, 1920, p. 147.

^[81] Ibidem, p. 148.

^[82] H. Aberkane, Essai d’une théorie générale de l’obligation propter rem en droit positif français, thèse, Paris, 1957, p. 26; pentru obligațiile propter rem a se vedea, pe larg C. Bîrsan, op. cit., p. 30-31; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale…, op. cit., p. 40-43; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale…, op. cit., p. 94-100.

^[83] Pe larg despre îmbogățirea fără justă cauză, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 117-124; L. Pop, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 291-300; P. Vasilescu, op. cit., p. 216-222; C. Jugastru, op. cit., p. 144-152.

^[84] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens. Les obligations, op. cit., p. 1794.

^[85] Art. 1348 C. civ. dispune: „Cererea de restituire (a celui sărăcit) nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat” (p.n.).

^[86] A se vedea art. 1345 C. civ. iar pentru cauzele care justifică, a se vedea art. 1346 C. civ.

^[87] R. Savatier, Traité de la Responsabilité, tome I, p. 71, apud J.P Harpillard, op. cit., p. 76.

^[88] Pentru această problemă, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 429 ș.u.

^[89] Noul nostru Cod civil reglementează starea de necesitate in cadrul limitelor legale ale dreptului de proprietate. Astfel, art. 624 dispune: „(1) În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de la un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat. (2) Nu poate pretinde nici o despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariția pericolului”. A se vedea, de asemenea și art. 1361 C. civ.

^[90] Pentru drepturile personalității în noul Cod civil, a se vedea art. 58-81. Pentru dezvoltarea acestora, a se vedea, E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 18-45; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 48-103; C. Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligațiilor – secvențe în actualitatea Codului civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 69-81.

^[91] A se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 1791.

^[92] P. Girod, La réparation du dommage écologique, Thèse, Paris, 1974, spec. nr. 85 și urm; M. Prieur, Droit de l’environnement, 1991; J. Lamarque, Le droit contre les bruits, 1975, apud J. Carbonnier, cit. supra, p. 1792.

^[93] Ne referim la art. 253 C. civ.; pentru protecția drepturilor personalității, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Apărarea drepturilor nepatrimoniale, cu privire specială asupra drepturilor personalității în noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 1/2012, p. 46-58.

^[94] Pentru aceste sensuri, a se vedea G. Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulaire juridique, mise a jour avec locutiones latines, PUF, Paris, 2004, p. 361. Folosit de asemenea în adagiul ex aequo et bono care este o formulă latină care semnifică „conform a ceea ce este echitabil și bun” folosită în expresii ca: „a statua, a decide, a judeca ex aequo et bono” pentru a desemna operațiunea care constă pentru un judecător sau un arbitru în a judeca litigiul în echitate, fie în absența regulii de drept aplicabile speței, fie ocolind regula de drept normal aplicabilă deoarece consecințele aplicării ei la speță ar fi prea dură, fie atenuând, pentru aceleași motive, rigoarea regulii aplicabile (idem, op. cit., p. 373).

^[95] Pe larg despre echitate, a se vedea Ph. Jestaz, Autour du droit civil. Ecrits dispersés. Idées convergentes, Dalloz, 2005, p. 3 și urm.

^[96] Ibidem.

^[97] Pentru aceste concepte și detalierea lor, a se vedea Ph. Jestaz, op. cit., p. 4 și urm. Pentru funcțiile echității, respectiv funcția integrativă – complementară sau supletivă – și funcția corectoare, chiar subversivă a dreptului strict, atunci când judecătorul, din considerente de echitate, acționează contra legem, a se vedea M. Nicolae, Codex iuris civilis, tomul I, Noul Cod civil. Ediție Critică, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 33.

^[98] J. Carbonnier, Droit civil. Introduction au droit, PUF, Paris, 1999, p. 26, nr. 4.

^[99] Ph. Jestaz, op. și loc. cit.

^[100] A se vedea Ph. Jestaz, op. cit., p. 4. Vom lăsa deoparte sensul englezesc al termenului cu toate că la origine Equity ar fi destul de apropiat de conceptele noastre, jucând un rol jumătate subversiv, jumătate supletiv. Cancelarul, apoi Curțile de Equity înlătură Common-Law-ul de o manieră oblică, grație unei interpretări largi sau unor judicioase adițiuni. Or, din aceste adăugiri se deduc puțin câte puțin teorii și chiar reguli noi. În așa măsură încât din sec. al XVIII-lea Equity devine un izvor rigid de drept. Ea va sfârși prin a desemna un ansamblu de reguli paralele celor ale Common-Law-ului și create istoric prin jurisdicții speciale numite Curți de Echitate; pentru detalii, a se vedea, N.F. Papandreou-Deterville, Le droit anglais des biens, LGDJ, Paris, 2004, p. 35 ș.u.

^[101] Pentru aceste caractere, a se vedea Ph. Jestaz, op. cit., p. 5.

^[102] A se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Introduction. Les personnes. La famille, l’enfant, le couple, PUF, Paris, 2004, p. 32.

^[103] A se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 23; M. Nicolae, op. și loc. cit.

^[104] Pentru istoricul apariției equity, a se vedea M.F. Papandreou-Deterville, Le droit anglais des biens, LGDJ, Paris, 2007, p. 83 ș.u.

^[105] În Franța, la începutul secolului trecut, un judecător s-a făcut cunoscut prin maniera sa de a judeca în echitate: președintele Magnaud, „le bon-juge” de Chateau- Thierry. Hotărârea sa cea mai cunoscută a fost aceea a achitării unei mame care a furat o pâine din cauza sărăciei; acest judecător care a făcut carieră prin hotărârile sale a fost contestat de juriști, dar aplaudat de justițiabili.

^[106] În acest sens, a se vedea J. Carbonnier, op. și loc. cit.

^[107] Totuși, din păcate, ceea ce ar trebui să fie soluția dată unui caz concret, fără a se transforma în regulă, se regăsește în practică preluată de alte instanțe judecătorești și aplicată unor cazuri care par asemănătoare, dar nu sunt întotdeauna astfel. Așa cum arăta un ilustru jurist, mareea judiciară are ca efect banalizarea și mecanizarea redactării hotărârilor: „operațiunii intelectuale care ar trebui să fie hotărârea i se substituie automatismul. Se ajunge astfel la stereotipuri, la formulare imprimate în care grefierul nu are mai mult de îndeplinit decât să înlocuiască locurile goale cu numele părților” (J. Carbonnier, op. cit., p. 30).

^[108] Pentru rolul creator al jurisprudenței, a se vedea Fr. Terré, Un jurisprudence créateur de droit? Non merci!, în Archives de philosophie de droit, tome 50, La création du droit par le juge, Dalloz, Paris, 2007,p. 305 ș.u.

^[109] Este de amintit și art. 5 alin (3) C. proc. civ. care dă posibilitatea judecătorului ca, în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, să apeleze la principiile generale ale dreptului, ținând seama de cerințele echității.

^[110] Trebuie amintită noțiunea de „proces echitabil” intrată în dreptul pozitiv prin canalul Convenției europene a drepturilor omului (art. 6). Tot prin acest canal, pe lângă procesul echitabil, s-a implementat și principiul proporționalității. Acest principiu a fost frecvent aplicat în exercitarea drepturilor sociale.

Mai trebuie observat că există o instituție care putem spune că poate interveni în echitate, fără reguli și fără hotărâri, adică o instituție capabilă să remedieze răul pe care dreptul nu reușește să-l vindece. Este vorba despre Avocatul Poporului. Pe scurt, rolul său este de a primi reclamațiile care privesc funcționarea administrativă și, dacă este cazul, să le dea curs; prin ea este vizat fenomenul birocrației. Avocatul Poporului dispune de o putere de investigație, de anchetă care îi este garantată de lege. În Suedia regăsim această instituție sub denumirea de ombudsmann – un personaj însărcinat să intervină pentru a aranja lucrurile; acesta este un parlamentar; în dreptul francez prin Legea din 3 martie 1973 a fost introdus „Mediatorul Republicii” având același rol.

^[111] A se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Introduction…, op. cit., p. 23.

^[112] M. Nicolae, Codex iuris civilis…, op. cit, p. 33.

^[113] A se vede V. Stoica, op. cit., p. 149.

^[114] A se vedea I. Sferdian, Inconvenientele de vecinătate…, op. cit., p. 420.

^[115] A se vedea, în acest sens, Trib. București, s. 1 civ., dec. nr. 92/2020, pe https:/lex-avocatura.ro. În speță, reclamanta a solicitat pe calea ordonanței președințiale obligarea pârâtei să își dea acordul pentru privire la schimbarea destinației imobilului deținut de reclamantă, din destinație rezidențială în curățătorie de covoare. Instanța de apel, reținând că în analiza inconvenientelor anormale de vecinătate trebuie avute în vedere și considerațiile de ordin personal ale proprietarului afectat, amploarea și natura inconvenientelor pe care aceasta le suportă depinzând de sănătatea și de vârsta sa, respinge apelul ca nefondat.

^[116] J. Carbonnier, op. și loc. cit.