Infracțiunea continuată. Quo vadis?

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 731-759.

§1. Preambul

De la începuturile reglementării sale în dreptul penal român și până în prezent, infracțiunea continuată a avut o traiectorie sinuoasă, marcată de orientări doctri­nare și jurisprudențiale diferite în privința condițiilor sale de existență. Cele mai aprinse dezbateri s‑au centrat în jurul condiției unității de rezoluție și a identității subiectului pasiv, având în vedere că definiția legală a infracțiunii continuate nu oferea un răspuns clar, fapt care a generat nu de puține ori soluții diferite în privința calificării unei pluralități de acțiuni sau inacțiuni ca fiind o unitate sau o pluralitate de infracțiuni.

Studiul de față își propune să urmărească cele două condiții în evoluția princi­palelor orientări sub imperiul ultimelor două codificări penale, încercând să ofere o viziune proprie, pornind de la natura juridică a instituției. De asemenea, pentru a ajunge la o concluzie în privința naturii sale juridice, este necesară o incursiune în evoluția istorică a infracțiunii continuate și în dreptul comparat. 

În partea finală ne propunem să formulăm o concluzie care să ofere un răspuns posibil la întrebarea din titlul lucrării, precum și o propunere cu privire la o eventuală modificare legislativă care să corespundă esenței instituției și care să o aducă pe traiectoria firească, astfel cum o percepem. 

§2. Natura juridică a infracțiunii continuate

Infracțiunea continuată era reglementată în Codul penal din 1969 în secțiunea consacrată instituției pluralității de infracțiuni, legiuitorul arătând în art. 41 alin. (1) că în cazul infracțiunii continuate nu există pluralitate de infracțiuni. 

Intrarea în vigoare a noului Cod penal^[1] prin Legea nr. 286/2009^[2] a menținut alăturarea celor două instituții, însă pe poziții de egalitate, în cadrul capitolului intitulat sugestiv unitatea și pluralitatea de infracțiuni.

Pornind de la poziția diferită în care instituția este consacrată în cele două reglementări succesive, o problemă care trebuie a priori soluționată vizează raportul dintre infracțiunea continuată și pluralitatea de infracțiuni, în funcție de soluție limitele interpretării condițiilor de existență ale celei dintâi urmând a fi stabilite diferit. 

În doctrina anterioară intrării în vigoare a Codului penal infracțiunea continuată era analizată ca o excepție de la dreptul comun, în sensul că, în loc ca pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, elementele unei fapte penale să fie privită, așa cum era normal, ca tot atâtea infracțiuni distincte, se considera că ansamblul lor alcătuiește o singură infracțiune^[3]. Astfel, infracțiunea continuată se înscrie, alături de infracțiunea complexă, în conținutul noțiunii de unitate legală de infracțiune, unitatea rezultând din voința legiuitorului care, din rațiuni de politică penală și tehnică legislativă, pe baza legăturilor reale dintre acțiunile infracționale ale unei singure persoane, le‑a reunit pe toate în cadrul unei singure infracțiuni^[4]. 

Așa cum am arătat, în Codul penal în vigoare infracțiunea continuată nu mai este reglementată, cel puțin formal, ca o derogare de la regula pluralității de infracțiuni. Să fie aceasta o schimbare de paradigmă pe care Codul penal a avut‑o deliberat în vedere? Pentru a răspunde la această întrebare, o incursiune în natura juridică a infracțiunii continuate nu este doar recomandabilă, ci și necesară.

Prima teorie care a explicat natura juridică a infracțiunii continuate a apărut în sistemul care a consacrat această instituție, fiind o modalitate găsită de juriștii ita­lieni din secolele XVI‑XVII de a‑l sustrage pe inculpat regulilor severe de sancțio­nare a concursului de infracțiuni prevăzute de dreptul medieval^[5], astfel născându‑se teoria ficțiunii. O parte a doctrinei italiene privește infracțiunea continuată ca un mod de atenuare a tratamentului penal al infractorului, ca o favoare acordată de lege (favor rei). Ea reprezintă o figură particulară a concursului real^[6], tradițional reglementată într‑o manieră autonomă datorită faptului că pluralitatea de infrac­țiuni comise de aceeași persoană are la bază aceeași rezoluție delictuoasă, ceea ce justifică un tratament penal mai puțin sever decât în cazul concursului real de infracțiuni^[7]. Rațiunea tratamentului penal mai favorabil al infracțiunii continuate constă, așadar, în aceea că în cazul faptelor continuate întâlnim nu mai multe determinări criminale, ci una singură^[8]. Infracțiunea continuată va fi o infracțiune unică sau o pluralitate de infracțiuni în funcție de caracterul mai mult sau mai puțin favorabil al efectelor sale. De aceea, infracțiunea continuată este o unitate de infracțiuni numai în ceea ce privește pedeapsa și prescripția și pluralitate cât pri­vește actele de clemență și răspunderile participanților^[9].

Ținând cont de faptul că reținerea infracțiunii continuate nu duce întotdeauna la aplicarea unui tratament sancționator mai blând decât cel incident în cazul concursului de infracțiuni, o parte a doctrinei italiene a abandonat teoria ficțiunii, preferând teoria realității naturale. Conform acestei din urmă teorii, infracțiunea continuată este o realitate bazată pe o unitate de rezoluție infracțională, o unitate a acțiunii și o unitate a rezultatului produs^[10].

Doctrina franceză^[11] aplică infracțiunii continuate regulile infracțiunilor continue, considerând că unitatea acesteia derivă din unitatea de rezoluție și de concepție în cazul autorului și din unitatea normelor încălcate în cazul victime^[12]. Caracterul continuu se apreciază în abstract, în raport cu norma de incriminare, pe când caracterul continuat se raportează la modul concret de executare a infracțiunii unice^[13]. Aceste infracțiuni nu sunt infracțiuni continue, întrucât continuitatea nu rezultă din natura lor, dar vor fi supuse acelorași reguli ca și infracțiunile continue datorită rezoluției unice și a omogenității juridice a acțiunilor componente^[14]. Astfel, furtul se consumă instantaneu, chiar dacă acțiunea de sustragere ar putea dura mai multă vreme; în acest din urmă caz durata acțiunii nu îi conferă caracter continuu furtului, deoarece acest caracter se desprinde din modul de descriere a faptei în norma de incriminare, și nu din modul concret de comitere^[15].

Teoria unității juridice, dezvoltată în doctrina germană, consideră că infracțiunea continuată este o realitate juridică, o creație a dreptului, care, la fel ca în cazul infracțiunii de obicei sau al celei complexe, reduce o pluralitate de acțiuni la un singur fapt în sens juridic^[16].

Opinia dominantă a doctrinei penale române este aceea că infracțiunea conti­nuată depășește limitele ficțiunii, fiind o unitate reală determinată de existența unor legături indisolubile, de ordin subiectiv și obiectiv, ce există între acțiunile sau inacțiunile prin care s‑a realizat conținutul infracțiunii^[17]. Prin urmare, infracțiunea conti­nuată, ca formă a unității legale, nu este o creație arbitrară a legiuitorului, ci expresia unei realități obiective^[18]. Împrejurarea că acțiunile sau inacțiunile indivi­duale din structura infracțiunii continuate prezintă, fiecare în parte, elementele unei infracțiuni distincte se estompează în fața realității că ansamblul lor este atât de strâns unit, obiectiv, dar mai ales subiectiv, prin rezoluția unică ce îndreaptă toate acțiunile sau inacțiunile componente spre producerea unui rezultat global, încât sub raportul pericolului social apare ca o entitate distinctă, de altă calitate decât părțile componente. Așadar, voința legiuitorului nu reprezintă altceva decât mijlocul prin care această realitate obiectivă devine formă a unității infracționale legale. Deși ne găsim în fața unor fapte suprapuse, totuși, sub specie juris,în raport cu legea, avem o singură infracțiune, deci o unitate de drept^[19]. Unitatea legală este, prin urmare, reglementată limitativ, neexistând posibilitatea extinderii ei și la alte situații nepre­văzute de lege fără pericolul încălcării principiului legalității^[20]. Pe de altă parte, consacrarea legală conduce la concluzia că teoria unității juridice nu poate fi ignorată, infracțiunea continuată caracterizându‑se printr‑o unitate de acțiune, dar nu în sens natural, ci ca o unitate juridică, creată de legiuitor prin însumarea mai multor acțiuni comise la diferite intervale de timp^[21].

Din punct de vedere sancționator, infracțiunea continuată este considerată de majoritatea autorilor^[22] ca fiind o stare de agravare a pedepsei, concluzie ce se desprinde din dispozițiile care prevăd adăugarea unui spor de pedeapsă^[23]. Pe de altă parte, prin natura sa plurală, fiind compusă din mai multe fapte care ar putea constitui infracțiuni distincte, infracțiunea continuată prezintă un grad de pericol social mai ridicat în comparație cu aceeași infracțiune comisă în formă simplă. De aceea, este firesc ca infracțiunea continuată să poată atrage o pedeapsă mai grea.

Pornind de la constatarea că ceea ce trebuie să se compare nu sunt o infracțiune unică și infracțiunea continuată, ci existența mai multor încălcări ale legii penale întrunind fiecare trăsăturile unor infracțiuni omogene și reținerea unei singure infracțiuni, un alt autor^[24] și‑a exprimat rezervele față de opinia majoritară. Așa cum s‑a mai arătat^[25], adaugă același autor, infracțiunea continuată, ca excepție de la regula pluralității de infracțiuni, a fost instituită în favoarea infractorului, chiar dacă tratamentul penal este identic cu cel al concursului^[26], deoarece el beneficiază de tratamentul penal în calitate de autor al unei singure infracțiuni, și nu al mai mul­tora. De altfel, și la originea instituției a stat preocuparea ca persoana care a comis mai multe furturi cu aceeași rezoluție delictuoasă să nu răspundă în condiții deosebit de severe prevăzute pentru furturile repetate, ci să răspundă pentru o infracțiune unică. 

Credem că opinia enunțată face abstracție de însăși natura juridică a infracțiunii continuate, aceea de entitate reală și distinctă pe care legea nu a făcut decât să o consacre. De aceea, problema caracterului atenuant sau agravant al infracțiunii continuate trebuie raportată la infracțiunea simplă, iar nu la pluralitatea de infrac­țiuni. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de doctrina italiană sub influența căreia pare a se fi conturat această opinie^[27], doctrina română consideră că infracțiunea continuată este în toate cazurile o unitate de infracțiuni, și nu o pluralitate. Faptele constituind infracțiuni distincte, ce apar în structura infracțiunii continuate, își pierd individualitatea, devenind elemente ale unei infracțiuni simple, comisă în formă continuată. Or, dacă este așa, infracțiunea continuată nu poate fi decât o stare de agravare a pedepsei, având în vedere mecanismul de sancționare oferit de dispozițiile art. 42 C.pen. 1969 și art. 36 C.pen. 

Chiar și sub imperiul Codului penal din 1969, unde aplicarea sporului pentru concursul de infracțiuni era facultativă, pornindu‑se de la funcțiile principale ale pedepsei – măsură de constrângere și mijloc de reeducare a condamnatului –, s‑a argumentat natura acestuia de cauză de agravare facultativă a pedepsei, ținând seama de faptul că durata sau cuantumul pedepsei stabilite pentru infracțiunea cea mai gravă reprezintă minimul necesar pentru atingerea acestor finalități; în concret, instanța ar putea constata că sancțiunea respectivă este suficientă pentru reedu­carea atât a unui infractor care a comis doar această infracțiune, cât și a altuia care, alături de acestea, a săvârșit și alte fapte de mică gravitate, după cum, în alte situații, poate ajunge la concluzia că pedeapsa de bază nu este suficientă pentru reeducarea infrac­torului, motiv pentru care se impune adăugarea unui spor de pedeapsă^[28]. Întrucât infracțiunea continuată se sancționa potrivit regulilor concursului de infracțiuni, aceeași logică poate fi avută în vedere și în scopul calificării naturii ei juridice, chiar sub Codul penal din 1969. 

Este adevărat că, la origini, infracțiunea continuată a fost creată pentru a evita consecințele severe derivate din regulile acumulării de pedepse în caz de concurs de infracțiuni (fundamentul umanitar). Astăzi însă, această rațiune de a fi a infracțiunii continuate și‑a pierdut semnificațiile, întrucât, deși in abstracto există mai multe acțiuni sau inacțiuni care constituie infracțiuni distincte și se reține o singură infracțiune în formă continuată, in concreto pedeapsa aplicabilă făptuitorului pentru aceasta din urmă este mai grea decât aceea care se aplică atunci când infracțiunea se execută instantaneu^[29]. Mai mult, consecințele juridice care se produc pe planul amnistiei, prescripției, grațierii etc. în cazul infracțiunii continuate sunt mult mai severe și creează o situație mult mai nefavorabilă infractorului decât în cazul unei infracțiuni instantanee sau chiar al unui concurs de infracțiuni.

Pe de altă parte, susținătorii opiniei contrare se rezumă doar la criticarea opiniei potrivit căreia infracțiunea continuată reprezintă o stare de agravare a pedepsei, fără a da o soluție clară problemei în discuție. Printr‑o interpretare per a contrario, ar rezulta că infracțiunea continuată este o stare de atenuare a pedepsei^[30], ceea ce, după părerea noastră, ar fi absurd, cât timp atât dispozițiile art. 42 C.pen. 1969, cât și actualele dispoziții ale art. 36 C.pen. prevăd adăugarea unui spor de pedeapsă, la fel ca în cazul concursului de infracțiuni. Or, puțini sunt cei care au afirmat că acesta din urmă ar constitui o stare de atenuare a pedepsei. Nu este inutil să precizăm că diferența substanțială dintre infracțiunea continuată și concursul real omogen este numai una de ordin subiectiv, respectiv existența mai multor rezoluții infracționale, în cazul concursului, și a rezoluției unice, în cazul infracțiunii continuate. În aceste con­diții, acceptarea opiniei contrare ar însemna, implicit, negarea caracterului agra­vant al concursului. Acestea sunt motivele pentru care considerăm, alături de majo­ritatea autorilor, că infracțiunea continuată nu poate fi decât o stare de agravare a pedepsei.

Sancționarea infracțiunii continuate potrivit regulilor de la concursul de infrac­țiuni este considerată de unii autori ca fiind nejustificată, deoarece se poate ajunge ca maximul special al pedepsei să fie depășit cu 5 ani, întrucât aceasta nu mai este limitată de totalitatea pedepselor stabilite, ca în cazul concursului de infracțiuni^[31].

Încă o dată apreciem că natura infracțiunii continuate, aceea de cauză legală de agravare a pedepsei, justifică sancționarea sa mai aspră, respectiv nu cu pedeapsa pentru infracțiunea simplă, ci cu o pedeapsă al cărei maxim poate fi majorat. Cât privește posibilitatea ca în cazul infracțiunii continuate să se poată aplica o pedeapsă superioară celei aplicabile în ipoteza reținerii concursului de infracțiuni, considerăm că o atare soluție decurge din modul de individualizare judiciară a pedepsei pentru cea dintâi. Astfel, în cazul infracțiunii continuate, stabilirea pedepsei se face într‑o singură etapă, și nu prin stabilirea pedepselor pentru infracțiunile componente, urmată de aplicarea sporului, ca în cazul concursului. De aici rezultă că, în cazul in­frac­țiunii continuate, nici nu se poate pune problema existenței unei limitări repre­zentate de cumulul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infracțiunile compo­nente sau de cumulul pedepsei de bază cu fracția de o treime din totalul celorlalte pedepse, din moment ce instanța nu stabilește aceste pedepse, ci aplică o pedeapsă unică, pentru întreaga activitate infracțională. Cu alte cuvine, din punct de vedere tehnic, această limită nu poate fi stabilită. 

Pe de altă parte, nu întotdeauna împrejurarea că infractorul a luat mai multe rezoluții infracționale prezintă un pericol social mai mare decât în cazul celui care acționează în baza unei rezoluții unice. Unitatea rezoluției infracționale poate avea uneori semnificația unei perseverențe în comiterea infracțiunii și producerea rezultatului vătămător. Prin faptul că în cazul infracțiunii continuate legiuitorul nu a prevăzut limite ca în cazul concursului^[32] s‑a creat posibilitatea instanțelor de a aprecia în limite mai largi gravitatea faptei și pericolul social al acesteia, lucru care ni se pare justificat, având în vedere semnificațiile pe care le poate avea uneori o rezoluție unică.

Răspunzând dilemei enunțate la începutul analizei, credem că modul diferit de enunțare a celor două instituții – unitatea și pluralitatea de infracțiuni – în cadrul Capitolului V al Titlului II din Partea generală a Codului penal nu a schimbat nici raportul infracțiunii continuate cu pluralitatea de infracțiuni, respectiv unul în care cea dintâi apare ca o excepție, nici natura juridică a infracțiunii continuate, aceea de cauză reală de agravare a pedepsei.

Pornind de la aceste constatări preliminare, condițiile de existență ale infracțiunii continuate trebuie reprezentate restrictiv, conform adagiului exceptio strictissimae interpretationis est, în toate situațiile în care una dintre acestea nu este întrunită faptele urmând a fi considerate ca formând o unitate naturală sau o pluralitate de infracțiuni.

Având în vedere că intrarea în vigoare a Codului penal a adus modificări doar în privința subiectului pasiv, dintre condițiile de existență, în cele ce urmează vom trece în revistă doar evoluția orientărilor doctrinare și jurisprudențiale care o privesc, făcând mai întâi o analiză a laturii subiective a infracțiunii continuate care, în opinia noastră, reprezintă cheia pentru a încerca un răspuns la întrebarea din titlul prezentei lucrări. 

§3. Intenția – formă de vinovăție specifică acțiunilor sau inacțiunilor care compun unitatea legală

Existența infracțiunii continuate depinde de întrunirea în structura ei atât a unor elemente specifice laturii obiective, cât și a celor proprii laturii subiective. Credem că o demarcație netă între aceste categorii de elemente sau condiții este nu doar foarte greu de realizat, dar și neproductivă pentru a înțelege mecanismul infracțiunii continuate. Legea prevede la art. 35 alin. (1) C.pen. că acțiunile sau inacțiunile care prezintă conținutul aceleiași infracțiuni, din structura infracțiunii continuate, trebuie să fie săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții. În alte cuvinte, esențial pentru a reține o infracțiune continuată este ca infracțiunile pe care legea le‑a inclus într‑o unitate legală să fie legate prin aceeași rezoluție infracțională. De aici se poate trage concluzia că, sub aspectul laturii subiective, trebuie avute în vedere atât elementele subiective ale fiecărei acțiuni sau inacțiuni ce realizează conținutul aceleiași infrac­țiuni, cât și elementul subiectiv specific infracțiunii continuate, ca unitate legală de infracțiune, respectiv rezoluția unică.

Fiecare acțiune sau inacțiune componentă a infracțiunii continuate presupune, așadar, un element subiectiv propriu, de sine stătător și care implică un act de conștiință și un act de voință, ambele referitoare, în mod exclusiv, la acea acțiune sau inacțiune^[33]. Problema care se pune este aceea de a ști dacă infracțiunea continuată este compatibilă, la nivelul acțiunilor sau inacțiunilor componente, cu orice formă de vinovăție sau dacă, dimpotrivă, elementul subiectiv al fiecărei acțiuni sau inacțiuni trebuie să constea în intenție. Pentru a oferi un răspuns la această întrebare trebuie avută în vedere legătura care există între latura subiectivă a infracțiunii continuate, ca unitate infracțională, și latura subiectivă a acțiunilor sau inacțiunilor componente. În acest sens, s‑a arătat că fiecare acțiune sau inacțiune are la bază un proces psihic complet, de reprezentare și de efort volițional, însă aceste procese psihice se desfășoară pe fondul unui proces mai amplu, care are loc inițial, la luarea hotărârii cu caracter general sau în linii generale^[34]. De aceea, credem că elementul subiectiv al fiecărei acțiuni sau inacțiuni se află în strânsă dependență de elementul subiectiv specific infracțiunii continuate, dependență care se manifestă prin aceeași formă de vinovăție ca și cea specifică infracțiunii continuate. Or, infracțiunea continuată, ca unitate legală de infracțiune, presupune prin natura ei intenția,formă de vinovăție care este împrumutată și de acțiunile sau inacțiunile componente.

Pentru a se realiza unitatea întregului, înfăptuirea fiecărei acțiuni sau inacțiuni trebuie să aibă loc în condițiile existenței și persistenței rezoluției inițiale, iar, pe de altă parte, pentru ca aceste acțiuni sau inacțiuni să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, este necesar ca oricărei noi repetări să îi corespundă și o poziție subiectivă proprie care reactualizează rezoluția inițială, concretizând‑o în acte de executare distincte^[35]. Astfel, activitatea infracțională care se conturează în linii mari în procesul psihic inițial se desemnează cu mai multă precizie în pro­cesele psihice care preced fiecare acțiune sau inacțiune în parte^[36]. Or, aceasta presupune implicit ca acțiunile sau inacțiunile componente să se realizeze, ca și hotărârea inițială de ansamblu, în forma de vinovăție a intenției.

O scindare între latura subiectivă a infracțiunii continuate și latura subiectivă a acțiunilor sau inacțiunilor componente nu poate fi realizată, întrucât acestea se află într‑un raport de la parte la întreg: hotărârea inițială este întregul, iar elementul subiectiv al fiecărei acțiuni sau inacțiuni este partea care concretizează întregul. 

§4. Unitatea de rezoluție – element subiectiv specific infracțiunii conti­nuate

4.1. Noțiunea de rezoluție unică

Sub aspect subiectiv, condiția esențială pentru existența infracțiunii continuate este aceea a unei singure rezoluții care adună într‑un ansamblu unic acțiunile sau inacțiunile multiple, succesive, săvârșite de făptuitor la diferite intervale de timp^[37]. Legiuitorul român a optat pentru noțiunea de rezoluție, spre deosebire de cel italian, care, în urma modificării intervenite în anul 1974, a încercat o precizare mai concretă a conținutului elementului subiectiv al infracțiunii continuate, abandonând noțiunea de rezoluție și utilizând‑o pe cea de plan criminal. În doctrina italiană s‑a arătat că, în urma acestei modificări, pentru a exista unitate de plan criminal, nu va fi suficient un plan generic de a vătăma valorile sociale ocrotite prin norma de incriminare, fiind necesară o reprezentare intelectivă a unui complex de infracțiuni, determinate prin însăși natura lor^[38]. Ceea ce rămâne persistent în cazul infracțiunii continuate este, așadar, elementul intelectiv, iar nu elementul deliberativ și volitiv care preced activitatea infracțională^[39]. Uneori s‑a mai adăugat și faptul că unitatea planului criminal presupune ca diversele acțiuni sau inacțiuni din structura aceleiași infracțiuni continuate să se afle într‑un raport de interde­pendență funcțională în ceea ce privește urmărirea unui scop comun^[40]. 

O precizare și mai exactă se regăsește în Codul penal spaniol, care folosește noțiunea de plan prestabilit. Pentru a constitui o adevărată verigă care unește diferitele acțiuni sau inacțiuni într‑o conduită unică este necesar ca acest plan să urmărească aceeași finalitate, să fie animat de aceeași motivație^[41].

Opțiunea legiuitorului român nu a rămas fără consecințe, în literatura de specialitate înregistrându‑se o adevărată polemică cu privire la conținutul noțiunii de rezoluție unică. 

Astfel, într‑o primă opinie, instituția infracțiunii continuate este o excepție de la dreptul comun, de strictă interpretare și aplicabilă numai în situațiile în care făptuitorul a conceput și urmărit săvârșirea unei singure infracțiuni, prin acțiuni repetate. Reprezentarea și voința autorului au drept obiect săvârșirea unei singure infracțiuni care, numai din cauza imposibilității realizării sale printr‑o singură acțiune sau inacțiune, se săvârșește eșalonat, prin acțiuni sau inacțiuni repetate^[42]. În argumentarea acestui punct de vedere restrictiv se pune accentul pe elementul psihic care unește elementele componente ale infracțiunii continuate, constând în unitatea planului criminal care stă la baza acțiunilor sau inacțiunilor. Planul ar fi reprezentat printr‑un proiect de acțiune concret determinat, un fel de premeditare specială de neconceput fără o imagine exactă a acțiunilor sau inacțiunilor proiec­tate, a condițiilor de săvârșire și a rezultatelor ce se vor produce^[43]. Fără a se concepe un plan infracțional, prealabil și determinat, în care activitățile infracționale distincte să apară ca părți ale unui întreg, faptele autorului nu ar putea fi considerate ca alcătuind o unitate infracțională, ci ca infracțiuni distincte concurente^[44].

Acestei opinii i s‑a reproșat, printre altele, că este contrară înseși dispozițiilor care definesc infracțiunea continuată în dreptul penal român din care nu rezultă condiția după care, sub raport subiectiv, făptuitorul ar trebui să își reprezinte și să voiască a comite, în rate, o singură infracțiune. Astfel, legea se referă la acțiuni sau inacțiuni care prezintă același conținut, adică prezintă aceleași elemente specifice ale incriminării, dar diversificate în entități infracționale distincte. Aceasta înseamnă că făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea anticipată a unei activități infracționale complexe, compusă dintr‑o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni similare și cu valoare infracțională proprie, iar nu în mod necesar a unei singure infracțiuni, comisă fracționat^[45].

De altfel, această teză restrictivă nu a fost împărtășită nici în practica judiciară, care a îmbrățișat constant teza contrară care pornește de la o interpretare extensivă a noțiunii de rezoluție unică. Potrivit acestei concepții, există unitate de rezoluție atunci când, la momentul luării hotărârii, făptuitorul și‑a reprezentat activitatea infracțională unică, pe care urmează să o comită în mod fracționat. Această rezoluție presupune un factor intelectiv, constând în prevederea întregii activități desfășurate eșalonat și a urmării acesteia, și un factor volitiv, concretizat în dorința de a comite în mod succesiv acțiunile care alcătuiesc activitatea infracțională^[46]. Rezoluția carac­teristică infracțiunii continuate nu se reduce însă la un simplu act intelectual din care voința ar fi absentă, dar nici la o simplă dorință, goală de orice conținut intelectual; de asemenea, rezoluția nu poate fi confundată nici cu noțiunea de plan criminal, care, deși cuprinde toate elementele noțiunii de rezoluție, restrânge sfera acestei noțiuni, deoarece nu întotdeauna reprezentarea de ansamblu a întregii activități infracționale pe care o presupune unitatea de rezoluție este compatibilă cu reprezentarea riguroasă a acțiunilor sau inacțiunilor ce se vor comite, care este de esența planului criminal^[47]. În acest sens s‑a arătat că pentru existența infracțiunii continuate este necesară doar o reprezentare de ansamblu a acțiunilor sau inac­țiunilor săvârșite și a rezultatului lor, fiind suficientă o prevedere în linii generale a activității infracționale și a urmărilor sale, o cunoaștere generică a condițiilor în care se vor comite acțiunile sau inacțiunile componente^[48].

4.2. Caracterul determinat al rezoluției unice

Cu referire la gradul ei de determinare, în doctrină s‑a arătat că, în cazul rezoluției delictuoase unice, actele volitive diferite, care alcătuiesc infracțiunea continuată, influențează la rândul lor, precizează, concretizează, amplifică această rezoluție, neputându‑se afirma că rămâne identică pentru toată perioada cât durează realizarea infracțiunii în toate amănuntele. De aceea, atunci când autorul are o reprezentare mai puțin concretă a întregii activități viitoare, iar procesul autodeterminării voinței sale a cuprins, sub acest aspect, elemente mai generale, dar care s‑au precizat, concretizat mai târziu, pe parcursul desfășurării activității infractorului, ne aflăm, de asemenea, în fața unei infracțiuni continuate^[49].

Opinia a fost criticată, arătându‑se că ea este susceptibilă de a determina o extindere forțată a câmpului de incidență al infracțiunii continuate dincolo de limitele legale. Aceasta, întrucât granița dintre rezoluția mai puțin determinată care se va concretiza pe parcurs și rezoluția generică de a comite infracțiuni ori de câte ori se va ivi prilejul este extrem de fragilă^[50]. Or, o asemenea activitate care se desfășoară întâmplător, după impulsurile și ocaziile momentului, nu este în măsură să unifice acțiunile comise^[51].

Astfel, opiniei extensive i s‑a introdus un element restrictiv, constând în cerința ca rezoluția să fie determinată. Totuși, s‑a precizat că această cerință nu înseamnă că făptuitorul trebuie să își reprezinte cu anticipație amploarea și limitele întregii activități infracționale. Ceea ce se cere este doar ca infractorul să fi acționat pe baza reprezentării în concret, pe care a avut‑o de la început asupra activității sale în ansamblu, inclusiv asupra săvârșirii sale prin acte repetate^[52]. S‑a dat ca exemplu cazul infracțiunii de delapidare, arătându‑se că, așa cum s‑a statuat în practică^[53], pentru existența infracțiunii continuate de delapidare nu este necesar ca autorul să fi avut reprezentarea exactă a sumelor pe care le va sustrage succesiv, fiind suficient ca el să fi acționat pe baza reprezentării în concret, pe care a avut‑o de la început asupra întregii activități infracționale, inclusiv asupra săvârșirii prin acte repetate.

În încercarea de a stabili câteva criterii suplimentare de delimitare a infracțiunii continuate față de concursul de infracțiuni și, în același timp, pentru a oferi un criteriu de stabilire a unității de rezoluție, fostul Tribunal Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1963, a hotărât că pot fi avute în vedere, în acest sens, unitatea obiectului material, identitatea locului sau a persoanei vătămate. La acestea juris­pru­dența și doctrina au mai adăugat și altele, precum existența unor intervale de timp relativ scurte între acțiunile componente, comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel, unitatea de mobil sau de scop, unitatea de timp, identitatea de metode, procedee sau mijloace folosite^[54]. Așa cum s‑a subliniat, niciunul dintre aceste elemente nu reprezintă criterii de determinare sigură a rezoluției infracțio­nale unice, valoarea lor fiind relativă^[55]. Eficiența acestor criterii de delimitare este îndoielnică atunci când sunt folosite în mod izolat. Numai judecătorii sunt cei care, analizând ansamblul de date, împrejurări și situații ce caracterizează, în concret, diversele activități infracționale complexe, vor fi în măsură să stabilească, pentru fiecare caz în parte, dacă infractorul a acționat în temeiul unei rezoluții unice^[56].

În ceea ce ne privește, considerăm, alături de alți autori^[57], că acest corectiv adus tezei extensive sub forma cerinței ca rezoluția infracțională, deși generică, să aibă un caracter relativ determinat, adică să se refere la săvârșirea unor acțiuni sau inac­țiuni individualizate măcar în aspectele lor generale^[58], nu face decât să bulverseze granițele dintre o rezoluție concret determinată și una nedeterminată. Fie acceptăm ideea că rezoluția este generică și atunci nu avem nevoie de elemente de deter­minare, fie acceptăm necesitatea unei determinări în concret și atunci vom vorbi despre planul concret de săvârșire a infracțiunii^[59]. Astfel, în exemplul dat cu privire la infracțiunea de delapidare, în condițiile în care făptuitorul nu a avut de la început reprezentarea sumelor pe care urma să le sustragă, ne întrebăm care este diferența față de cel care a luat hotărârea să delapideze ori de câte ori va avea prilejul. După părerea noastră, și într‑un caz, și în celălalt, făptuitorul nu a avut o rezoluție suficient de determinată, săvârșirea acțiunilor sau inacțiunilor fiind lăsată la liberul arbitru al propriei sale voințe. Reprezentarea inițială asupra activității infracționale viitoare nu oferă mai multe elemente decât aceea a celui ce săvârșește fapta pe baza unei rezoluții exclusiv generice.

Rezoluția unică trebuie înțeleasă calitativ, ca o rezoluție care se formează asupra unei anumite activități și care poate genera o serie neîntreruptă de acțiuni, dar care poate în același timp să se păstreze pentru ca, după un anumit timp, să declanșeze noi acțiuni^[60]. 

Rezoluția și actul de voință sunt indisolubil legate, dar diferite. Rezoluția este legată de voință ca orice activitate teoretică ce își găsește în voință propriul resort și stimul. Totuși, este clar că impulsul voluntar care susține activitatea teoretică este diferit de actele de voință care o urmează. Pe de altă parte, actele de voință care se manifestă cu prilejul fiecărei acțiuni sau inacțiuni sunt legate între ele prin aceea că au aceeași bază teoretică – rezoluția inițială. Totuși, unitatea rezoluției nu trebuie înțeleasă cantitativ, întrucât în cazul infracțiunii continuate nu există o singură rezoluție (în sens de act teoretic), ci, așa cum există mai multe acte de voințe deter­minate de acțiunile săvârșite, tot așa există mai multe rezoluții, pentru fiecare acțiune sau inacțiune. Specific infracțiunii continuate și, în același timp, elementul care unește toate acțiunile sau inacțiunile într‑o unitate infracțională este carac­teristica rezoluției de a fi mereu aceeași^[61]. În alte cuvinte, la momentul inițial făptuitorul ia o rezoluție care va fi aceeași cu prilejul fiecărei acțiuni săvârșite, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, ar exista mai multe rezoluții. 

În plus, credem că recurgerea la soluția caracterului determinat al rezoluției, deși ar restrânge situațiile practice în care s‑ar reține unitatea legală, ar corespunde mai bine naturii juridice a infracțiunii continuate și interpretării restrictive a condițiilor acesteia. O altă soluție în privința limitelor de determinare ale rezoluției nu ar face decât să deschidă calea unei extinderi a aplicării instituției la situații în care nu este clar dacă toate acțiunile sau inacțiunile sunt unite prin aceeași rezoluție, lăsând eventual la dispoziția infractorului opțiunea de a alege între o unitate sau o plura­litate de infracțiuni. Or, după cum am arătat, natura juridică a infracțiunii continuate impune o analiză strictă a tuturor condițiilor și reținerea acesteia atunci când există certitudinea că pluralitatea acțiunilor sau inacțiunilor se transpune într‑o unitate prin voința legiuitorului, nu a infractorului.

4.3. Anterioritatea rezoluției și persistența ei pe parcursul săvârșirii tuturor acțiunilor sau inacțiunilor

Rezoluția unică trebuie să fie prealabilă începerii activității infracționale și să persiste pe tot parcursul acestei activități, pentru a putea uni toate acțiunile sau inacțiunile succesive într‑un ansamblu unic, condiții care rezultă din formularea art. 35 alin. (1) C.pen., potrivit căruia acțiunile sau inacțiunile trebuie să fie comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

Anterioritatea rezoluției presupune ca fiecare acțiune sau inacțiune componentă a infracțiunii continuate să își aibă originea în procesul psihic care le precedă^[62]. Prin urmare, dacă pe parcursul desfășurării activității infracționale se comit acțiuni sau inacțiuni care nu au fost vizate de rezoluția inițială, se va reține un concurs de infracțiuni. Astfel, în jurisprudență s‑a decis că faptele inculpaților care au sustras mai întâi prin efracție bunuri, iar apoi, pentru a le transporta, au luat dintr‑o parcare un autoturism constituie un concurs de infracțiuni, întrucât hotărârea privind sustragerea autoturismului a fost luată numai după furtul celorlalte bunuri, deter­minată fiind de cantitatea acestora^[63].

Rezoluția unică nu trebuie să fie numai anterioară săvârșirii primei acțiuni sau inacțiuni, dar trebuie, în același timp, să se mențină pe parcursul săvârșirii întregii activități infracționale. Orice revenire asupra rezoluției inițiale, orice întrerupere în continuitatea ei fac ca activitatea infracțională anterioară să se autonomizeze și să genereze, cu privire la activitatea subsecventă, o nouă infracțiune^[64].

În legătură cu această cerință, în doctrină s‑a încercat fixarea unor criterii de determinare a condițiilor în care rezoluția infracțională se poate scinda pe parcursul realizării activității infracționale, dând naștere concursului de infracțiuni. Mai întâi s‑a realizat o clasificare a cauzelor de întrerupere a infracțiunilor cu durată de consumare, în funcție de izvorul lor, în două categorii: întreruperi de fapt (voluntare și involuntare) și întreruperi de drept^[65].

Întreruperile de fapt voluntare sunt cele determinate de voința făptuitorului, care renunță de bunăvoie la acțiunea sa^[66]. Așa cum s‑a subliniat^[67], în acest domeniu este foarte anevoioasă elaborarea unui criteriu pe baza căruia poate fi apreciată cu certitudine scindarea rezoluției infracționale. Aceasta, deoarece infracțiunile în discuție presupun, prin natura lor, o serie de acte eșalonate în timp, la intervale variabile, dar și datorită faptului că nu orice întrerupere voluntară a activității materiale constituie reflectarea unei discontinuități a rezoluției. De aceea, între­ruperea activității materiale urmată de reluarea acesteia marchează existența concursului doar dacă se dovedește că ea reprezintă manifestarea voinței de a abandona rezoluția inițială. În caz contrar, prezumția generală de neîntrunire a condițiilor de existență a unității legale este invalidată de o altă prezumție, simplă, care derivă din existența unei rezoluții inițiale care a stat la baza primei acțiuni sau inacțiuni și care, în lipsa unor alte elemente care să o nege, va conduce la concluzia menținerii rezoluției și pentru acțiunile sau inacțiunile ulterioare. Pentru a constata că întreruperea activității infracționale reprezintă și o abandonare a rezoluției ini­țiale se pot avea în vedere împrejurări precum durata relativ mare a întreruperii, fără identificarea unei cauze externe, antrenarea voluntară a infractorului în anu­mite situații care, cel puțin în principiu, exclud continuarea activității, urmată de o întrerupere efectivă a acesteia pentru un anumit timp (de exemplu, inculpatul pără­sește localitatea în care sustrăgea bunurile, pentru a se muta în altă parte), etc.^[68]

Întreruperile de fapt involuntare sunt determinate de intervenția unui factor independent de voința autorului. În legătură cu acestea, în practica judiciară s‑a decis că, în situația în care inculpatul, conducător auto la o unitate de stat, după ce a comis, în baza aceleiași rezoluții, mai multe sustrageri de unelte, a fost încorporat în vederea satisfacerii serviciului militar, părăsind definitiv unitatea, rezoluția infrac­țională s‑a întrerupt în acel moment, astfel încât sustragerile similare, comise după terminarea stagiului militar, când a fost reîncadrat la aceeași unitate, nu mai pot fi înglobate în aceeași infracțiune continuată, ci constituie o altă infracțiune, con­cu­rentă cu prima^[69]. Dacă însă inculpatul a cunoscut suspendarea contractului de muncă intervenită ca urmare a încorporării, precum și că la finalul stagiului militar va reveni pe același loc de muncă, nu avea niciun motiv să renunțe la hotărârea inițială, de aceea se va reține o infracțiune continuată, și nu un concurs de infracțiuni^[70].

Atunci când după săvârșirea uneia dintre acțiunile sau inacțiunile proiectate intervine o împrejurare sau situație de natură a‑l determina pe făptuitor să ia o nouă rezoluție, se consideră că rezoluția se întrerupe. Astfel, dacă după săvârșirea mai multor acțiuni de furt, cu ocazia săvârșirii unei alte asemenea acțiuni, făptuitorul este surprins și, pentru a‑și asigura scăparea, folosește violența, are loc o întreru­pere a rezoluției inițiale, autorul săvârșind, în baza unei noi rezoluții, o tâlhărie^[71].

În cazul în care a intervenit o modificare a condițiilor în care infractorul își desfă­șura activitatea, fiind nevoit să folosească noi mijloace în acest scop, nu poate fi vorba despre o abandonare a rezoluției inițiale și adoptarea unei noi hotărâri. În acest sens, va exista furt calificat în formă continuată atunci când, cu ocazia altei acțiuni, inculpatul a continuat activitatea infracțională prin efracție sau esca­ladare^[72].

De asemenea, scindarea rezoluției infracționale nu este determinată nici de împrejurarea că, pe parcursul desfășurării activității infracționale, devin participanți și alte persoane^[73] sau de împlinirea de către infractor a vârstei majoratului pe parcursul desfășurării activității materiale^[74].

Pornindu‑se de la situațiile enunțate, în doctrină^[75] s‑au enunțat, cu valoare de principiu, două condiții care trebuie îndeplinite pentru ca o întrerupere de fapt involuntară să genereze un concurs de infracțiuni, în cazul reluării activității: infrac­torul să fi fost obiectiv împiedicat să continue activitatea infracțională un anumit timp și în momentul întreruperii să nu fi putut prevedea că va avea posibilitatea să continue activitatea materială inițială în aceeași formă, după dispariția cauzei de împiedicare.

O altă categorie de împrejurări care pot determina întreruperea rezoluției infracționale este aceea a împrejurărilor de drept sau din cauze juridice. În legătură cu acestea s‑a exprimat opinia conform căreia, dacă infractorul, în urma punerii sub urmărire penală, continuă comiterea acțiunilor sau inacțiunilor începută anterior, săvârșește o nouă infracțiune concurentă cu cea epuizată prin actul procesual în cauză, întrucât punerea sub urmărire penală constituie o evidentă prevenire asupra atitudinii sale antisociale, determinând o nouă rezoluție^[76]. Așa cum s‑a subliniat^[77], opinia nu poate fi reținută, întrucât, atât timp cât infractorul continuă desfășurarea activității materiale fără nicio modificare și după punerea sub urmărire penală, singura concluzie este aceea că el acționează în baza aceleiași rezoluții. Așa cum modificarea condițiilor de executare nu determină abandonarea rezoluției inițiale, tot astfel punerea sub urmărire penală poate fi insuficientă pentru a provoca întreruperea rezoluției.

Pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru una dintre acțiunile sau inacțiunile componente scindează infracțiunea continuată. În acest caz însă, fragmentarea activității infracționale în două entități distincte nu este rezultatul unei modificări de factor subiectiv, ci al unei situații de ordin obiectiv. Hotărârea judecătorească pronunțată trasează în mod obiectiv o graniță între activitatea infracțională ce o precedă și cea care o urmează^[78]. Soluția a fost explicată și prin prisma unei viziuni asupra infracțiunii continuate favor rei. Hotărârea definitivă prin care inculpatul a fost condamnat pentru activitatea infracțională continuată săvâr­șită până în acel moment face ca acestuia să îi fie refuzat beneficiul continuității, întrucât se consideră că a fost atenționat cu privire la caracterul reprobator al faptei săvârșite. De aceea, dacă inculpatul a continuat după această condamnare defi­nitivă, în baza rezoluției inițiale, activitatea infracțională începută înainte de prima condamnare definitivă, cu privire la activitatea infracțională de după momentul condamnării definitive se va reține o infracțiune distinctă, continuată sau nu, după caz, deoarece infractorul a fost decăzut din beneficiul continuității ca urmare a primei condamnări^[79].

În doctrină se consideră că nu sunt susceptibile de a scinda rezoluția infracțională nici amnistia, modificarea normei de incriminare sau grațierea^[80]. Așa cum s‑a observat, obiectul amnistiei nu poate fi decât o faptă săvârșită, respectiv o faptă cu configurație definitiv stabilită la momentul acordării clemenței, în vreme ce, în cazul infracțiunii continuate, până la momentul epuizării, activitatea infracțională se află în curs de desfășurare; pe cale de consecință, o infracțiune a cărei executare nu s‑a terminat nu poate cădea sub incidența amnistiei^[81]. Pe de altă parte, amnistia produce efecte doar în sensul înlăturării răspunderii penale sau executării pedepsei și nu poate interveni în structura internă a infracțiunii pentru a scoate din conținutul acesteia anumite părți componente și a le atribui o existență autonomă^[82]. 

În ceea ce privește grațierea anticipată, având în vedere că aceasta nu poate viza, la fel ca și amnistia, decât pedepse aplicate pentru infracțiuni săvârșite până la adoptarea legii de grațiere, nu va fi incidentă în cazul infracțiunii continuate și nici nu va scinda activitatea infracțională. 

Problema scindării rezoluției infracționale nu se pune în cazul împlinirii terme­nului de prescripție, deoarece în acest caz nu poate fi vorba despre împlinirea termenului, cât timp în cazul infracțiunii continuate acesta începe să curgă de la momentul epuizării, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni^[83].

§5. Identitatea subiectului pasiv

5.1. Unitatea subiectului pasiv – condiție de existență a infracțiunii continuate în Codul penal din 1969

Sub imperiul Codului penal din 1969 nu exista o unanimitate de opinii cu privire la identitatea subiectului pasiv ca o condiție de existență a infracțiunii continuate.

Astfel, se considera uneori că existența infracțiunii continuate nu era condițio­nată niciodată de identitatea persoanei vătămate^[84]. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că, dacă rezoluția nu poate fi identificată cu un plan concret de înfăptuire pe etape a unei activități infracționale, totuși nu este exclusă existența unui atare plan, ba chiar în acest caz planul constituind forma cea mai completă a rezoluției infracționale. Or, chiar și în cazul infracțiunilor prin care se aduce atingere unor valori imateriale, pur personale, este posibil ca făptuitorul să conceapă un plan concret de realizare, prin acțiuni succesive îndreptate împotriva unor subiecți pasivi diferiți. Se arată în continuare că, de exemplu, nimic nu se opune ca făptuitorul să conceapă și apoi să decidă chiar de la început săvârșirea, la diferite intervale de timp, a unei pluralități de acțiuni succesive de lovire, viol sau calomnie, îndreptate împotriva anumitor persoane. De asemenea, s‑a mai arătat că fiecare dintre acțiuni sau inacțiuni trebuie să prezinte elementele caracteristice necesare pentru exis­tența conținutului constitutiv al infracțiunii, precum și pe cele privitoare la obiectul juridic, la subiect sau la locul ori timpul săvârșirii faptei, fără a fi necesar ca acțiunile sau inacțiunile ce formează infracțiunea continuată să aibă același subiect pasiv^[85]. Acesta este și punctul de vedere al doctrinei italiene^[86], însă în legislația penală a acestei țări infracțiunea continuată a dobândit o figură cu totul aparte după reforma intervenită în anul 1974, ceea ce a îndreptățit un autor să afirme că se poate vorbi într‑o mai mare măsură despre o continuitate a infracțiunii decât despre o infrac­țiune continuată^[87]. 

Într‑un alt punct de vedere majoritar se considera că trebuie realizată o distincție între infracțiunile contra persoanei și infracțiunile contra patrimoniului. Prima cate­gorie de infracțiuni este condiționată de identitatea victimei, pe când cealaltă cate­gorie nu cere ca persoana vătămată să fie aceeași^[88]. De altfel, opinia este împărtă­șită și în practica judiciară^[89]. În sprijinul acestei opinii se arată că, spre deosebire de infracțiunile contra patrimoniului, în cazul infracțiunilor contra persoanei, săvârșirea infracțiunii tipice este atât de strâns legată de persoana subiectului pasiv, încât reprezentarea autorului cu privire la comiterea ei implică în mod necesar și repre­zentarea unei anumite victime. La infracțiunile contra persoanei nici reprezentările făptuitorului, nici motivele hotărârii sale nu pot fi desprinse de persoana unei anumite victime, ci acestea sunt atât de intim legate de ea, încât aceasta devine elementul determinant, principal al actului de voință. Or, dacă este așa, atunci fiind vorba despre interese pur personale ale unor subiecți pasivi diferiți, acestea nu pot face obiectul unei singure rezoluții infracționale, ci vor exista atâtea rezoluții distincte câte persoane au fost lezate prin acele acțiuni.

În cazul infracțiunilor contra persoanei fiecare subiect pasiv suportă în mod distinct câte un rezultat autonom al acțiunii săvârșite împotriva sa de către infractor. Această autonomie a rezultatelor este absolută, făcând imposibilă constituirea prin adiționare a unui singur rezultat. Întotdeauna va exista o pluralitate de rezultate, fiecare corespunzător uneia dintre acțiunile săvârșite, și niciodată un rezultat unic, propriu infracțiunii continuate. Or, în lipsa unui rezultat global, imposibil de realizat în cazul infracțiunilor contra persoanei, nici rezoluția infracțională nu poate fi unică. 

Atunci când acțiunile sau inacțiunile sunt îndreptate, în baza aceleiași rezoluții, împotriva altor valori sociale decât cele privind persoana, rezultatul infracțiunii absor­bante se răsfrânge asupra întregii infracțiuni^[90]. Spre exemplu, în cazul infrac­țiunii de tâlhărie, atunci când violențele s‑au exercitat asupra mai multor persoane, vom fi în prezența unei singure infracțiuni continuate, întrucât rezultatul infracțiunii absorbante va determina regimul juridic al întregii infracțiuni^[91]. În schimb, în cazul unei infracțiuni complexe în care la acțiunea absorbită se adaugă doar unele ele­mente supraordonate, specifice infracțiunii absorbante, dar fără relevanță proprie (cazul infracțiunii de ultraj, în care la infracțiunea absorbită – amenințare sau lovire – se adaugă calitatea subiectului pasiv, de funcționar care exercită o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și care se află în exercițiul funcției), în așa fel încât rezultatul infracțiunii absorbite devine și rezultatul infracțiunii absorbante, atunci, în acest caz, infracțiunea absorbită (contra persoanei) răsfrângându‑și efectele rezultatului său asupra întregii infracțiuni, în ipoteza unei pluralități de subiecți pasivi va exista o pluralitate de infracțiuni, și nu o infracțiune continuată^[92].

În plus, fiecare dintre textele care incriminează infracțiunile contra persoanei conțin elemente prin care se limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv. În acest sens, pot fi întâlnite formulări ca uciderea unei persoane, lipsirea de libertate a unei persoane, constrângerea unei persoane sau raport sexual cu o persoană. Chiar și atunci când nu se recurge la astfel de expresii, redactarea textului implică ideea unicității subiectului pasiv. Este cazul infracțiunilor contra integrității corporale și a sănătății care, referindu‑se la durata îngrijirilor medicale, au în vedere o singură persoană care a suferit vătămarea.

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, în practica judiciară s‑a decis în mod constant că nu este necesar ca obiectele asupra cărora poartă activitatea infrac­țională repetată să aparțină aceleiași persoane, de vreme ce se stabilește că infractorul a avut de la început reprezentarea concretă, în ansamblu, a obiectelor respective^[93]. Soluția are în vedere posibilitatea obiectivă a făptuitorului de a‑și reprezenta, în momentul începerii activității infracționale, atât lezarea succesivă a mai multor patrimonii, cât și producerea unui rezultat global, ca efect al acțiunilor sau inacțiunilor repetate, a căror săvârșire și‑a propus. Aceasta, deoarece, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, reprezentările și voința făptuitorului nu sunt legate atât de persoana victimei, care este relativ indiferentă din punct de vedere al finalității urmărite, încât acțiunile sau inacțiunile comise să nu poată fi concepute decât în cadrul unor hotărâri distincte, perfect individualizate și incompatibile cu imaginea unui singur rezultat, produs ca efect al întregii activități infracționale^[94].

Într‑o ultimă opinie s‑a susținut că identitatea subiectului pasiv era o condiție generală de existență a infracțiunii continuate. Argumentarea acestui punct de vedere a fost însă diferită. Astfel, un autor a pornit, pentru a‑și susține opinia, de la teza împărtășită cu privire la noțiunea de rezoluție unică, arătând că elementul specific infracțiunii continuate constă într‑o premeditare specială a acțiunilor sau inacțiunilor. Or, această premeditare nu poate privi decât o anumită persoană, iar nu persoane diferite^[95].

Un alt autor^[96] a pornit în argumentarea sa de la conținutul infracțiunii, identifi­când un conținut constitutiv, cuprinzând condițiile privitoare la faptă, și conținutul juridic propriu‑zis, acesta cuprinzând, pe lângă conținutul constitutiv, și condițiile privitoare la obiect, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii acesteia. Or, conținutul juridic propriu‑zis trebuie să fie realizat sub aspectul tuturor elementelor sale, inclusiv subiectul pasiv. Prin existența mai multor subiecți pasivi, pentru fiecare acțiune sau inacțiune ce compune infracțiunea continuată, conținutul infracțional specific este diferit de fiecare dată. Se consideră, de asemenea, că teza contrară confundă nejustificat rezultatul principal al infracțiunii continuate cu lezarea a doi sau mai mulți subiecți; or, rezultatul infracțiunii face parte din elementul material al conținutului constitutiv al infracțiunii, pe când subiectul pasiv este o condiție de realizare a conținutului juridic propriu‑zis^[97].

Opinia majoritară care făcea diferența între infracțiunile contra persoanei și infracțiunile contra patrimoniului, în contextul infracțiunii continuate, a mai fost criticată și întrucât considerațiile teoretice care îi stau la bază sunt contrazise uneori de starea de fapt^[98]. Astfel, susținerea potrivit căreia, în cazul infracțiunilor contra persoanei, persoana victimei devine elementul determinant al actului de voință este contrazisă în cazul infracțiunii de violare de domiciliu. Într‑o speță^[99], inculpatul, urmărindu‑și soția pe care voia să o bată și care se refugiase la un vecin, a pornit în căutarea ei și a pătruns în mod succesiv, împotriva voinței proprietarilor, în trei apartamente situate la același etaj. Or, în acest caz, este evident că nu persoana locatarilor în ale căror apartamente a pătruns a fost elementul determinant principal al actului de voință.

Pe de altă parte, nu există nicio rațiune pentru a considera că ocrotirea legii pena­le se adresează fiecărei persoane în individualitatea ei numai în materia infrac­țiunilor contra persoanei, nu și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului^[100]. Dreptul de proprietate există numai raportat la o anumită persoană, iar patrimoniul fiecărei persoane este strâns legat de aceasta, indispensabil existenței sale, constituind o valoare socială distinctă. De aceea, se va realiza conținutul atâtor infracțiuni câte persoane există și, implicit, câte patrimonii distincte au fost lezate prin activitatea infracțională^[101]. 

În cazul infracțiunii de furt, spre exemplu, posesia sau detenția și lipsa de consimțământ se leagă întotdeauna în concret de o anumită persoană. Atunci când furtul se comite în dauna unei pluralități de persoane care au posesia sau detenția unor bunuri distincte, va exista o pluralitate de posesii și de consimțăminte. De aici rezultă și pluralitatea rezultatelor, căci avem atâtea treceri din posesia sau detenția unei persoane în stăpânirea de fapt a infractorului câți titulari distincți ai acestei posesii sau detenții au fost deposedați^[102].

În concluzie, s‑a arătat că, atât în cazul infracțiunilor contra persoanei, cât și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, ceea ce se ocrotește sunt un drept su­biectiv fundamental, în primul caz, și, respectiv, dreptul de proprietate și atri­butele pe care le conferă, în cel de‑al doilea caz. De aceea, va trebui să admitem existența atâtor infracțiuni câte astfel de drepturi au fost lezate prin actele comise^[103]. Pentru a fi în prezența infracțiunii continuate este necesar, așadar, ca prin acțiunile sau inacțiunile comise să fie lezat un singur drept, indiferent de natura acestuia, care nu poate aparține decât unei singure persoane, de unde necesitatea identității subiectului pasiv.

Credem că argumentele exprimate în sprijinul soluției minoritare, dincolo de caracterul lor fundamentat, validează pe deplin natura juridică a infracțiunii conti­nuate, care, așa cum am arătat, reclamă o interpretare și aplicare restrictive. Or, condiția suplimentară referitoare la unitatea subiectului pasiv, dedusă din unitatea dreptului subiectiv lezat, indiferent de natura acestuia și care nu poate fi asociat decât unei singure persoane, răspunde acestui principiu, pentru că restrânge aplica­rea instituției și îi confirmă astfel caracterul de excepție.

5.2. Unitatea subiectului pasiv în Codul penal înainte de Decizia Curții Constituționale nr. 368/2017

Intrarea în vigoare a Codului penal a adus o modificare de substanță în materia condițiilor de existență ale infracțiunii continuate, art. 35 alin. (1) C.pen. făcând referire, în plus față de reglementarea anterioară, la necesitatea existenței unității de subiect pasiv. 

Schimbarea menționată a fost justificată pornind de la natura infracțiunii con­tinuate, respectiv excepție de la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut pentru concursul de infracțiuni. Astfel, conform Expunerii de motive^[104], acceptarea compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea subiecților pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al acesteia la cazuri în care este vădit vorba despre un concurs de infracțiuni, așa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentație va fi cu atât mai mare în viitor, în condițiile înăspririi tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru concursul de infracțiuni, astfel că soluția propusă de proiect își găsește pe deplin justificarea.

Introducerea condiției suplimentare a fost criticată în doctrină^[105], arătându‑se că, în cazul în care obiectul material al infracțiunii sunt lucrurile, este controversată problema dacă infracțiunea continuată exclude posibilitatea unui subiect pasiv multiplu. De asemenea, s‑au exprimat rezerve cu privire la soluția noii reglementări de a lua o poziție netă într‑o chestiune atât de discutabilă, fără să aștepte clarificările în doctrină și în practica judiciară.

Referitor la aceste critici, s‑a arătat că, în condițiile în care, la momentul adoptării Codului (2009), trecuseră 40 de ani de discuții doctrinare și practică judiciară, așteptarea de către legiuitor a unor clarificări suplimentare ar părea inutilă^[106]. Am putea adăuga și faptul că între o practică neunitară și o soluție legislativă potențial discutabilă doctrinar este preferabilă cea de‑a doua, cel puțin din perspectiva înfăptuirii justiției penale.

După intrarea în vigoare a Codului penal, practica judiciară s‑a aliniat noii reglementări, excluzând de plano forma continuată în ipoteza unor subiecți pasivi diferiți, fără a mai trece la analiza elementului subiectiv^[107]. În consecință, ca urmare a modificării menționate, s‑a revenit practic la esența infracțiunii continuate, aceea de situație de excepție, motiv pentru care și cazurile în care s‑au reținut dispozițiile art. 35 alin. (1) C.pen. au scăzut considerabil.

5.3. Unitatea subiectului pasiv în Codul penal după Decizia Curții Constituționale nr. 368/2017

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017^[108], sintagma și împotriva aceluiași subiect pasiv din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen. a fost declarată ca fiind neconstituțională. Intervenția instanței de contencios consti­tuțional a amputat textul de bază al infracțiunii continuate, suprimând una dintre condițiile care însemna, așa cum am arătat mai sus, revenirea la esență.

Rațiunile pentru care Curtea Constituțională a adoptat această soluție par a fi străine unui veritabil examen de constituționalitate, aceasta arătând că, indirect, condiția în discuție face să se ajungă, în practică, la aplicarea unei pedepse dispro­porționat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, instanța de judecată nu poate face aplicarea dispozițiilor privind infracțiunea continuată^[109]. De asemenea, imposibilita­tea reținerii infracțiunii în formă continuată – dacă nu este îndeplinită condiția uni­tății subiectului pasiv în cazul săvârșirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care pre­zintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni –, având drept consecință obligarea instanței de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, creează discriminare între autorul faptei și o persoană care săvârșește la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni ca și în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiției unității subiectului pasiv. Curtea a arătat că persoanele în cauză se află în situații similare, din perspectiva gravității faptei săvârșite și a periculozității făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiția unității subiectului pasiv.

Fără îndoială că argumentele menționate cu prilejul analizei necesității condiției identității subiectului pasiv devin ridicole în fața concluziei implacabile a instanței de contencios constituțional referitoare la existența unei discriminări în cazul unor făptuitori care comit fapte penale împotriva unui singur subiect pasiv și, respectiv, a unor subiecți pasivi diferiți. Cu toate acestea, faptul că ipotezele avute în vedere de Curtea Constituțională nu reprezintă situații similare este de domeniul evidenței, concluziile Curții bazându‑se pe o premisă vădit eronată^[110].

În opinia noastră, eventualele efecte colaterale ale condiției în discuție referi­toare la cuantumul pedepsei la care se putea ajungea în concret ca urmare a aplicării regulilor de sancționare ale concursului de infracțiuni reprezintă, pe de o parte, o chestiune de oportunitate, asupra căreia doar legiuitorul poate interveni, iar, pe de altă parte, vizează instituția concursului de infracțiuni, mai exact de tratamentul sancționator reglementat prin dispozițiile art. 39 C.pen., nicidecum o problemă de conținut al infracțiunii continuate. Dacă legiuitorul ar fi recurs în materia concursului de infracțiuni la același sistem de sancționare ca și în Codul penal din 1969, men­ținând sporul facultativ, argumentele de neconstituționalitate ar fi rămas fără suport. Or, opțiunea legiuitorului în materia sistemului de sancționare al concursului de infracțiuni ar fi putut determina, cu aceleași rezerve în privința competenței Curții, o cenzurare a dispozițiilor art. 39 C.pen., nu a celor prevăzute de art. 35 alin. (1) C.pen.^[111]

Mai mult, pluralitatea de subiecți pasivi, chiar anterior intervenției prin Decizia nr. 368/2017, nu determina în toate cazurile, de plano, reținerea unui concurs de infracțiuni. Astfel, ipoteza bunurilor ce constituie obiectul infracțiunii aflate în coproprietate, respectiv cea în care doar subiecții pasivi secundari sunt diferiți, a fost avută în vedere expres de legiuitor în art. 238 din Legea nr. 187/2012, arătân­du‑se că și în aceste situații condiția unității de subiect pasiv este îndeplinită. De asemenea, eroarea în care s‑a aflat făptuitorul și care l‑a făcut să creadă că bunurile sustrase aparțin unui singur subiect pasiv conducea la aceeași soluție, îndeplinirea condiției fiind determinată de efectele erorii de fapt^[112].

5.4. Unitatea subiectului pasiv în Codul penal de lege lata

Configurația dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen. în urma Deciziei nr. 368/2017 a fost stabilită de însăși Curtea Constituțională în cuprinsul acesteia. Astfel, instanța de contencios constituțional a arătat că în cazul constatării de către Curte a ne­consti­tuționalității sintagmei și împotriva aceluiași subiect pasiv din cuprinsul dispo­zițiilor art. 35 alin. (1) C.pen. consecința este, practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. 

Prin urmare, soluția firească, raportat la cele prezentate mai sus, era că unitatea subiectului pasiv este o condiție distinctă doar în cazul infracțiunilor contra per­soanei, nu și al celor contra patrimoniului, conform soluției cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, la care Curtea Constituțională făcea trimitere^[113].

Cu toate acestea, formularea categorică a dispozitivului Deciziei nr. 368/2017 a determinat, izolat, unele instanțe să considere că aceasta a exclus condiția unității subiectului pasiv indiferent de natura infracțiunii^[114].

Curtea Constituțională a confirmat însă acest din urmă punct de vedere prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018^[115] pronunțată în cadrul unui control a priori asupra Legii de modificare și completare a Codului penal^[116]. Astfel, fiind sesizată inclusiv cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.^[117], Curtea a arătat că menținerea condiției săvârșirii infracțiunii continuate împotriva aceluiași subiect pasiv, în cazul infracțiunilor contra persoanei, contravine atât solu­ției, cât și considerentelor Deciziei nr. 368/2017. Astfel, în timp ce unitatea rezo­luției infracționale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ține de procesul cognitiv specific comportamentului infracțional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinței făptuitorului, independent de acesta, și, pentru acest motiv, nejustificat, motiv pentru care nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferențiere între in­frac­țiunea conti­nuată și concursul de infracțiuni. Considerentele Deciziei nr. 368/2017 nu disting în privința obiectului juridic al infracțiunilor continuate pentru care art. 35 alin. (1) C.pen. prevede condiția unicității subiectului pasiv, stabilind că impunerea acestei condiții creează discriminare între subiecții activi ai diferitelor infracțiuni, care, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzelor, pot sau nu să cunoască aspectul unicității subiectului pasiv al infracțiunilor pe care le comit la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, unicitatea subiectului pasiv al infracțiunii continuate neputând constitui un criteriu obiectiv de aplicare a unui regim sancționator diferit în privința făptuitorilor. 

Prin aceeași decizie Curtea a mai constatat că, în urma pronunțării Deciziei nr. 368/2017, reperul diferențiator între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni este, în mod exclusiv, unitatea rezoluției infracționale, și nu tratamentul sancționator sau tipologia de relații sociale ocrotite prin norma penală de incrimi­nare, astfel că apare cu atât mai surprinzătoare opțiunea legiuitorului de a stabili, în contra deciziei Curții, reținerea formei continuate a infracțiunii când faptele sunt săvârșite împotriva aceluiași subiect pasiv în cazul infracțiunilor contra persoanei. De altfel, Curtea a reținut că aspectul săvârșirii infracțiunii continuate contra per­soanei nu presupune, per se, cunoașterea de către subiectul activ a identității subiec­tului pasiv. Aceasta, întrucât, în practică, infracțiunile contra persoanei pre­zintă diverse forme de comitere, identitatea victimei sau a victimelor putând fi cunoscută sau nu de către autori și de către participanții la săvârșirea acestora.

Argumentele de neconstituționalitate propuse de Curte sunt paralele celor avute în vedere în susținerea condiției unității subiectului pasiv, indiferent de natura infracțiunii, fiind în cea mai mare parte o reluare a celor care au stat la baza Deciziei nr. 368/2017. După cum s‑a arătat mai sus, în cazul infracțiunilor contra persoanei rezoluția infracțională nu ia naștere întotdeauna în considerarea persoanei victimei, motiv pentru care cunoașterea de către subiectul activ a identității acesteia devine nerelevantă din perspectiva condiției în discuție. Ceea ce o justifică este însă lezarea unor drepturi subiective distincte, indiferent de natura lor, dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică etc. sau dreptul de proprietate și atributele sale^[118]. 

Față de caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 650/2018, credem că, de lege lata, unitatea subiectului pasiv nu mai este o condiție de existență a infracțiunii conti­nuate, nici măcar în cazul infracțiunilor contra persoanei. Din punctul nostru de vedere, continuând regresul început prin Decizia nr. 368/2017, decizia menționată nu face decât să contrazică natura juridică a infracțiunii continuate și să dea eficiență unei excepții în condiții generoase, îndepărtându‑ne astfel de la adagiul exceptio strictissimae interpretationis est.

§6. Concluzii

Concepută inițial pe fundamente umanitare, infracțiunea continuată s‑a consoli­dat ca excepție de la concursul de infracțiuni, fiind o figură legală cu un tratament sancționator agravat, cu cerințe proprii de existență care, în contextul naturii sale juridice, nu ar putea fi interpretate decât restrictiv.

Pornind de la elementul subiectiv specific, de‑a lungul existenței sale în dreptul penal român se pot observa tendințe doctrinare și mai ales jurisprudențiale de extin­dere a domeniului de aplicare, printr‑o interpretare largă a noțiunii de rezoluție unică, întotdeauna în favoarea făptuitorului, fără a ține cont de însăși natura instituției.

Reforma penală din anul 2014 a reprezentat, în privința infracțiunii continuate, o întoarcere la esență, condiția unității subiectului pasiv având menirea, pe lângă unificarea la nivel doctrinar și jurisprudențial, de a restrânge ipotezele în care pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni reprezintă o singură infracțiune și a înlătura derapajele practicii judiciare în a reține o unitate de infracțiune, pe considerente subiective, în situații nejustificate.

Deciziile Curții Constituționale nr. 368/2017 și mai ales nr. 650/2018 au anulat practic pasul făcut în anul 2014 și, în plus, au reprezentat un pas înapoi față de stadiul legislativ, doctrinar și jurisprudențial din perioada de activitate a Codului penal din 1969, întrucât au tranșat, într‑o manieră nefericită, problematica unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate. De asemenea, cele două decizii au redus instituția în mod semnificativ la cerința unității de rezoluție care, fiind esențialmente un proces psihic, deschide calea unei aplicări neunitare și extinse, ceea ce contrastează cu natura sa juridică.

În opinia noastră, infracțiunea continuată trebuie să rămână o excepție, astfel cum esența ei o definește. În același timp, condițiile ei nu pot fi atât de drastice încât să devină Fata Morgana în materia pluralității de acțiuni sau inacțiuni. 

În doctrina penală, conceptualizarea infracțiunii continuate se face pornind de la trei teorii: teoria pur obiectivă, inspirată din dreptul german, în care legătura de conexitate între acțiunile repetate este obiectivă, excluzând necesitatea unui factor subiectiv unificator, teoria subiectivă, în care elementul fundamental este factorul psihologic, și teoria subiectiv‑obiectivă, în care infracțiunea continuată este o reali­tate cu conotații subiective și obiective, unitatea de rezoluție fiind dublată de o legătură de conexitate obiectivă sau de omogenitatea exterioară a acțiunilor repetate^[119].

În condițiile în care revenirea la condiția unității subiectului pasiv pare iluzorie^[120], credem că, alături de condiția rezoluției unice, accentul ar trebui pus și pe factori obiectivi care sugerează legătura de continuitate, printr‑o abordare conceptuală a instituției proprie teoriei mixte^[121]. Procedând în acest fel, infracțiunea continuată s‑ar îndrepta spre drumul ei firesc, reprezentând o situație de excepție care poate fi reținută doar atunci când factori subiectivi, dublați de circumstanțe obiective, justi­fică continuitatea și, prin urmare, tratamentul penal propriu. De aceea, propunem modificarea textului art. 35 alin. (1) C.pen. cu următorul conținut: Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni și care, prin condițiile în care sunt săvârșite, reprezintă o continuare a celor anterioare.

Note de subsol

^[1] În continuare Codul penal.

^[2] M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

^[3] S.M. Godea, Reflexii asupra naturii juridice a infracțiunii continuate, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 109‑110.

^[4] C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997, p. 203.

^[5] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2018, p. 39‑40.

^[6] În sensul că infracțiunea continuată reprezintă o formă a concursului ideal de infracțiuni, G. Santaniello, Manuale di diritto penale,Giuffrè, Milano, 1967, p. 237.

^[7] G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, 3^a ed., Zanichelli, Bologna, 1995, p. 601.

^[8] F. Carrara, Programma del corso di diritto criminale dettato nella R. Università di Pisa. Parte generale, Lucca, 1871, p. 520.

^[9] F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, 2^a ed., Giuffrè, Milano, 1949, p. 275.

^[10] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 40. 

^[11] Precizăm că sistemul penal francez nu cunoaște o reglementare la nivel legislativ a infrac­țiunii continuate.

^[12] P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie,vol. I, Dalloz, Paris, 1963, p. 203.

^[13] J. Pradel, Droit pénal général, Cujas, Paris, 1995, p. 358.

^[14] G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal général et procédure pénale, Dalloz, Paris, 1968, p. 156.

^[15] J. Pradel, op. cit., p. 359.

^[16] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 41.

^[17] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală,vol. I, ed. a 2‑a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 253.

^[18] V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității infracționale în dreptul penal român,Casa de editură și presă Șansa SRL,București, 1992, p. 113‑114.

^[19] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 266.

^[20] G. Paraschiv, Unitatea și pluralitatea de infracțiuni,în R.D.P. nr. 4/1995, p. 52.

^[21] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 41.

^[22] C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală,Ed. All, București, 1997, p. 477‑478; V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 264; C. Mitrache, op. cit., p. 205; V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 177‑178.

^[23] Atât în Codul penal din 1969, cât și în Codul penal în vigoare.

^[24] G. Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 22‑23.

^[25] S.M. Godea, op. cit., p. 110.

^[26] Susținerea are în vedere Codul penal din 1969, unde dispozițiile de sancționare în cazul infracțiunii continuate făceau trimitere la cele din materia concursului de infracțiuni.

^[27] Această orientare a doctrinei italiene are și un suport legal, întrucât art. 81 C.pen. italian este intitulat sugestiv Concursul formal. Infracțiunea continuată,de unde rezultă că legiuitorul italian privește infracțiunea continuată, cel puțin în unele situații, ca o formă a pluralității de infrac­țiuni. De aceea, de exemplu, în ceea ce privește amnistia, doctrina italiană consideră infracțiunea continuată ca o pluralitate, aplicându‑se art. 151 alin. (2) C.pen. italian, potrivit căruia, în cazul concursului, înlăturarea răspunderii penale va opera numai pentru infracțiunile ce se află în câmpul de incidență al actului de clemență. În dreptul penal român, atât art. 41 C.pen. 1969, cât și art. 35 C.pen. poartă denumirea sugestivă Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe,de unde și orientarea diferită a doctrinei române.

^[28] F. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 53‑54.

^[29] F. Velásquez Velásquez, El delito continuado en el Código Penal peruano, p. 3, disponibil la adresa http://www.unifr.ch/derechopenal/anuario/03/Velasquez.pdf.

^[30] Amintim că în doctrina italiană s‑a susținut de către un autor și punctul de vedere potrivit căruia infracțiunea continuată nu este nici cauză de atenuare, nici cauză de agravare. În acest sens, R. Pannain, Manuale di diritto penale, vol. I, UTET, Torino, 1962, p. 587.

^[31] M. Basarab, Unele aspecte privind sancționarea concursului real omogen de infracțiuni și a infracțiunii continuate, în S.U.B.B., 1984, p. 55. Deși opinia a fost exprimată în condițiile Codului penal din 1969, ea ar putea fi reiterată și în condițiile Codului penal, fiind posibil ca în cazul infracțiunii continuate să se aplice o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în situația în care faptele ar fi fost concurente. Acest lucru se poate întâmpla când fracția de o treime din totalul pedepselor, altele decât cea de bază, este mai mică de 3 ani.

^[32] Lucru pe care, așa cum am arătat anterior, în contextul modului actual de sancționare a infracțiunii continuate, nici nu îl putea realiza.

^[33] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 133.

^[34] V. Pătulea, Diferențierea infracțiunii continuate față de concursul de infracțiuni,în R.R.D. nr. 3/1986, p. 51.

^[35] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 133.

^[36] Ibidem.

^[37] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 255.

^[38] R. Pannain, op. cit., p. 594.

^[39] G. Santaniello, op. cit., p. 239.

^[40] F. Antolisei, op. cit., p. 274; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 605. În același sens, Curtea Consti­tuțională italiană, în sentința nr. 6553/1996, disponibilă la adresa http://www.gdf.it/rivista/ Sitorivista/Anno%201999/Rivista%203‑1999/RASSEGNE/08d’amato.html.

^[41] F. Velásquez Velásquez, op. cit., p. 13.

^[42] N.T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Alba Iulia, 1944, p. 71; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1994, p. 223.

^[43] Ibidem.

^[44] V. Pătulea, op. cit., p. 40.

^[45] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 140.

^[46] Ibidem, p. 141.

^[47] Ibidem, p. 142.

^[48] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3886/1971, în R.R.D. nr. 10/1972, p. 181; Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 1/1963, în C.D. 1963, p. 52; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 601/1975, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 64; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 850 din 21 martie 2012, disponibilă la adresa https://www.scj.ro

^[49] G. Antoniu, Considerații asupra unor instituții de drept penal general: desistarea voluntară, participația, infracțiunea continuată, confiscarea specială,în R.R.D. nr. 11/1968, p. 105.

^[50] F. Streteanu, Delimitarea concursului real simplu omogen față de infracțiunea continuată și de unitatea naturală de infracțiune, în S.U.B.B. nr. 1‑2/1996, p. 134; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 51.

^[51] C. Bulai, Comentariu, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practică judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, p. 207.

^[52] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 144.

^[53] Trib. Suprem, dec. nr. 63/1980, în R.R.D. nr. 2/1981, p. 274.

^[54] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 154.

^[55] F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 137.

^[56] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 155.

^[57] V. Pătulea, op. cit.,p. 48‑49; S. Bogdan, Câteva considerații privind infracțiunile de luare de mită și trafic de influență,în S.U.B.B. nr. 1‑2/1996, p. 138.

^[58] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 143.

^[59] S. Bogdan, op. cit., p. 148.

^[60] F. Coppi, Reato continuato e cosa giudicata,Eugenio Jovene, Napoli, 1969, p. 199.

^[61] Ibidem, p. 199‑203.

^[62] Ibidem, p. 145.

^[63] Trib. Mun. București, s. a II‑a pen., dec. nr. 477/1991, în Culegere de decizii pe anul 1991, p. 123. Credem că în speță soluția concursului de infracțiuni se justifică ținând cont de lipsa de omogenitate juridică a acțiunilor comise, furtul și furtul în scop de folosință fiind infracțiuni diferite. În același sens, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 53.

^[64] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 146.

^[65] Ibidem, p. 90‑92.

^[66] Ibidem, p. 146.

^[67] F. Streteanu, Întreruperea rezoluției infracționale unice. Criterii de determinare, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 76.

^[68] Ibidem, p. 78.

^[69] Trib. jud. Brașov, dec. pen. nr. 98/1968, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976‑1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 190.

^[70] F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 76.

^[71] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 146. Subliniem că în această situație soluția concursului se impune și pentru lipsa de omogenitate juridică a acțiunilor săvârșite.

^[72] J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică, București, 1969, p. 212, apud F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 79.

^[73] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 63/1980, în R.R.D. nr. 2/1981, p. 68.

^[74] V. Papadopol, Notă la decizia nr. 45/1992 a Tribunalului Municipiului București, Secția a II‑a penală, în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1992,Casa de Editură și Presă Șansa SRL,București, 1993, p. 144.

^[75] F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 76.

^[76] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 326, N.T. Buzea, op. cit.,p. 65, apud F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 79.

^[77] F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 79‑80.

^[78] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 148.

^[79] H. Fragoso, Crime continuado. Unidade de processo. Coisa julgada, disponibil la adresa http://www.fragoso.com.br/cgi‑bin/heleno_artigos/arquivo14.pdf.

^[80] Ibidem, p. 91.

^[81] Ibidem, p. 339.

^[82] F. Streteanu, Întreruperea…, op. cit., p. 82.

^[83] Ibidem. 

^[84] L. Biro, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale pot fi săvârșite în mod continuat?(II),în J.N. nr. 2/1964, p. 102.

^[85] C. Bulai, op. cit., p. 475‑476.

^[86] V. Manzini, Trattato di diritto penale italiano, vol. II,UTET, Torino, 1948‑1952,p. 587; F. Antolisei, op. cit., p. 274; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 604‑605; G. Santaniello, op. cit., p. 238.

^[87] G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 604.

^[88] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 254; V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 150‑151; J. Grigoraș, Caractere specifice ale infracțiunii continuate,în R.R.D. nr. 11/1967,p. 33; V. Pătulea, op. cit., p. 40; V. Sopon, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale pot fi săvârșite în mod continuat?(I), în J.N. nr. 2/1964, p. 100; I. Fodor, Infracțiunea continuată ca formă a unității infracționale, în S.C.J. nr. 4/1965, p. 652.

^[89] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 423/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 74; Trib. Mun. București, s. II‑a pen., dec. nr. 2635/1975, în R.R.D. nr. 8/1976, p. 63; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3886/1971, în R.R.D. nr. 10/1972, p. 181; Trib. jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 386/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 63; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1136 din 6 martie 2003, disponibilă la adresa: www.scj.ro; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3389 din 18 iunie 2004, disponibilă la adresa: www.scj.ro

^[90] V. Papadopol, Unitatea de rezoluție – criteriu de deosebire a infracțiunii continuate de concursul de infracțiuni, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 35.

^[91] În acest sens, cu referire la acțiuni comise în aceeași împrejurare, V. Cioclei, Critica rațiunii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 136‑137.

^[92] Ibidem. În acest sens sunt oferite câteva decizii ale jurisprudenței: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2557/1979, în C.D. 1979,p. 432; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2072/1978, în C.D. 1978,p. 328; Trib. jud. Botoșani, dec. pen. nr. 232/1973, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 160.

^[93] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 1/1963, în C.D. 1963,p. 125; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 293/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 72; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1825/1968, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 177.

^[94] V. Papadopol, op. cit., p. 32.

^[95] N.T. Buzea, op. cit., p. 63.

^[96] H. Dumbravă, Discuții în legătură cu diferențierea dintre infracțiunea continuată și pluralitatea de infracțiuni, în Dreptul nr. 10/1998, p. 108.

^[97] Ibidem, p. 109.

^[98] F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 121.

^[99] Trib. Mun. București, s. I pen., dec. nr. 90/1990, în Culegere de decizii pe anul 1990, p. 159‑160, apud F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 121.

^[100] F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 122.

^[101] G. Paraschiv, op. cit., p. 53.

^[102] D. Pavel, Tâlhărie săvârșită împotriva mai multor subiecți pasivi, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 118, apud F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 123.

^[103] F. Streteanu, Delimitarea…, op. cit., p. 125.

^[104] Anteproiectul noului Cod penal, în C.D.P. nr. 2‑3/2007, p. 188‑189.

^[105] G. Antoniu, Anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2007, p. 18.

^[106] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 23, nota nr. 2.

^[107] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1919 din 4 iunie 2014, disponibilă la adresa https://www.scj.ro; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 146 din 28 ianuarie 2015, disponibilă la adresa https://www.scj.ro.

^[108] M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017. 

^[109] Prin sentința penală nr. 23 din 25 ianuarie 2016 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul în care s‑a invocat excepția de neconstituționalitate admisă prin Decizia nr. 368/2017, s‑a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 26 de ani închisoare pentru comiterea a câte 46 de infracțiuni de fals informatic, fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune.

^[110] În același sens, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 25.

^[111] Ibidem, nota nr. 5. Menționăm că opțiunea Curții a fost în sensul de a lăsa neatinse dispo­zițiile din materia sancționării concursului de infracțiuni, prin aceeași decizie fiind respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen.

^[112] În același sens, G. Bodoroncea, Comentariu, în G. Bodoroncea ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 162.

^[113] În același sens, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit.,p. 49; M.I. Mărculescu‑Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 731.

^[114] C.A. Cluj, s. pen. și min., dec. nr. 1303/2017, citată de F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 50, nota nr. 3.

^[115] M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.

^[116] Păstrându‑ne în același registru, am putea spune că practica instanței de contencios consti­tuțional de a ne convinge că ceea ce rezultă dintr‑o verificare ad litteram a conținutului deciziilor sale nu este voința Curții este una continuată, dovadă în acest sens fiind recenta Decizie nr. 358 din 26 mai din 2022 (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022), cu referire la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018) în materia întreruperii cursului prescripției răspunderii penale.

^[117] Aceste dispoziții prevedeau, în forma propusă prin legea de modificare, menținerea con­diției unității de subiect pasiv, în cazul infracțiunilor contra persoanei.

^[118] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 22.

^[119] Pentru o prezentare a acestor teorii, a se vedea C.A.B. Bezerra, Crime continuado, concurso de crimes e habitualidade criminosa,disponibil la adresa https://jus.com.br/amp/artigos/80057/ crime-continuado‑concurso‑de‑crimes‑e‑habitualidade‑criminosa.

^[120] Revenirea ar fi posibilă doar în cazul schimbării jurisprudenței Curții, ceea ce, față de argu­mentele expuse în Decizia nr. 650/2018, este greu de imaginat, cel puțin în orizontul temporal apropiat.

^[121] Adoptarea teorii subiective ar conduce la absurdul de a oferi infractorului cheia locului de detenție, conform M.P. Pimentel, Do crime continuado, 2^a ed., Revista dos Tribunais, São Paulo, 1969, p. 93, apud C.A.B. Bezerra, op. cit.